Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a din Post
Evanghelia: Marcu 2,1-12; Ioan 10,9-16
Apostolul: Evrei 1,10-14;2,1-3

Marcu 2,1-12; Ioan 10,9-16

Și intrând iarăși în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat mulți, încât nu mai era loc, nici înaintea ușii, și le grăia lor cuvântul. Și au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inși. Și neputând ei, din pricina mulțimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperișul casei unde era Isus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Și văzând Isus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Și erau acolo unii dintre cărturari, care ședeau și cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Și îndată cunoscând Isus, cu duhul Lui, că așa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Pierre-Marie Delfieux
IPS Andrei Rymarenko
pr. Vasile Florea
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Paul Butnaru
pr. Eduard Patrașcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
IPS Ioan Ploscaru
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Felix Roca jr
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Felician Tiba
pr. Alessandro Pronzato
FSC
pr. Mihai Tegzeș
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Diverși alți autori
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Olimpiu Todorean
PF Daniel Ciobotea
pr. Șerban Tarciziu

 

* * *

 

Spărgând acoperișul

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o zi patru prieteni au adus un paralitic la Isus, să îl vindece. Când au văzut că nu se putea intra în casa în care predica Isus, din cauza mulțimii prea mari, cei patru nu au disperat. Credința nu se lasă bătută niciodată. Perseverează. Este inventivă, fertilă, plină de idei. Râde de bariere. Dacă un drum este închis, credința caută alt drum. Și îl găsește în final. Scoțând câteva dintre țiglele ușoare ale acoperișului palestinian, cei patru prieteni l-au coborât prin deschizătură, așezându-l la picioarele Învățătorului. Imaginați-vă uimirea celor din casa plină ochi când au auzit un zgomot ciudat de sus, au observat căzând praf peste ei, iar când și-au ridicat privirea au văzut acoperișul spart și paraliticul coborând spre ei. Imaginați-vă cum Isus privea spre cerul deschis, prin gaura din acoperiș, văzând patru capete ce îl priveau de sus! Avem aici un exemplu despre cum credința sparge acoperișul pentru a ajunge la Dumnezeu. Acești oameni au demonstrat pentru toți că credința creștină este mai mult decât o străfulgerare în întuneric; este un efort hotărât de a stabili o legătură cu Isus. Persoana care spune “nu am fost duminica aceasta la biserică, dar inima mi-a fost acolo” se păcălește pe sine. Dacă inima îi era acolo, și trupul i-ar fi fost acolo. Nu poți să oprești credința din a găsi un drum pentru ca să fie cu Isus.

Să ne uităm puțin la cei patru prieteni ai paraliticului. Primul lucru pentru care i-a admirat Isus a fost credința lor. “Și văzând Isus credința lor” a făcut vindecarea miraculoasă. Dar credința creștină nu stă singură; ea merge mână în mână cu iubirea. Când acești patru prieteni au venit la Isus, ei nu au venit singuri. Ei și-au amintit de cel care dorea atât de mult să îl vadă pe Isus, dar nu putea din cauza paraliziei. Mulți îl uitaseră, dar nu și prietenii lui. Ei au găsit timp și energie ca să meargă, să îl ia, să îl ducă la Isus. Ei sunt genul de oameni care îi provoacă bucurie Domnului. Nu au căutat să îl vadă doar ei pe Isus, ci s-au gândit să îl aducă pe acela care altcumva nu ar fi putut veni singur.

Începem aducându-ne pe noi înșine la Cristos. Dar niciodată nu ne oprim aici. După ce ne-am adus pe noi, îi aducem pe alții. Cel mai mare dar pe care un om îl poate da cuiva este Cristos. Foarte puțini sunt aceia care într-o zi să nu aibă de-a face cu cineva care nu îl cunoaște pe Cristos, și care nu are nevoie disperată să îl cunoască. Nu este oare acesta scopul nostru ca Biserică, adică al cateheților, părinților, responsabililor de tineret, membrilor din cor, prietenilor, ca fiecare în stilul propriu să îi aducem pe ceilalți în prezența vindecătoare a Domnului nostru? Cât de ușor este, de exemplu, să aduci un prieten și să îl așezi la picioarele lui Isus prin rugăciune! Cei patru bărbați din Evanghelia de astăzi nu au putut să își vindece prietenul paralizat, dar au fost dispuși să îl ducă la Cel care poate vindeca.

 

“Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”

Vedeți cu câtă gingășie și mare compasiune i-a vorbit Isus paraliticului? “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale.” Văzându-l așezat în patul său, i s-a adresat cu “Fiule”. Vorbea într-adevăr cu unul dintre copiii Săi care suferea și l-a pus în contact – după cum face cu noi toți – cu iubirea și puterea lui Dumnezeu. Isus ar fi putut să îi spună paraliticului: “Te-am vindecat de paralizie.” Dar nu a făcut așa. I-a spus în schimb: “Iertate îți sunt păcatele tale.” Problema cu acel om nu era paralizia, ci ceva mai adânc. Trupul și sufletul trăiesc atât de îngemănate încât boala unuia afectează pe celălalt. Tortura păcatului și a vinovăției erau cauza profundă a paraliziei omului. Așa că Isus a eliminat cauza primară: “Fiule, iertate îți sunt păcatele.” Dacă o persoană este un șofer prost, va transforma într-un morman de fier vechi orice mașină – chiar și cea mai bună. În astfel de cazuri terapia cea mai bună nu este repararea mașinii, ci reeducarea șoferului. Dacă Isus ar fi vindecat doar trupul acestui om, apăsarea păcatelor neiertate și-ar fi găsit calea sub forma unei alte boli fizice. Acest om era paralizat de vinovăție, iar paralizia fizică era doar un semn exterior al paraliziei spirituale, interioare. Păcatul este paralizatorul cel mai mare. Paralizează omul, trupul și sufletul. Isus a venit să vindece astfel de paralizii.

Venim astăzi la Isus paralizați de lipsa de sens a vieții, simțind însă că ea ar avea un sens: “Am venit ca voi să aveți viață și să o aveți din belșug.” Venim la Isus paralizați de păcat și de vinovăție; mergem de la el iertați. Venim la Isus paralizați de neliniște și frică. Plecăm împăcați – “pacea lui Dumnezeu care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7). Venim la Isus paralizați de slăbiciunile noastre; plecăm întăriți. “Toate le pot întru Cristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4,13), spune Pavel. Venim la Isus paralizați de sentimentul de singurătate; plecăm după ce am găsit un Prieten care ne iubește și căruia îi pasă de noi. Venim la Isus paralizați de descurajare; plecăm cu speranță – o speranță ce este fixată în Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea încât pe Unicul Fiu “nu L-a cruțat, ci L-a dat morții, pentru noi toți” (Romani 8,32). Venim la Isus paralizați de scepticism și îndoială; plecăm după ce am găsit Adevărul. “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața; Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Venim la Isus paralizați de tristețe; plecăm bucuroși. “Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15,11). Venim la Isus paralizați de frica morții; plecăm asigurați de viața veșnică.

 

“Pentru ce vorbește Acesta astfel?”

Când cărturarii l-au auzit pe Isus spunând: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”, ei au reacționat spunând: “Pentru ce vorbește Acesta astfel? El hulește. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” Cărturarii credeau că din moment ce doar Dumnezeu poate să ierte păcatele, Isus a comis o blasfemie. Isus le arată că El este Dumnezeu vindecându-l pe paralitic. “Ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta.” Trebuie să nu uităm că acei cărturari erau convinși că nici un paralitic nu se poate ridica până nu i se iartă păcatele. Conform cărturarilor, toate bolile erau rezultatul păcatului, și nici o boală nu putea fi vindecată dacă nu erau iertate păcatele. Acum, dacă Isus reușea să îl facă pe acest om să se ridice și să umble, atunci aceasta era dovada că păcatele omului au fost într-adevăr iertate și deci Isus era într-adevăr Dumnezeu, singurul care poate ierta păcatul!

 

“Ce este mai ușor?”

“Ce este mai ușor”, întreabă Isus, “a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă?” Arhiepiscopul William Temple a răspuns la această întrebare când spunea odată: “Să creezi (lumea) a fost ușor… nici un efort. ‘Să fie lumină’ (a spus Dumnezeu) și a fost lumină. Dar să convertești inimile de la egoismul caracteristic omului la iubirea caracteristică lui Dumnezeu… aceasta a costat agonie și sudoare de sânge și moartea (lui Dumnezeu) pe cruce.” Într-adevăr: ce este mai ușor?

Cristos este cel care spune fiecărui păcătos care se pocăiește: “Ridică-te și umblă. Păcatele îți sunt iertate.” “Ce spune acesta? Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?”, întreabă cărturarii. Dar paraliticul știe: Aici, în Cristos, este Dumnezeu! Așa că “erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” Prin puterea aceluiași Cristos, noi, de asemenea, ne putem ridica mintea paralizată, sufletul paralizat, spiritul paralizat și umbla cu o viață nouă, o viață plină și sănătoasă. Și noi, de asemenea, putem să îi dăm mărire lui Dumnezeu, spunând: “Nu am văzut niciodată asemenea lucruri. Nu am visat niciodată că această bucurie, această pace, această iertare, ar fi posibile!”

 

* * *

 

Vindecarea paraliticului din Capernaum

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Și, văzând Isus credința lor, a zis paraliticului:
«Cutează, fiule, iertate îți sunt păcatele.»”
(Matei IX, 3; Marcu II,5)

Minunea săvârșită de Isus, la care Sfânta Evanghelie ne face să asistăm astăzi, o istorisesc, aproape cu aceleași cuvinte, toți cei trei evangheliști sinoptici: Matei, Marcu și Luca – ziși sinoptici pentru că toți trei ne relatează paralel aceleași fapte.

Să ne amestecăm și noi prin mulțimea ce se înghesuia la ușa casei lui Petru, din Capernaum, unde se afla Isus, mulțime dornică să-L audă pe Mântuitorul, să-I vadă semnele și minunile și să se împărtășească de binecuvântarea Lui. Să-L urmărim și noi îndeaproape săvârșind vindecarea spirituală și, apoi, vindecarea trupească, miraculoasă, a paraliticului, spre a ne duce, apoi, cu gândul, la vindecarea sufletelor paralitice.

1. Pe când Isus vestea cuvântul unei mari mulțimi de ascultători, “au venit la El aducând un paralitic, întins pe un pat”. Cuvântul paralitic spune destul. Acel nefericit își avea membrele imobilizate, fiind întru totul avizat la serviciile persoanelor din jurul său, lucru cât se poate de supărător. A avut însă norocul să întâlnească și oameni milostivi, cum erau și cei patru, care prin gestul lor nobil ne impresionează. Făcându-li-se milă, l-au dus cu patul la casa unde se afla Isus, dar, neputând răzbi prin mulțime până la El, inspirați de inventivitatea iubirii lor, recurg la o soluție ingenioasă, cu totul ieșită din comun. Pe o scară, urcă pe acoperiș, îl descoperă deasupra unde era Isus și îl coboară pe bolnav în fața lui Isus.

Două gesturi nobile ne atrag privirea: iubirea față de bolnav al celor patru inși și încrederea lor neclintită în ajutorul Domnului, gesturi ce Îl mișcă pe Isus și-L fac să intervină cu mila Sa. “Și, văzând Isus credința lor – remarcă evanghelistul -, a zis paraliticului: «Cutează, fiule, iertate îți sunt păcatele.»” Ceea ce îl face, așadar, pe Isus să-i ierte acestui nenorocit păcatele, nu e numai credința acestuia, ci și credința vie a celor ce-l aduseseră la Isus, de unde rezultă datoria ce o avem și noi, de a ajuta pe cei lipsiți, ca, pentru mila noastră, binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse peste nevoile lor trupești ori sufletești.

Cuvântul de iertare rostit de Isus părea însă straniu și tulburător în auzul celor de față, după cum li s-ar părea, și astăzi, multora dintre noi, deoarece în loc de vindecarea neputinței trupești ce îl țintuia la pat, paraliticul primește iertarea păcatelor. Da, pentru că misiunea cu care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume este de a-i elibera pe oameni de paralizia păcatului. Așa a fost anunțat El de profeți și tot așa Îl arată lumii și Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan I, 29).

Fără îndoială, bolnavul își simțea toată povara păcatelor, precum și pe aceea a bolii. De câte ori, în orele tăcute ale nopții, când durerile și amărăciunea neputinței îi alungau somnul, nu-și va fi depănat în minte viața-i trecută ! Și, apăsat de mustrarea păcatelor, murmura tainic cu psalmistul: “Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea” (Psalm 50). “Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu (…). De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi (…) ? ” (Psalm 129). Isus îi citise în suflet căința adâncă ce-l stăpânea în acea clipă. Numai așa ne putem explica sentința eliberatoare: “(…) iertate îți sunt păcatele”. Deoarece Dumnezeu numai aceluia care se căiește sincer, îi iartă păcatele. Pe de altă parte, Isus, prin faptul că îi iartă păcatele în loc să-i vindece trupul, vrea să arate că paraliticul suferea mai mult sufletește decât trupește. De aceea, acum, plin de o nespusă mângâiere și bucurie, paraliticul nu se va fi mirat că n-a primit ceea ce l-a determinat să vină la Isus, adică tămăduirea trupească.

2. Dar tocmai pentru că paraliticul a știut să prețuiască darul, mai presus de fire, al iertării, care îi inunda acum toată ființa, Isus îl eliberează nu numai de paralizia sufletească, ci și de cea trupească. Și prilejul de a săvârși această minune I-l oferă fariseii și cărturarii care cârteau în sine zicându-și: “Acesta hulește ! Cine poate ierta păcatele, decât singur Dumnezeu ?” Acuza era o insultă la adresa lui Isus, căci El le dovedise prin atâtea minuni că este Dumnezeu adevărat; de aceea, acum, ei ar fi trebuit să recunoască faptul că Isus, iertând păcatele, se prezenta cel puțin ca unul înzestrat cu putere primită de la Dumnezeu.

De altfel Isus le dovedea misiunea Sa divină și prin faptul că le dezvălui cugetele: “De ce cugetați cele rele în inimile voastre ? Spuneți-mi ce este mai ușor a zice: “Iartă-ți-se păcatele” sau “Scoală-te și umblă” ? Fără îndoială, pentru Isus – fiind El Dumnezeu -, a ierta păcatele și a vindeca prin minune erau două lucruri deopotrivă de ușoare. Dar, în ochii oamenilor, a zice unui paralitic: “Scoală-te și umblă”, este mai greu decât a-i zice: “Iartă-ți-se păcatele”, deoarece, acela care ar vrea să săvârșească printr-un cuvânt o vindecare trupească imediată, numaidecât își va vădi putința ori neputința, din producerea sau neproducerea efectului, pe când, iertarea păcatelor fiind o acțiune nevăzută , efectul ei nu se poate controla cu simțurile. Prin urmare, sensul argumentului lui Isus este următorul: Dacă eu pot zice cu efect imediat: Scoală-te și umblă, ceea ce, după părerea voastră, este mai greu, trebuie să recunoașteți că tot la fel și cu același efect imediat, deși nevăzut, pot zice: Iartă-ți-se păcatele. De aceea, Isus continuă: «Ci, ca să știți că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ (a zis slăbănogului) îți zic: scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta.» Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit înaintea tuturor, încât se mirau toți și lăudau pe Dumnezeu zicând: «Niciodată nu am văzut asemenea lucruri»” (Marcu 1-12).

Vindecarea deplină și imediată, controlabilă cu simțurile, săvârșită numai cu puterea cuvântului, era, prin urmare, o dovadă zdrobitoare că Isus rostise cu efect și cuvintele: “Iartă-ți-se păcatele.”

Iubiți creștini ! Martorii acestei minuni, neavând credința în dumnezeirea lui Isus, pe care Îl credeau doar un profet, se mirau și “lăudau pe Dumnezeu care a dat oamenilor asemenea putere” (Matei IX, 8). Dar noi, cei de astăzi, care credem că Isus este Dumnezeu, de aceeași ființă cu Tatăl, ar trebui să fim stăpâniți de o sfântă uimire și să-L preamărim pentru faptul că, printr-un act de necuprinsă milă, puterea Sa dumnezeiască de a ierta păcatele a dat-o cu adevărat unor oameni, supuși slăbiciunilor omenești, preoților. În seara Învierii, arătându-se apostolilor adunați în foișor, le-a zis: “Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl” – adică cu aceeași putere și în același scop – “vă trimit și Eu pe voi – și prin voi, pe toți succesorii voștri, până la capătul lumii.” Și, zicând acestea, a suflat și le-a zis: «Luați Spiritul Sfânt, cărora le veți ierta păcatele li se vor ierta și cărora le veți ținea vor fi ținute.»” În acea clipă, prin aceste cuvinte, Isus a întemeiat Taina Sfintei Pocăințe sau Spovedania.

Cât trebuie să preamărim înțelepciunea și mila lui Dumnezeu și cât de recunoscători trebuie să-I fim pentru acest neprețuit har al putinței de a ne reîmpăca cu El. Și cea mai frumoasă laudă și recunoștință ce i-am putea-o aduce constă în a ne apropia de scaunul Sfintei Spovedanii cu dispozițiile cuvenite. Adică, pregătiți printr-o serioasă examinare a conștiinței și cu adevărată și sinceră căință, nu naturală, ci supranaturală, și cu o fermă hotărâre de îndreptare. Și aceasta s-o facem nu numai o dată pe an, la Paști, când suntem obligați sub păcat de moarte prin poruncă bisericească, ci ori de câte ori conștiința – în examenul pe care îl facem zilnic, înainte și după orice faptă – ne acuză cu vreo greșeală gravă sau rămânem tulburați sufletește. Mai mult, să ne mărturisim periodic, la un anumit interval, pe care să-l respectăm, deoarece glasul care ne îndeamnă să amânăm spovedania nu este al îngerului păzitor, ci al Satanei, care luptă din răsputeri să ne împiedice de a ne apropia de Dumnezeu. Fie comoditatea, fie ocupațiile, fie gândul amăgitor că greșeala comisă nu este tocmai atât de mare, sunt tot atâtea manevre viclene prin care Duhul minciunii vrea să ne abată de pe calea desăvârșirii. Chiar și atunci când sufletul nu îți este paralizat de vreun păcat de moarte, primești, prin dezlegarea dată de preot, odată cu iertarea sigură a păcatelor ușoare, și harurile sacramentale, adică ajutoarele necesare spre a le ocoli în viitor, căci și păcatele lesne-iertătoare sunt o piedică serioasă ce frânează progresul sufletului spre desăvârșire.

Dar nu e destul să ne apropiem des și bine pregătiți de Taina împăcării cu Dumnezeu, ci trebuie s-o facem bucuros, asemenea copilului care, iubindu-și tatăl, nu-și află pacea și seninătatea, decât căzând în brațele părintelui care-l așteaptă cu inima și brațele deschise să-i dea sărutul iertării.

Dar, iubiți frați, în acest post, timp de reînnoire sufletească prin reconciliere cu Dumnezeu și cu semenii în baia pocăinței, noi, care de atâtea ori ne-am împărtășit de bucuria binefacerilor acestei Taine, să nu ne mulțumim a ne apropia singuri de ea, ci, ca mădulare ale Trupului Tainic al lui Cristos, conștienți de răspunderea ce o avem față de ceilalți semeni ai noștri, frați ai noștri, paralizați de păcat și, asemenea celor patru din Evanghelie, să ne plecăm cu dragoste spre mizeria lor și să-i ajutăm să ajungă la Isus, ca El să-i împace cu Tatăl. Iar dacă cumva noi înșine le suntem o piedică, pe această cale spre Isus, să-i iertăm, ca să se poată reconcilia cu Dumnezeu, căci, dintre toate faptele milei creștinești nici una nu e mai plăcută lui Dumnezeu decât a ierta ofensele aproapelui și a-l conduce la Dumnezeu. Iată pentru ce Regele profet, nu găsește altă cale mai bună de a-și repara păcatul decât făgăduința ce o face în Psalmul 50: “Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale și cei păcătoși la Tine se vor întoarce.” Amin.

 

* * *

 

Însușirile credinței

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

Minunea vindecării paraliticului, săvârșită de Isus astăzi în Capernaum, ne descoperă puterea credinței vii, adică a credinței însuflețite de dragostea faptică față de aproapele, căci vedem cum Mântuitorul, mișcat de credința și mila care i-au făcut pe cei patru să recurgă la un mijloc ieșit din comun pentru a-l duce pe paralitic în fața Sa, i-a dăruit acestuia iertarea păcatelor și apoi vindecarea.

După ce, duminica trecută, meditând asupra virtuții credinței, am văzut ce este această virtute și temelia pe care ea se sprijină, precum și dovezile care îi arată divinitatea, să răspundem azi la întrebarea care trebuie să preocupe pe orice bun creștin. Și anume: Cum trebuie să fie credința, ce însușiri trebuie să aibă ? Căci este de la sine înțeles că nu orice credință îl poate mântui pe om.

Patru sunt calitățile pe care trebuie să le întrunească adevărata credință. Ea trebuie să fie: întreagă sau universală, simplă, tare și vie sau activă.

1. O credință eclectică, adică una care acceptă numai anumite învățături, respingându-le pe acelea care nu-i convin, este o credință falsă, deoarece credința autentică trebuie să îmbrățișeze cu aceeași fermitate toate adevărurile revelate de Dumnezeu și predate de Biserică. A nega fie și numai unul singur dintre acestea, înseamnă a renega întreaga credință. “Oricine va păzi toată legea, dar va greși în una singură, de toate s-a făcut vinovat” (Iacob II, 10).

2. Credința, apoi, refuză îndoiala și discuția. Ea trebuie primită cu simplitatea cu care copiii cred în ceea ce le spune mama lor. Or, Isus ne spune: “De nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei XVIII, 3). Putem oare discuta atunci când Dumnezeu a vorbit ? Ar fi un act de trufie. “Credința” – zice Sfântul Augustin – “nu se găsește în cei trufași, ci în cei smeriți”. Așadar, combătând ispitele trufiei, să ne supunem mintea lui Cristos, cum ne îndeamnă Sfântul Pavel: “(…) surpăm izvodirile minții și toată înălțarea (îngâmfarea – n.n.) ce se ridică împotriva științei lui Dumnezeu și robim toată mintea spre ascultarea lui Cristos” (II Corinteni X, 5).

După cum spuneam în meditația despre conceptul credinței, această ascultare, supunere a minții, noi o acordăm și misterelor, căci, deși acestea sunt superioare minții, nu sunt contrare minții, ci numai întrec capacitatea ei de pricepere, fiind ea mărginită. Din clipa când noi am aflat că Dumnezeu ni le-a descoperit, nu putem pune la îndoială veridicitatea lor. Nu există oare, chiar și în ordinea firii, atâtea mistere ? Suntem noi înșine un mister și trăim într-o lume de mistere. Cine cuprinde principiul vieții ? Cine cunoaște esența intimă a lucrurilor, esența luminii, a electricității ? Și totuși nu ne îndoim de existența tuturor acestora.

De altfel, știința ce se predă elevilor se reduce, în cea mai mare parte, la acte de credință, deoarece cine dintre ei a văzut cele cinci continente, reacțiile chimice complexe ce stau la baza vieții organice sau a transformării substanțelor, sau cine a trăit întâmplările istorice auzite. Și totuși ei le cred cu simplitate toate acestea pentru autoritatea profesorilor. Să merite oare Dumnezeu mai puțină credibilitate decât oamenii ?

3. Credința mai trebuie să fie tare, neclintită. Adevărurile ei trebuie să le primim cu mai multă certitudine decât adevărurile naturale, pe care le putem cunoaște direct cu mintea, deoarece mintea ne poate înșela – cum, de fapt, există atâtea cazuri în domeniul științelor naturii, în care afirmații socotite ca sigure s-au dovedit, ulterior, a fi greșite. Or, cum am mai spus, Dumnezeu, fiind Adevărul absolut și însăși sfințenia, nu poate nici să Se înșele pe Sine, nici să ne inducă în eroare. Iată de ce martirii au preferat moartea decât să facă concesii, fie chiar și numai într-un singur punct al credinței lor.

Printre miile de creștini trimiși la martiriu în Armenia, se afla și un copil de doisprezece ani. Ispitit de turci, prin diferite mijloace viclene, să se lepede de credință, copilul răspundea cu fermitate: “Nu !” L-au amenințat atunci că îi vor tăia mâna. Copilul le-o întinse. I s-au tăiat pe rând ambele mâini, dar a rămas tot atât de ferm în credință. Înfuriați, prigonitorii îl amenință: Fă-te musulman, sau îți pierzi și capul. Să mi se taie și capul, numai să rămân creștin!

Cu o lovitură, copilul fu decapitat, dar sufletul său se înălță spre tronul lui Dumnezeu. Faptul este istorisit de un călugăr armean și redat de Buletinul Salesian, anul 1897. (Cf. Mortarino, La parola di Dio per via di esempi, Vicenza, 1946, p. 313).

Câți dintre creștinii de azi sunt capabili să înfrunte, pentru credința lor, nu zic martirajul, ci măcar o ironie, un zâmbet batjocoritor sau disprețul ? Și, durere, câți nu se leapădă de ea pentru un scaun comod sau meschine interese materiale !

4. În sfârșit, credința trebuie să fie vie, activă, adică să se concretizeze în fapte. Calitatea pomului se cunoaște din fructele ce le produce. Nu poate un pom bun să facă poame rele, și viceversa. “Ce folos, frații mei, dacă cineva ar zice că are credință, iar fapte nu are ?” – întreabă Sfântul Apostol Iacob. “Oare poate credința să-l mântuiască ? Pentru că de va fi fratele, sau sora, goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele și le-ar zice cineva dintre voi: «mergeți cu pace, încălziți-vă și săturați-vă!» și nu le-ar da cele de lipsă trupului: ce folos ar fi ? Așa și credința, dacă nu are fapte, este moartă în sine. Ci va zice cineva: «Tu ai credință, iar eu am fapte: arată-mi credința ta fără faptele tale și eu îți voi arăta din faptele mele credința mea!»” (Iacob II, 14-18).

În timpul revoluției franceze, un soldat credincios, făcut prizonier, a fost dus în satul natal pentru ca acolo să fie supus ultimelor chinuri. În mijlocul satului, aproape de casa soldatului, fu ridicată o cruce. Condamnatul a fost întrebat dacă vrea să vadă pe bătrânul său tată. Răspunzând afirmativ, i se spuse: “Ei bine, îl vei vedea, dacă vei doborî cu această secure acea cruce”. Credincioșii care erau de față rămaseră îngroziți, temându-se ca nu cumva soldatul să-și nege credința. Dar acesta, apropiindu-se de cruce, o îmbrățișă strigând: “Vai aceluia care va insulta Crucea lui Cristos ! Aceasta este semnul răscumpărării mele, pe care până acum l-am venerat ! Totdeauna am lucrat conform învățăturii lui Isus care a murit pe cruce pentru răscumpărarea mea, și acum bucuros voi muri la picioarele ei pentru credința mea”. Astfel, strâns îmbrățișat cu crucea, a fost străpuns de baionetele călăilor, murind pe loc. (Cf. G. Mortarino, ibid., p.316). Adevărat creștin, de două ori ostaș: al apărării patriei și al apărării credinței în Cristos. Faptele prin care și-a mărturisit-o toată viața i-au câștigat harul de a și-o apăra cu prețul vieții.

Iubiți frați, ce folos să zici: “cred în Dumnezeu” dacă îi disprețuiești poruncile în viața de fiecare zi ? Sau să zici: “cred în Cristos” dacă nu ești gata să renunți la nimic pentru ca să-L urmezi pe El ? Ce folos să zici: “cred în iad”, dacă nu faci nimic ca să-l ocolești ? Sau să zici: “cred în iertarea păcatelor prin Sfânta Spovedanie”, dacă te complaci luni și ani de zile în moartea păcatului ? Ce folos să zici: “cred în prezența reală a lui Isus în Sfânta Cuminecătură”, dacă nu-ți nutrești sufletul cu trupul și sângele Său ? El a spus: “De nu veți mânca trupul Meu și nu veți bea sângele Meu, nu veți avea viață întru voi !” Ce folos să zici: “cred că toți semenii mei sunt frații mei, răscumpărați ca și mine, cu sângele lui Cristos”, dacă nu-i compătimești, nu-i ajuți în lipsurile lor și nu îi ierți ? Căci credința fără fapte este moartă.

Să ne examinăm credința, în lumina calităților ei. Este ea oare simplă, sprijinită pe autoritatea indiscutabilă a lui Dumnezeu care mi-a descoperit-o ? Este fermă, ori, dimpotrivă, oscilantă, șovăitoare ? Este ea întreagă, universală ? Ori, dimpotrivă, eclectică, respingând adevărurile incomode pentru viața mea ? Este ea, mai ales, vie, activă ? Ori, dimpotrivă, ca un pom fără fructe și pe punctul de a se usca cu totul ?

Să ne recunoaștem așa cum suntem, în fața lui Cristos și, luminându-ne mereu credința cu citirea și meditarea adevărurilor Evangheliei, s-o trăim integral, în viața particulară și socială de fiecare zi, fără șovăială și fără compromis. Să ne-o nutrim zilnic, dacă se poate, cu Pâinea Vieții, iar în clipele de ispită contra credinței să ne reînnoim mărturisirea de credință în Cristos și în cuvântul Său, prin scurte acte de credință și să-L rugăm, cu Apostolii, să ne-o sporească: “Doamne, sporește-mi credința !” Amin.

 

* * *

 

Despre puterea credinței celor mulți

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Și văzînd Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! (Marcu 2, 5)

Iubiți credincioși,

Cuvîntul lui Dumnezeu este plin de nemărginite învățături. În predica de azi vom vorbi despre puterea rugăciunii făcută cu credință de mai mulți. Căci, precum cînd se aprind mai multe lumînări într-o cameră întunecată, mai mare lumină se face și precum cînd se adună mai mulți cărbuni la un loc mai multă căldură dau, așa și credința mai multora, mai mare trecere are înaintea lui Dumnezeu.

Acest adevăr se vede din multe mărturii ale Sfintei Scripturi, dar și din învățătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi. Să luăm, de pildă, cuvîntul pe care l-a zis Domnul: Și văzînd Iisus credința lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Vedeți, frații mei, că nu a zis Domnul “văzînd credința slăbănogului”, ci “a lor”, adică a acelora care purtau pe pat pe acel slăbănog. Cu adevărat, dacă cei patru care purtau pe slăbănog nu ar fi avut mare credință, nu ar fi făcut atîta osteneală cu cel bolnav ca să-l aducă în fața Mîntuitorului. Căci ei, văzînd mare mulțime de oameni care înconjurau pe Mîntuitorul, și neputînd să străbată cu slăbănogul pînă în fața Domnului, au aflat alt chip de a-l apropia de Hristos. Au descoperit casa unde era Domnul și au coborît patul cu bolnavul, cu mare greutate și osteneală reușind să-l așeze în fața Mîntuitorului, avînd mare credință că dacă-l va vedea Hristos va face milă cu el și-l va vindeca de boala lui.

După credința lor tare și neîndoielnică au dobîndit cele ce așteptau. Căci văzînd Mîntuitorul nostru cel Preasfînt și Milostiv credința și osteneala lor, a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale! Apoi a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată sănătos, luîndu-și patul, a ieșit înaintea tuturor încît erau toți uimiți și slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Asemenea lucruri nu am văzut niciodată (Marcu 2, 5-12). Vedeți, frații mei, minune preaslăvită făcută de Domnul pentru “credința lor”, adică a slăbănogului și a celor care-l purtau pe El!

Dar oare numai atunci a făcut Mîntuitorul minuni preaslăvite pentru credința celor mulți? Nu, cu adevărat nu. Domnul Dumnezeul și Mîntuiorul nostru Iisus Hristos este Același din veac și pînă la sfîrșitul veacurilor, preabun, milostiv, și preaîndurat față de toți care cred în El întru adevăr (Psalm 144, 18). Căci vedem zilnic mii și mii de creștini, care și astăzi aleargă la El cu credință și cu inimă zdrobită, fără îndoială, și îndată cunosc mila și ajutorul Lui în toate nevoile și necazurile lor.

Zice Preasfîntul Duh în Psalmi: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi și nu vor greși toți care nădăjduiesc spre Dînsul (Psalm 33, 21). Cine ar putea să spună sau să scrie cîte nenumărate minuni face Prea Înduratul Dumnezeu cu toți cei ce-L iubesc pe El și aleargă la Dînsul cu credință neîndoielnică și statornică? Noi stînd aici în slujba binecredincioșilor creștini vedem și auzim de la mulți mulțumirea pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. Unul mulțumește că prin slujbele făcute la Sfînta Biserică s-a făcut sănătos de boala de care suferea; altul mulțumește lui Dumnezeu că i-a reușit copilul la școală; altul că a reușit la servici sau în căsătorie; altul, că l-a izbăvit Dumnezeu de pagube, de vrăjmași, de primejdia care-l amenința.

Același Preabun și Preaîndurat Mîntuitor care a vindecat pe slăbănogul din Evanghelia de azi pentru credința lui și a celor care-l purtau, Același face minuni nenumărate cu toți bunii credincioși care aleargă la El cu credință dreaptă și rugăciune fierbinte și statornică. Iar în ce fel credința unora ajută altora, de atîta ori am auzit în Sfînta Evanghelie cu femeia cananeeancă, cu sluga sutașului, cu fiul văduvei din Nain și cu mulți alții, de care nu este locul aici a-i pomeni.

Citiți în faptele Sfinților Apostoli și veți vedea cît de mult poate rugăciunea celor mulți, care se roagă în Biserică pentru cei din primejdii. Vedem că Marele Apostol Petru, pentru mărturisirea adevărului, a fost prins, legat și dus la temniță, unde era păzit de patru străji cu cîte patru ostași. Deci Petru era păzit în temniță și se făceau rugăciuni neîncetat pentru el de către Biserică. Și iată îngerul l-a deșteptat, zicînd: Scoală-te degrab! și lanțurile i-au căzut de pe mîini. Și a zis îngerul către el: Încinge-te și încalță-te cu sandalele, și el a făcut așa. Și i-a zis: Îmbracă-te și vino după mine. Și ieșind, mergea după înger, dar nu știa că fapta îngerului este adevărată, ci i se părea o vedenie.

Și trecînd de straja întîi și de a doua, au ajuns la poarta cea de fier care duce în cetate și poarta s-a deschis singură și, ieșind, a trecut o uliță și îndată îngerul Domnului s-a depărtat de el. Iar Petru venindu-și în sine, a zis: Acum știu cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său și m-a scos din mîna lui Irod și din toată așteptarea poporului iudeilor (Fapte 12, 4-11). Ați auzit iubiți credincioși ce mare și preaslăvită minune a făcut Preabunul Dumnezeu cu Apostolul Petru. Dar pentru ce? Pentru că mulțimea credincioșilor în Biserică făceau neîncetat rugăciune către Dumnezeu pentru el.

Iubiți credincioși,

Așadar să ținem minte că unde sunt doi sau trei credincioși adunați în numele Domnului, El este între ei (Matei 18, 20). Și cu atît mai mult Hristos este acolo unde sunt mai mulți credincioși care se roagă pentru cel ce este în primejdie sau are vreo cerere către Dumnezeu. Nicăieri nu se pot ruga creștinii mai mulți laolaltă ca în sfintele biserici, unde rugăciunile lor și ale preoților se unesc și ca tămîia se înalță la Dumnezeu, de unde le vine tuturor milă și ajutor celor ce au nevoie de mila Lui. Acolo preotul mijlocește în Sfîntul Altar către Dumnezeu și pentru toți binecredincioșii creștini de pretutindeni.

Cele mai importante rugăciuni comune care se fac în bisericile noastre pentru credincioși sunt mai ales două: Sfînta Liturghie și Taina Sfîntului Maslu. Oare cîte minuni nu s-au făcut și se fac astăzi prin Sfînta Liturghie? În timpul ei, mai ales în sărbători, se adună cei mai mulți credincioși. Astfel rugăciunile lor comune, săvîrșite cu multă credință, se unesc cu rugăciunile preoților din sfintele altare și contribuie cel mai mult la împlinirea cererilor lor.

Rugăciunile cu credință ale preoților, unite cu ale credincioșilor, săvîrșesc cea mai mare minune ce are loc pe pămînt de la Hristos pînă astăzi. Această minune negrăită este prefacerea pîinii și vinului în Trupul și Sîngele lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Astfel, fără Sfînta Liturghie nu avem Sfînta Împărtășanie, iar fără aceasta, nu ne putem uni cu Hristos, nu putem fi iertați și deci mîntuiți, că zice Domnul: De nu veți mînca Trupul Meu și de nu veți putea bea Sîngele Meu, nu veți avea Viața întru voi.

Vedeți cît de mare este puterea și rolul Sfintei Liturghii? Vedeți că Sfînta Liturghie este a noastră și stă la temelia mîntuirii noastre, pentru că ne ține direct și permanent în legătură cu Hristos, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pămînt?

Altă minune a Sfintei Liturghii, ca rod al credinței și al rugăciunii în comun, este că ea contribuie cel mai mult, pe lîngă celelalte slujbe, la păstrarea credinței ortodoxe în lume. Ce s-ar întîmpla cu credința noastră dacă n-am face-o vie, lucrătoare și mîntuitoare prin Sfînta Liturghie? Numai de aceea unii creștini se duc la secte pentru că nu merg regulat la Sfînta Liturghie și nu simt puterea ei. Tot Sfînta Liturghie, ca o cunună a celor șapte Laude, contribuie mult și la unitatea, la împăcarea, la apropierea și înfrățirea creștinilor ortodocși, ca fii ai Bisericii lui Hristos. De-a lungul celor două milenii singură Biserica și slujbele făcute în Sfintele lăcașuri au adunat pe creștini în jurul preoților și altarelor, i-au unit prin rugăciune în aceeași credință, le-au vindecat bolile, i-au dezlegat de păcate prin Sfînta Spovedanie, i-au unit cu Hristos prin rugăciune și Sfintele Taine și i-au călăuzit în viață pe calea mîntuirii prin învățătura Sfintei Evanghelii.

Prin slujbe, prin cărțile de cult, prin Sfînta Liturghie, prin predică și prin cîntarea în comun, Biserica Ortodoxă a păstrat, pe lîngă unitatea de credință și de simțire, și unitatea limbii, a culturii religioase vechi, și a întregii Tradiții ortodoxe milenare. Or, toate acestea le considerăm minuni și roduri ale credinței și rugăciunii celor mulți.

Tot în cadrul Sfintei Liturghii Biserica face rugăciuni și scoate părticele (miride) pentru adormiți, iar prin puterea jertfei lui Hristos izbăvește din iad multe suflete ale celor morți. Oare nu ne rugăm cu toții la biserică pentru cei repausați ai noștri și împreună cu preoții le cîntăm “veșnica pomenire” și zicem: “Dumnezeu să-i ierte?” Numai Dumnezeu știe cîte suflete sunt scoase din chinurile iadului, prin jertfa liturgică și prin parastase ca rod al harului preoției și al rugăciunii comune.

Iată deci, că rugîndu-ne împreună cu preoții la biserică, contribuim la minunea iertării și izbăvirii din iad a multor suflete ale fraților noștri care au murit nepregătiți. Vedeți cîte minuni se săvîrșesc la Sfînta Liturghie ca rezultat al rugăciunii în comun? De aceea mare plată de la Dumnezeu au cei care merg regulat la biserică și se roagă pentru ei, pentru bolnavi, pentru binefăcători și răufăcători și pentru cei răposați. Mai ales pentru ei, că sufletele celor ce au murit nepregătiți așteaptă slobozire din osînda iadului prin rugăciunile Bisericii și ale noastre.

Alte minuni ale credinței și rugăciunii creștinilor în comun se fac prin taina Sfîntului Maslu. Aceasta este cea mai puternică rugăciune și slujbă a Bisericii Ortodoxe pentru cei bolnavi. De aceea creștinii sunt datori să ceară această taină de la preoți ori de cîte ori au bolnavi în familie și să participe la Sfîntul Maslu cît mai mulți dintre ei, pentru că, rugăciunea credinței va tămădui pe cei bolnavi și de vor fi făcut păcate li se vor ierta” (Iacob 5, 15). Mulți dintre dumneavoastră cred că ați văzut bolnavi vindecați, sau în parte ușurați, prin Taina Sfîntului Maslu și prin ungerea cu untdelemn sfințit. Alții ați mers, poate, pe la sfintele moaște și pe la icoanele miraculoase din țară și ați văzut sau ați auzit de bolnavi vindecați acolo în chip miraculos prin rugăciunea celor din jur și prin moliftele Sfîntului Vasile cel Mare, citite de preot, cu post și credință.

Iată doar cîteva din minunile săvîrșite la biserică prin puterea credinței și rugăciunile celor mulți.

Iubiți credincioși,

Au trecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, două săptămîni din Sfîntul și Marele Post al Paștelui. Să ne cercetăm acum conștințele și să ne întrebăm: Ne-am împăcat cu semenii noștri prin iertare și cu Dumnezeu prin spovedanie la preot în aceste 14 zile de post? Am mers mai des la Sfînta Liturghie în aceste Duminici și ne-am învrednicit să primim Trupul și Sîngele lui Hristos? Am postit de mîncare de dulce, de mînie, de beție și de tot păcatul de cînd am intrat în Sfîntul Post? Am făcut milostenie la săraci și suntem hotărîți să postim și să ne rugăm lui Dumnezeu pînă la Sfintele Paști? Avem grijă de cei dragi adormiți din neamul nostru și ne rugăm pentru iertarea lor?

Cei care ați făcut acestea, continuați să vă rugați, mergeți la biserică și vă vindecați slăbănogirea sufletului prin rugăciune, prin milostenie și prin pocăință. Iar cei care n-ați făcut nimic pentru suflet în aceste zile sfinte de pocăință, nu amînați, ci începeți de acum a lucra mîntuirea dumneavoastră, pînă încă avem timp.

Vă amintesc că astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfîntului Ierarh Grigorie Palama, mitropolitul Tesalonicului în secolul al XIV-lea, ca sfînt și dascăl al rugăciunii. El a fost dascăl, lucrător și apărător al neîncetatei rugăciuni a lui Hristos. Cereți-i ajutorul și urmați după putere pe urmele rugăciunii lui.

De vom face așa vom avea mare folos sufletesc din toate, vom trece curgerea postului cu lucrare duhovnicească și ne vom învrednici de slăvita Înviere a lui Hristos Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea interioară și exterioară

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Fraților și surorilor, am trăit această săptămână la lumina ultimei duminici – Triumful Ortodoxiei. În Evanghelia pe care am ascultat-o acum o săptămână ni s-a spus un lucru minunat: “Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Isus, fiul lui Iosif din Nazaret. Și i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino și vezi” (Ioan 1,45-46). Amândoi, Filip și Natanael, doreau să creadă corect, să îi aducă cult lui Dumnezeu în mod corect, adică să fie ortodocși, să aibă credința cea dreaptă. Aceasta presupunea în primul rând lămurirea faptului dacă Isus era sau nu adevăratul Mesia. Cu această intenție s-au apropiat ei de Cristos. Văzându-l pe Natanael, Cristos a spus: “Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug.” Natanael s-a mirat și l-a întrebat: “De unde mă cunoști?” Isus i-a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin” (Ioan 1,47-48).

Ce s-a întâmplat sub smochin nu cunoaștem. Dar știm că Cristos l-a lovit în punctul în care trebuia, că a atins chiar inima acestui om. Iată ce i-a răspuns Natanael: “Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1,49). Natanael l-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu, devenind într-un fel primul drept credincios. Și toate acestea pentru că Cristos i-a atins inima, a atins ceva ce se afla adânc, adânc în inima lui Natanael. Triumful Ortodoxiei începe mereu din sufletul omului, și doar după ceea se manifestă extern. Este adevărat, uneori cauze externe atrag inima, ca și cum ar trezi-o. Dar pentru ca aceasta să se întâmple, trebuie să fie ceva în inimă care să facă posibilă trezirea. Dumnezeu ne cere inima. Nu îl poți servi pe Dumnezeu fără inimă, nu poți avea dreapta credință fără inimă, așa cum un om nu poate să existe fără inimă.

În Evanghelia de astăzi ni se vorbește despre același lucru. Un paralitic este adus la Domnul, purtat fiind de patru bărbați. Neputând să ajungă la Cristos datorită mulțimilor, ei au spart acoperișul casei și l-au coborât pe acolo pe prietenul lor paralizat. Vedeți cât de dificil a fost. Aceasta este împlinirea poruncii iubirii în viața exterioară. Dar care este izvorul? Să ascultăm mai departe: “Și văzând Isus credința lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (Marcu 2,5). Aceștia patru au avut credință în inimile lor, și această credință i-a îndemnat să facă orice efort pentru ajuta; și văzând această credință, Isus a ajutat. Faptul extern s-a produs ca rezultat al faptului intern. Dumnezeu nu i-a spus dintr-odată paraliticului: “Scoală-te, ia-ți patul tău”, ci i-a spus: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” Vedeți, nu exteriorul este primul, ci interiorul. În fond, păcatul era în inimă. O inimă paralizată de păcat nu îl poate simți pe Dumnezeu în Cristos și nu poate să îi aducă laudă așa cum se cuvine. Și aici Cristos i-a vindecat inima, i-a făcut-o drept credincioasă. Apoi a urmat exteriorul: “Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Marcu 2,11).

Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Domnul ar fi început cu al doilea lucru, cu vindecarea externă? Paraliticul s-ar fi ridicat în același fel, și-ar fi luat patul și ar fi plecat acasă, dar cu o inimă moartă din cauza păcatului. Ar fi fost un cadavru viu. Iată ceea ce nu puteau înțelege fariseii. “Ce este mai ușor?”, i-a întrebat Cristos, “a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Marcu 2,9-11). Acestui paralitic Domnul i-a dat atât vindecarea interioară cât și cea exterioară. Și el a mers acasă și a dus acolo sentimentul de pace al triumfului dreptei credințe.

 

* * *

 

Păcatul paralizează

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia acestei duminici ne relatează vindecarea unui “slăbănog”, a unui paralizat. Ascultând cu atenție Evanghelia de astăzi poate suntem surprinși de felul în care Isus se întâlnește cu cel bolnav. Fără a spune un cuvânt, Isus a permis să fie deranjat în momentul în care învăța înaintea unei mari mulțimi de oameni. Evanghelia ne spune că erau “mulți, încât nu mai era loc, nici înaintea ușii” (Marcu 2,2). Cel care urmează să fie vindecat este așezat în mijlocul mulțimii și este tratat de Isus cu importanța cuvenită unuia care este în centrul atenției. Prin aceasta Isus ne arată câtă valoare are pentru El acest om bolnav și străin. Isus însă lasă la o parte paralizia acestuia și spune ceva care nu interesa pe nimeni: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!” (Marcu 2,5). Într-adevăr este important acest lucru, să îți fie iertate păcatele, dar problema celui bolnav era paralizia. Este evident că Isus l-a văzut pe cel bolnav cu alți ochi, a văzut la el paralizia sufletească, mai rea decât cea trupească. Firește că această paralizie este mai puțin vizibilă și de aceea pare mai puțin periculoasă. Isus numește această formă de paralizie păcat. Poate de aceea sunt păcatele atât de periculoase, pentru că ele amăgesc omul că ar fi mai câștigat dacă le-ar comite. Dar dimpotrivă, păcatele distrug omul, îl paralizează. Această paralizie o vindecă Isus mai întâi. Aceasta era de fapt adevărata paralizie a celui bolnav, iar ca semn că lui îi pasă de om în întregime, atât de suflet cât și de trup, îl vindecă și de paralizia trupească.

Aș dori să mă refer la trei forme de paralizie care-l îmbolnăvesc foarte grav pe om. O formă grea de paralizie este egoismul. Atunci când o persoană este interesată doar de EUL propriu și încearcă să-și impună ideile cu orice preț, spunem despre respectiva persoană că este egoistă. Astfel această persoană este crispată permanent și incapabilă de a interacționa cu cei din jurul ei. Cel egoist caută fără menajamente să obțină mai mult pentru propria persoană: mai multă bogăție, mai multă faimă, mai multă siguranță. Această atitudine paralizează ființa umană deși adesea nu recunoaștem în egoism o formă de paralizie. O altă formă periculoasă de paralizie este punctul de vedere cum că nu avem nevoie de nici un Dumnezeu care să fie peste noi. Aceasta este o îndepărtare conștientă de Dumnezeu. Ispita unui astfel de punct de vedere este că noi putem să ne realizăm în viață după criterii proprii și de aceea nu avem nevoie să ne subordonăm nimănui. Persoanele mânate de o astfel de atitudine au sentimentul libertății depline. De aceea aceste persoane vor disprețui orice sfat, vor ironiza orice avertizare. Cele zece porunci care ne trasează calea de urmat pentru a ajunge cu siguranță la țintă vor fi și ele ignorate de aceștia. Cum să reușească o astfel de viață trăită fără Dumnezeu, Cel de la care provine viața? Oamenii care trăiesc astfel nu au oare o formă de paralizie? O altă formă de paralizie interioară este frica. În sine frica este ceva pozitiv, pentru că are rolul de a ne avertiza, de a ne atenționa. Dar ea poate să-l paralizeze pe un om în așa fel încât acesta să nu mai îndrăznească să facă nimic. Încrederea are greu de suferit la cel stăpânit de frică. Chiar și credința în Dumnezeu poate fi zguduită și astfel cel cuprins de frică rămâne singur și fără puterea de a acționa, asemenea celui paralizat.

Toate acestea sunt forme de paralizie interioară pe care nu le simțim imediat. Dar cu timpul ele duc la izolare și singurătate. Trăind asemenea stări interioare experimentăm fragilitatea relațiilor interumane, punem la îndoială sensul existenței noastre și suntem total dezorientați. Aceste forme de paralizie sunt foarte răspândite în zilele noastre. Mulți ar plăti sume mari dacă ar veni cineva și le-ar dărui vindecarea. Însă pentru a putea dobândi vindecarea este nevoie ca aceste persoane să recunoască faptul că acestea sunt forme de paralizie interioară și să dorească eliberarea de sub povara lor și convertirea. Isus este cel care ne elibereză din toate aceste stări dacă noi, făcând un act de sinceritate recunoaștem care sunt motivele care ne-au adus aici. Iar cel eliberat de paralizia sufletească este liniștit știind că și paralizia trupului îi va fi vindecată. Să lăsăm așadar ca această Evanghelie să ne transforme inima. Evanghelia este actuală, este mai actuală decât ar părea la o primă lectură. Amin.

 

* * *

 

Despre rugăciune

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Editura Viața Creștină

În a doua duminică a Postului Mare, vreau să vă vorbesc despre rugăciune. Nu știu dacă în toată învățătura lui Isus a existat un îndemn, un sfat, ori o poruncă, asupra căreia să fi stăruit atât de mult ca asupra rugăciunii. Aproape pe fiecare pagină din Evanghelie aflăm un exemplu sau o chemare la rugăciune: “Cereți și vi se va da; Căutați și veți afla; Bateți și vi se va deschide” (Mt. 7, 7), sau “Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită” (Mt. 26, 41), sau “Orice veți cere de la Tatăl în numele meu, veți primi” (Lc. 16, 23) și multe alte citate prin care vedem importanța pe care a arătat-o Isus rugăciunii.

Sfântul Ioan Damaschinul definește rugăciunea ca fiind înălțarea minții la Dumnezeu. Este cea mai scurtă și potrivită definiție a rugăciunii. Când avem un gând evlavios, o exclamare, o invocare de ajutor, înălțăm rugăciune la Dumnezeu. Sfântul Augustin spune: “O singură dată am fost spălați de Dumnezeu prin botez, dar prin rugăciune ne spălăm sufletul în fiecare zi”. În alt loc zice că rugăciunea este o conversație cu Dumnezeu. Când citești în Biblie, îți vorbește Dumnezeu, iar când te rogi, îi vorbești tu lui Dumnezeu.

De obicei, omul cere de la Dumnezeu sănătate, succes în afaceri, câștig de bunuri pământești, cu un cuvânt cere avere, plăceri și ambiții. Dacă Dumnezeu i-ar împlini pe loc una din aceste cereri materiale, îndată ar dori altceva, fără să se mai gândească la scopul existenței sale pe pământ, fericirea eternă. Până când omul este bogat și fericit, nu se prea gândește la Dumnezeu, dar imediat ce vine suferința, când planurile pământești sunt spulberate, atunci începe să se gândească la Dumnezeu. Ca și individul, popoarele înfruntă și biruiesc cataclisme, molime și războaie, dar nu rezistă la bogăție și la lux, care le macină virtuțile și le distruge demnitatea.

Am citit undeva o inscripție veche, prin care se arată succesiunea logică a mersului istoriei în legătură cu virtuțile și viciile oamenilor. Inscripția era pe un cerc și scria așa: “Războiul aduce sărăcia, sărăcia aduce umilința, umilința aduce înțelegere, înțelegerea aduce pace, pacea aduce bogăție, bogăția aduce trufia, trufia aduce neînțelegerile, neînțelegerile aduc războiul”. Astfel se învârte cercul vieții umane, în care, bineînțeles, un mare rol îl are diavolul cu provocările sale.

Cum ar putea Dumnezeu să-l ferească pe om de necazuri și de suferințe, când numai acestea îl fac să-și orienteze sufletul spre viața de veci? Mântuitorul ne spune: “Dacă un fiu cere de la tatăl său pâine, îi va da lui șarpe? Sau, dacă cere un ou, îi va da scorpie? Voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din cer, va da viața veșnică celor ce o cer de la dânsul”.

Pentru ca rugăciunea să fie ascultată de Dumnezeu, sunt necesare trei condiții:

- Omul să rupă cu păcatul. Sfântul Izidor ne învață că precum nici un medicament nu ajută când fierul este în rană, așa nici rugăciunea nu se împlinește până când nu este scos păcatul din suflet.

- Pentru ca rugăciunea să ne fie ascultată, să cerem în primul rând lucruri sufletești, iar cele trupești pe care le cerem să nu fie piedică la mântuire. Isus s-a rugat în grădina Ghetsimani: “Să treacă paharul de la Mine, dar nu voia mea, ci a ta”. În rugăciunea “Tatăl nostru” sunt șapte cereri, din care numai una se referă la nevoile trupești: “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, celelalte privesc bunurile sufletești.

- A treia condiție este perseverența, să ne rugăm cu stăruință. Sufletul este opera vieții noastre: prin rugăciune se sfințește, se cizelează, devine mai sănătos și asemănător cu Isus Cristos. Mântuitorul ne dă exemplu de stăruință în rugăciune, prin parabola Judecătorului nedrept (Lc. 18, 5).

Ne aflăm în perioada Postului Mare, timp potrivit pentru a ne ruga, a stărui cu umilință și dragoste față de Isus, care se pregătește de patima și moartea Sa. Noi în biserică, în afară de Sfânta Liturghie și Rozar, în timpul Postului facem și devoțiunea Calea Crucii: miercuri, vineri și duminică. În această devoțiune care se practică în Biserica Catolică din sec. XVIII, inițiată de Sfântul Leonard de Port-Mauriciu, se meditează calea dureroasă făcută de Isus pe drumul Calvarului. Cât de plăcută trebuie să-I fie lui Isus această devoțiune care-L însoțește pe drumul de la pretoriu până pe dealul Golgotei!

Să încercăm în acest post să luăm parte la Calea Crucii, să medităm împreună cu Fecioara Maria, femeile evlavioase și cu Sfântul Ioan, fiecare stațiune, urmărind suferința lui Isus, fizică și sufletească: El, fiind Dumnezeu, vede într-un prezent veșnic. Pentru câte suflete a murit în zadar?

Practicând devoțiunea Calea Crucii, la care se adaugă postul și celelalte rugăciuni din această perioadă, vom trăi mai intens și cu mai multă evlavie sărbătoarea cea mare a Învierii Domnului. Amin!

 

* * *

 

Adevărata pocăință

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

În a doua duminică a sfântului și marelui post, Sfânta Biserică ortodoxă face pomenirea cea cu laude a Sfântului Grigorie de Palama, care a fost episcop în Tesalonic pe la jumătatea veacului al paisprezecelea al erei creștine. Pomenind pe Sf. Grigorie de Palama, Biserica vestește cu glas de bucurie că bună este lucrarea cea de mântuire săvârșită și apărată de Sf. Grigorie de Palama, adică rugăciunea după rânduială cerută.

Darul lui Dumnezeu se dă celui ce îl cere în rugăciune. Cu această încredințare să ne străduim întru înmulțirea rugăciunii, iar temei pentru aceasta să ne fie însăși dumnezeiasca Evanghelie a vindecării slăbănogului din Capernaum.

Sfântul evanghelist Marcu spune că fiind Mântuitorul în Capernaum, s-a adunat la el mulțime de oameni, așa încât nu mai era cu putință să intre cineva în casa în care se găsea Domnul și propovăduia cuvântul de învățătură. Era în Capernaum un om slăbănog, care zăcea pe pat de mult timp. Pe acesta l-au adus la Isus patru oameni, dorind să-l înfățișeze înaintea Lui spre vindecare, dar erau împiedicați de mulțimea ce era adunată.

Stăruitori în dorința de a înfățișa pe cel bolnav înaintea Domnului, nu s-au descurajat de mulțimea ce era în față, ci l-au urcat pe acoperișul casei și, apoi, au desprins acoperișul unde se afla Isus și au coborât targa cu paraliticul, chiar în fața Domnului Hristos.

Lucrul acesta dovedește stăruința pe care o aveau cei patru inși care îl purtau pe slăbănog. Aceștia ar fi putut să renunțe când au văzut mulțimea adunată; ar fi putut să găsească o altă rezolvare a dorinței lor; ei, însă, n-au mai amânat, n-au mai căutat o rezolvare ușoară ci au făcut tot ce le-a fost în putință.

Sigur, pentru noi, când auzim această istorisire, în care se spune că acești patru purtători ai slăbănogului s-au urcat cu el pe casă și apoi au descoperit casa, lucru pare cu neputință de înțeles. Noi gândim la construcții de case ca cele din vremea noastră, sau ca cele din locurile noastre. Pierdem din vedere că prin ținuturile prin care a propovăduit Mântuitorul, casele erau mici și nu au acoperiș ascuțit, ci sunt în așa fel construite, încât pe acoperiș se poate sta, acesta fiind drept, căci din cauza căldurii, acolo stau oamenii mai ales seara. E ușor de ajuns pe acoperiș, căci după cum se știe, în acest loc se putea urca pe două scări, una din casă, iar alta din curte, ducând fiecare pe podul acoperișului. De bună seamă că aceasta nu se putea face cu ușurință când era vorba de transportat un bolnav. Tocmai aici se vede râvna, hotărârea celor patru, care duceau pe slăbănog. Ei țineau cu orice preț să-l pună fără întârziere înaintea lui Isus. Prin aceasta, ei se fac, pentru noi, pildă de stăruință, pildă de jertfelnicie.

Când Domnul Isus a văzut credința lor, a zis paraliticului: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5). Dar unii dintre cărturarii și fariseii care erau de față cugetau întru sine: “Acesta grăiește asemenea hule, căci cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu? Isus, cunoscând ce gândeau aceștia, le-a zis: de ce cugetați cele viclene în inimile voastre? Oare ce este mai ușor a zice: Iertate îți sunt păcatele tale, sau: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar, ca să știți că Fiul omului are pe pământ putere de a ierta păcatele, ție îți zic: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă, mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată și ridicându-și patul a ieșit înaintea tuturor, încât se spăimântau toți și lăudau pe Dumnezeu, zicând că niciodată n-au văzut așa” (Marcu 2, 5-12).

Prin aceasta s-a arătat spre dovedire că amândouă cuvintele sunt cu putință a se împlini de către Fiul lui Dumnezeu, care are putere asupra sufletului și trupului nostru, lucru pe care l-au văzut toți cei care erau de față.

Este de mare importanță pentru mântuirea noastră să reținem că înainte de a vindeca trupul, Fiul lui Dumnezeu a vindecat sufletul, arătând că și noi avem datoria să căutăm, mai întâi, mântuirea sufletului.

A statornicit Mântuitorul printre cele spuse și legătura dintre suflet și păcat, căci înainte de a ridica suferința a ridicat pricina ei, de vreme ce a zis: “Iertate îți sunt păcatele tale”. Că adeseori între suferință și păcat este o strânsă legătură, a arătat Fiul lui Dumnezeu și în altă împrejurare, când, după ce l-a vindecat pe un alt slăbănog – pe cel de la scăldătoarea Vitezda -, întâlnindu-l pe acesta în templu, i-a zis: “Iată, te-ai făcut sănătos. Nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple și mai rău” (Ioan 5, 14).

Aceste dumnezeiești cuvinte definesc în mare parte cauza bolilor trupești și sufletești: păcatul! Păcatul este cauza suferințelor noastre, iar boala efectul lui. Această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieții omenești, trebuie ars în flăcările credinței prin mijlocirea rugăciunii, care ne apropie de Dumnezeu.

“Păcatul este moartea sufletului nemuritor”, zice Sf. Vasile cel Mare. Iar Fericitul Augustin numește păcatele “râie detestabilă”, prin care frumusețea sufletului se mânjește și chipul lui Dumnezeu din om se deformează. Prin păcate, ne zice el, crește tot mai mult orbirea sufletului, iar iubirea către Dumnezeu se răcește din ce în ce mai mult.

Din însuși modul cum s-a desfășurat minunea vindecării slăbănogului (paraliticului) din Capernaum, s-a putut constata că între cele două puteri pe care le poseda Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu – puterea de a vindeca bolile și puterea de a ierta păcatele -, infinit mai mare era puterea iertării păcatelor. Acest adevăr era viu în conștiința poporului evreu, deoarece darul de a vindeca bolile l-au avut înVechiul Testament și unii prooroci, ca Ilie și Elisei, în timp ce puterea de a ierta păcatele n-a avut-o nimeni dintre oameni, ci numai Dumnezeu. Pentru că păcatul este o răutate așa de mare, o greutate de neînchipuit, din cauza a trei motive, cum spun Sf. Părinți: întâi, este o insultă față de Dumnezeu, apoi, insulta lui este infinită față de harul divin care este fără margini, și pentru osânda veșnică, de asemeni fără sfârșit și ea.

Pentru aceasta a venit Domnul Isus Hristos și a plătit pentru întreg neamul omenesc prețul păcatului și prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit din robia păcatului.

Fiecare păcat înseamnă o poticnire și o nouă greutate ce apasă pe conștiința omului care se trudește să străbată cărările vieții și să ajungă la porțile veșniciei.

“Păcatul este universal și are o realitate psihologică ce nu poate fi tăgăduită” (V. Felea, Pocăința, p. 2).

În adâncurile conștiinței omenești, se poate desluși ecoul unei vreri, care freamătă de dorința de eliberare de sub tirania păcatului.

Mântuitorul a încredințat această putere de iertare a păcatelor urmașilor săi: – apostolii -, iar prin ei episcopilor și preoților, pentru ca prin El să continue în lume lucrarea dumnezeiască de mântuire de păcate.

Așadar, cele două Sfinte Taine – preoția și mărturisirea sau spovedania -, instituite de Mântuitorul și încredințate Sfintei Sale Biserici dimpreună cu celelalte sfinte taine sunt strâns legate laolaltă, deoarece iertarea păcatelor, prerogativă exclusiv dumnezeiască, se dă celor ce se pocăiesc numai prin preoți, cărora Mântuitorul le-a împărtășit această putere prin Taina Hirotoniei.

Puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor, mai întâi Mântuitorul a făgăduit-o Apostolilor din Cezareea lui Filip (Mat.

16, 19), iar mai târziu făgăduința aceasta a fost dată efectiv după învierea Sa din morți, când, arătându-li-se, a suflat asupra lor și le-a zis: “Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).

Mântuitorul Isus Hristos a instituit prin aceasta Taina Spovedaniei, deoarece universalitatea păcatului, chiar după curățirea de păcatul strămoșesc prin Taina Sf. Botez, este un fapt de netăgăduit. Psalmistul zice: “Căci iată, întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 13, 5). Dreptul Iov spune: “Nu este om fără păcat, de ar fi trăit o singură zi” (Iov 14, 4-5), iar proorocul Isaia zice: “Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nu este măcar unul” (Isaia 53, 6).

În această privință Sf. Ioan, în prima epistolă ne spune: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” și mai departe ne îndeamnă: “Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate”(I Ioan 1, 8-9). De aceea, când Hristos iartă păcatele El vindecă, de fapt, sufletul omului de înstrăinarea și depărtarea sa față de Dumnezeu și de aproapele.

Numai sufletul omului vindecat de păcate și patimi păcătoase, egoiste poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. În sensul acesta, Sfânta Taină a spovedaniei sau mărturisirii și iertării păcatelor este o lucrare, o taină sfântă de refacere a legăturii de iubire dintre omul credincios și Dumnezeu, pe de o parte și dintre credincios și oamenii săi pe de altă parte. Prin Sfânta taină a spovedaniei, a mărturisirii sau a împăcării cu Dumnezeu și Biserica, credinciosul care regretă păcatul, îl mărturisește și se străduiește să nu-l mai săvârșească, face deodată experiența sfântă a iertării, eliberării și a vindecării sufletului său, pentru a putea pune început bun noii sale vieții.

Taina pocăinței este răstignire a egoismului și a tuturor păcatelor din noi și în același timp înviere și bucurie a sufletului. În credința noastră ortodoxă, cine știe să se pocăiască și să se spovedească, cu adevărat, la preotul duhovnic, simte cât de aproape este de Împărăția lui Dumnezeu, de inima care caută iertare și vindecare la Dumnezeu, potrivit îndemnului și făgăduinței: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” (Mat. 7, 4) sau “Bucurie mare se face în ceruri când un păcătos se pocăiește” (Luca 15, 7).

Sfânta Spovedanie, numită și mărturisire, este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos, de aceeași importanță pentru mântuire ca și Sfântul Botez. Pentru aceasta, spovedania se mai numește și “al doilea botez”. Căci Botezul spală și iartă, pe lângă păcatul strămoșesc, toate păcatele făcute de la naștere până în clipa săvârșirii lui. Iar Taina Mărturisirii dezleagă și iartă toate păcatele făcute de la Botez și de la ultima spovedanie, până în clipa mărturisirii.

Iată de ce Sfânta noastră Biserică ne adresează chemarea de a nu nesocoti această Sfântă Taină, și ne îndeamnă să venim în grabă la scaunul mărturisirii, spre a ne curăți de păcate. Ea ne este dată ca o ușă de intrare (de mântuire) prin care fiecare își găsește propria cale spre mântuire, beneficiind de aceste mijloace pe care Hristos le-a dat numai Bisericii, este o necesitate pentru viața credincioșilor.

Biserica se naște pentru a fi continuatoarea și plinitoarea operei de mântuire a Domnului nostru Isus Hristos sub dublul ei aspect: de posesoare a sfintelor învățături evanghelice pentru lucrarea mântuirii noastre și de ușă de intrare pentru a întâlni lucrarea sfintelor taine.

Biserica este singurul loc de întâlnire în care sufletul îl găsește pe mântuitorul său. Și din aceasta rezultă marea posibilitate pe care cel credincios o are de rezolvat în toată libertatea: ori va intra pe ușă, depășindu-se pe sine în întâlnirea cu Hristos, ori nu va intra, lucrând împotriva sa și lipsindu-se de mântuire.

De aceea Biserica ne reactualizează chemarea lui Hristos: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni” (Mat. 11, 28). Aceasta este o chemare universală, pentru toți, tuturor fiindu-le deschisă ușa mântuirii. Biserica este primitoare, cu dragoste și căldură, în dorința “ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), cum se roagă însuși Mântuitorul. Sub această ocrotire a Domnului Hristos, Biserica oferă fiecărui creștin certitudinea mântuirii pentru că ea este în Hristos și Hristos în Biserică. Și de aceea putem spune că e singura și nimic altceva nu poate să-l pună pe om în comuniune cu Dumnezeu, cum scrie în Faptele Apostolilor: “Și întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat întru oameni, în care să ne mântuim noi” (Fapt. Apost. 4, 12).

Auzind aceste cuvinte, să întărim și mai mult convingerea că dragostea și mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor ca ușă spre mântuire Biserica, și nu cere altceva decât pocăință și abținere de la păcate, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu și de oameni. Vremea marelui post al Paștelui, rânduită de Biserică ne îndeamnă să ne îndreptăm fiecare spre scaunul mărturisirii, să facem înaintea preotului duhovnic o mărturisire din îndemnul sincer și puternic al conștiinței, cu părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârșit, să făgăduim că de aici înainte ne vom strădui din toate puterile noastre să nu mai săvârșim astfel de păcate.

Și atunci vom auzi, în cuvintele de dezlegare rostite de preot: “Domnul și Dumnezeul nostru Isus Hristos să te ierte, fiule, și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, și vom simți în conștiința noastră cuvintele adresate de Mântuitorul slăbănogului: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Frați creștini,

După cum observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, dacă pe fața pământului există fel de fel de suferințe, boli și necazuri, cauza este numai păcatul. Omenirea este slăbănogită de o mulțime de păcate întocmai ca bietul slăbănog din Evanghelia de astăzi. Cei mai mulți oameni nu s-au spovedit din copilărie, iar alții nu s-au spovedit niciodată cum trebuie și astfel nu au primit iertare.

Slăbănogul de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie, îndată după ce a primit iertarea păcatelor de la Domnul Hristos, a luat și putere tămăduitoare, deoarece vedem că s-a întărit, luându-și patul în spate și mergând vesel la casa sa. Creștinii noștri nu cunosc greutatea păcatului, nu știu cum să se spovedească și nici nu știu cât de importantă și necesară este taina mărturisirii sau spovedaniei, cum îi mai zicem. Iată de ce oamenii împlinesc taina spovedaniei formal și nu fac pocăință adevărată pentru iertarea păcatelor.

Sunt unii care trăiesc în vrajbă cu vecinii, frații, cunoscuții, cumnații, sunt deci oameni cărora le place cearta și gâlceava. Când se apropie timpul de spovedanie și de împărtășanie, caută să se împace, însă după ce a trecut puțin timp de la împărtășanie, iarăși caută râcă și dușmănie, și așa o țin multă vreme. Toți aceștia să nu creadă că-L înșeală pe Dumnezeu. O mare pedeapsă îi așteaptă chiar aici, căci primesc foc în gura lor la împărtășanie și nu vor scăpa nici de dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Dacă omul nu caută pacea și sfințenia, nu se mântuiește. De aceea zice Mântuitorul: “De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre”. Iată condiția iertării păcatelor. Nu putem trece peste aceste cuvinte ale Mântuitorului; nu putem închide ochii să nu vedem cu ce fel de legături ne-a legat, ca să putem primi iertarea păcatelor, aceasta făcându-se fie prin taina sfintei spovedanii, fie prin rugăciunile și faptele bune ale noastre pe care le facem.

Toată strădania demonilor este însă parcă îndreptată împotriva noastră, ca să nu fim nici unul scutiți de a nu cădea în acest păcat de învrăjbire, de mânie și ceartă cu cineva. Parcă mai mult ca oricând aceste răutăți s-au înmulțit. E frecventă dușmănia dintre părinți și copii, dintre frați și rudenii, dintre soți și, nu mai vorbim, dintre vecini și străini. Trebuie să știm că, oricât de mare ar fi paguba materială pe care ne-o fac cei care ne dușmănesc, nu există iertare nici chiar la spovedanie, dacă nu îi iertăm din toată inima.

Pentru aceea, frate și soră, dacă ai vrajbă cu cineva, întâi să te împaci imediat, că altfel nici o rugăciune sau faptă bună, sau vreun prinos adus la altar nu e primit înaintea lui Dumnezeu; nu te poți împărtăși cu Sfintele Taine și nici rugăciunea Tatăl nostru n-ai s-o poți spune, căci atunci când zici “și ne iartă nouă precum și noi iertăm greșiților noștri”, îți ceri singur osânda de la Dumnezeu, fiindcă ceri să-ți ierte precum și tu ierți, iar dacă tu nu ierți și ții dușmănie, ură, nici Dumnezeu nu te va ierta. Domnul zice să iertăm de 70 de ori câte 7 într-o zi celor ce ne greșesc. Aceasta înseamnă să iertăm la infinit, așa cum Dumnezeu ne iartă nouă când ne întoarcem cu adevărată căință și hotărâre de a nu mai greși. Suntem datori și noi să iertăm la infinit tuturor acelora care ne greșesc și mai ales atunci când ei vin sinceri și cu durere în suflet și ne cer iertare. Dacă ei nu înțeleg că atunci când ne greșesc trebuie să vină cu părere de rău să ne ceară iertare, noi, care suntem creștini și cunoaștem mai mult, trebuie totuși să-i iertăm din toată inima, căci ei nu știu ce fac; nu numai să-i iertăm, dar noi să le cerem lor iertare, că în felul acesta ei se umilesc și se îmblânzesc.

Dacă ei nu înțeleg lucrul acesta și ne iau în râs sau, și mai rău ne tulbură, deși ei sunt vinovați, datoria noastră de buni creștini cere ca noi să le facem bine și să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea și îndreptarea lor, că iarăși zice Domnul: “Să iubiți pe vrăjmașii voștri și să faceți bine celor ce vă urăsc pe voi!”. Însuși Mântuitorul s-a rugat pentru cei ce L-au pironit pe Cruce, zicând: “Părintele Meu, iartă-le lor că nu știu ce fac!”. Dacă vom ține seama de aceste cuvinte sfinte ale Mântuitorului, vom primi iertare de la Dumnezeu .

Dumnezeu nu ne dă iertarea direct, ci prin Taina Sfintei Spovedanii, pe care trebuie s-o facem sub epitrahil, înaintea unui preot duhovnic. Această Sfântă Taină a fost mai înainte proorocită de Duhul Sfânt prin unii prooroci ai Vechiului Testament . Iată ce spune Dumnezeu prin proorocul Ezechiel: “Spune-le pe viața mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce vreți să muriți în păcat, voi, casa lui Israel, voi, creștinilor?”

Prin proorocul Osia, zice: Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, căci ai căzut prin nelegiuirea ta, adu cuvinte de căință și întoarce-te la Domnul”. De vom citi psalmii lui David, vom vedea că acolo se vorbește de iertare prin pocăință și pocăința constă în întoarcerea la Domnul Hristos și la învățătura Evangheliei Sale; întoarcerea de la calea rea la cea bună , adică pe calea Bisericii.

Pocăința constă în a fugi de calea cea largă a desfătărilor și a umbla pe calea cea strâmtă și necăjită. Pocăința constă în părerea de rău și căința pentru păcatele făcute, hotărându-te să nu mai faci. Pocăința constă în mărturisirea păcatelor la preot, așa cum vedem în Sfânta Scriptură, că după ce a înviat din mormânt, Domnul Hristos a venit în mijlocul ucenicilor și le-a zis: “Luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi”. Pilde de iertare a păcatelor prin spovedanie la preot, avem destule în Sfânta Scriptură spre exemplu: întoarcerea fiului risipitor sau neosândirea femeii care a fost prinsă în preacurvie.

Mai pe scurt, Domnul Hristos spune că a venit să caute oaia cea rătăcită, a venit să mântuiască pe cei păcătoși care se pocăiesc, că nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Tot un fel de spovedanie e și trimiterea celor 10 leproși, pe care i-a vindecat, să se arate preoților. Sfântul Ioan Botezătorul, înainte de a boteza în apa Iordanului, îi punea pe cei care veneau să-și mărturisească păcatele, adică îi spovedea.

Mai înainte, în Legea Veche, până la marii prooroci inspirați de Dumnezeu ca să vorbească despre pocăință și iertarea păcatelor, în Legea lui Moise nu exista pocăință, ci răzbunare împotriva păcătosului. Căci așa scria în Legea lui Moise: “moarte pentru moarte, și chiar de la altar să fie scos ucigașul și să fie omorât. Viață pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte și așa mai departe”. Cine muncea sâmbăta, spre exemplu, chiar dacă promitea că nu mai face, nu era iertat. Dacă desfrâna cineva, fără discuție trebuia omorât. Așa era de aspră Legea cea veche a lui Moise.

În legea cea nouă a lui Hristos, a Evangheliei, totul e schimbat. Dumnezeu a trimis pe Ioan Botezătorul mai înainte, ca să strige: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor, faceți roade vrednice de pocăință!” Cu toate că idealul credinței noastre creștine este ca nimeni să nu păcătuiască, omul este însă neputincios și foarte lesne se lasă amăgit de vrăjmașii mântuirii sufletului, care sunt: trupul, lumea și diavolul. De aceea a lăsat Domnul Hristos această poruncă a mărturisirii păcatelor.

Spovedania se face la reprezentanții lui Hristos, la ucenicii Lui, care sunt preoții și arhiereii. Creștinii ortodocși trebuie să se spovedească la arhiereii și preoții duhovnici care au acest dar. Ereticii și mulți necredincioși plini de mândrie se ridică împotriva spovedaniei susținând mărturisirea directă, lui Dumnezeu, motivând că preotul duhovnic este și el un om păcătos. La alții intervine sentimentul rușinii și-l evită pe preotul duhovnic, iar unii judecă ușor, susținând că nu au păcate grele.

Oamenii pătimași întotdeauna au iubit întunericul nopții, ca la adăpostul întunericului să poată săvârși fărădelegea fără grijă că-i poate vedea cineva. Aceștia sunt la fel ca fiarele sălbatice, care după ce se înnoptează pleacă să prădeze, iar când se luminează de ziuă se retrag în culcușurile lor. Așa și cu oamenii pătimași: nu suferă Evanghelia, lumina credinței, învățătura sănătoasă, ci stau în întunericul păcatelor. Noi, oamenii, trăind în această viață, nu se poate să nu greșim cu ceva; dacă nu înaintea oamenilor, înaintea lui Dumnezeu sigur suntem plini de păcate. Cine zice că nu are păcate face un îndoit păcat, căci îl face pe Dumnezeu mincinos, fiindcă numai El este fără păcat.

A mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruință a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuți ale faptelor bune. În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căință, cu lacrimi, se șterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ți se dublează și celelalte și te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să amintească omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinților părinți din molitfelnice: “Iată, fiule Hristos este de față, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilință. Deci nu te rușina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primești iertare de la Domnul. Iată, și sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate câte mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să ști că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, așadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat”.

Ca dovadă că sunt adevărate aceste cuvinte, ascultați ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise și la alți duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de rușine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind și la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul și a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un șarpe mare. Ieșea puțin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în fața ei era o grămadă de șerpi mai mici. Pe când preotul duhovnic îi da dezlegare, a văzut ucenicul cum șarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci și ceilalți șerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a văzut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii față de Dumnezeu și-a primit pedeapsa pierzându-se și vremelnic și veșnic.

Vrăjmașul diavol învață pe oameni să nu-și mărturisească păcatele lor înaintea preotului. Așa i-a învățat și pe primii oameni, Adam și Eva, să păcătuiască, să mănânce din pomul oprit. Căzând în păcat, Adam și Eva au fost constrânși a-L minți pe Dumnezeu. Iată ce zice Sfânta Scriptură: “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin rai, Adam și femeia lui s-au ascuns de la fața Domnului!”. Dovedit că a mâncat din pomul oprit, și astfel cunoscând că este gol, Adam a dat vina pe femeie, iar femeia pe șarpe. Domnul Dumnezeu a aruncat blestemul asupra șarpelui, iar femeii i-a zis: “Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea nașterii; în dureri vei naște copii, atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni.” Lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat de femeia ta și ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine… În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, căci pământ ești și în pământ te vei întoarce”.

Iată, frați creștini, primul blestem aruncat de Dumnezeu asupra lumii. Observăm că Dumnezeu a plecat cu blestemul de la cel care a fost pricina păcatului, de la șarpe. Pe șarpe l-a blestemat întâi, apoi a trecut la femeie, iar apoi la Adam, ca să ne învețe că mai mare păcat are cel care face pe altul să păcătuiască. Diavolul, după ce-i învață pe oameni să păcătuiască, nu-i lasă să se spovedească cum trebuie. La spovedanie fiecare pârăște pe celălalt: soția pe bărbat, bărbatul spune că femeia l-a făcut să zică, părinții pe copii și așa mai departe.

Cu acestea nu facem nimic, iar blestemul nu-l curmăm de la noi decât printr-o spovedanie sinceră, cu căință, fără ocol. De aceea creștinul este dator să facă trei feluri de mărturisiri ale păcatelor în viața lor. Mai întâi trebuie a ne mărturisi vina păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, direct prin rugăciunile ce trebuie să ni le facem zilnic, prin psalmul 50, unde se amintește de păcat, psalmii 3 și 87, precum și alte rugăciuni. A doua mărturisire trebuie făcută către oamenii din jurul nostru; adică să nu le spunem niciodată că suntem buni sau drepți, ci mari ticăloși în fața lui Dumnezeu, căci de aceea zice apostolul Iacov: “Mărturisiți-vă unii altora păcatele, plângeți-vă păcatele unii altora!”. A treia mărturisire a păcatelor trebuie făcută către episcopi sau preoții duhovnici, păstrătorii cheilor împărăției cerurilor, reprezentanții autorizați ai lui Hristos pe pământ.

Aceste porunci, ca și toate celelalte, nu sunt grele de împlinit. Dar, cum am spus, diavolul stă de capul omului, îndemnându-l să nu-și mărturisească păcatele niciodată, iar dacă o face, să o facă incomplet. Îl îndeamnă pe om să facă păcate multe și cu nerușinare. Când merge să le spovedească îi dă rușine să nu le poate spune. De aceea acești oameni se aseamănă cu unii care oricât ar sta pe fundul apei nu simt greutatea noianului de apă ce stă deasupra lor; dacă sunt scoși pe uscat și le pui 50-60 kg de apă în spate nu pot suferi povara.

Așa sunt aceștia care sunt cufundați în adâncul fărădelegilor. Ei nu simt greutatea păcatelor, dar când se întorc la Domnul Hristos cu inimă smerită și fac un păcat cât de mic, îi mustră conștiința și nu pot suferi până când nu se spovedesc la preot. Pe mulți, din cauza rușinii de a mărturisi păcatele la preot, i-a apucat moartea în păcate grele iar acum se află în temnițele iadului, în focul veșnic, în chinuri. Acolo au văzut ei paguba nemărturisirii păcatelor și acolo strigă cu țipete mari, ca bogatul din Evanghelie, dar e prea târziu.

Noi, care vrem să ne mântuim din văpaia focului veșnic, să lăsăm rușinea la o parte, fraților, și să alergăm după iertarea păcatelor până nu ne mutăm din viața aceasta trecătoare, căci nu știm ziua și ceasul când ne va chema Domnul. Nu se poate pocăință fără mărturisire și fapte bune și nici spovedanie fără pocăință și fapte bune; căci toate acestea trei sunt legate între ele.

Sectanții și mulți creștini neștiutori fac puțină pocăință, ținând post, fac rugăciuni, mai fac milostenii, dar nu vor să se spovedească la preot. De aceea pierd și osteneala postului și a faptelor bune pe care le-au făcut. Poate omul să-și dea viața averea de pomană, să facă toate faptele bune posibile, dacă nu se spovedește la preotul duhovnic, tot în iad se duce, cu toate faptele lui bune. Așa înțeleg sectanții, rătăciți, cei care s-au despărțit de biserică și de preot, că e suficient să aibă credință și nu le trebuie preot și nici spovedanie.

Unii creștini se spovedesc mai rar, alții mai des, dar preoții nu le dau canon pentru păcatele lor și nici ei nu fac nici un fel de pocăință. Nu postesc, nu se roagă, nu fac milostenii, fiind și ei tot în pericol sufletesc. De aceea vin peste ei canoane de ispășire a păcatelor în diferite chipuri, canoane de la Dumnezeu. Aceste canoane constă în mari supărări, în boli, închisori, pagubă, moarte în familie și fel de fel de suferințe. Nimeni să nu se înșele că dacă a făcut păcate și nu le-a spovedit va putea fi iertat, făcând fapte bune sau plătind slujbe pentru ele. Ascultați dintr-o carte veche a Bisericii un astfel de caz.

O femeie făcuse un păcat de moarte și nu îndrăznea de rușine, să-l mărturisească. Făcea însă fapte bune, mereu, ca: milostenii, postea, se ruga, priveghea, se spovedea de celelalte păcate și se împărtășea cu Sfintele Taine, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i ierte păcatul cel mare pe care-l făcuse și-l ținea ascuns. Iată că a căzut într-o boală grea și nici atunci nu și-a mărturisit păcatul cel mare, ci plângând s-a împărtășit cu dumnezeieștile taine și așa a murit.

După multe zile, o fată a ei se ruga cu credință în cameră și deodată a simțit un miros nespus de greu și nu știa de unde vine. Privind într-o parte a camerei, vede stând deasupra patului o umbră urâtă și înfricoșată. Ea a căzut jos și a început să strige pe Dumnezeu și Maica Domnului în ajutor. Atunci i-a venit glas de la acea umbră, zicându-i: “Nu te teme, fiica mea, eu sunt nenorocita ta mamă”. Fata îi spune: “Cum este cu putință, maica mea, să vii cu acest miros atât de urât, tu care erai atât de bună și plină de fapte frumoase?!”. Ea a răspuns: “Adu-ți aminte, fiica mea, că ți-am spus eu odată că am făcut un păcat mare, de moarte, și nu l-am spovedit la preot fiindu-mi rușine; pentru acest păcat mă chinuiesc nespus de mult!”

“Dar celelalte fapte bune – zise fata – nu ți-au folosit, mamă?” “Nu mi-au folosit cu nimic – răspunse femeia – pentru că eu am ascuns păcatul”. Fata îi zise: “Dar acum pot să te ajut eu cu slujbe, sărindare, liturghii și milostenii, ca să capeți iertare mamă?” Aceasta îi răspunse: “Nu mai este pocăință în iad, fiica mea; cât am avut vreme nu m-am îndreptat, iar acum nu-mi mai folosește la nimic. Îndată ce m-am despărțit de trup m-au răpit viclenii diavoli și m-au dus la judecata lui Hristos unde mi s-a spus cu glas înfricoșat, de tunet: Du-te de la Mine, blestemato, în gheena cea nesfârșită. Deodată m-am pomenit în fundul iadului. Așadar, nu mai este milă pentru mine; ci doar am fost slobozită ca să-ți spun ție să propovăduiești la toți și să nu mai păcătuiască și alții ca mine. Spune și fratelui tău să-și îndrepte viața, să se lase de toate împodobirile lumești, să nu se mai ducă la distracții, căci aici în iad sunt multe femei și mulți oameni care se chinuiesc pentru multe păcate de acestea”.

Fata a întrebat-o mai departe și altele, dar ea nu i-a mai spus nimic, spunându-i că nu are voie să-i zică mai multe. S-a stins apoi ca fumul și a rămas în urma ei un miros atât de greu, încât nimeni nu mai putea intra în camera aceea. A trebuit să-și facă patul în altă parte, unde a zăcut bolnavă multe zile de frica acestei vedenii. A chemat apoi duhovnicul și i-a spus toate câte a văzut și le-au și scris într-o carte, ca să citească toți și nimeni să nu se mai înșele și din cauza rușinii să nu se spovedească.

Din Sfânta Scriptură vom aduce câteva mărturii, care ne arată cum trebuie să fie spovedania noastră. Ne vom referi la doi apostoli dintre cei 12: Iuda care l-a vândut pe Domnul pe 30 de arginți și Petru care s-a lepădat de El de trei ori. Petru a primit iertare și s-a făcut iarăși prieten al lui Hristos, iar Iuda a rămas neiertat și s-a spânzurat, lăsându-și ticălosul trup atârnat de o cracă, iar sufletul în chinuri veșnice căzând în deznădejde. Pentru ce a rămas Iuda neiertat? Ce trebuia să facă? Trebuia oare să-și spovedească greșeala? Da, dar a mărturisit-o și pe față a spus: “Am greșit vânzând sânge nevinovat!” Pe lângă aceasta, a întors înapoi și cei 30 de arginți, pe care i-a aruncat în templu în fața arhiereului. Atunci ce n-a făcut Iuda ca să fie iertat de Domnul? El n-a făcut pocăință, frați creștini, pocăința adevărată, nu s-a căit înaintea Domnului, n-a plâns cu lacrimi păcatul ci a căzut în deznădejde. El a dat vorbe și bani, așa cum majoritatea creștinilor noștri se spovedesc numai cu gura, spunând fel de fel , dar numai adevăratele lor păcate nu le spun înaintea duhovnicului. Pălăvrăgesc fel de fel, mai ales femeile, și socotesc că dacă plătesc cu bani la spovedanie va veni și iertarea de la Dumnezeu.

Nimeni să nu se înșele, că fără spovedanie curată și dreaptă înaintea duhovnicului, nu este mântuire. Străină și mincinoasă a fost spovedania lui Iuda; adevărata mărturisire a fost a lui Petru, care după ce și-a cunoscut greșeala, a ieșit din casa lui Caiafa unde se lepădase de trei ori de Hristos și a plâns cu lacrimi amare.

Deci, frate creștine, când vrei să te mărturisești, părăsește și tu casa cea blestemată unde pentru dragostea unei femei blestemate te-ai lepădat de Dumnezeu; pleacă definitiv din casa ei, nu numai cu trupul, ci și cu inima și cu mintea. Fugi afară, desparte-te de obiceiurile cele rele, de prietenii cei răi, de calea pierzării în care ai petrecut și te-ai dezmierdat; căci Petru i-a părăsit pe toți, a rămas singur, s-a cutremurat, a plâns și, frângându-și inima, cu căință mare s-a rugat la Domnul de iertare. Retrage-te și tu, frate creștine, un ceas la o parte, înlătură toate grijile lumești, adună-ți gândurile, roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze și, amintindu-ți toate păcatele, scrie-le pe hârtie, după cum ne învață Sfântul Ioan Scărarul. Ucenicii lui țineau totdeauna la ei câte o mică cărticică unde însemnau toate gândurile, nu numai păcatele pe care le spovedeau la duhovnic.

Gândește-te cu de-amănuntul ce păcate ai făcut cu mintea, cu cuvântul, cu fapta, față de Dumnezeu, față de aproapele, față de tine însuți. De ai vreun vrăjmaș, iartă-l din tot sufletul, de ai în casă vreun lucru străin, întoarce-l înapoi, de te-ai atins de cinstea cuiva, cere iertare, înduioșează-te, umilește-te, suspină și plângi cu amar, iar pentru toate păcatele ceartă-te pe tine însuți, hotărându-te cu multă statornicie să nu le mai faci niciodată. Cu inimă zdrobită și umilință mergi către duhovnic și mărturisește-te. Mergând la duhovnic, să nu duci, ca Iuda, vorbe și bani, ci, ca Petru, fapte și lacrimi.

Spovedania să fie întâi fără rușine și în al doilea rând fără scuze și acuzări. Să nu facem ca Adam care zicea că Eva l-a îndemnat, aceasta a aruncat pe șarpe și așa cu toții sau osândit. Cine ascunde păcatele sale, zice duhul prin gura lui Solomon, nu va câștiga nici un bine, ci va fi ca un netrebnic înaintea lui Dumnezeu, căci păcatul ascuns este ca o rană ce putrezește și rămâne fără leac dacă nu o cunoaște doctorul. Să facem ca David, care nu s-a rușinat, ci mărturisind Domnului păcatul zicea: “Am arătat fărădelegea mea Domnului și păcatul meu nu l-am ascuns!” (Psalmul 31).

Este dator omul care se spovedește să-și amintească și de câte ori a păcătuit, mai ales în ceea ce privește păcatele grele. De pildă: “Câți copii sunt fără cununie religioasă, câte avorturi, când ai păcătuit, în posturi sau sărbători; păcatele sunt unele mai grele și altele mai ușoare. Cel care păcătuiește cu femeia nemăritată face desfrânare, iar cel ce păcătuiește cu femeie măritată, face păcatul preacurviei. Trebuie să spui în ce loc ai făcut păcatul, în ascuns sau la arătare; pentru că toate acestea îngreunează sau micșorează păcatul.

Iată un exemplu de păcat: am furat, părinte. Una este însă a fura un ou și alta este a fura un bou, cum spune vorba bătrânească. Una este a fura de la bogat și din cauza lipsei tale și alta este a fura de la văduvă, de la orfani, lăsându-i cu lacrimile pe obraz. În ce privește acest păcat, trebuie precizat un lucru: nu ai iertare de te-ai spovedit la toți arhiereii până nu dai înapoi în vreun chip oarecare ceea ce ai furat. Chiar dacă nu mai trăiesc persoanele acelea, să le dai la săraci, la văduve, la orfani, la necăjiți.

Un alt exemplu: părinte, am mințit. Dar și minciuna îmbracă mai multe aspecte: de pildă când, un bețiv ți-a cerut bani pentru băutură și cunoști acest lucru, mai bine este să spui că nu ai, căci nu faci un păcat. Dar în nici un caz să nu te faci martor mincinos, să nu bagi pe cineva la închisoare, să nu spui minciuni despre o familie, să nu vorbești pe cineva de rău și așa mai departe, căci acestea sunt păcate care apasă sufletul și nu vei scăpa de osânda lui Dumnezeu dacă nu le spovedești cum trebuie. La ieșirea sufletului va fi vai și amar, că de aceea trag unii câte o săptămână ca boii la jug și nu le iese sufletul din cauza acestor păcate grele, minciuni, pârâciuni, răutăți. Adevărul trebuie să iasă la iveală din toate păcatele, acestea trebuie să le știe duhovnicul, nu vorbe goale cu care să-l obosești în zadar. Persoana care vrea să se spovedească să o facă cu smerenie, să-și cunoască păcatul, să se așeze în genunchi înaintea duhovnicului pe care l-a ales și, cu capul plecat, să facă mărturisire completă. Este bine să căutați duhovnici iscusiți, că și aceștia sunt ca doctorii, unii mai cunoscători, alții mai puțin cunoscători, iar alții fac pe cunoscătorii și dau un tratament greșit.

Mulți creștini m-au întrebat dacă e bine sau nu să schimbe duhovnicul. Ascultați cu luare aminte, ca să nu vă mai încurcați în această problemă. Într-adevăr, nu este bine să se schimbe duhovnicul, ci e bine să știe un preot duhovnic toate păcatele tale. Dacă schimbi duhovnicul că nu ți-a împlinit voile tale, adică te-a oprit de la împărtășit, sau spui unele păcate la unul și altele la altul, cu gând să te dezlege la împărtășit, e o mare greșeală.

Se admite schimbarea duhovnicului atunci când nu ai fost mulțumit, că nu ți-a dat canon, sau nu te-a ascultat cu răbdare ca să-i spui toate păcatele. Tot așa să fugi de preotul care a fost caterisit sau, și mai grav, să fugi de preotul care are diferite obiceiuri rele, îndrăznind la glume necuviincioase, dovedind astfel că este un om neserios și fără frică de Dumnezeu. E bine să te depărtezi și să atenționezi și pe alții spre a nu cădea în astfel de ispite.

Fiecare să-și cerceteze conștiința sa și să se apropie cu curaj, cu credință tare de scaunul de spovedanie, cu hârtiuța cu păcatele scrise, începând cu cele mai grele. Mărturisirea să fie făcută cu smerenie, cu lacrimi dacă se poate. Iată care este spovedania cea adevărată.

Întâi, caută să te împaci cu toți cei pe care i-ai supărat sau ai vreo supărare din partea lor.

Al doilea: cercetează-ți păcatele prin rugăciune și pregătește-te să le pui pe hârtie.

Al treilea: caută duhovnic care să știe vindeca rănile păcatelor; duhovnicul trebuie să vindece pe cel bolnav, nu să-l omoare, să rânduiască canon după starea materială a persoanelor, după funcția pe care o îndeplinesc, după păcatele lor. Celui bogat să-i dea milostenii, celui sărac metanii, celui sănătos și voinic post, celui slab și neputincios rugăciuni.

Al patrulea: mărturisește după hârtiuță cu smerenie păcatele sub epitrahil, fără să spui vorbe fără rost.

Al cincilea: mai înainte de a începe să citești păcatele, zi aceste cuvinte cu lacrimi:

“Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a tuturor sfinților, înaintea sfinției voastre, cinstite părinte, că am păcătuit cu mintea, cu gândul, cu ochii, cu urechile, cu picioarele, cu mâinile și cu toate simțurile mele trupești și sufletești, noaptea și ziua de față și în ascuns, împotriva cerului și a pământului, împotriva aproapelui, am făcut cu voie și fără de voie – și începi astfel să-ți citești păcatele după hârtie.”

După ce v-ați spovedit, aveți grijă să împliniți canonul și să-l primiți cu dragoste și bucurie, nu cu neplăcere și silă. Nimeni să nu se întristeze dacă este oprit de la Sfânta Taină pentru o vreme, crezând că nu se mântuiește. Dacă se află sub canon și-l apucă astfel moartea, dar n-a mai săvârșit păcate de moarte, mila lui Dumnezeu îl primește și se mântuiește. Păcatul, odată mărturisit, a fost iertat de Dumnezeu prin gura preotului care zice:

“Să te ierte pe tine, fiule sau fiică duhovnicească, Dumnezeu de toate păcatele și fărădelegile tale.” Să ținem seama că această taină este atât de importantă pentru că ține al doilea loc după botez. Cel care se spovedește cum trebuie este ca și când s-a botezat din nou. Dacă nu te păzești de păcatele de moarte, de cele strigătoare la cer, sau împotriva Duhului Sfânt, te asemeni cu un pom care-și dezbracă haina cea frumoasă și o aruncă la gunoi. Cei care fac cu știință păcate mari ca: preacurvia, desfrânarea, avorturile, mergerea la vrăjitoare, cei ce se leapădă de ortodoxie și se fac sectanți, se leapădă de Dumnezeu și alte păcate asemănătoare să se aștepte că le va veni pedeapsă dumnezeiască în vreun chip oarecare încă în lumea aceasta, chiar dacă va fi mai târziu: adică boli grele, suferințe, pagube, închisoare, moarte.

Aceștia să-i mulțumească lui Dumnezeu că nu i-a lepădat, ci vrea să-i curețe prin suferință ca să fie buni pentru grădinile raiului celui curat. Căci pe cei pe care nu îi ceartă Domnul pe aici, îi păstrează ca pe niște uscături pentru focul veșnic al iadului. De aceea e bine să frecăm mereu rugina păcatelor de pe cazanul sufletului și al trupului nostru prin pocăință, frați creștini. Să frecăm până se ia toată rugina, căci omul, când păcătuiește, ruginește, coclește și într-un astfel de vas nu se poate pune ceva curat.

Nu se poate împărtăși cu Trupul și Sângele Scumpului nostru Isus Hristos nici un om dacă nu a făcut pocăință adevărată, adică post, rugăciuni, metanii, osteneli, diferite fapte bune, chiar ajunări – unii care pot. Să fugim ca de foc de toate păcatele mari și mici de care ați auzit, cu riscul de a primi moartea ca sfinții mucenici, căci numai așa vom dovedi și noi că-L iubim pe Dumnezeu, păzindu-ne cât mai curați și împlinind sfintele Lui porunci .

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, primește mărturisirea noastră, deschide mintea și inima tuturor celor ce au ascultat și vor asculta aceste cuvinte, ca nici unul să nu fie înșelat de diavol. Dă-ne tărie și putere și fă-ne ca să ne mărturisim drept și cu pocăință înaintea feței tale, ca să fim și noi părtași împărăției cerurilor și să ne mântuim împreună cu toți creștinii și sfinții în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Iertarea: un dar al lui Dumnezeu

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Psalmul 40 este rugăciunea omului bolnav adresată lui Dumnezeu, a omului care în amarul lui simte greutatea păcatelor sale, dar și învinuirile gurilor rele din preajma lui. Această rugăciune este un strigăt de iertare, de implorare a vindecării. Omul mai are o speranță: ajutorul care îi vine de la Dumnezeu, singurul care-l poate vindeca, ierta, cum zice Psalmul: “Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în așternutul bolii lui să-l întărească pe el. Eu am zis: Doamne, îndură-Te de mine; vindecă sufletul meu, că față de Tine am păcătuit” (Ps 40,3-4). Domnul milei îi va da acestui om posibilitatea să trăiască o viață nouă, caracterizată de încrederea că, Stăpânul a toate nu-l va abandona, ci îl va primi pentru totdeauna în bucuria prezenței Sale!

Aceste rânduri ale Psalmului sunt o bună introducere pentru Evanghelia de astăzi, care vorbește despre minunea vindecării unui paralitic și despre iertarea păcatelor. Isus s-a reîntors la Capernaum unde mai înainte predicase și scosese diavolul dintr-un om îndrăcit. Iată motivul pentru care la Capernaum toți îl așteaptă, toți doresc să asculte cuvântul Său și să se vindece.

Casa în care se afla Isus probabil este cea a apostolului Petru. Pericopa relatează faptul că patru bărbați aduc la Isus un paralitic. Dorința lor de a-l ajuta pe paralitic să se vindece este lăudată de Învățător. El cere mereu credința bolnavului, dar acest bolnavul nu vorbește! Cei care-l conduc la Isus vorbesc pentru el.

Lumea multă, încurcă uneori: cei patru nu pot intra în mod obișnuit în casă. Ei nu se descurajează și caută un alt acces la Isus: se urcă pe acoperiș, își fac un loc și coboară bolnavul înaintea lui Isus. O rezolvare care arată puterea mare a credinței lor. Văzându-le credința, Isus vindecă paraliticul.

Isus vede credința celor patru și zice: “Fiule, îți sunt iertate păcatele”. Isus nu-l ceartă pentru păcatele sale ci, dimpotrivă, îl numește “fiu”. Primul pas pe care Isus îl face: îi iartă păcatele. Isus este Dumnezeu pentru că, cuvântul său devine faptă! Ceea ce zice, El face. Afirmând ceva, El realizează ceea ce spune!

Credința celor patru persoane care l-au dus pe paralitic la Isus, a permis întâlnirea bolnavului cu Isus, care vindecă și mântuiește. Credința trebuie împărtășită cu ceilalți, nu este un fapt strict personal. Rugăciunea celor patru este decisivă pentru vindecarea bolnavului, care poate nici nu dorea să-L întâlnească pe Isus. Evanghelia tace în această privință.

Pericopa de astăzi arată că, o comunitate creștină adevărată trăiește valorile care se opun economiei de piață: cei patru găsesc timp ca să slujească celor mai slabi și neajutorați. Solidaritatea lor obține pentru paralitic iertarea păcatelor.

Pentru cei patru prieteni și pentru bolnav, Isus este singura lor speranță. Domnul acționează în sens spiritual, vindecă sufletul și prin aceasta își arată dumnezeirea dar clarifică și adevărata prioritate a omului: să fie sănătos sufletește!

În timpul acela lumea credea că boala era o pedeapsă pe care Dumnezeu o dădea pentru păcatele pe care omul le-ar fi făcut. Mântuitorul nu asociază boala cu păcatul, ci își însușește toată durerea omului, fizică și spirituală, care-i zbuciumă existența și viața, pentru că numai Dumnezeu poate să-l scape pe om de răul păcatului. Dumnezeu ne eliberează de acest rău prin mijlocirea lui Isus. Iată noutatea! Dumnezeu făcut om, poate să ne elibereze de păcate!

În timp ce păcatele seacă inima și transformă viața într-un deșert neroditor, plin de pericole și moarte, darul iertării, reînnoiește omul până în adâncul ființei sale, existența sa devine fecundă și înfloritoare, transformându-se astfel într-o laudă continuă adusă lui Dumnezeu, pe calea către fericirea veșnică.

Evanghelistul nu ne relatează reacția bolnavului și a prietenilor săi, ci pe cea a cărturarilor și a fariseilor. Acest miracol trezește nemulțumire printre unii cărturari. Isus descoperă gândurile lor, semn că are puterea divină de a citi în inimile oamenilor și că vindecarea paraliticului este confirmarea vizibilă a iertării dăruite acelui om de către Dumnezeu! Poate că Isus vrea să exemplifice în mod fizic, ce înseamnă eliberarea de păcate.

De ce Isus mai întâi îl iartă? Pentru că nu toți au venit să-L asculte cu inima curată. Cărturarii au venit ca să descopere vre-un motiv pentru care să-L învinuiască și să-L dea morții. Aceasta este prima oară când apar în Evanghelia lui Marcu, cărturarii, o categorie de persoane, importantă pentru acele timpuri, deoarece studiau și interpretau Legea și profeții, pentru ca poporul să trăiască după voia lui Dumnezeu.

Cărturarii șed, stau, simbol al oamenilor incapabili să se miște, blocați înaintea darului lui Dumnezeu, prizonieri ai propriilor idei limitate, incapabili să accepte iertarea Bunului Dumnezeu. Ca urmare a cuvintelor lui Isus, care dăruiesc iertarea, ei reacționează în inimile lor, dar nu cu voce tare. O reacție dăunătoare pentru fiecare om care gândește răul în inima sa, dar nu comunică, nu are curajul să ceară explicații, ci se gândește cum să-l elimine pe cel care nu gândește la fel cu el. Isus îi întreabă, dar ei tac. Cine are dreptate: Isus care are putere să ierte păcatele sau ei, care îl consideră un blestemător? Acum minunea pe care Isus o face, arată că El poate să ierte păcatele. Domnul închide gura cărturarilor și deschide gurile mulțimii, care văzând minunea, Îl laudă pe Dumnezeu. Isus se folosește de boala trupului, pentru a vesti dorința lui Dumnezeu de a ierta păcatele tuturor oamenilor! Iertarea permite omului să umble din nou, să se apropie de Dumnezeu, să fie sfânt.

Cărturarii vedeau în Isus, urmat și aclamat de mulțimi, o amenințare pentru funcția și puterea lor, de aceea pentru ei, Domnul va rămâne un blestemător, iar din acest moment, vor încerca cu toate puterile să-L elimine.

Ei învățau lumea că persoana bolnavă este impură și nu poate să se apropie de Dumnezeu și de Templu. De aceea bolnavii se simțeau refuzați de Dumnezeu. Isus însă, nu gândea astfel. Primindu-l și iertându-l, Domnul neagă că paralizia este o pedeapsă de la Dumnezeu, datorată păcatelor omului.

Ideile lui Isus despre Dumnezeu nu se potriveau cu ale cărturarilor, de aceea ei comentează și-L acuză de blasfemie. Pentru aceștia, numai Dumnezeu putea să ierte păcatele și numai preoții puteau decreta acest lucru. Cum de Isus, unul fără carte, se încumeta să spună că Dumnezeu l-a iertat pe acest paralitic? Dacă este adevărat că Isus știe mai multe decât noi, riscăm să ne pierdem postul și sursa de câștig, deoarece lumea îl va urma pe El.

Isus intră în dialog și cu ei. Constată că este mult mai ușor să spui: “Îți sunt iertate păcatele”, pentru că nimeni nu poate verifica, dar dacă zici: “Ridică-te și umblă” iar omul se vindecă, toți pot constata minunea. Și pentru ca să demonstreze că are putere de a ierta păcatele, Isus îl vindecă pe paralitic.

Minunea reliefează că boala nu este o pedeapsă pentru păcate; ceea ce ei considerau impur, nu mai este un obstacol pentru apropierea omului de Dumnezeu, căci în special necăjiții au mai mare nevoie de Domnul.

În VT este scris că iertarea păcatelor este o prerogativă exclusivă a lui Dumnezeu și nici o persoană umană nu o poate substitui. Cum spune profetul Isaia: “Eu, Eu sunt cel care șterg păcatele tale și nu Îmi mai aduc aminte de fărădelegile tale” (Is 43, 25); păcatul era legat de respectarea Legii iar “iertarea” impunea primirea păcătosului în comunitate. Doar Dumnezeu putea să ierte păcatele, iată de ce cărturarii gândeau că Isus, prin comportamentul Său, se punea în locul lui Dumnezeu.

Ceea ce-L deranjează pe Isus este mentalitatea închisă, ipocrită, falsă a interlocutorilor Săi, față de iertarea păcatelor pe care o dă Dumnezeu. Este adevărată obiecția acestora: doar Dumnezeu cunoaște inima omului. Deci un om nu poate să ierte toate greșelile unui alt om, numai Dumnezeu poate. El poate vindeca de orice boală, chiar și paralizia. Iar Isus a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu și că El cunoaște gândurile din inima omului.

Pericopa de astăzi arată că Isus îi iubește pe oameni și vrea să-i aducă în sânul Tatălui, dăruindu-le iertarea Sa, fără restricții. Spunând: “Ca să știți că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele“, Isus arată că puterea Sa este mai mare decât forța rea a păcatului. El se arată Dumnezeul care iartă, fără să pretindă sacrificii de animale sau respectarea unor legi, obiceiuri fiscale. În acest sens, “spovedania” nu este un moment al tristeții și al rușinii, ci al întâlnirii cu mila și cu iubirea lui Dumnezeu, o ocazie a refacerii celei mai importante relații: raportul Dumnezeu-om! A-ți recunoaște păcatul și a fi dispus să primești iubirea lui Dumnezeu, înseamnă a fi liber în inima ta și a experimenta mila gratuită a lui Dumnezeu, care te cheamă la ospățul Împărăției, unde doar El singur plătește consumația.

Pentru mentalitatea noastră, deseori materialistă, vindecarea trupului este mult mai importantă decât iertarea păcatelor. Cultura zilelor noastre încearcă să ne convingă că este greșit să ne recunoaștem păcătoși, să ne făurim complexe de vină, să ne căim, deoarece păcatul este doar un tabu, este o slăbiciune care se poate înțelege sau o contravenție de apreciat ca semn al libertății personale. Dumnezeu n-are nici o legătură cu toate aceste fapte, cu ceea ce simt eu ca om, cu modul meu de viață; mai bine merg la psiholog decât la preot.

Trebuie să luăm în serios ideea biblică despre păcat, ce presupune unicitatea unui Dumnezeu personal și raportul Său de iubire cu poporul Isdrael, simbol al umanității mântuite. Pentru VT păcatul este: trădarea Alianței, refuzarea iubirii gratuite a lui Dumnezeu, nerecunoștința pentru binefacerile Sale, idolatria nepermisă.

Pornind de la un text al profetului Ieremia: “Oare aceștia mă jignesc pe Mine? Oare nu se jignesc pe ei?” (Ier 7, 19), putem nota că Domnului îi pare rău, deoarece păcatele ne fac rău nouă! “Pe Domnul îl jignim indirect, deoarece direct ne facem rău nouă înșine”, spune Sfântul Toma de Aquino.

Păcatul este rădăcina tuturor relelor din lume. De aceea Isus îi iartă mai întâi păcatele și apoi îl vindecă pe paralitic. Isus începe prin vindecarea bolilor sufletului. Nu-i spune “Eu te iert”, ci “păcatele îți sunt iertate”, care înseamnă “Dumnezeu ți-a iertat păcatele”! Vindecarea trupului devine semn și dovadă vizibilă a puterii lui Isus, de a ierta păcatele pe pământ.

Nu știm care erau păcatele paraliticului, dar este suficient să cunoaștem care sunt păcatele noastre: zgârcenia, goana necontrolată după avere, ambiția, căutarea profitului cu orice preț, fuga după cele trecătoare, narcisismul, dorința de a domina pe alții, într-un singur cuvânt: egoismul. Întâlnirea cu Isus ne vindecă (literar, ne învie) la fel ca și pe paralitic: ne trece într-o existență nouă, bazată pe iubire, bucurie. Această Evanghelie ne întreabă: ce face astăzi comunitatea noastră în fața bolii și a durerii? Cum reacționează față de cei nevoiași? Este capabilă să-i sprijine pe suferinzi? Practică caritatea creștină?

Prezența răului în lume ar trebui să provoace în adevărații ucenici de astăzi ai lui Isus, o și mai mare iubire și dăruire în favoarea vindecării celor slabi și nevoiași, a celor pe care de multe ori sunt acuzați și nu sunt ajutați. Doar atunci când îi vom ajuta pe alții și vom vedea cum se însănătoșesc, vom putea zice: “Nu am mai văzut până acum așa ceva”!

Iubiți credincioși! Evanghelia demonstrează că Isus poate ierta păcatele! Noutatea Evangheliei nu constă în minunea pe care Isus o face, ci este certitudinea că Dumnezeu iartă păcatele oamenilor. Preocuparea personală a Domnului nu este vindecarea trupului, ci iertarea păcatelor! Isus n-a vindecat toți bolnavii, dar a dăruit tuturor oamenilor iertarea păcatelor. Vindecând bolnavii ne învață că boala trebuie învinsă, că El vrea să mântuiască întreg omul: trup și suflet. Până acum a interzis celorlalți să-I descopere adevărata identitate, dar acum El se auto-definește Fiul Omului, adică Mesia care ne dăruiește iertarea!

Păcatul blochează omul și-l împiedică să creeze relații autentice cu alte persoane și cu Dumnezeu; păcătosul nu mai poate fi solidar cu cei din jurul său, le produce doar greutăți. Oare noi nu suntem responsabili de cei paralizați de lângă noi, fizic și moral? Facem ceva ca ei să-L poată întâlni pe Isus? Consider că este mult mai periculoasă paralizia minții înguste a cărturarilor, pretenția lor de a fi mai inteligenți decât Dumnezeu. Ei doresc să aibă dreptatea numai de partea lor, pentru ca să rămână mereu singurii care comandă! De câte ori noi îi eliminăm și îi batjocorim pe alții, din dorința de a comanda și de a ține cu dinții de putere?

Mirarea mulțimii este consecința a ceea ce s-a întâmplat. Omul nu poate să-și vindece paraliziile sale sufletești, însă Dumnezeu, poate! Acum, cel paralizat nu numai că se ridică, ci are puterea să-și ducă patul! Boala lui i-a cauzat întâlnirea cu Isus! Dacă vrem să întâlnim “Adevărata Viață” trebuie să permitem fraților noștri, plini de credință, să ne ducă la Isus, depășind toate barierele posibile, ce s-ar putea interpune pe drumul către întâlnirea cu Mântuitorul. Nu este ușor să mergi cu regularitate la Biserică!

Vindecând bolnavul, Isus arată faptul că Dumnezeu, când intervine, vindecă omul până în străfunduri, de boală și de moarte. Domnul este cel care ne eliberează de păcat, de incapacitatea de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Isus și cei patru necunoscuți ne dau o importantă lecție cu privire la relațiile dintre noi! De multe ori nu iubim, suntem paralizați, incapabili de a face primul pas spre împăcarea cu cei de lângă noi. Neiertarea paralizează relațiile inter-umane. Unele dușmănii sunt publice: toți știu că cei doi s-au certat și acum trăiesc ca doi paralizați. Comunitatea creștină trebuie să-i ducă la Isus, ca să le ierte păcatul lor, iar de la iertarea pe care o primesc de la Domnul, oamenii trebuie să învețe să ierte.

În timp ce un preot explica rugăciunea Tatăl nostru și accentua necesitatea ca oamenii să se ierte între ei, o mamă a luat mâinile vecinelor sale și le-a unit. Aceste au început să plângă și și-au cerut reciproc iertare. Preotul nu înțelese ce se întâmplă, dar acea comunitate știa că cele două femei nu se salutau și nu își vorbeau de ani de zile. Creștini fiind, avem datoria să răspândim practica iertării și să ajutam oamenii să se iubească!

Cristos a venit la noi fără păcat și ne-a găsit pe toți în păcate. Dacă El a venit să ierte păcatele, Dumnezeu va fi generos, dar omul va trebui să-și mărturisească păcatele sale. În spovedanie, omul arată umilința sa. Prin îndurare, Dumnezeu reliefează puterea și mărirea Sa. Dacă El a venit ca să ierte păcatele omului, să recunoască fiecare om condiția sa umilă, pentru ca Dumnezeu să poată să ne dăruiască îndurarea Sa(Sfântul Augustin).

Noi, dacă trecem de la egoism, la ajutorarea aproapelui, ne comportăm identic cu cei patru care l-au ajutat pe paralitic: ducem oamenii la Isus, pentru ca El să le dăruiască iertarea și mântuirea. Biserica dorește să ne învețe că substanța Evangheliei nu constă în grija față de sănătatea trupului, ci în grija pentru mântuirea întregului om: în conducerea omului la deplina comuniune cu Dumnezeu.

În încheiere doresc să reliefez, să subliniez invitația pe care Isus o adresează bolnavului și fiecăruia dintre noi: “Întoarce-te acasă”, adică întoarce-te la viață, dar ține mereu în mână “patul”, semnul bolii și al limitei tale omenești, al amintirii că singur nu poți răzbi în viață. Amintește-ți că Domnul este cel care te ajută și te vindecă și că mântuirea ta vine de la El. Întotdeauna cel care vindecă este Isus. Evanghelia dorește să sublinieze că fără ajutorul Lui, nici un om nu poate să se mântuiască cu propriile puteri; dar că și contrarul este adevărat: fără consensul nostru, El nu poate să ne salveze. Isus va repeta încontinuu: “Credința ta te-a mântuit”! Adică, te-ai vindecat pentru că te-ai încrezut în Mine, însă în patria Sa, Mântuitorul n-a putut vindeca, deoarece ei nu doreau să fie vindecați (Mc 6, 6).

Iubiți credincioși! Păcatul este un rău, pentru că face rău oamenilor. Răul ni se prezintă la început ca un bine, pentru a ne putea ademeni și înșela. Trebuie să ne debarasăm de păcate, pentru că acestea nu ne permit realizarea noastră cea mai importantă, de fii sfinți ai lui Dumnezeu. Nu putem permite ca lumea să facă examenul de conștiință în locul nostru! Suntem iuți în a vedea păcatele altora, dar foarte îngăduitori față de păcatele noastre. Isus ne ajută să înțelegem slăbiciunile noastre, pentru a le schimba în bine. Noi suntem fiii lui Dumnezeu, însă păcatul ne împiedică să realizăm această identitate, adevăratul nostru bine.

Romano Penna comentează acest text în sensul că, Isus dă o nouă învățătură cu privire la păcat, nedefinindu-l doar ca o simplă încălcare a unor legi sau reguli stabilite de oameni. Pentru Isus, păcatul este refuzarea comuniunii cu Dumnezeu, a iubirii Lui gratuite, a milei cu care un tată își iubește fiii Săi, în ciuda greșelilor acestora și a nesupunerii față de învățătura Lui. Trebuie să înțelegem că păcătoșii sunt destinatarii privilegiați ai mesajului mântuitor adus de Isus, contrar VT, în care ei erau excluși, marginalizați de societate.

Mesajul lui Isus este aproape mereu însoțit de fapte de iubire. Înseamnă că are întâietate iubirea lui Dumnezeu! Nu păcatul! Pe locul întâi este mila iertătoare. Isus nu-l vindecă și-l iartă pe paralitic numai pentru ca el să poată reintra în societatea poporului Isdrael, ci pentru ca acesta să recâștige comuniunea cu Dumnezeu. El dorește să-l ajute să experimenteze iubirea divină, de aceea îl iartă înainte de vreme, înainte ca el să-i ceară iertare.

Isus ne invită pe toți la convertire, la acceptarea milei și a bunătății Tatălui, la convingerea că avem nevoie de Iubire pentru a fi mântuiți. El ne cheamă să revedem relația noastră cu Dumnezeu, după ce Domnul mai întâi și-a revăzut relația Sa față de noi. Când doi se ceartă, cel care trebuie să-și ceară scuze mai întâi, este cel care a jignit. Însă, nu la fel se comportă Isus, care se pleacă înaintea omului ca și cum El ar fi cel care ne-ar fi jignit. Mărirea lui Dumnezeu nu stă în atotputernicia Sa, ci în ceea ce El a făcut pentru noi, ne-a vizitat, s-a sacrificat

Acest mare mister este confirmat și de sensul literar al numelui Domnului, “Isus”, care înseamnă: Dumnezeu mântuiește, salvează. El, care va veni “să judece vii și morții”, ne arată chipul adevărat al Dumnezeului nostru, care a venit să ne dăruiască iertarea în mod gratuit, din iubire pentru noi. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea paraliticului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În Palestina, pe malul de miazănoapte al Lacului Ghenazaret, se află orașul Capernaum. Isus Hristos, a locuit deseori în Capernaum. Acolo a predicat și a făcut numeroase minuni, astfel, că Evanghelistul Matei numește Capernaumul locul lui Isus Hristos (cf. Matei 9, 1). Evanghelistul Marcu descrie minunea vindecării paraliticului în Capernaum. Hristos-Mântuitorul predica într-o casă, iar cei ce-L ascultau au umplut casa și locul din fața clădirii în care El se afla. În acele momente patru bărbați au adus într-o targă un paralitic, «au desfăcut acoperișul casei unde era Isus și, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul» (Marcu 2, 4).

La timpul respectiv casele din Palestina aveau în exterior scări, prin intermediul cărora se putea ajunge pe acoperiș. Locuitorii Palestinei deseori se odihneau pe acoperișuri iar de la un perete la altul se aflau scânduri, distanța între ele fiind mică, de aceea oamenii au putut atât de ușor să-l lase pe paralitic în apropierea lui Isus.

Văzând credința slăbănogului și speranța acestor bărbați, Isus S-a adresat paraliticului spunându-i: «Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!» (Mc. 2, 5). Să fim atenți, Isus nu spune: “Eu, vreau, ca tu să fii vindecat”, sau “Ridică-te și mergi”, ci spune: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”. De ce? Pentru că învățătorii în lege ai lui Israel au fost convinși, că fiecare neputință constituie o pedeapsă pentru păcatele comise. Rabinii învățau că bolnavul nu poate scăpa de neputințele lui atâta timp cât păcatele nu-i sunt iertate.

Între cei care se aflau prezenți în casă erau și membrii conducerii superioare evreiești, așa numitul sinedriu, care ascultau permanent ce spune Isus pentru a-L prinde greșind cu ceva. Auzind cuvintele rostite de Hristos, acești învățători au început să cârtească între ei: “Cum poate Hristos să spună astfel de cuvinte? Căci numai singur Dumnezeu poate să ierte păcatele! Acesta se face pe sine Dumnezeu! Este o blasfemie!”.

Dumnezeiescul Mântuitor a știut cugetele lor și de aceea a spus: «De ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai ușor a zice slăbănogului: Iertate îți sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă» (Marcu 2, 8-9). “Spuneți că acest paralitic a păcătuit și pentru păcatele sale Dumnezeu a pedepsit neputința lui. Învățați, că el nu va fi sănătos, atâta timp, cât Dumnezeu nu-i iartă păcatele. Eu i-am spus slăbănogului: «Iertate îți sunt păcatele», iar voi deja mă condamnați că mi-am însușit puterea lui Dumnezeu de a ierta păcatele. De aceea vă întreb: Ce este mai ușor? A ierta păcatul, sau a reda sănătatea omului nefericit. Dar ca și o mărturie, că am dreptul de a ierta păcatele și că am puterea de a reda sănătatea am intervenit asupra paraliticului nefericit”. Atunci Isus, privind la bolnav, a strigat cu voce puternică: «Ridică-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta». În acel moment paraliticul și-a luat patul său și a ieșit din casă sub privirile tuturor”. De aceea poporul s-a minunat și a spus:«Asemenea lucruri nu am văzut niciodată!» (Matei 2, 11-12).

Isus i-a redat paraliticului nu numai sănătatea corpului, ci și pe cea sufletească. Deseori, Liturghia noastră, Îl numește, “Doctorul sufletelor și corpurilor noastre”. Medicul Ceresc – Hristos-Mântuitorul – vindecă întotdeauna rănile sufletești ale omului care apelează la El cu credință și iubire. Evanghelistul Luca mărturisește că foarte mulți oameni din Iudeea dar și din ținuturile Tirului și ale Sidonului au venit la Isus, «Și cei chinuiți de duhuri necurate se vindecau. Și toată mulțimea căuta să se atingă de El că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți» (Luca 6, 18-19). Să fim atenți la cuvintele evanghelistului, care spune că: «putere ieșea din El și-i vindeca pe toți» (Luca 6, 18 – 19).

Isus Hristos nu s-a schimbat, Apostolul Pavel spune: «Isus Hristos, ieri și azi și în veci, este același» (Evrei 13, 8). De două mii de ani Hristos-Mântuitorul vindecă rănile sufletești a milioane și milioane de oameni de pe întreaga noastră planetă.

În cartea “Speranța Noastră” preotul Dimitrie Bulko descrie, cum în Moscova numeroși comuniști apelau la el în ascuns pentru sfat și ajutor sufletesc. Ne oferă exemple mișcătoare legate de convertirea alcoolicilor, drogaților, desfrânaților și ateilor, care L-au cunoscut pe Isus Hristos, aflând astfel fericirea să devină alți oameni prin convertire.

Iată un astfel de exemplu. Un tânăr, într-o scrisoare expediată preotului descrie cum căzuse într-o gravă depresie. Căutând sfat și ajutor la prieteni și psihiatrii, nu a aflat. Apoi a început să consume peste măsură băuturi alcoolice pentru a uita de boala sa, dar după fiecare beție starea lui se agrava. Ajunsese la momentele în care considera că viața lumii în care trăiește nu prezintă nici o importanță și că ar fi mai bine să termine cu ea sinucigându-se. Din fericire, într-o zi, a ajuns în mâinile sale Noul Testament al Domnului Isus Hristos. “Am început să citesc această cărticică și ea a făcut cunoscut sufletului meu o nouă lume, lumea bucuriei, lumea fericirii, despre care eu nici nu am visat. Am citit și am citit, și fiecare cuvânt al acestei cărticele, fiecare cuvânt al lui Isus Hristos, a fost asemenea unui balsam pentru sufletul meu. Depresia mea a trecut aflând o fericire deplină în Isus Hristos. Am crezut în Isus și m-am botezat. Am renunțat la comunism, merg la biserică și nu mă tem de nimic. Cu Isus îmi este foarte bine, cu Hristos sunt nesfârșit de fericit. Am dorit chiar să urmez seminarul teologic, dar nu s-a putut, în schimb, ajut cu plăcere la toate lucrările bisericești, pentru că îmi place foarte mult să mă aflu în preajma lui Isus. În Hristos am aflat deplina fericire și pace”.

Hristos este același și așteaptă să ne vindece de rănile corporale și sufletești, însă noi suntem în suferință… Înseamnă că noi ne-am schimbat și nu mai avem credința înaintașilor noștri. Să apelăm cu încredere la vindecătorul Ceresc, Mântuitorul nostru. El este cel mai bun prieten al nostru. El ne înțelege pe fiecare dintre noi. Să căutăm mângăiere, ajutor și sfat la Domnul! «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea» - spune Isus și ne așteaptă dăruindu-se prin Sfântul Sacrament al Euharistiei (Ioan 7, 37). Isus Hristos nu este departe de noi. El este cu noi, lângă noi: «Sunt cu voi în toate zilele» (Matei 28, 20). Mântuitorul ne invită pe toți cu cuvinte duioase: «Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, iar Eu vă voi alina» (Matei 11, 28). Plini de încredere și speranță să ne deschidem inimile împietrite de păcat și să primim harul trimis de Dumnezeu atunci când avem nevoie de vindecare.

Rugăciune

Iubire nespusă a Dumnezeului nostru!… Ce m-ai învățat pe mine, o Iubire necreată? M-ai învățat, ca asemenea Mielului nevinovat să suport cu răbdare nu numai cuvinte aspre și amare, dar și cele care dor și care lovesc tare, greutățile și nedreptățile. Iar Tu prin aceasta vrei să mă înveți ce înseamnă iertarea, să fiu nevinovat și fără reproșuri, să nu fac nimănui nimic rău, nu numai celor care nu mă asupresc, dar deasemenea și celor care mă desconsideră. Vrei, ca să mă rog și pentru cei ce-mi voiesc răul, precum o fac față de cei mai buni prieteni ai mei, care-mi fac bine și-mi aduc mari servicii. Și dorești, să fiu răbdător și liniștit, nu numai suportând loviturile și desconsiderările vieții mele, ci întotdeauna și în toate lucrurile care se opun voinței mele, așa precum Tu ai voit, ca în nimic să nu fie voia Ta ci numai voința Tatălui Tău…

O, Preadulce iubire a lui Isus, cât este de minunată iertarea ta, față de păcatele noastre, fă să se împlinească întotdeauna în noi voința Ta, precum o îndeplinesc permanent îngerii și toți sfinții Tăi în cer! Amin.

După Sfânta Ecaterina de Siena

 

* * *

 

Duminica a II din Post. Vindecarea Paraliticului

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

Vedem în Evanghelii că adeseori, apar persoane bolnave, persoane aflate în dificultate fizică și spirituală ce se adresează lui Isus pentru a-i cere vindecare și un pic de speranță, iar Isus acceptă să-și piardă timpul pentru aceste persoane care suferă și nu se comportă ca puternicii și bogații societății.

Adevărații “săraci” sunt acei care-și cunosc bine situația proprie, care nu au nimic de ascuns, care se încredințează Domnului așa cum sunt, fără subterfugii sau pretenții. Un paralizat este o persoană blocată, incapabilă să se miște singură, are nevoie de ajutorul altora.

Omul de care ne-a vorbit pericopa Evangheliei de azi, nu reproșează nimănui situația în care se află, nu ocărăște societatea sau pe Domnul care a permis să se nască așa. Aici avem deja prima lecție pentru noi, care foarte ușor ne lamentăm de orice mică dificultate. Cum ne comportăm atunci când vedem un bătrân, sau un purtător de handicap, sau un bolnav? Ne gândim că am putea fi noi în locul lor? Și nu este oare adevărat că fiecare dintre noi este un pic paralizat, în măsura în care avem limite, defecte, contradicții (spunem una și facem alta, criticăm pe alții și apoi noi suntem mai răi decât ei)? Numai Isus nu este “paralizat”, El este o persoană adevărată, completă, matură sub orice aspect, pentru că el întotdeauna a spus “Da” Tatălui. Iată de ce lumea aleargă de bunăvoie la El, pentru că este diferit de alții, este unic!

Pericopa ne spune că “patru persoane l-au dus” înaintea lui Isus. Nu se precizează cine sunt: dacă sunt prieteni, rude sau persoane care erau în trecere. Nu aceasta este important. Important este că persoana paralizată a fost ajutată să ajungă la Isus. Ele “poartă” greutatea bolnavului: nu caută scuze, fac tot ceea ce le stă în putință (o gaură în acoperișul unei case pline de lume), totul pentru a-l pune pe bolnav în fața lui Isus. Și, atenție, nu ni se spune că acest paralizat ar fi fost o persoană mai bună sau că i-ar fi recompensat. Acești patru oameni simt în inima lor că este nevoie să ajute și fac tot ceea ce trebuie să facă: îl pun pe bolnav în fața lui Isus. Se poate ca acest bolnav, înainte de a veni aici, să fi fost pe la medici pentru a căuta vindecarea, dar totul a fost inutil. Unica speranță este Isus: poate că și paraliticul l-a ascultat pe Învățător predicând Evanghelia, împreună cu cei ce erau mereu în jurul său, sau poate că nici nu-l cunoștea pe Isus. Un singur lucru este sigur: vindecarea sosește mulțumită credinței acestor patru oameni: “Văzând credința lor…”.

De multe ori, noi nici nu ne gândim cât bine am putea face pentru cei din jurul nostru cu rugăciunea, cu ajutorul concret, sau prin exemplu pozitiv. Suntem toți legați unii de alții, fie în bine, fie în rău, în așa fel că Pavel spune: “Purtați-vă sarcinile unii altora”. Fiecare avem nevoie de ajutorul celuilalt; toți putem face un bine pentru și împreună cu ceilalți. Să ne întrebăm atunci: în cazul unuia care are nevoie de ceva, aștept să fiu chemat sau intervin imediat? Găsesc ușor scuze pentru a justifica neimplicarea mea? Iau în serios porunca lui Isus care spune să fac celorlalți ceea ce aș vrea ca ei să facă pentru mine?

Odată cu prezentarea paralizatului la Isus, misiunea a fost împlinită, pentru că acum intervine Învățătorul și îi surprinde pe toți cei de față. Primul lucru pe care îl face este de a-l chema “fiu” pe acest bolnav, un nume cald, prietenesc, capabil să ne ducă cu gândul la Dumnezeu, Tatăl tuturor. Apoi, îi zice: “Iertate îți sunt păcatele tale”, adică de-acum începe pentru tine o viață nouă, datorită harului lui Dumnezeu care îți permite acest lucru. Nimeni nu poate opri mâna lui Dumnezeu care operează atunci când găsește o inimă plină de credință: nici păcatul, nici boala, nici situațiile dificile. Paraliticului, Isus îi cere să “ia patul și să plece acasă”.

Lumea rămâne surprinsă în fața acestui “miracol” al lui Isus. Dar Isus este viu și astăzi și continuă să vindece persoane; El este fericit să ofere ajutorul său celui care este blocat (paralizat) de păcat, de frică, de greutatea probelor vieții. Că este așa a spus-o chiar Isus, că el a venit pentru cei bolnavi, pentru a duce viață în abundență, pentru a sustrage de la Satana pe fiii lui Dumnezeu.

Iubiți credincioși,

Și postul pe care îl trăim acum, este o mare ocazie de a-l întâlni “de aproape” pe Domnul Isus, de a ne lăsa “atinși și schimbați” de El, de a re-asculta Cuvântul său, în fiecare zi. Nu numai el, sau ea, sau eu, ci Biserica noastră și lumea întreagă suntem un pic cu toții “bolnavi” și numai Domnul ne mai poate vindeca. Suntem abia în a doua săptămână a postului, să nu pierdem timpul, să nu ne îndepărtăm de Isus, să profităm de inițiativele care ne sunt propuse în parohie. Fiecare dintre noi, grație rugăciunii și sfințeniei fraților și surorilor în credință, putem obține iertarea păcatelor noastre. În tovărășia lui Isus, putem să reîncepem o viață nouă, liberi și fericiți, să acționăm și să ne mișcăm în credința Evangheliei Sale. Spovada, cuminecarea, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, mărturia Sfinților Părinți, rugăciunea, operele de caritate sunt moduri prin care Domnul îi repetă fiecăruia dintre noi, familiilor noastre, parohiei noastre: “Ridică-te și umblă!”. Cine poate ști cât de mulțumit a fost acel paralizat?! Experiența postului poate fi o experiență de bucurie și sărbătoare, pentru că Domnul nu uită de noi, mai mult, ne face viața mai frumoasă, ne pregătește pentru minunata sa înviere. Să ne întrebăm atunci: Cum trăim Postul acesta? Ce fac “deosebit” față de celelalte zile ale anului? Mă las condus de Biserică la Isus sau sunt atras spre alte lucruri? Fug cumva de Isus pentru că mă rușinez de defectele mele?

Doamne, de câte ori nu m-am căit! De câte ori nu m-a spovedit și am promis sincer că nu mai fac! Apoi, am păcătuit iar! M-am căit și m-am spovedit din nou. Și atunci, o ispită, cea mai tragică dintre ispite, mi-a încolțit în suflet: la ce servește să te căiești, la ce servește să te spovedești, dacă apoi…?

Doamne, Isuse, eliberează-mă de această paralizie a spiritului; eliberează-mă de ispita descurajării! Fă-mă să înțeleg și să-mi aduc mereu aminte că tu vrei de la mine o căire adevărată, pentru păcatele făcute, o reparare a greșelii și promisiunea de a le evita în viitor. Amin.

 

* * *

 

Iertarea păcatelor – începutul vindecării de boli

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Duminica a II-a din Sfântul și Marele Post al Sfintelor Paști se numește și Duminica Sfântului Grigorie Palama, începând cu anul 1368, când a fost canonizat acest mare dascăl al isihasmului.

Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe. El a trăit în secolul al XIV-lea (1296-1359), trecând la Domnul în anul 1359, anul în care s-a întemeiat Mitropolia Țării Românești.

Sfântul Grigorie Palama s-a nevoit ca monah la Muntele Athos în părțile unde astăzi se află schitul românesc Prodromu, iar mai târziu a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului. El a învățat că sfinții, atunci când Dumnezeu voiește, pentru credința lor puternică și pentru multa lor rugăciune, pot pregusta și vedea duhovnicește, încă din viața pământească, slava sau lumina Împărăției cerurilor, care este o lumină necreată, netrecătoare sau neapusă, nevăzută acum cu ochii trupești, ci doar duhovnicește. Lumina aceasta s-a arătat și Sfinților Apostoli Petru, Iacob și Ioan la Schimbarea la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (cf. Matei 17, 1-8; Marcu 9, 1-10; Ioan 1, 14; II Petru 1, 16).

Biserica a rânduit ca în această a doua duminică a Sfântului și Marelui Post să fie pomenit Sfântul Grigorie Palama pentru a ne arăta că dreapta credință, prăznuită în mod deosebit în prima duminică a Postului Paștilor, nu este o credință teoretică, ci este credința prin care dobândim lumina și viața veșnică din Împărăția Cerurilor. Numai dacă avem dreaptă credință și dreaptă viețuire, prin rugăciune și pocăință necontenită, ne luminăm sufletul și trupul, împărtășindu-ne de harul dumnezeiesc sfințitor și mântuitor, pentru a dobândi slava cerească a Împărăției Preasfintei Treimi.

Sfinții, profeți ai Împărăției luminii necreate

Deci duminica a II-a din Postul Mare este duminica luminii duhovnicești necreate și veșnice din Împărăția lui Dumnezeu. Lumina aceasta, nevăzută cu ochii trupești, este simbolizată în icoanele ortodoxe prin lumina din jurul capului sfinților, numită aureolă sau nimb. Sfântul Grigorie Palama arată în scrierile sale că această lumină nu vine de la soare, ci este lumină necreată care se arată din interiorul sufletului omului rugător unit cu Dumnezeu, întrucât ea vine direct din lumina sau slava Preasfintei Treimi. Această lumină necreată și veșnică este harul Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13), ea este însăși prezența lui Dumnezeu în oamenii sfinți, drept-credincioși, smeriți și mult rugători.

Sfinții se luminează din prezența lui Hristos, Lumina lumii (cf. Ioan 8, 12), prin lucrarea Duhului Sfânt, și devin strălucitori, întrucât primesc în ei strălucirea prezenței lui Dumnezeu. Cei care mărturisesc dreapta credință, postesc, se pocăiesc plângându-și păcatele, se spovedesc, se împărtășesc cu Sfintele Taine și săvârșesc fapte bune, aceștia se luminează cu lumina despre care vorbește Sfântul Grigorie Palama în scrierile sale teologice, pe temeiul Sfintelor Scripturi și din experiența Sfinților.

În scrierile sale privind apărarea isihaștilor, adică a acelor monahi care se retrag în locuri liniștite pentru a se ruga necontenit, Sfântul Grigorie Palama arată că sfinții care se roagă permanent lui Dumnezeu sunt profeții Împărăției Cerurilor, întrucât pregustă sau văd cu anticipație, încă din lumea aceasta, prin bunăvoința lui Dumnezeu, slava veșnică a Împărăției Cerurilor.

Acum, în lumea noastră pământească, supusă stricăciunii din cauza păcatului, nu suntem pregătiți suficient ca să vedem în mod obișnuit această lumină sau slavă veșnică dumnezeiască, ci doar în mod minunat sau extraordinar, când Dumnezeu binevoiește să învrednicească pe cei smeriți și curați cu inima să primească, pentru câteva clipe, această slavă dumnezeiască și mai presus de lume. Totuși, Dumnezeu este prezent și lucrător în mod tainic în sufletele credincioșilor rugători, chiar dacă nu toți văd slava cerească în timpul vieții pământești. Însă când va veni Hristos întru slavă, El va arăta tuturor celor credincioși lumina Ierusalimului ceresc, care va lumina cerul nou și pământul nou, după cum ne spune cartea Apocalipsei. Atunci nu va mai fi soare și lună, pentru că lumea aceasta stricăcioasă va fi trecut, iar cetatea cea nouă care coboară din cer, adică noul Ierusalim, va fi luminată de prezența și slava lui Dumnezeu Însuși (cf. Apocalipsa 21,1-3 și 23).

Rugăciunea și pocăința înnoiesc haina de har a sufletului primită prin Botezul creștin

Prin pocăință, spovedanie și iertarea păcatelor, oamenii se apropie de Dumnezeu, se împărtășesc cu Sfintele Taine și simt cum se luminează sufletul și viața lor. Omul care se roagă mult cu smerenie are fața luminoasă și inima curată, reînnoindu-și astfel haina de lumină primită de la Botez. Timpul Sfântului și Marelui Post nu este o perioadă de autoînfometare sau de crispare voluntaristă, ci timp de curățire, de luminare, de creștere și de îmbogățire duhovnicească. În această perioadă adunăm mai multă lumină în suflet, lumină din rugăciune, pocăință și post, lumină din cuvintele Sfintelor Scripturi, lumină din harul Sfintelor Taine, lumină din Viețile Sfinților pe care le citim și lumină din faptele bune pe care le săvârșim. Astfel, hrănim sufletul nostru cu lumina cea netrecătoare din Împărăția lui Dumnezeu, care este harul prezenței Preasfintei Treimi în viața noastră. Iată de ce Biserica Ortodoxă iubește atât de mult experiența sfinților. Sfinții pregustă sau primesc în arvună, încă din lumea aceasta, lumina slavei și bucuria negrăită a Împărăției lui Dumnezeu, după ce, adesea, au trecut prin necazuri, suferință, pocăință și despătimire. În această perioadă de post ne aducem aminte mai des că suntem botezați, întrucât pocăința este înnoirea Botezului, care se numește și “Luminare“, după cum ne arată rugăciunile din Liturghia Darurilor înainte sfințite care se săvârșește foarte des în Postul Sfintelor Paști. În această perioadă nu consumăm produse de origine animală, ci numai produse de origine vegetală, pentru că plantele sunt, în mare parte, rezultatul fotosintezei, al prelucrării luminii de la soare, iar când ne hrănim cu plante crescute din lumină, hrănim, de fapt, trupul cu lumina acumulată de la soare, deoarece ea devine simbol sau veșmânt pentru o altă lumină, lumina harului ceresc necreat și nevăzut, dăruit nouă de Dumnezeu prin rugăciune, Spovedanie, Împărtășanie și săvârșirea faptelor bune.

Harul iertării ne face sănătoși sufletește

Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de a-l vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: “Fiule, iartă-se ție păcatele tale!”, iar cei care au auzit aceste cuvinte au zis: “De ce grăiește Acesta astfel de blasfemii? Cine poate să ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu?” Însă Mântuitorul Iisus Hristos în mod voit a zis mai întâi: “Iartă- se ție păcatele tale”, pentru a arăta că El este nu numai om, ci este Dumnezeu-Omul și, ca atare, are această putere de a ierta păcatele, pe care o are numai Dumnezeu. Dar după Învierea Sa din morți, Hristos Domnul dăruiește și ucenicilor Săi această putere de a ierta păcatele, zicând:“Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). Puterea de a ierta păcatele este și o pu-tere de vindecare. În cazul omului paralizat din Evanghelie, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul acestuia, întrucât era bolnav din cauza păcatelor sale, iar după aceea, Hristos Domnul îi spune bolnavului iertat: “Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”

Boala, urmare a păcatului sau pedagogie divină

Prin urmare, Evanghelia ne arată legătura dintre păcat și boală. Desigur, nu toate bolile sunt urmări ale păcatelor. Unele dintre boli sunt îngăduite de Dumnezeu tocmai pentru a ne feri de păcate sau pentru a nu ne bizui numai pe sănătatea noastră trupească, pe forțele proprii, ci, mai întâi, pe ajutorul Lui! Dacă oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi deloc, nu s-ar mai smeri, ori s-ar crede nemuritori, sau, mai grav, ar uita că sănătatea este un dar de la Dumnezeu, pe care l-au primit și pe care trebuie să-l cultive, pentru care trebuie să mulțumească lui Dumnezeu-Dăruitorul vieții și al sănătății, “Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, cum se spune în slujbele Bisericii Ortodoxe. Sănătatea nu este ceva care ni se cuvine în mod obligatoriu și nici nu dispunem de ea întru totul după propria voință, ci, în primul rând, sănătatea este, ca și mântuirea, dar de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel pătimea de o boală grea și s-a rugat de trei ori ca Dumnezeu să-l vindece. Răspunsul de la Dumnezeu a fost: “Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Boala Sfântului Apostol Pavel era o pedagogie dumnezeiască ca să nu se mândrească pentru multele daruri duhovnicești pe care le-a primit de la Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan, Hristos-Domnul ne arată că un om orb din naștere s-a născut așa nu pentru că au păcătuit părinții lui, nici pentru că el însuși ar fi păcătuit, fiindcă nu putea să păcătuiască înainte de a se naște, ci s-a născut orb printr-o tainică lucrare a lui Dumnezeu: “Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, spune Mântuitorul, nu au păcătuit, ci s-a născut orb ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Prin urmare, nu trebuie să judecăm prea repede pe alții, socotind că orice boală este urmarea păcatului. Adesea boala poate fi o tainică pedagogie divină, o chemare tăcută, dar presantă, la înduhovnicire, la smerenie, la înțelepciune, la ferirea omului de primejdii și mai mari, mai precis, o chemare la căutarea mântuirii sufletului, deodată cu dorința de vindecare a trupului. Totuși, există și cazuri în care boala este în mod direct urmarea păcatului.

Mântuitorul Iisus Hristos, unicul Duhovnic și Doctor desăvârșit al vindecării omenirii bolnave

Nu știm ce păcate a săvârșit omul paralizat, dar vedem că Hristos Domnul este Duhovnicul și Păstorul de suflete, Care păstrează taina vieții ascunse a persoanei umane în suferință și nu judecă pe omul păcătos înainte de a-l ajuta când acesta caută vindecarea sau mântuirea. El spune celui bolnav doar atât: “Îți sunt iertate păcatele”, nu spune care păcate, când sau de ce au fost săvârșite. Vedem că Mântuitorul-Duhovnic, vindecător de suflete, eliberează pe om de un trecut întunecat și apăsător, pentru a-i oferi un nou viitor. Iar când ridică pe cineva din păcat și boală, Hristos-Duhovnicul nu-l umilește prin reproșuri, El vindecă direct și discret pe cel bolnav fără să-l judece și fără să divulge păcatele acestuia, pentru a nu-i diminua demnitatea umană.

Raportul de părinte duhovnicesc și fiu duhovnicesc pe care îl vedem în Evanghelia vindecării slăbănogului din duminica a-II-a din Postul Mare ne îndeamnă la pocăință și ridicare din păcate, la vindecarea sufletului nostru de paralizia sau slăbănogirea lui, din cauza păcatelor pe care le-am făcut, cunoscute sau necunoscute altora, dar știute de noi și mai ales cunoscute de Dumnezeu Cel sfânt și Atotștiutor.

Rugăciunea pentru alții și ajutorarea lor ne arată taina Bisericii-comuniune

Evanghelia duminicii a-II-a din Postul Mare ne mai arată că Hristos Domnul iartă păcatele cuiva și îi dăruiește vindecare bolnavului ținând seama și de credința celor care aduc la El pe omul păcătos și bolnav.

Evanghelia după Sfântul Apostol Marcu ne spune: “Atunci, văzând credința lor, Iisus a zis slăbănogului: Fiule, iartă-se ție păcatele tale!” Din aceasta vedem cât de mare și de folositoare pentru noi este și credința altora, nu numai a noastră personală. Când credința noastră a slăbit, când rugăciunea noastră s-a rărit, când sufletul nostru este paralizat de păcat, de mare folos ne sunt nouă rugăciunea și prezența celor care ne iubesc și au credință mai puternică decât noi, rugăciune mai fierbinte decât noi, râvnă mai mare decât noi și sănătate a sufletului mai bună decât a noastră. Aici vedem taina Bisericii. Acești patru oameni ano-nimi reprezintă Biserica slujitoare și milostivă, care se roagă nu numai pentru cei prezenți la rugăciunile ei, ci și pentru toți cei bolnavi, săraci, singuri, captivi, călători, pentru sănătatea și mântuirea oamenilor și pentru pacea a toată lumea.

Biserica se roagă pentru toți cei care au nevoie de ajutorul și mila lui Dumnezeu. Așadar, trebuie să nu ne rugăm numai pentru sănătatea noastră, ci și pentru sănătatea altora, mai ales pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși. Vedem cât de folositor este să aducem la Hristos, la Biserică, și să ajutăm pe cei suferinzi, pe cei bolnavi, pe toți cei ce au nevoie de sprijinul nostru!

Păcătosul iertat devine un fiu duhovnicesc

În mod surprinzător, Mântuitorul Iisus Hristos îl numește pe acest om pa-ralizat “fiule”, ceea ce nu era un lucru obișnuit. El a vindecat o mulțime de bolnavi, dar nu tuturor le-a spus “fiule”. Acestui bolnav, acestui om paralizat, însă, i-a spus “fiule”, după cum i-a spus femeii care avea scurgere de sânge de ani mulți: “Îndrăznește, fiică” (Luca 8, 48). Când Mântuitorul Iisus Hristos numește pe cineva fiu sau fiică înseamnă că a recunoscut credința acelei persoane. Deci prin însuși faptul că îl numește pe acest om paralizat fiu, adică fiu duhovnicesc, Mântuitorul vrea să spună că a citit în sufletul acestuia faptul că are multă credință și multă dorință de a fi vindecat, iar El îi arată iubirea părintească a lui Dumnezeu, iertându-l și vindecându-l.

Așadar, omului păcătos care se pocăiește, trecând prin suferință, Dumnezeu îi dăruiește harul înfierii. Astfel, omul iertat de Dumnezeu este un om înfiat prin har. Dintr-un rob al păcatului, harul iertător, vindecător și eliberator al lui Hristos face un fiu al credinței și al iubirii divine părintești!

Îndemn la fapte de milostenie

Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, fiind Evanghelia iubirii, ne îndeamnă ca, pe lângă mărturisirea păcatelor, pe lângă spovedanie, să săvârșim și fapte bune, să ajutăm pe cei bolnavi să-și aline suferința, pe cei neștiutori să învețe care sunt binefacerile credinței, lumina iertării și a ajutorării frățești, să ne rugăm pentru toți oamenii pe care îi vedem că suferă de boală, de singurătate și de întristare. De fapt, cei patru oameni care îl ajută pe slăbănogul din Evanghelie simbolizează, de asemenea, și pe toți medicii, asistenții medicali, preoții de caritate și pe toți oamenii care ajută pe cei suferinzi, de pildă părinți, prieteni, frați, vecini sau alții.

Să ne ajute Dumnezeu să ne rugăm și să lucrăm pentru vindecarea sufletelor și a trupurilor noastre și ale semenilor noștri, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea oamenilor! Amin.