Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Crăciun
Anul A (B, C)

Lecturi:
Sirah 24,1-4.8-12
Efeseni 1,3-6.15-18
Ioan 1,1-18

Ioan 1,1-18

La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat ființă prin el și fără el nu a luat ființă nimic din ceea ce există. În el era viața și viața era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el și a strigat: “Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. Într-adevăr, noi toți am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul și adevărul au venit prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC

 

* * *

 

În căutarea copilăriei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Vă redau câteva versuri dintr-o urătură primită de Anul Nou 1986, în care un preot era caracterizat în felul următor:

Predică interesant,
Cu expresii de savant,
Dând exemple și citate
Din Karl Rahner și Socrate
Și-n cuvinte radicale
Vrea s-aducă-n suflet jale
Și căință de păcate;
Ceea ce cu greu se poate
Că nici Gheorghe, nici Anica
N-au înțeles mai nimica.
Lumea simplă, dar deșteaptă,
Parcă mai curând așteaptă
Vorbe pline de căldură
Scoase numai din Scriptură

(I. Herciu, Focșani 1986)

Conform dorinței din urătură că lumea simplă și deșteaptă așteaptă vorbe pline de căldură scoase numai din Scriptură, voi încerca să vă țin o predică simplă, plină de căldură și pe bază de Scriptură, pe lecturile Liturgiei cuvântului din această duminică, a II-a după Nașterea Domnului.

Înainte de a spune adio sărbătorilor de Crăciun, să vedem dacă ceea ce am sărbătorit a intrat în armonie cu inima, cu dorințele intime ale sufletului nostru!

În ce sens ne îndreaptă Biserica gândul prin lectura I (Sir 24,1-2-12-16) ca să dobândim o înflăcărare a inimii? Mai întâi de toate ne prezintă un fapt aproape incredibil: Dumnezeu și-a trimis înțelepciunea să cutreiere lumea în lung și în lat căutând drept locuință inimile oamenilor care formează adunarea celor sfinți.

Isus, citim în viața sfântului Anton de Padova pe când acesta era copil cu numele de Ferdinand, s-a prezentat ca un simplu copil cerșetor la poartă. Ce vrei să-ți dau? l-a întrebat Ferdinand. Iată ce vreau, copile! îi zise copilul cerșetor, și, deschizând desaga, îi arătă în ea o mulțime de inimi vii, vreau și inima ta. Și fiindcă Ferdinand n-a stat în cumpănă dacă să-i dea sau nu inima, ci i-a oferit-o cu toată iubirea, Pruncul a revenit la el când era mare și plin de oboseala muncii de apostolat, pe când se afla în casa lui A. Tison din Arcela, spre a-l întări cu mângâierile lui gingașe, lăsându-l în această lume ca pe o mângâiere și o întărire sufletească pentru toți cei care îl cunosc și-l cinstesc drept sfântul minunilor cu Pruncul în brațe.

O, înălțime a înțelepciunii lui Dumnezeu! exclamă sfântul apostol Paul meditând acest mister în care Cel Nemărginit, veșnic, sfânt, atotputernic, atotștiutor găsește cu cale să ia natura omenească mărginită, vremelnică, păcătoasă, slabă, ignorantă, suferindă etc. ca o dată cu ea să ne răpească inima cu iubirea sa, spre a ne-o umple de înțelepciune.

Adam și Eva au mâncat din pomul oprit numai din dorința de a cunoaște binele și răul, de a fi ca Dumnezeu, dar, în loc de înțelepciune, inima li s-a umplut de teamă; și de rușine s-au ascuns. Adame, unde ești? l-a strigat Domnul Dumnezeu. În paranteză fie spus, un necredincios a zis unui rabin: Dacă Dumnezeu este atotștiutor, de ce l-a strigat, nu știa unde este? Rabinul i-a răspuns: Dumnezeu l-a strigat, nu pentru că nu știa unde s-a ascuns, ci ca Adam să-și dea seama unde a ajuns cu știința prin încălcarea poruncii. Revin la Scriptură. Adam răspunde la chemarea Domnului Dumnezeu și zice: Ți-am auzit glasul și m-am temut. Oricare elev se teme la școală, mai ales când este chemat la examen, când nu și-a învățat lecțiile.

Isus este remediul fricii. El este Înțelepciunea întrupată și toți cei care îl primesc vor răspunde la chemarea lui Dumnezeu din ziua cea mare a judecății cu sinceritatea și nevinovăția copilului Samuel de la templu: M-ai chemat, iată-mă! Vorbește, că slujitorul tău ascultă! (1Rg 3,8-10). Omul se teme când păcatul îi frânge inima, când este rupt de iubirea infinită.

Ca să ajungă până la inima noastră, Dumnezeu se folosește de întruparea Fiului său. Pentru demnitatea lui Dumnezeu acest gest este copilăresc, ar fi unii înclinați să spună, dar tocmai ceea ce este copilăresc se bucură de o înțelepciune negrăită a inimii, care l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să spună: De nu vă veți întoarce și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu (Mt 18,3).

Odată, Agesilau, regele Lacedemoniei, unul dintre cei mai mari oameni pe care i-a avut Grecia, coborând de pe tron, alerga călare pe un baston ca să facă bucurie copilului său care se juca prin curte. Un tânăr trecător pe stradă, văzându-l în această postură, a îndrăznit să râdă. Prietene, i-a zis regele erou, nu te grăbi să râzi de mine! Așteaptă să devii tată ca să poți înțelege comportamentul unui tată!

Dumnezeu, după ce ne-a fost tată prin creație, a decis să ne fie tată și prin adopțiune, folosindu-se de un gest copilăresc: dându-ne pe Fiul său veșnic sub chipul unui prunc omenesc, ca pe un bebeluș, ca să-i înțelegem omenește iubirea de tată. Am văzut un film cu artistul american Norman, renumit comic, și cu o fetiță rămasă orfană, care nu voia să mai mănânce, ca să moară și să ajungă în cer, să fie iarăși cu mămica ei. Medicii au încercat s-o determine să mănânce, să ia medicamente, ca să trăiască. Ea rămânea impasibilă: nu vorbea, nu mânca și nu o mai interesa nimic din jur. Cazul, făcând vâlvă, ajunge și la urechile actorului, care, plin de milă, vine să o viziteze și să o distreze, ca să revină la sentimente umane. La toate comicăriile lui, ea rămâne nepăsătoare. Văzând că arta comică nu-i reușește, înainte de a pleca vrea să-i dovedească faptul că și aici pe pământ mai este cineva care o iubește, și, vrând să o sărute, având el un nas prea mare, și-a prins nasul cu două degete ca să-l dea la o parte, ca buzele să poată ajunge pe fruntea ei. La acest gest ea a zâmbit și apoi și-a redobândit dorul de viață: să vorbească, să mănânce, să râdă, să se joace etc. iar când au trebuit să se despartă, în semn de recunoștință, ea s-a urcat pe un scaun ca să ajungă până la fața lui Norman, i-a tras nasul la o parte și l-a sărutat. Cu un gest copilăresc actorul a ajuns la inima ei și ea îl răsplătește tot cu un gest copilăresc prin care a rămas în inima lui.

Dumnezeu Tatăl ne-a sărutat prin Fiul său, ca noi, sărutându-l pe Fiul său, să rămânem în inima lui. Fericit este omul care înțelege gestul copilăresc al lui Dumnezeu Tatăl și știe să-l răsplătească, rămânând copil în iubire, fiindcă a lui este împărăția cerurilor.

Acum, când cunoaștem că întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este o copilărie divină, născută din iubirea infinită, ne putem întreba: ce au simțit oare acei care au fost în preajma lui Isus în răstimpul de treizeci și trei de ani cât a trăit pe pământ?

Nu putem descrie bucuria Mariei când Isus și-a pus sărutul pentru prima dată direct pe inima ei, decât doar dacă am trăi noi înșine realitatea imnului de preamărire adus lui Dumnezeu care s-a desprins de pe buzele sale când a vizitat-o pe Elisabeta: Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu… toate generațiile mă vor numi fericită (Lc 1,46-48). Acolo unde își pune Tatăl sărutul prin Fiul începe raiul chiar de pe acest pământ. Ioan Botezătorul a tresărit de bucurie în sânul mamei sale Elisabeta când Isus, din sânul Mariei, l-a sărutat cu iubire divină. Grăitoare este mărturia lui Ioan evanghelistul, care la Cina cea de Taină și-a plecat fruntea pe pieptul lui Isus și a simțit sărutul iubirii sale! El spune: Ceea ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul său Isus Cristos [...] ca bucuria voastră să fie deplină (1In 1,2-4). Ceea ce au simțit și alții din preajma lui Isus, trebuie să simțim și noi: bucuria copilăriei divine pe care ne-a lăsat-o Isus, de a fi ca pruncii. Sfânta Tereza a Pruncului Isus a înțeles această chemare, a trăit-o și ne-a descoperit-o și nouă: copilăria spirituală sau înțelepciunea de a ști să te plasezi mereu pe ultimul loc, de pe care nu te deranjează nimeni, de pe care îi poți vedea pe toți și să-i apreciezi mai mult decât pe tine însuți în lumina lui Dumnezeu.

În jurul ieslișoarelor de Crăciun vedem deseori îngenuncheați copii și tineri, oameni maturi și chiar bătrâni privind figurile de ipsos și rugându-se ca răpiți în extaz, ochii credinței trecând peste secole și oprindu-se la realitatea Betleemului. Când va veni clipa să ne bucurăm de trecutul vieții noastre, este sigur că bucuria cea mai mare ne-o vor aduce clipele în care am fost copii. Chemarea la copilărie, la pruncie, este o caracteristică a religiei creștine. Ea a pornit de la Isus. Cei care se cred înțelepți și mari în această lume resping misterul întrupării Cuvântului tocmai pentru această copilărie a lui Dumnezeu de a se coborî atât de jos, la nivelul nostru brut și material, limitat, vremelnic, penibil prin alegerea ultimului loc: luând firea sclavului (Fil 2,7). Dar aceștia nu au înțelepciunea inimii, nu știu ce este iubirea, și cu atât mai puțin caritatea. Nebunia lui Dumnezeu, a zis cam tare sfântul Paul, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lumii (1Cor 1,25). Noi spunem: copilăria lui Dumnezeu este maturitatea spirituală a carității divine.

Sfântul Ioan evanghelistul ne arată cum la început era cuvântul și cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi. Prin acest fapt ni se descoperă transcendența noastră: omul este nu numai ceea ce se vede, el este prin Cristos o făptură nouă, un fel de suflet al universului. Cosmosul, fără om, ar fi un cadavru universal. Omul este mic, din punct de vedere material, în comparație cu cosmosul. Chiar sufletul nostru este mic, în comparație cu trupul nostru material, și atât de simplu că nu-l putem vedea în nici o parte a trupului nici chiar cu cele mai performante microscoape. Și totuși el este întreg în tot trupul și în fiecare parte a lui și el este lumina prin care vedem toate. Ce este trupul fără suflet? Un cadavru. Din nici un colț al universului nu poate fi văzut omul, fiind atât de mic. Dar este atât de mare că, atunci când s-a îmbolnăvit de păcat, Isus s-a întrupat pentru a-i aduce medicamentul divin al însănătoșirii: caritatea Tatălui, iubirea lui infinită, pe Duhul Sfânt care devine astfel sufletul sufletului nostru și ne dă posibilitatea să ne bucurăm și să aducem bucurie întregului univers, care prin noi pe Dumnezeu îl preamărește.

Unesc rugăciunea mea cu cea a sfântului Paul, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Părintele slavei, să vă dăruiască duhul înțelepciunii și al descoperirii, ca să-l cunoașteți pe deplin. El să vă lumineze ochii inimii voastre, ca să puteți înțelege speranța pe care o dă chemarea sa și comorile de slavă, pe care voi le moșteniți împreună cu cei credincioși.

Când fiul lui Leonida a fost adus de la Botez, tatăl a căzut în genunchi lângă leagănul lui Origene și a adorat Preasfânta Treime prezentă în ființa lui. Mai târziu, tatăl a fost aruncat în închisoare pentru credința sa, dar fiul, care deși era încă mic, învățase totuși să scrie, i-a trimis o scrisoare deosebit de mișcătoare, în care îi spunea: O, tăticule, te rog în genunchi să nu te descumpănească dragostea față de mine în așa fel încât să te lepezi de credință, de bunul Isus. Eu îți voi ține locul în susținerea mamei și a celor șase frățiori ai mei. Și dacă tu vei muri martir pentru credință, eu voi merge, dacă va trebui, chiar să cerșesc din poartă în poartă, pentru a-i întreține. Dar, te rog foarte mult, tăticule, nu te lepăda de Isus Cristos!

Domnul să ne dea harul ca să înțelegem chemarea noastră la comorile de slavă, ca să le moștenim împreună cu toți acei care au știut în această viață să trăiască nevinovăția copilăriei. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a după Nașterea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cu câteva zile mai înainte am trăit cu bucurie Sărbătoarea Nașterii lui Cristos și poate mai avem încă prezentă în minte vestea îngerului adresată păstorilor, care a răsunat ca un refren în liturgia Cuvântului din Noaptea și din ziua de Crăciun: “Astăzi în Cetatea lui David vi s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul“.

Timpul Crăciunului încă nu s-a sfârșit, iar astăzi suntem din nou invitați să medităm la mesajul pe care Dumnezeu a binevoit să ni-l transmită prin întruparea Fiului Său. Nu întâmplător în această duminică, la nici două săptămâni de la sărbătorirea Nașterii Domnului, Biserica revine și ne propune în liturgia cuvântului același text evanghelic proclamat în ziua de Crăciun, și anume: începutul Evangheliei lui Ioan, text cunoscut sub denumirea de Prologul lui Ioan. Motivul repetării acestei Evanghelii la un timp atât de scurt este bogăția de idei pe care o conține și care nu ar putea fi epuizată, oricât de multe interpretări am reuși noi să descoperim.

De altfel, orice text din Sf. Scriptură pe care îl alegem, ori de câte ori îl recitim cu atenție, putem descoperi de fiecare dată ceva nou, ceva ce nu am observat la lectura și meditarea precedentă. Și tocmai în aceasta constă frumusețea textului sacru, care este inspirat de însuși Dumnezeu, text mult diferit de cel creat de om care este limitat în idei, oricât de multe ar fi ele.

Luminați de Duhul Sfânt vom căuta să descoperim și să înțelegem direcția propusă în reflexia noastră și noul mesaj pe care Biserica vrea să ni-l transmită prin liturgia cuvântului pentru trăirea noastră spirituală și pentru viața noastră practică de creștini și fii adoptivi ai lui Dumnezeu.

Citind Scripturile se poate constata că, de-a lungul istoriei, Dumnezeu a intervenit în mod salutar în unele momente în viața omului. Dumnezeu, care nu poate fi cuprins în spațiul de timp, cel pentru care nu există trecut sau viitor, Dumnezeu care nu poate fi încadrat și limitat nici de limbajul uman, acest Dumnezeu intră în istorie, dialoghează cu omul și se face prezent lui în diferite situații concrete.

În prima lectură pe care am ascultat-o, prezența lui Dumnezeu este personificată prin Înțelepciune. Acest termen, care simbolizează prezența divină este des întâlnit în textele sacre, mai ales în cărțile Vechiului Testament, în special în cărțile așa numite “sapiențiale“.

Întregul capitol de unde este luată lectura este un imn în care înțelepciunea personificată aduce laudă originii sale divine și acțiunii sale. Ea este prezentată ca fiind încorporată în poporul lui Israel “și-a stabilit” locuința în mijlocul poporului predilect și astfel Dumnezeu este în permanență cu poporul evreu, îl conduce și-i inspiră acel spirit de orientare pentru realizarea planului său.

Apoi un alt aspect demn de remarcat este faptul că această înțelepciune divină a existat de la început, “înaintea veacurilor” ne spune textul, adică înainte de a fi început istoria omului pe pământ, cu alte cuvinte înaintea oricărei creaturi.

În mod asemănător se exprimă și evanghelistul Ioan referindu-se la un alt termen: “Cuvântul”, și chiar așa își începe Evanghelia sa: “La început era Cuvântul” – și continuă textul – “Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu“. Așadar, asemenea Înțelepciunii – din prima lectură – și Cuvântul din Evanghelie își are aceeași origine divină, vine de la Dumnezeu, ba chiar se identifică cu Dumnezeu.

Acest Cuvânt, care era Dumnezeu a creat omul și întregul univers, el fiind Viața, puterea dătătoare de viață; acest Cuvânt care era Dumnezeu este și adevărata lumină ce luminează pe tot omul care vine în lume.

Dar ceea ce este mai uimitor este că “acest cuvânt s-a făcut trup și a locuit între noi“, și-a fixat cortul prezenței sale, în mod vizibil, între cei muritori, iar această prezență a Cuvântului este continuată și astăzi în Biserică și este o prezență activă, ce acționează recreând cu aceeași eficiență de la început, sfințind și edificând Biserica lui Dumnezeu, conducând-o la gloria divină.

Toată Scriptura, de la Geneză la Apocalips, dă mărturie despre acest Cuvânt și converge spre acest Cuvânt, care încet, încet s-a desfășurat și a fost prevestit de-a lungul secolelor, a animat oamenii și tot universul.

Acest Cuvânt care exista mai înainte de întemeierea lumii, a dominat și a trasat drumul istoriei, a stat aproape de Israel, a locuit cu el în corturile deșertului, l-a condus spre țara promisă, a zămislit (în sfârșit) în sânul unei umile fiice a lui Israel, Fecioara Maria, s-a făcut carne și a locuit între noi în persoana lui Isus Cristos.

Fie că este Înțelepciunea, fie că este Viața, fie că este Lumina, fie că este Cuvântul, în realitate este vorba despre aceeași putere creatoare a lui Dumnezeu, existentă din veșnicie, manifestată salvific în istoria mântuirii de nenumărate ori și întrupată în Isus Cristos-Răscumpărătorul nostru. În El își manifestă Dumnezeu plinătatea tuturor revelațiilor și iubirea sa infinită față de oameni.

Despre El dă mărturie Ioan Botezătorul când spune: “Cel care vine după mine este mai presus de mine, pentru că el era mai înainte de a fi eu“, deși, noi cunoaștem din Sf. Scriptură că Ioan s-a născut înaintea lui Isus, însă profetul în mărturia sa era conștient că cel născut din Fecioară vine de la Dumnezeu, este cel prevestit neamurilor, despre care vorbesc Scripturile și este Fiul lui Dumnezeu.

Prin întruparea Fiului Său spre răscumpărarea tuturor neamurilor, Dumnezeu își îndeplinise, de altfel, o făgăduință făcută chiar primilor oameni, Adam și Eva, în urma căderii lor în păcat, promisiune descrisă încă în primele pagini ale Bibliei. Și astfel, prin Întruparea Fiului său, Dumnezeu își manifestă iubirea față de creatura sa în ciuda tuturor slăbiciunilor și a infidelităților de care omul dă dovadă în timpul vieții sale.

Isus Cristos a fost prevestit încă de la începutul creației prin diferite profeții pe care evreii considerați cei privilegiați le-au primit și le-au crezut că se vor împlini. Însă, așteptarea lor mai durează încă și astăzi, deoarece pentru ei Isus Cristos din Nazaret, născut din Fecioara Maria nu este Fiul lui Dumnezeu, nu este cel promis și așteptat de veacuri, eliberatorul și răscumpărătorul lor și, de aceea, n-au crezut în El. În acest sens evanghelistul Ioan notează în evanghelia de azi: “El era în lume și lumea a fost creată prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai săi și ai săi nu L-au primit“. Și apostolul continuă: “Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în numele lui le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu“.

Această credință în numele lui Isus presupune credința în persoana și în dumnezeirea sa, în opera și misiunea sa, în cuvintele și învățătura sa. Toți cei care facem parte din Biserică am fost binecuvântați cu harul său și prin Botez am primit acest dar al credinței devenind totodată fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Dar această condiție de fiu recere o transformare continuă, o convertire continuă, o renaștere care nu are nimic în comun cu nașterea naturală; iar dacă nu menținem în noi permanent aprinsă flacăra credinței, dacă speranța noastră creștină nu este permanent alimentată cu hrana spirituală necesară și dacă iubirea noastră nu ne determină să trăim o viață lipsită de egoism, atunci nu ne mai putem numi cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, putem pierde această condiție de fii adoptivi; indirect îl refuzăm pe Isus, nu-i urmăm îndemnurile lui și riscăm să ajungem la concluzia că de fapt, se potrivesc și pentru noi cuvintele lui Ioan: “A venit la ai săi și ai săi nu L-au primit“.

Însă, veghind la credința noastră, la colaborarea noastră cu harul divin, la participarea noastră la viața Bisericii și ducând o viață conformă cu doctrina și morala creștină vom dobândi acea maturitate creștină fundamentată pe o credință matură în Isus, vrednică de lăudat, asemenea credinței comunității din Efes, pe care Sf. Apostol Paul o laudă în lectura a doua de azi și datorită căreia el îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ei. Este adevărat că astăzi creștinul poate fi ușor influențat de atâtea și atâtea concepții greșite, unele chiar ostile Bisericii, dar cu siguranță la fel de greu era și pentru acea comunitate din Efes ca să-și păstreze credința în Isus Cristos datorită problemelor de atunci, dar ea ne dovedește că acest lucru nu este imposibil, atunci când credința primită rămâne un dar de neprețuit și o valoare universal valabilă în orice situație ne-am afla.

Să mulțumim și noi lui Dumnezeu, Părintele slavei, pentru harurile și binecuvântările primite și să-i cerem, la fel ca și Sf. Apostol Paul, lui Dumnezeu să ne dăruiască Duhul Înțelepciunii și al descoperirii ca să-L putem cunoaște pe deplin. El să ne lumineze ochii inimii noastre ca să putem înțelege speranța pe care o dă chemarea sa și comorile de slavă, pe care le moștenim deja și pe care le vom moșteni la înviere, în viața de glorie.

Claudiu Iștoc

 

* * *

 

Duminica a II-a după Nașterea Domnului

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Mesajul de iubire și de bucurie proclamat în sărbătoarea Nașterii Domnului, este continuat și în liturgia duminicii de astăzi. Faptul că Biserica ne propune aceeași evanghelie ca și în ziua Crăciunului, denotă însăși pedagogia ei, aceea de a aprofunda misterul celebrat care nu poate fi înțeles doar după o scurtă reflecție, și aceea superficial făcută. Despre acest fragment evanghelic, care constituie prologul evangheliei lui Ioan, sfântul Augustin, pentru a arăta bogăția și importanța sa pentru credința creștină, va spune că “va trebui să fie scris cu caractere de aur și expus pe toate bisericile în locurile cele mai evidente” (De civitate Dei X, 29).

Sărbătorile ne-au dat un plus de credință, făcându-ne să înțelegem că prin Întrupare, Dumnezeu își îndeplinește planul său de mântuire, că nu-l lasă pe om la voia întâmplării, abandonându-l. Îl trimite pe Cristos ca să-i lumineze viața. Papa Paul al VI-lea ne spune că “Isus Cristos este lumina lumii. Cine privește la el, vede clarificându-i-se cărările vieții”.

Liturgia de astăzi nu se preocupă atât de cercetarea originii Cuvântului sau punerea în lumină a aspectului cosmic al Întrupării, cât mai ales de celebrarea misterului prezenței sale în mijlocul oamenilor. Prima lectură ne face să vedem cum această prezență era deja ascunsă și prevestită în Vechiul Testament, având caracteristicile Înțelepciunii. Este de fapt prezența lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, mai precis în mijlocul poporului ales, pentru a-l conduce, împlinind în el planul său de mântuire. Această Înțelepciune provine de la Dumnezeu, care s-a “înrădăcinat în popor”, care și-a fixat cortul său în Israel.

În Noul Testament, Înțelepciunea lui Dumnezeu se prezintă ca Persoană divină, nu în mod alegoric, dar în mod real ca Persoană divină și concretă: este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu în care s-a întrupat toată înțelepciunea Tatălui. În timp ce sfântului Paul îi place să-l prezinte pe Cristos ca “Înțelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,24) “splendoarea gloriei sale, imaginea substanței sale” (Evr 1,3), sfântul Ioan în evanghelia de astăzi îl prezintă ca Logos, Cuvânt, termen care exprimă în același timp gândirea și cuvântul lui Dumnezeu, care este de fapt Dumnezeu în toate egal Tatălui. Toată Scriptura, începând de la Geneză și până la Apocalips dă mărturie despre acest Cuvânt.

Primul verset al Evangheliei sfântului Ioan, “La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1), este asemănător cu primul verset din cartea Genezei și exprimă natura eternă a Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi care cu Tatăl și cu Duhul Sfânt conduce întreaga creație a universului. “Toate au fost făcute prin el și nimic din ceea ce a fost făcut nu a fost făcut fără el” (In 1,3).

Ceea ce sintetizează evanghelia de astăzi și în același timp îndeamnă la reflecție, este însăși contemplarea Cuvântului întrupat. “Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, iar noi am contemplat gloria lui” (In 1,14). În Isus, Dumnezeu s-a coborât la noi, încărcat cu cel mai mare mesaj: Dumnezeu este iubire! Timpul Crăciunului este important pentru că în Isus s-a întrupat dragostea lui Dumnezeu și prin el ne-a dăruit totul. Cuvântul făcut carne și-a stabilit cortul în mijlocul poporului său, revelând iubirea Tatălui. Pentru cei care nu cred, această lume poate să apară “un furnicar care se fărâmă și nimic mai mult”, dar pentru noi el este locul unde Cuvântul și-a “fixat cortul său”, locul pe care Dumnezeu “l-a iubit atât de mult, încât l-a dat pe Fiul său unul născut” (In 3,16). Trimițându-l în mijlocul nostru pe Fiul său, Tatăl împlinește tot ceea ce a anunțat prin profeți, deoarece Cristos este plinătatea revelației lui Dumnezeu față de oameni. “După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin profeți, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu în zilele acestea de pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile” (Evr 1,1-2).

Acest lucru este fondat pe “noua și eterna alianță”: nouă pentru că este inaugurată de venirea lui Cristos; eternă pentru că nu va putea fi distrusă, nici chiar de păcatele și infidelitățile oamenilor. Dialogul dintre Dumnezeu și om nu va putea fi întrerupt, pentru că pornește din însăși persoana lui Cristos. Este clar că acest dialog implică și participarea omului, și participarea noastră, care credem în Cuvântul său. La ce folosește chemarea sa, care răsună în urechile noastre, dacă noi nu vrem să-i corespundem?

Se relatează că în fiecare duminică, piața catedralei din Tours (Franța) era plină de cerșetori și de săraci nenorociți. Toți își manifestau mizeria lor, pentru a obține pomeni mai îmbelșugate de la credincioși. Și iată că într-o astfel de duminică, pe neașteptate se făcu o zarvă mare și toată acea lume nenorocită dispăru; fugeau toți cum puteau mai repede. Un cerșetor nou, neștiind ce se întâmplă, întrebă: “De ce fuge săraca lume din Tours?” O voce îi răspunse: “Vine Martin, episcopul orașului nostru”. “Și ce-i cu asta?” “Martin e sfânt, face minuni!” – i se răspunse. “Nu este oare aceasta o bucurie pentru toți?” – insistă uimit noul cerșetor. Dar se auzi răspunsul: “Nu, este o nenorocire; Martin ne vindecă! Și atunci nu este aceasta ceea ce se caută?” “Dar tu nu înțelegi că dacă sfântul te vindecă nici un om nu-ți va mai da de pomană și atunci vei fi constrâns să muncești!…”

Lumea de astăzi, amețită de materialism, de ignoranță și comoditate, nu vrea să primească vindecarea care este însuși “Cuvântul făcut trup” și fuge fără să-i dăruiască o locuință caldă în inimă aceluia care este viața. Fuge de acela care a venit să ia asupra sa păcatele, “care s-a făcut în toate asemenea nouă afară de păcat”. Oare suntem și noi dintre aceia despre care spune și sfântul Ioan în evanghelia de azi: “A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit?” (In 1,11).

Isus Cristos a venit pentru a ne ajuta în trăirea noastră, a venit pentru a ne vindeca de toate infirmitățile noastre, dar trebuie remarcat un aspect foarte important, și anume: Dumnezeu nu ajută pe nimeni, dacă respectivul nu vrea să fie ajutat. Dumnezeu l-a creat pe om liber și cere de la el un răspuns sincer la iubirea lui.

“Tuturor celor care cred, Dumnezeu le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu” (In 1,12). Fii în Fiul: iată aspectul misterului Nașterii pe care azi liturgia ne ajută să-l aprofundăm. Noi, cu alte cuvinte, suntem deja fiii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit și care ne face să spunem: “Abba, adică Tată!”, dar în același timp, noi trebuie să devenim tot mai mult imitatorii lui Cristos și să creștem în credință.

Aceasta este de fapt și tema pe care sfântul Paul o subliniază în cea de-a doua lectură de astăzi. “Dumnezeu ne-a ales, predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi prin Isus Cristos” (Ef 1,4-5). Filiațiunea divină este fundamentul adevăratei libertăți, libertate față de orice tip de opresiune, față de orice formă de sclavie în care ne constrâng patimile noastre. Filiațiunea divină este și fundamentul sigur al păcii și al bucuriei noastre. În ea creștinul găsește protecția de care are nevoie, găsește căldura paternă, găsește forță și lumină pentru a privi cu credință la un viitor mai bun, inundat de iubirea lui Cristos. Vom fi fiii lui Dumnezeu dacă-l contemplăm și-l întâlnim pe Isus, și nu fugind de el, refuzându-i vindecarea. Așa cum apostolul Paul se roagă lui Dumnezeu ca să lumineze inimile credincioșilor pentru a înțelege speranța la care sunt chemați, la fel trebuie să procedăm și noi. Să ne rugăm pentru a înțelege speranța pe care ne-o dă Cuvântul făcut trup.

Numele de creștin și de fiu al lui Dumnezeu implică în același timp și datoria de a da mărturie așa cum Ioan Botezătorul a făcut-o. El era convins că Isus Cristos este “cel care trebuia să vină” și a făcut o invitație la convertire, la credință, pentru a participa la o naștere asemănătoare cu a lui Cristos, adică “născut din Dumnezeu”. Să nu așteptăm pomană, dar să dăm mărturie și noi, arătând prin credința noastră că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut carne, care a venit să ne aducă bucuria mântuirii, bucuria împlinirii noastre în el.

Adrian IȘTOC

 

* * *

 

Duminica a II-a după Crăciun

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Trebuie s-o recunoaștem că atunci când pronunțăm cuvântul “Dumnezeu”, noi nu știm niciodată exact ce înseamnă. Pentru că nu putem ști exact “cum este” cel pe care-l numim Dumnezeu. Iată de ce ar trebui să fim ceva mai prudenți atunci când pronunțăm acest cuvânt. “Pe Dumnezeu nu l-a văzut nimeni vreodată…”.

Poate că ar părea straniu, dar, într-un anumit sens acesta este lucrul cel mai important pe care ni-l învață religia creștină… Să nu ne lăsăm niciodată înșelați de prezumpția că avem idei prea clare despre “cine este” și “cum este” Dumnezeu!

Dar realitatea și mai paradoxală pe care ne-o propune credința creștină este aceea de a ne face o idee despre adevărata identitate a lui Dumnezeu pornind de la un om.

Deci nu de la conceptul abstract al “ființei umane” în general. Pe această cale se ajunge numai la imaginarea de “idoli”, adică de idei și reprezentări ale lui Dumnezeu sau ale anumitor divinități, făcute mai mult sau mai puțin imagine și asemănare a omului… Sau ne oprim la primul pas, pentru a spune: Dumnezeu nu este un om, Dumnezeu nu este ca un om…

Creștinismul ne spune că maximul la care noi putem ajunge în cunoașterea reală despre Dumnezeu se află și se poate recunoaște în cuvântul, în istoria și în persoana acelui om în carne și oase care a fost Isus din Nazaret.

Evanghelia lui Ioan ne învață că acest om nu era numai un “maestru” religios foarte luminat și înțelept; și nu era numai un “profet”, un interpret mandatat prin cuvântul și voința lui Dumnezeu. Sfântul Ioan ne spune că acest om era însuși “Cuvântul” lui Dumnezeu, întrupat într-o existență istorică și concretă (cea a lui Isus din Nazaret).

“Cuvântul”, adică tot ceea ce Dumnezeu are de spus oamenilor. Dar “cuvântul” este expresia și forma concretă a “gândirii”… Și acum iată: Evanghelia lui Ioan ne spune că gândirea și cuvântul lui Dumnezeu pot fi recunoscute într-un mod autentic tocmai în acel om, născut la Betleem cu aproximativ 2000 de ani în urmă, care a trăit în Palestina și a murit la Ierusalim pe timpul lui Ponțiu Pilat.

“Cine era” acel om – ne spune sfântul Ioan – nu se poate descrie spunând pur și simplu ce a făcut, ce a spus și ce i s-a întâmplat între naștere și moarte. Pentru a identifica în adevăr – dincolo de aparențele cele mai imediate – “cine era” într-adevăr acel om, trebuie să depășim limitele care definesc identitatea umană comună; și trebuie să apelăm la însăși realitatea lui Dumnezeu. Așa ne spune Evanghelia.

Dar în acest caz ne dăm imediat seama de faptul că ale noastre cuvinte precum și gândirea noastră, sunt insuficiente pentru a spune ceva “corect” referitor la Dumnezeu.

Sfântul Ioan afirmă că acel copil, născut la Betleem din Maria, în realitate este “Cuvântul” care “s-a făcut trup”. Și ne spune că “Cuvântul” încă de la început, încă mai înainte de începutul lumii, “era la Dumnezeu și era Dumnezeu”. În felul acesta ne spune că “Cuvântul” aparține exact realității lui Dumnezeu: nu este o creatură (nici un înger, nici un extra-terestru…); cu atât mai puțin, nu este un “alt” Dumnezeu. Dar în același timp “Cuvântul” nu se identifică pur și simplu cu Dumnezeu, și nici vice-versa…

Aceste termen, “Cuvântul” (în grecește “logos”), vrea să arate în același timp, în raportul lor reciproc, “gândire-și-cuvânt”. Sfântul Ioan ne spune că Isus din Nazaret este în realitate “Cuvântul făcut trup”, adică Gândirea și Cuvântul lui Dumnezeu în persoană, în forma istorică a unei existențe umane concrete. Și pentru a exprima oarecumva “cine este” Cuvântul în raport cu Dumnezeu, îl mai numește și într-un alt mod: “Fiul” unic născut al Tatălui. Așa cum obișnuit spunem și în Crez: “Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat…”. Tocmai acel om, Isus din Nazaret.

Desigur că reflecția asupra acestor realități este grea, obosește, cere efort… Dar sunt lucruri așa de mari încât merită să ne gândim măcar câteva momente. Altfel riscăm să ne numim “creștini” fără ca să știm măcar ce înseamnă aceasta.

A fi creștini înseamnă a recunoaște în Isus Cristos pe “Cuvântul făcut trup” și să căutăm prin el adevărul lui Dumnezeu, dincolo de gândurile și multele fantezii umane în această privință.

Și de asemenea înseamnă a recunoaște că întreaga existență omenească este constitutiv situată în orizontul lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care a fost creat întregul univers, izvorul oricărei “vieți”, “lumină adevărată”, venit în lume “ca să lumineze” destinul fiecărui om.