Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a din Advent
Anul C (A, B)
Lecturi:
Baruh 5,1-9
Filipeni 1,4-6.8-11
Luca 3,1-6

Luca 3,1-6

În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu, pe când Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al ţinutului Itureii şi Trahonitidei, iar Lisania, tetrarh al Abilenei, pe timpul arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a străbătut tot ţinutul Iordanului, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, aşa cum este scris în cartea cuvintelor lui Isaia profetul: Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui; orice vale va fi umplută şi orice munte sau deal va fi nivelat; drumurile strâmbe vor fi îndreptate, iar cele cu gropi vor fi netezite şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto
Diverşi alţi autori
FSC
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Data exactă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Adventul este timpul întoarcerii la Dumnezeu, timpul în care pregătim mai intens calea venirii împărăţiei sale. Rugându-ne zilnic Tatăl nostru, spunem: Vie împărăţia ta! Împreună cu întreaga Biserică, facem ca această împărăţie să se apropie tot mai mult de sufletele oamenilor, astfel ca nimeni să nu o poată opri.

Înţelegem care este rolul nostru în această operă măreaţă de instaurare a împărăţiei lui Dumnezeu? Rolul nostru este de a stabili o dată exactă.

Iată un exemplu în această privinţă! Este vorba de Clara Boothe Luce care ne-a lăsat scrise următoarele: Din ziua următoare a convertirii mele, mă gândeam să-mi conving prietenii prin cuvinte şi argumentări, ca să mă urmeze. Dar a trebuit să mă conving că, ceea ce îi va convinge sunt cele scrise mai jos şi nu discursurile mele. Voi fi mulţumită, senină, veselă? Totdeauna? Voi fi tot mai atentă cu prietenii mei? Voi progresa în ataşamentul meu faţă de religia catolică? Cu cât zel? Numai faptele mele vor avea o putere reală de a convinge pe prietenii mei ca să mă urmeze. Această convingere trebuie s-o avem şi noi: numai faptele bune, începute la o dată fixă şi continuate cu zel, vor contribui la venirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Convertirea cuprinde în primul rând o deschidere faţă de cuvântul lui Dumnezeu.

Augustin din Tagaste şi prietenul său Alypius cunoşteau Scripturile mai bine decât noi, şi totuşi continuau să rămână păgâni. Citeau Scripturile ca pe un manual de şcoală. Dar, din clipa în care şi-au pus problema în mod serios dacă Scriptura este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu, fiecare şi-a zis: mie ce-mi spune? Au deschis Sfânta Carte ca să audă ce le spune Domnul şi le-a apărut citatul din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani: Umblaţi cuviincios, ca în timpul zilei; având o comportare decentă: fără petreceri şi fără beţii, fără desfrâu şi fără necuviinţe, fără certuri şi fără invidie! (Rom 14,1). Din clipa în care şi-au deschis inima pentru a primi cuvântul, s-au convertit o dată pentru totdeauna.

La discursul lui Petru, ţinut înaintea centurionului roman Corneliu, iată că Duhul Sfânt coboară asupra tuturor celor din casă care ascultau cuvântul şi toţi s-au convertit. Aşadar, prima noastră datorie este să ne deschidem inima spre a primi cuvântul Domnului care înfăptuieşte lucruri minunate prin Duhul Sfânt.

În al doilea rând, convertirea este o întoarcere de la păcat la virtute.

Israelul prin păcat s-a îndepărtat de Dumnezeu şi ca urmare, Ierusalimul a rămas pustiu, poporul fiind dus în robie. Bucuria, care va izvorî din această convertire prin întoarcerea la Dumnezeu, va fi atât de mare încât însăşi natura înconjurătoare va lua parte la dânsa: Pădurile şi toate plantele plăcut mirositoare vor face umbră lui Israel, iar Isus va spune şi mai mult: Mai mare bucurie va fi în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au trebuinţă de pocăinţă (Lc 15,10).

Păcatul este haina întristării, fricii, suferinţei, laşităţii şi a morţii în cele din urmă, pe când virtutea este veşmântul gloriei lui Dumnezeu, haina de nuntă, garanţia învierii. La acestea ne îndeamnă Baruh să ne gândim. Omul se poate îmbrăca el însuşi cu această haină a gloriei lui Dumnezeu şi poate umbla fără frică, deoarece Dumnezeu va face ca înaintea lui să se plece munţii înalţi şi stâncoşi, să se umple văile, să-i netezească drumul, ca omul, care se întoarce la Tatăl, să poată alerga la îmbrăţişarea lui şi să-i spună cu smerenie: Tată, am păcătuit!

Şi noi, ce facem? Cât mai amânăm?

În al treilea rând, convertirea reclamă o întoarcere de la bine la mai bine.

Sfântul Paul se ruga cu bucurie pentru credincioşii săi din Filipi, fiindcă au participat la propovăduirea şi propăşirea evangheliei, ca să crească în iubire, să poată alege cele ce sunt de folos, fiind tot mai curaţi, mai plini de roadele dreptăţii, împlinind dorinţa Duhului Sfânt: Cine este sfânt, să se sfinţească şi mai mult (Ap 22,11), fiindcă până la desăvârşirea pe care o are Tatăl, şi pe care Isus ne cheamă să ne-o însuşim, este o cale atât de lungă încât niciodată nu vom putea spune că am făcut destul.

În al patrulea rând, convertirea constă în a ne înscrie în istoria mântuirii cu o dată fixă. Ioan Botezătorul s-a înscris în istoria lui Isus cu datele exacte ale fiinţei sale. S-a înscris în timp: În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu; în dimensiunea politică: Pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisania tetrarh al Abiliniei; în dimensiunea geografică: În pustiul Iudeii; în dimensiunea religioasă: În zilele arhiereilor Ana şi Caiafa; şi, în sfârşit, în dimensiunea divino-umană, fiindcă s-a deschis şi: cuvântul lui Dumnezeu s-a îndreptat spre Ioan, fiul lui Zaharia.

Data exactă în convertire este motiv de mare bucurie: numele convertiţilor sunt scrise în ceruri. Am întâlnit oameni care mi-au spus cu bucurie victorioasă: Părinte, am împlinit opt ani şi patru luni de când n-am mai pus ţigara în gură! sau: Am douăzeci de ani de când n-am mai pus alcool pe limbă! Bucuria că de la data fixă au trecut ani şi ani, creşte pe măsură ce timpul trece şi, cu cât perioada de biruinţă este mai lungă, dă garanţia victoriei finale.

Data fixă a convertirii: din a doua duminică din Advent, anul….. nu voi mai înjura, blestema, îmbăta etc. dă siguranţa mântuirii. Da, mântuirea este cuprinsă în această convertire de patru feluri: deschiderea inimii spre cuvântul lui Dumnezeu, care dă tăria credinţei; renunţarea la păcat, care readuce speranţa vieţii; creşterea în virtute, care înflăcărează iubirea; şi, în sfârşit, înscrierea curajoasă în istoria mântuirii cu dată fixă, care, putem spune fără teama de a greşi, ne predestinează pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Pe când romancierul Thomas Merton era încă protestant, într-o zi, împins de har, a intrat într-o biserică catolică. Să ascultăm ce ne povesteşte el! Primul lucru pe care l-am observat a fost o tânără frumoasă de cincisprezece sau şaisprezece ani care se ruga cu multă fervoare, stând în genunchi. Am rămas impresionat de a vedea o tânără în acea ţinută atât de naturală în biserică şi de a se ruga cu atâta căldură, fără să fie văzută de cineva. Era evident că ea intrase aici, nu pentru a se face remarcată, ci numai pentru a se ruga; şi se ruga cu reculegerea sfinţilor într-o biserică goală. Se ştie că apoi Thomas Merton s-a convertit şi s-a făcut călugăr trapist. Acea tânără, prin ţinuta ei, prin prezenţa în biserică şi scufundarea în intimitate cu Dumnezeu prin rugăciune, a constituit data fixă a unei mari convertiri, fără să-şi dea seama. Iată ce minuni săvârşesc faptele, când le facem în ascuns de ochii oamenilor şi le revelează numai Tatăl ceresc; el, care vede în ascuns, aşteaptă cu răbdare infinită data convertirii noastre.

Să o stabilim azi (a se menţiona ziua respectivă) pentru totdeauna. Amin.

 

* * *

 

O cărare pentru Domnul

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

În Evanghelia de astăzi nu ni s-a vorbit direct despre Isus, ci despre profetul Isaia şi Ioan Botezătorul. Pentru o singură dată Liturghia ne propune să trăim Adventul aşa cum l-au trăit oamenii până la Ioan Botezătorul: în lipsa Lui şi în dorinţa după El. “De la profeţi şi până la Ioan Botezătorul a fost vremea făgăduinţelor; de la Ioan Botezătorul şi până la sfârşitul veacurilor este timpul împlinirii făgăduinţelor” (Sf. Augustin). Sfinţii Părinţi ai Bisericii deosebeau foarte bine aceste două epoci, numindu-le pe cea dintâi “vremea simbolurilor”, iar pe a doua “vremea sau epoca realităţii”.

Conţinutul propovăduirii Botezătorului îl aflăm în cuvintele lui Isaia, pe care el le repetă cu glas tare contemporanilor săi: “Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui”. În Cartea prorocului Isaia textul diferă puţin; Isaia spune: “Un glas strigă: “În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru”. Prin urmare, nu un glas în pustiu, ci o cale în pustie. Evangheliştii, aplicând acest text la Ioan Botezătorul care predica în pustiul lui Iuda, au modificat punctuaţia.

Ce vrea să spună acest simbol, această imagine a unei căi trasate prin pustiu? Aceasta ne duce cu gândul la marile evenimente biblice: mai întâi ieşirea din Egipt, când Domnul îşi urma poporul prin pustie, şi, pentru a spune aşa, îi trasa o cale spre mântuire; apoi, reîntoarcerea din robie, aşteptată şi simbolizată ca un nou Exod spre libertate. Această expresie pe buzele Înaintemergătorului mai întâi de toate evocă o făgăduinţă: în lume se pregăteşte un Exod către libertate, o nouă reîntoarcere din robie. Aşadar, o făgăduinţă, dar în acelaşi timp şi o angajare, un program concret de acţiune.

Ierusalimul era o cetate înconjurată de deşert: la răsărit, drumurile de acces de abia trasate erau şterse de nisipul spulberat de vânturi, în vreme ce spre apus se pierdeau printre asperităţile terenului degradat dinspre mare. Când un cortegiu sau un personaj important trebuia să sosească, era nevoie ca populaţia să iasă, cu mic cu mare, din cetate şi să desfunde calea, măcar provizoriu: se tăiau mărăcinii, se astupau gropile, se netezea vreun obstacol, se refăcea un pod sau un vad. Aceasta se făcea, de pildă, cu ocazia sărbătorii Paştelui, pentru a primi pelerinii care veneau din diaspora.

Din această realitate s-a inspirat Ioan Botezătorul. El dorea să spună că trebuie să sosească unul care este mai mare decât toţi, unul căruia i se spune “Cel ce trebuie să vină, aşteptatul neamurilor”; trebuie trasată o cărare prin pustie, pentru ca El să poată ajunge. Dar iată marele salt de la metaforă la realitate: această cărare nu se trasează pe teren, ci în inima fiecărui om; nu se trasează în pustiu, ci în propria viaţă: oamenii trebuie să se pocăiască, să se convertească. “Faceţi drepte cărările Domnului” – această poruncă începe să ne apară mai puţin stranie şi enigmatică. Ea presupune o realitate amară: omul este ca o cetate invadată până sub ziduri de pustiu; este ca un castel înconjurat de şanţuri pline cu apă cu poduri ori punţi ce pot fi ridicate. Mai rău, omul şi-a complicat cărările sale cu păcatul, şi aici a rămas dezorientat, ca într-un labirint.

Isaia şi Ioan Botezătorul vorbesc metaforic despre prăpăstii, râpe, despre munţi şi trecători colţuroase. Putem să numim toate acestea cu adevăratele lor nume, cum ar fi: mândria, samavolnicia, lenea, violenţa, poftele, minciunile, ipocriziile, necurăţiile, superficialităţile, beţiile de orice fel (pentru că există beţii nu numai cu băuturi alcoolice, sau cu droguri, ci chiar cu propria frumuseţe ori destoinicie, care sunt mai rele decât toate beţiile). Astfel observăm imediat că aceste cuvinte ne sunt adresate nouă, fiecăruia dintre noi care în această situaţie doreşte şi aşteaptă mântuirea sufletului. A netezi, a îndrepta o cărare pentru Domnul are prin urmare o semnificaţie concretă, înseamnă a lucra cu toată seriozitatea la reformarea vieţii noastre. Biblia numeşte aceasta convertire.

Viaţa noastră se desfăşoară între două veniri ale Domnului: aceea a întrupării şi aceea a Parusiei. Însă mai este încă o venire, o vizită a Domnului, care se actualizează acum: Domnul vine cu harul Său, cu inspiraţia Sa, spre a căuta flori în grădina cultivată de El, şi roade în pomul îngrijit de El. Sfântul Bernard numea această venire “venirea de mijloc”. Tocmai pentru această venire de mijloc trebuie să netezim noi o cărare, să deschidem un drum. De pildă, dacă unul dintre noi se află în stare de păcat, acesta a închis orice cale de acces; Dumnezeu nu poate ajunge la El, şi va trebui să rămână la distanţă, în afara porţii. Obiectiv, situaţia lui este o situaţie de refuz, foarte periculoasă.

Omul trebuie să rupă acea relaţie păcătoasă, să îşi pună serios problema morală, să îşi orânduiască întregul comportament în faţa lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe, să ia cât se poate de în serios, dacă despre aceasta este vorba, obligaţia fidelităţii conjugale. Dacă vreunul, în cadrul vieţii sale cotidiene, în comerţ, la lucru, în raporturile sociale, face vreo nedreptate şi îl înşeală pe aproapele, sub pretextul unei compensaţii în favoarea săracilor, înăbuşindu-şi conştiinţa, şi el este o cetate fără cale de acces pentru Dumnezeu. A netezi cărările Domnului înseamnă a fi mai atenţi, înseamnă că trebuie să începem a fi mai scrupuloşi atunci când este vorba de dreptate, sau chiar să restituim totul, aşa cum a făcut Zaheu într-un caz similar.

Dacă unul este îngâmfat, plin de sine, intolerant, neomenos faţă de toţi, fără pic de dragoste, şi unul ca acesta, dacă vrea să se mântuiască şi să vadă faţa lui Dumnezeu, trebuie să netezească o cărare, să se apropie mai mult de oameni, să se smerească, să ceară iertare celor pe care i-a nedreptăţit, i-a ofensat sau i-a dispreţuit. Mai sunt apoi o serie de oameni care în mod obişnuit trăiesc în fundul prăpăstiei: deprimaţi din punct de vedere psihic, dar şi leneşi, incapabili de a-şi impune şi cea mai mică sforţare. Şi aceştia trebuie să îşi dea toată silinţa pentru a ieşi din hăul în care au căzut, pentru a stabili un raport benefic, care să îi izoleze de sterila lor autocompătimitoare. Prin urmare, cu toţii, dacă dorim să petrecem cum se cuvine Adventul, nu numai să îl admirăm, atunci aceasta este calea.

Dumnezeu ne repetă, aici şi acum, ceea ce a spus poporului Său prin profetul Isaia: “Iată drumul, mergeţi pe el”. În prima lectură am ascultat aceste cuvinte ale profetului Baruh: “a rânduit Dumnezeu să supună tot muntele înalt şi stâncile cele veşnice, iar văile să se umple, să fie pământul neted, ca să umble Israel fără frică sub slava lui Dumnezeu”. Dumnezeu netezeşte, Dumnezeu umple. Dumnezeu trasează calea. Toate acestea nu sunt în contrast cu ceea ce ne spune Botezătorul, să netezim, să trasăm, să facem? Nu. Toate sunt adevărate. Noi nu putem face nimic cu puterea noastră, nici măcar să înlăturăm chiar şi cel mai mic obstacol, dacă Dumnezeu nu ne ajută (“dacă Domnul nu zideşte casa, zadarnic lucrează ziditorii”). Un lucru însă trebuie ştiut: la rândul Său, Dumnezeu nu ne ajută dacă noi refuzăm să muncim, dacă nu luăm hotărâri serioase de îndreptare. Să luăm grabnic seama: “Astăzi de veţi auzi glasul Domnului, nu vă învârtoşaţi inimile voastre”.

Mai înainte de venirea lui Isus, Ioan era cel ce striga: “Pregătiţi calea Domnului”. Acum Duhul Sfânt ne strigă în inimile noastre: “Pregătiţi calea Domnului! El îl întovărăşeşte pe Domnul în palate, chiar şi în cetatea fortificată”. El ne ajută să îi încredinţăm lui Isus cheile inimii noastre, care este lucrul cel mai important pe care îl avem de făcut în acest Advent. Dacă într-adevăr îi vom încredinţa lui Isus cheile inimilor noastre, El va veni la noi. “Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” striga Ioan Botezătorul în pustiu, făcând aluzie la Mântuitorul care trebuia să vină. Acum şi noi trebuie să ne pregătim cu credinţă şi cu smerenie, pentru a vedea mântuirea Domnului care vine la noi în Euharistie. Acela pentru care trebuie să pregătim un făgaş, o cărare spre inima noastră, ne precede, o ia înainte cu harul şi cu vizita Lui. Ne vine în întâmpinare, pentru a ne îndemna să mergem şi noi în întâmpinarea Lui.

 

* * *

 

A-l primi pe Cristos cu bucurie

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un preot proaspăt hirotonit a fost trimis ca vicar pe lângă un preot mai în vârstă. Tânărul preot s-a dus la paroh pentru a cere nişte sfaturi. “Cum aţi dori să predic?” a întrebat tânărul. Răspuns primit a fost: “În zece minute.” Acum câţiva ani am fost peste vară într-o parohie din Franţa, şi singurul sfat pe care parohul mi l-a dat a fost să ţin predicile cât mai scurte, la fel şi Liturghiile, pentru că lumea nu are prea mult timp liber. M-am conformat. Dar am fost surprins să văd că atunci când un cor din Anglia a venit şi a interpretat Mesia lui Handel, în aceeaşi parohie unde slujeam eu, oamenii au rămas nemişcaţi trei ore. Nu îi mai văzusem niciodată atât de bucuroşi în biserică, atât de entuziaşti. L-am întrebat pe preot: “Cum se poate ca oamenii să stea în bănci trei ore, şi mai mult, pentru a asculta un cor, dar nu pot să facă la fel atunci când este vorba de cuvântul lui Dumnezeu la Liturghie?” Nu am primit nici un răspuns.

Am primit răspunsul după câţiva ani de la un prieten, un profesor într-o şcoală de evanghelizare. În discuţiile noastre a apărut la un moment dat întrebarea de ce oamenii nu ascultă cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce mi-a spus a fost demn de reţinut. El afirma că oamenii au nevoie de o experienţă personală cu Dumnezeu în vieţile lor înainte să poată să asculte cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie. Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu unor oameni care nu îl cunosc pe Dumnezeu în mod personal, mai spunea el, este ca lectura unor poezii în faţa unei audienţe care nu are habar ce este poezia. Oamenii se plictisesc atunci şi nu ştiu cum să plece mai rapid. Cum ar putea astfel de oameni să treacă de la plictiseală la bucurie şi entuziasm la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu? Ioan Botezătorul ne dă un exemplu de urmat.

După cum citim în Evanghelia de astăzi, “cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a străbătut tot ţinutul Iordanului, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Luca 3,2-3). În acest scurt text găsim trei paşi necesari pentru transformarea oricui din căldicel în entuziast în ale credinţei. Cei trei paşi sunt (a) Ioan a mers în deşert; (b) cuvântul lui Dumnezeu a venit la El; şi (c) Ioan a plecat din deşert şi a mers să proclame credinţa. Şi noi trebuie să trecem prin aceste trei etape pentru a ajunge la nivelul la care începem să trăim viaţa de credinţă cu bucurie.

Etapa 1 – Mergem în deşert. Deşertul este locul unde suntem singuri cu Dumnezeu. Mergem în deşert atunci când ne rupem de serviciu şi de îndatoririle casnice pentru a fi cu Dumnezeu în biserică, în rugăciune, în lectura cuvântului lui Dumnezeu. Deşertul este locul unde îl întâlnim pe Dumnezeu. Noi înşine trebuie să facem primul pas de a merge în deşert, de a ne îndrepta spre Dumnezeu, de a-l căuta pe Dumnezeu.

Etapa 2 – Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi. Odată ce ne-am deschis inimile pentru Dumnezeu în deşert, Dumnezeu însuşi vine şi ne umple. Un sfânt spunea că atunci când noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face doi paşi către noi. În această etapă, Dumnezeu este cel care ia iniţiativa să vină la noi, să ne umple, să ne înnoiască, să ne transforme, să ne remodeleze după chipul lui Dumnezeu cum am fost creaţi. Aceasta este etapa în care unii oameni renasc. Când aceasta se întâmplă, am dori să ne petrecem întreaga viaţă cu Dumnezeu în biserică, în rugăciune, în lectura Bibliei. Dar, asemenea lui Ioan, trebuie să mergem şi să ne trăim vieţile în familie şi în societate.

Etapa 3 – Mergem şi proclamăm credinţa. După ce am experimentat bunătatea Domnului în vieţile noastre, următoarea noastră dorinţă este de a împărtăşi celorlalţi această experienţă. Este ca şi cum am purta un tricou pe care scrie: “Uau, Dumnezeu este minunat!” Oamenii se uită la noi şi văd bucuria, pacea şi liniştea care radiază din noi şi doresc să fie asemenea nouă. Ar dori să fie prietenii noştri. Şi atunci noi putem să îi ajutăm arătându-le calea spre deşert, locul unde ei, la rândul lor, pot să îl întâlnească personal pe Dumnezeu. Experienţa lui Dumnezeu este ca experienţa iubirii. Le poţi spune oamenilor despre ea, dar nu vor reuşi să înţeleagă despre ce vorbeşti până când nu vor o experimenta ei înşişi.

Să ne luăm angajamentul, în acest timp al Adventului, să facem primul pas, să facem spaţiu pentru Dumnezeu, spaţiu pentru biserică, pentru rugăciune, pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica II – Advent (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu cezar, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu s-a îndreptat către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. Acesta a venit în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, după cum este scris în cartea profetului Isaia:”Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui. Orice vale se va umple, orice munte şi orice deal se va pleca; căile strâmbe se vor face netede. Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu”. (Lc 3,1-6)

Secţiunea din care face parte fragmentul evanghelic propus nouă spre meditare în această a doua duminică din Advent este una extrem de importantă a evangheliei sfântului Luca, 3,1-20. Într-adevăr, această secţiune îl are drept protagonist pe Ioan Botezătorul care face ultimele pregătiri ale timpului mântuirii, timp căruia, însă, el nu îi aparţine. Aşadar, într-un moment precis al istoriei lumii, în Palestina (3,1-2), încep pregătirile imediate ale mântuirii prin activitatea lui Ioan.

Surprinzătoare este, la începutul acestei secţiuni, enumerarea figurilor mai importante ale vieţii politice şi religioase ale acelui moment (împăratul roman, Tiberiu, guvernatorul Ponţiu Pilat, tetrarhii diferitelor provincii ale Israelului şi marii preoţi de la Ierusalim, Anna şi Caiafa). O astfel de situare cronologică a începutului activităţii sfântului Ioan are drept scop sublinierea unui aspect important al istoriei mântuirii: ea se desfăşoară în spaţiul şi printre evenimentele aceste lumi, fără ca să se identifice cu ceea ce noi am numi astăzi evenimentele mondiale.

Sfântul Ioan răspunde la chemarea lui Dumnezeu. El se supune voinţei divine de a proclama un botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor. Acest botez care, în treacăt fie spus, nu desemnează niciodată botezul creştin, îl face pe om să se întoarcă spre Dumnezeu şi să-şi mărturisească păcatele. Numai o astfel de stare obţinută prin pocăinţă, îi permite celui care a primit botezul lui Ioan să vadă mântuirea lui Dumnezeu.

Prin urmare sfântul Ioan nu este un mit! El şi-a desfăşurat activitatea într-un anumit moment al istoriei, indicat de sincronismul ce debutează secţiunea 3,1-20 a evangheliei a treia. Prin intermediul lui Vechiul Testament îl introduce şi îl prezintă omenirii pe Cristos. În sfârşit, în calitatea lui de profet care a primit o misiune pentru toate timpurile, Ioan Botezătorul ne cere şi nouă, astăzi, să pregătim calea de mântuire a lui Dumnezeu prin pocăinţă, adică prin convertirea inimilor.

 

* * *

 

Fiecare om va vedea mântuirea lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Vom considera concluzia evangheliei de azi (Lc 3,1-6): “Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu”. Cuvintele aparţin profetului Isaia (Is 40,5) şi au menirea să stabilească o legătură tot mai strânsă cu Dumnezeu prin credinţă, speranţă şi caritate. Prin credinţă, fiindcă el singur asigură mântuirea fiecărui om; prin speranţă, deoarece el singur ne dă siguranţa că şi noi vom vedea mântuirea; prin caritate, fiindcă Dumnezeu, “fiind iubire” (1In 4,8.16), va accepta întotdeauna faptele noastre de caritate faţă de mântuirea aproapelui.

Vechiul Testament este plin de afirmaţii că Dumnezeu însuşi este mântuirea omului. Citez doar pe profetul Isaia care îşi afirmă credinţa cu toată convingerea: “Iată, tu eşti Dumnezeul mântuirii mele; în tine voi nădăjdui şi în veac nu-mi voi pierde cumpătul, căci tăria mea şi cântarea mea de laudă este Domnul Dumnezeu şi mântuirea mea tot el este” (Is 12,2).

A vedea mântuirea înseamnă a ajunge la vederea lui Dumnezeu.

Noul Testament este plin de afirmaţii că Isus este mântuirea noastră. Isus însuşi se afirmă ca Mântuitor. Intrând în casa lui Zaheu spune: “Astăzi s-a făcut mântuire acestei case” (Lc 19,9). Pe tâlharul din dreapta sa, Isus îl asigură de mântuirea veşnică: “Adevăr îţi spun: astăzi vei fi cu mine în rai” (id. 23,43). Mai citez doar pe autorul Scrisorii către evrei, care spune: “Şi făcându-se desăvârşit, s-a făcut tuturor celor care îl ascultă cauză de mântuire veşnică” (Evr 5,9).

A vedea mântuirea înseamnă a ajunge la o întâlnire personală cu Isus.

Întâlnirea personală cu Isus, spre a vedea mântuirea, se realizează mai întâi prin credinţă. Deoarece are şi credinţa ochii săi, afirmă sfântul Augustin (cf. CTF de pr. dr. Eduard Ferenţ, Iaşi 1991). Deseori, Isus, săvârşind vindecări miraculoase, spune celui favorizat: “Credinţa ta te-a mântuit” (cf. Mc 5,34; 10,52; Lc 7,50; 8,48; 18,42 etc.). Sfântul Paul afirmă pe lung şi pe lat acest adevăr în toate scrisorile sale. Cei care l-au întâlnit prin credinţă au simţit bucuria prezenţei lui. Printre alţii N. Steinhardt îşi mărturiseşte adeziunea faţă de declaraţia Simonei Weil care afirmă faptul că dacă Dumnezeu se ascunde privirilor noastre, acesta este semnul suprem al existenţei şi dragostei lui, deoarece ne îngăduie să fim aceasta, adică să fiinţăm (altminteri prezenţa lui ar echivala cu anihilarea noastră), ca să ne lase o libertate desăvârşită şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă (cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 87). Îşi dă adeziunea şi la afirmaţia iezuitului Aguste Valensin că, chiar dacă ar fi pe patul de moarte şi i s-ar aduce argumente evidente că Dumnezeu nu există, nu i-ar părea rău că a crezut; ba chiar s-ar simţi onorat că a crezut unele ca acestea, deoarece dacă universul este ceva imbecil şi vrednic de dispreţ, cu atât mai rău pentru univers, de greşit n-a greşit cel ce a gândit că există Dumnezeu, ci greşeala este a lui Dumnezeu că nu există (id. o.c., pag. 88).

A-l vedea pe Isus înviat cu ochii trupului ca apostolii şi acele persoane privilegiate, în special ca Toma chemat să-şi pună degetul în răni şi palma în coasta străpunsă pentru ca văzând să creadă (cf. In 20,27), este un dar deosebit la care nimeni nu poate avea pretenţie. A-l vedea pe Isus, ca Saul pe drumul Damascului răpit în extaz până în al treilea cer (cf. 2Cor 12,2) sau aşa cum “îl vor vedea toţi venind pe norii cerului cu putere şi slavă” (cf. Duminica I Advent, anul C), constituie acţiunea divină extraordinară pentru ducerea la desăvârşire a planului de mântuire.

Afirmaţia lui Isaia că “fiecare făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (40,5) este expusă de profetul Baruh (Lec. I: Bar 5,1-9) ca un cânt triumfal al timpurilor mesianice foarte asemănător cu descrierea Ierusalimului ceresc din Apocalipsul sfântului Ioan. Ierusalimul este invitat să se îmbrace cu splendoarea gloriei, cu acea glorie care chiar de pe timpul exodului a fost identificată cu Iahve; să-şi pună mantia dreptăţii: imagine regală care garantează un fel de viaţă perfectă a cetăţenilor săi; să se încununeze cu gloria veşnică: toate popoarele devenindu-i tributare pe toată veşnicia spre a-i contempla împărăţia bazată pe adevăr, dreptate şi pace; Ierusalimul este invitat să poarte un nume nou: Pacea dreptăţii şi gloria pietăţii care exprimă desăvârşirea relaţiilor dintre Dumnezeu şi oameni şi dintre om şi om. Profeţia lui Baruh, depăşind orice realitate istorică a Israelului de odinioară, atinge una dintre cele mai înalte culmi ale revelaţiei din Vechiul Testament (cf. CBL pag. 689-690).

Pe drept putea să cânte psalmistul şi noi cu el: “Mari lucruri a făcut Domnul pentru noi” (Ps 125).

Luând ad litteram profeţia lui Baruh, contemporanii lui Ioan Botezătorul vedeau în romanii asupritori un obstacol în cale realizării acestei mântuiri. Ioan Botezătorul este mai realist, mai pragmatic, el vede înfăptuirea ei din interiorul omului, din suflet. Romanii nu sunt nicidecum o piedică, ci o materie primă oferită de Dumnezeu spre prelucrare, ca şi neamurile “să vadă mântuirea lui Dumnezeu” (Lc 3,1-6), fiindcă şi soldaţii romani veneau la Iordan căutând calea dreptăţii (cf. Lc 3,14). Israelul este chemat să fie fermentul credinţei din inima imperiului.

Evanghelistul Luca sesizează foarte bine poziţia lui Ioan Botezătorul între coordonatele istorice ale timpului spre a consemna de fapt începutul activităţii lui Isus, care constituie un fenomen concret ce se poate verifica şi preciza cu exactitate din analele istoriei. Totodată această precizare istorică arată că mesajul lui Isus nu s-a născut în secret, ca o sectă, ci în câmpul deschis al omenirii.

Evanghelistul Luca se mai simte obligat să arate poziţia corectă a Botezătorului între coordonatele teologice ale Israelului de pe terenul speranţei Vechiului Testament. Ioan Botezătorul este realitatea istorică a acelei voci din vechime care proclamă: “Pregătiţi în pustiu calea Domnului!” (Is 40,3-5). Glasul este venit de la Dumnezeu însuşi, arătând că exodul (suferinţa) este calea care transformă speranţa în libertate, în mântuire. Deci: pentru a ajunge la Cristos este necesară o perioadă de curăţire, de trecere prin pustiu, de căutare a adevăratei patrii care nu-i decât Ierusalimul ceresc (cf. CBL pag. 1138-1140). La el se poate ajunge chiar dacă sunt romanii în ţară. Ei nu sunt o piedică în calea venirii lui Mesia, în cale libertăţii spirituale, în calea primirii înţelepciunii cereşti, în calea eliberării de sclavia păcatului, ci, din contra, constituie pustiul care ajută la purificarea sufletului.

În orice moment al istoriei, în orice situaţie politică, socială şi economică, omul se poate sfinţi, poate vedea mântuirea pornind din interior, din suflet.

Sfântul apostol Paul, (Lec. a II-a: Fil 1,4-6.8-11) mulţumeşte lui Dumnezeu pentru colaborarea comunităţii creştine din Filipi. Darul lor material destul de generos contribuie la răspândirea evangheliei, fiindcă îl ajuta pe Paul care atunci era în lanţuri, scutindu-l de grijile materiale, se dedica şi mai mult misiunii sale. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu o încheie cu o rugă specială: iubirea, adică însăşi comunitatea creştină din Filipi, să crească tot mai mult în cunoaştere şi în orice fel de discernământ al adevăratelor valori (cf. CBL pag. 1692-1693). Desigur că Paul s-a rugat ca ei să-l cunoască pe Cristos, adică să se întâlnească cu mântuirea, să se identifice cu el până acolo ca să poată spune fiecare: “Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20) şi tot ce fac să fie spre slava lui Dumnezeu.

Ca şi noi să vedem mântuirea Dumnezeului nostru, trebuie să pornim de la cunoaşterea lui Isus din ieslea Betleemului, de la misterul iubirii infinite: întruparea Cuvântului, ca să devenim părtaşi ai vieţii lui de iubire, smerenie, încredere în Tatăl şi în frumuseţe îngerească.

Pentru aceasta se roagă întreaga Biserică, Trupul Mistic al lui Cristos însufleţit de Duhul Sfânt: Dumnezeule atotputernic şi milostiv, dă-ne, te rugăm, harul ca nici o grijă pământească să nu ne împiedice pe noi, care ne grăbim în întâmpinarea Fiului tău, iar cunoaşterea înţelepciunii cereşti să ne facă părtaşi de viaţa lui! (LR). Amin.

 

* * *

 

Speranţa înseamnă privire

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Adventul este dominat de sentimentul aşteptării şi de obligaţia speranţei. Acesta a fost mesajul duminicii precedente. Astăzi suntem chemaţi “a vedea”. Dacă nu suntem în stare de a vedea, dacă nu ne botezăm ochii, dacă nu reuşim ca să vedem altfel decât până acum, zadarnică va fi speranţa noastră. Prorocul Baruch ne îndeamnă să stăm “în picioare pe înălţimi”, cu ochii aţintiţi spre răsărit. Ierusalimul, de pe înălţimea lui, a văzut o privelişte tragică de neuitat: proprii lui fii, umiliţi, îmbrânciţi şi bătuţi cu brutalitate de soldaţii lui Nabucodonosor, şi târâţi în lanţuri către Babilon, la o distanţă mai mult de 1000 de km.

De data aceasta, prorocul Baruch, probabil că are şi el în robia babilonică, îi îndeamnă pe cei rămaşi în cetate, să se urce pe înălţimile munţilor şi să privească spre Răsărit cât vor vedea cu ochii, spre a vedea cum se reîntoarce cu bucurie mulţimea celor ce fuseseră robiţi şi repatriaţi acum. Ierusalimul este îndemnat acum să nu mai fie trist ci să îmbrace haina sărbătorească a splendorii şi a slavei. “… priveşte şi vezi-ţi fiii reuniţi… Au plecat de la tine pe jos îmbrânciţi şi bruscaţi de duşmani, iar acum, Dumnezeu ţi-i readuce în triumf ca pe un tron regesc.” Însuşi Dumnezeu se obligă de a îndepărta din calea poporului ales orice obstacol, pentru ca toţi înrobiţii să ajungă teferi la locurile lor de baştină. Chiar şi natura se bucură şi ia parte la acest cortegiu triumfal: “Sălbăticiunile şi tot copacul şi planta bine mirositoare, din porunca lui Dumnezeu îl vor veseli pe Israel.

Baruch – fost secretat al lui Ieremia prorocul, poate că ar părea în ochii lumii un exaltat, un lunatic, sau chiar un om sadic, care-şi află plăcerea prin a deschide o rană aproape vindecată. Sau, şi mai prozaic, s-ar părea că vrea să se distreze bătându-şi joc de toată mulţimea aceea de oameni pe care-i îndemna să se urce pe crestele cele mai înalte ale munţilor. În realitate, de jos, oricât s-ar uita cineva, nu vede aproape nimic, la orizont nu apare nici un semn. Pustiu şi iar, la infinit. Nici cel mai mic semn de încurajare. Aici, aproape, templul, un morman de dărâmături; poporul este văduvit şi de ţară şi de lege. Un dezastru complet.

Şi acum, ce fel de om mai este şi Baruch acesta, şi ce sens mai poate avea mesajul lui Provocator? Iată ce fel de om este: Baruch este un proroc care a reuşit să vadă cu totul altfel, şi încurajează pe ceilalţi ca să vadă ceea ce nu a apărut încă. Să vadă lumina în întunericul de păcură, să intuiască reconstrucţia în haosul devastării, să observe bucuria în deplina desfăşurare a unei tragedii. Nu. Baruch nu se distrează, nu-şi bate joc de oameni. Nu măsluieşte glume de prost gust. Dacă ne gândim bine, privirea spre răsărit nu indică un punct geografic, ci este vorba ca oamenii să privească spre Dumnezeu, spre acel Dumnezeu, care este în stare de a săvârşi lucruri mari. (Ps. 125)

Nu ar fi rău ca şi noi să urcăm pe acele înălţimi: pe înălţimile resemnărilor şi a ostenelilor noastre, pe înălţimile deziluziilor, ale diagonalelor reale ale noastre, etc. Nimic nou nu se întrevede la orizont, cu excepţia unui şi mai mare rău! Obişnuita realitate neîndurătoare, cu sarcina ei cea apăsătoare a răului, a întunericului, a urii, a vicleniei, a absurdităţii. Asta pentru a nu mai aminti şi despre realitatea noastră personală, meschină şi sufocantă din cauza păcătoşeniei, fără nici o perspectivă de îmbunătăţire a vieţii de fiecare zi.

Iată, dacă în învălmăşeala unei realităţi inumane vom reuşi să privim spre răsărit, adică spre Dumnezeu, dar numai spre Dumnezeu, totul este cu putinţă. Răsturnarea cea mai completă de valori, poate fi realizată chiar în clipa aceea. O altă privire, diferită, reprezintă cea mai mare sfidare în faţa unei situaţii intolerabile. Profet este omul care vede ceea ce nimeni nu vede, cheamă lucrurile care nu există ca şi cum ar exista (P. Valery). Ceea ce se vede cu toţii văd. Însă prorocul vede ceea ce nimeni nu vede, pentru că nu a apărut încă. Realistul se limitează a inventaria ceea ce are sub ochi înaintea lui. Omul speranţei dă câte un nume lucrurilor care nu se văd, face apel la ceea ce nu există, dar care ar putea să existe. Credinciosul nu acceptă verdictul inexorabil al faptelor, ci toate le crede.

Scumpul meu cititor, încearcă, te rog, să priveşti şi tu spre răsărit. Caută de a nu fi banal, fă aşa fel ca odată cu sărbătoarea aşteptării Domnului, aşteptările mele să nu fie zadarnice. Nu te mulţumi şi nu te gândi numai la masa îmbelşugată din ziua aceea. Încearcă de a-ţi îndrepta ochii spre Dumnezeul care vine pentru a te elibera de toată sclavia ta. Dacă acest cuvânt “mântuire”, îţi pare că ar fi un cuvânt învechit, din ale vremuri, înlocuieşte-l cu cuvântul “liberare”. Însă, fii atent că această liberare cere şi o angajare, o colaborare a ta, începând cu dorinţa de a te descătuşa de toate lanţurile robiei. Aici este vorba, aşa cum citim în Evanghelia de astăzi: “Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-i cărările…”, prin dreptate şi sfinţenie.

Colinele aplecate şi gropile astupate, nu sunt imagini poetice. În viaţa noastră există munţi de presupuneri, de îngâmfare, de surzenie la nevoile altora, care trebuiesc nivelaţi pentru a ne afla în dimensiunea sărăciei. Există prăpăstiile fără fund ale surzeniei şi ale zgârceniri, care trebuiesc umplute cu fapte autentice creştineşti. Trebuie să avem curajul de a pierde de a elimina tot ce este de prisos, şi de a căuta numai ce ne lipseşte, mântuirea sufletului. Chiar şi aici apare tot problema privirii. Asta ne-o spune Sfântul Luca. El, deşi pare că se distrează, prezentându-ne un grandios cadru geografico-istoric, ornat cu nume faimoase: Tiberiu, Irod, Filip Ponţiu Pilat, Iudeea, Galileea, Imperiul Roman şi provinciile sale. El citează chiar şi autorităţile religioase, cum ar fi marii preoţi, Ana şi Caiafa.

Dar iată că tot acest cadru solemn nu slujeşte la altceva decât a ne reconduce la un oarecare Ioan care predică în pustiu.

Atunci când Dumnezeu intervine în istoria oamenilor cuvântul său se află pe buzele unui personaj neoficial, pe buzele unui tip de om necioplit, cam sălbatic. Iar glasul lui nu e auzit în marile metropole ale lumii ci în pustiu. Da, oricât de paradoxal ar părea, trebuie să vedem cuvântul lui Dumnezeu care s-a coborât asupra lui Ioan, şi care se poate coborî până la nimicnicia unuia dintre noi. De fapt, “tot omul va vedea mântuirea lui Dumnezeu”.

Aici este vorba despre un cuvânt ce trebuie nu numai văzut ci şi ascultat. Trebuie să-l recunoaştem, să-l deosebim de alte cuvinte, să-l primim în casa noastră. Deseori apare tocmai acolo unde mai puţin ne aşteptăm, şi ni se prezintă când nici nu l-am vrea. Să nu legăm sărbătoarea Naşterii Domnului de canţonetele şi de predicile noastre monotone. Dumnezeu nu vine pe pământ pentru ca oamenii să aibă ocazia de a se preocupa, a compune cu această ocazie, opere şi melodii dintre cele mai frumoase. El se coboară printre noi pentru a ne vorbi, şi, nu ne cere altceva decât tăcere.

Aşa cum observă G. Becquet, textul din evanghelia lui Luca ne poate reconduce la aceste puncte esenţiale: Enumerarea mai marilor vremii, este făcută în vederea numelui botezătorului. Însă aici nici Ioan nu este personajul principal, protagonistul, ci Cuvântul lui Dumnezeu; Scopul acţiunii acestui cuvânt consistă în “manifestarea Mântuirii lui Dumnezeu”; Mântuirea prorocită este prezentată într-o perspectivă dinamică prin care traiectoria sa străbate întreaga lume; Prin propovăduirea sa, Ioan Botezătorul are misiunea de a pregăti inimile la venirea celui trimis. Toate pildele şi asemănările folosite (pregătirea căii, etc) subliniază angajarea din partea omului de a înlătura obstacolele şi de a croi un drum de aşa natură încât omul să se poată întâlni cu Domnul, cu Mântuitorul. În primul loc, omul trebuie să se lepede de propriile ambiţii şi comodităţi, de toate nedreptăţile şi ambiguităţile. Convertirea este o muncă despuiere, în vederea unei acceptări totale din partea lui Dumnezeu; În felul acesta mântuirea se află exact la întretăierea celor două căi: calea parcursă de Dumnezeu şi calea bătătorită de om. Omul trebuie să meargă în întâmpinarea Domnului pe un drum rectiliniu, în linie dreaptă. Însă nu trebuie uitat că toate forţările sale nu-i slujesc la altceva decât numai de a-l pune în dispoziţiile unei bune primiri, deoarece mântuirea este un dar gratuit şi iniţiativa celui Preaînalt.

Chiar şi Sfântul Paul în scrisoarea lui către Filipeni ne îndeamnă să avem ochii deschişi şi să vedem bine. De fapt el vorbeşte despre discernământul, adică despre pătrunderea şi despre necesitatea de a deosebi totdeauna binele de rău. “Mai binele”, poate fi un termen ambiguu, de aceea eu prefer cuvântul esenţial. Aici este vorba atât de credincioşii comunităţii din Filipi, dar şi de noi de a cunoaşte şi a deosebi esenţialul fără a ne lăsa implicaţi în discuţii interminabile şi fără nici un rost. Şi mai ales trebuie să fim foarte atenţi de a tinde la substanţa vieţii creştine, care este dragostea frăţească. Nu s-a spus că dragostea ar evita conflictele, ci din contra, dragostea face să apară adevăratele conflicte, însă asta numai de dragul adevărului, nu din cauza susceptibilităţilor sau a mofturilor noastre. Dragoste frăţească nu sufocă contrastele din cauză că putem foarte bine să acceptăm contrastele, dar în acelaşi timp să îi iubim pe fraţi.

Biserica trebuie să îşi instruiască credincioşii pentru ca aceştia să afle “esenţialul”, spre a individualiza adevăratele probleme, cu scopul de a le putea rezolva. Trebuie amintit mai ales că dragostea şi numai dragostea reprezintă cel de pe urmă adevăr în faţa căruia toate celelalte sunt nişte adevăruri penultime. Prin urmare, ni se cere o vedere cu totul alta, convertită, în stare de a observa de departe ceea ce nu a apărut încă, de a se fixa pe Cuvântul, care se manifestă în Cristos, ceea ce este esenţialul absolut. Lumina apărută la Betleem nu este o lumină ornamentală. Ni s-a dat pentru siguranţa călătoriei noastre. Nu ne putem face iluzii că o vom vedea numai prin faptul că ne ţinem ochii deschişi ci trebuie ca Domnul Cristos să facă în aşa fel încât, din inimile noastre să scapere scânteia luminii sale. Numai în felul acesta vom vedea ceea ce mult prea mulţi nu văd şi nici nu înţeleg.

 

* * *

 

A II-a Duminică din Advent (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Atenţie: soseşte Domnul!

Era odată o doamnă în vârstă, care petrecea multe ore din zi în rugăciune. Într-o zi, a auzit glasul lui Dumnezeu care i-a spus: “Astăzi voi veni să te vizitez”. Imaginaţi-vă ce bucurie şi ce orgoliu a cuprins-o pe bătrânică. A început să facă curat şi să lustruiască, să frământe şi să coacă prăjituri. Apoi a îmbrăcat haina cea mai frumoasă şi a început să aştepte venirea lui Dumnezeu. După puţin timp, a bătut cineva la uşă. Bătrânica a alergat să deschidă. Dar nu era decât vecina care îi cerea împrumut puţină sare. Bătrânica a alungat-o: “Pentru Dumnezeu, pleacă imediat, nu am timp deloc pentru prostii dintr-astea! Îl aştept pe Dumnezeu în casa mea! Pleacă!” Şi a trântit uşa în faţa vecinei înmărmurite.

Puţin mai târziu, o nouă bătaie la uşă. Bătrânica s-a privit în oglindă, s-a aranjat puţin şi alergă să deschidă. Dar cine era? Un copil îmbrăcat într-o haină prea mare, care vindea nasturi şi săpunuri de doi bani. Bătrânica s-a răstit la el: “Îl aştept pe bunul Dumnezeu. Nu am timp. Revino altă dată!” Şi a închis uşa în nasul sărmanului copil.

Mai târziu, o nouă bătaie la uşă. Bătrânica a deschis şi s-a trezit în faţa unui bătrân zdrenţuros şi murdar. “O bucată de pâine, nobilă doamnă, chiar şi mucegăită… Şi dacă m-aţi putea lăsa puţin să mă odihnesc pe scările casei dumneavoastră”, a implorat-o sărmanul. “A, nu! Lasă-mă în pace! Îl aştept pe Dumnezeu! Şi stai departe de scările mele!”, a spus bătrânica enervată. Sărmanul a plecat şchiopătând şi bătrânica a început din nou să-l aştepte pe Dumnezeu. Ziua a trecut, oră după oră. A venit seara şi Dumnezeu nu a apărut.

Bătrânica era deziluzionată profund. În sfârşit, s-a hotărât să se culce.

Ciudat, a adormit imediat şi a început să viseze.

I-a apărut în vis bunul Dumnezeu care i-a spus: “Astăzi, de trei ori am venit să te vizitez şi de trei ori nu m-ai recunoscut!” (B. Ferrero, Altre storie, L.D.C.).

2. Tema

“Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui”. Dacă mergi în întâmpinarea Domnului, Domnul va veni în întâmpinarea ta.

3. Mesajul zilei

Profetul Isaia şi Ioan Botezătorul ne invită să pregătim calea, pentru ca Mântuitorul să vină şi pentru noi.

Pregătiţi bine căile Domnului.

- Această pregătire comportă cel puţin trei aspecte:

- – datoria de a face curăţenie generală;

- – efortul de a deveni buni;

- – deschiderea faţă de harul lui Isus care vine să ne salveze şi să ne îmbogăţească cu viaţa supranaturală.

- Să ne întoarcem la Domnul cu toată inima, să ne îndepărtăm de păcat, făcând binele şi dorind să fim mântuiţi de Isus.

Cu câtă hotărâre?

- Cu şi chiar mai multă decât au:

- – studenţii înainte de examene;

- – astronauţii înainte de zborul în spaţiu;

- – jucătorii înainte de partidă;

- – mama înainte de vizita unui oaspete… sau a naşterii unui frăţior.

- Eforturile noastre trebuie să ne facă pe deplin apţi şi disponibili faţă de iubirea lui Dumnezeu şi faţă de aproapele. Alungă lenea, alungă egoismul.

Să facem aceasta pe cont propriu, dar şi împreună.

(Aici, dacă vreţi, puteţi da sfaturi pentru Novena de Crăciun şi celebrarea penitenţială).

În concluzie: Ştiţi care este persoana care s-a pregătit mai bine decât oricine pentru naşterea lui Isus? Maria! Să o imităm!

4. Exemple

a) Pentru a ne pregăti de Crăciun, trebuie să-i acordăm lui Dumnezeu timp şi atenţie.

Un paroh a observat că, între orele unu şi trei, în tăcerea bisericii sale, venea întotdeauna un soldat care, după ce îngenunchea pentru a-l saluta pe Isus, stătea drept, nemişcat şi reverenţios. Într-o zi, l-a întrebat:

- Ce faci aici?

- Două ore de gardă în faţa Dumnezeului meu, a răspuns răspicat. Şi a continuat: Toţi cei mari ai pământului au gărzile lor… Şi Regele regilor să nu aibă nici una?… Ei bine, eu vreau să fac de gardă şi mă simt foarte mândru, într-atât încât nu simt oboseala (cf. Tesoro di racconti istruttivi, Bologna 1880, 150).

b) Un domn, ştiind că regele va veni în localitatea sa şi va zăbovi puţin, şi-a pus casa la dispoziţia suveranului. Casa era destul de frumoasă, într-adevăr, dar el, ocupat cu atâtea afaceri şi cu un caracter cam dezordonat, nu a făcut nimic pentru a o pregăti, nu a făcut nimic pentru a o face mai frumoasă.

Când a venit suveranul, văzând multele lucruri aflate încă în dezordine, întristat de primirea prea puţin atentă şi îngrijită, i-a mulţumit, dar a hotărât să plece repede mai departe. Îşi zicea în sine: Cu siguranţă, nu este o primire făcută de cineva care mă stimează şi mă iubeşte.

c) Pentru a ne pregăti bine de Crăciun, trebuie să fim mai atenţi la datoriile noastre.

Părintele nostru, sfântul Ignaţiu, l-a întrebat odată pe un frate neglijent în datoria sa:

– Frate, pentru cine faci aceasta?

A răspuns:

- Pentru Dumnezeu.

Părintele nostru i-a spus:

- Ei bine, te asigur că, dacă şi de acum încolo vei continua să faci la fel, va trebui să refaci. Pentru că dacă ai face pentru oameni, nu ar fi o neglijenţă gravă să faci fără grijă; dar, întrucât faci în acest fel pentru Domnul, vina este mare (A. Rodriguez, Esercizio di perfezione, Pauline, Roma 1968, 108).

d) Sfat practic

În timpul catehismului, se poate pregăti un mini-calendar cu patru ferestre: câte una pentru fiecare duminică din Advent. Fiecare fereastră ar trebui să se deschidă spre o mică hotărâre concretă, aleasă chiar de copil.

La sfârşitul Adventului, aceste cartonaşe colorate vor putea fi prezentate la oferirea darurilor în cadrul celebrării euharistice.

 

* * *

 

Duminica a II a din Advent

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Omul, creatura cea mai minunată, a lui Dumnezeu, înzestrat cu înţelepciune şi voinţă, în faţa unor momente mai importante din viaţă a ştiut să se pregătească pentru a face faţă imprevizibilului, neprevăzutului din viitorul mai îndepărtat sau mai apropiat. Atunci când se naşte un copil, tata şi mama se pregătesc prin amenajarea camerei micuţului, cumpără un pătuţ, haine; soţul are grijă de mămica însărcinată etc. Atunci când facem o călătorie ne pregătim cu haine, hrană şi echipamente. Copilul pentru a merge la şcoală se pregăteşte cu: cărţi, caiete, penar, care toate trebuie să fie aşezate ordonat în ghiozdan. Logodnica şi logodnicul se pregătesc pentru căsătorie. Sportivul se pregăteşte cu mult efort, zel şi renunţări pentru a fi în formă maximă în ziua marelui campionat. Putem afirma, fără să greşim, că omul ştie să se adapteze la condiţiile de viaţă şi ştie să pregătească etapele importante din această viaţă.

Despre venirea Mântuitorului, Dumnezeu a vorbit în multe rânduri şi în multe feluri (cf.Erv 1,1), prin gura unor oameni special aleşi pentru o astfel de misiune; însă aceşti misionari ai Domnului nu au fost întotdeauna bine primiţi şi văzuţi de popor. Despre un astfel de om încărcat cu mesajul lui Dumnezeu am auzit vorbindu-se în evanghelia duminicii de astăzi; este vorba despre Ioan Botezătorul cel care a pregătit calea Domnului (“iar tu copile profet al Celui Preaînalt te vei chema căci vei merge înaintea Domnului să pregăteşti căile sale”) asemenea unui herald care prin glasul său pregăteşte venirea unui mare rege. Ioan este ultimul dintre profeţi şi primul ucenic al Mântuitorului; el este cel care închide Vechiul Testament şi deschide Noul Testament. Ca reprezentant al antichităţii el se naşte din părinţi bătrâni, ca vestitor al timpurilor noi el se arată profet din sânul mamei sale.

Într-un punct bine determinat al istoriei – în anul al cinsprezecelea al domniei lui Tiberiu – cuvântul Domnului s-a îndreptat spre un om, spre Ioan care se afla în pustiu. Deşertul este un ţinut nelocuit, nepopulat, lipsit de vietăţi şi de vegetaţie. Omul aflat într-o astfel de regiune nu se poate bucura de pomi încărcaţi cu fructe, stomacul nu se desfată cu mâncăruri alese, întreg corpul îţi este bătut de soare şi, nici măcar urmele făcute de paşii tăi nu se mai cunosc din cauza nisipului şi a furtunilor de nisip care se stârnesc înghiţind totul în calea lor. Deşertul a jucat un rol decisiv în istoria lui Israel. Dumnezeu a pregătit poporul israelit, ieşit din robie, pentru a intra în ţara Canaanului. Timp de 40 de ani poporul a peregrinat prin pustiu, s-a purificat, s-a curăţat de necredinţa sa. Această călătorie lungă a reprezentat proba de foc pentru credinţa israeliţilor în Dumnezeul lor.

Drumul petrecut în pustiu este calea credinţei către lumina supremă. De la primii paşi prin pustiu, criza credinţei începe să se încolăcească ca un şarpe în inima poporului: “de ce ne-ai scos să murim în pustiu?” (Ex 14,12); “Cine ne va putea să ne dea carne ca să mâncăm? Ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi!”(Num 11,5). Poporul avea tentaţia de a se opri, de a abandona călătoria şi de a se întoarce la vechiul confort.

Şi Isus a fost în pustiu, a locuit sub cerul liber timp de 40 de zile şi 40 de nopţi mai înainte de a-şi începe activitatea publică. Ioan Botezătorul locuind în pustiu şi-a aprofundat misiunea sa şi relaţia cu Domnul.

Ioan Paul al II-lea definea omul ca “pelerin al absolutului”. Fiind pelerin, omul, trebuie să străbată un drum al credinţei care este aspru şi anevoios în acelaşi timp. Astăzi lumea traversează un nou deşert. Ameninţările care îi pândesc pe pelegrini sunt aceleaşi ca cele de odinioară: deziluzii din cauza dispariţiei lui Dumnezeu, apariţia unor noi “”zei care-şi reclamă obolul de adoraţie, şi ispita de a ne opri din calea anevoioasă a credinţei pentru a ne întoarce la confortabilul şi bogatul Egipt.

Să facem un exerciţiu al imaginaţiei şi să-l vedem pe Ioan în localitatea noastră strigând: “Pregătiţi calea Domnului , drepte faceţi cărările lui!” Cu ce ochi l-am privi? Nu l-am considera un om scos din minţi? Un deplasat? Nu am râde de el? Ioan este preocupat de pregătirea căii şi cu netezirea cărărilor, aşa cum în Orient se pregăteau “căile imperiale”. Văile erau astupate pe cât posibil pentru ca oamenii şi căruţele să poată trece peste urcuşuri. Orice munte şi orice deal era prefăcut în loc neted pentru a face posibilă o călătorie mai rapidă. Căile strâmbe erau îndreptate, drumurile zgrunţuroase erau netezite. Şi pe timpul comunismului se pregătea calea preşedintelui, nu printr-o transformare totală a drumurilor şi a peisajelor, ci prin cârpeli care încântau ochiul cu false utopii ce rămâneau doar false amăgiri. În noi, în viaţa noastră avem ceva fals, sucit, strâmb, invers? Termenul grecesc “skolios” este utilizat în medicină pentru denumirea scoliozei, o boală care constă în poziţia strâmbă a oaselor. “Scolioza” sufletească o facem dacă picioarele noastre calcă pe drumurile greşite propuse şi supraevaluate de mentalitatea postmodernă. Ioan ne-a arătat calea, a descoperit (dezvelit) păcatul şi de aceea i-a avertizat pe oameni să-şi rezolve problemele lor.

Lumea de astăzi cunoaşte multe străzi şi drumuri celebre: Champs Elysees, Via Appia, Walt Street, Via Gorkij, Via della Conciliazione… însă Ioan nu ne conduce pe niciuna dintre ele. El ne arată calea care duce spre noi înşine, spre Cristos şi calea care duce spre biserică. Ne place să măturăm această cale? De multe ori calea pe care calcă picioarele noastre trebuie îndreptată (prin schimabarea direcţiei de mers de la rău spre bine şi de la bine spre mai bine); gropile din viaţa proprie trebuiesc astupate (prin practicarea virtuţilor); munţii mândriei şi dealurile orgoliului aşteaptă să se plece la cel mai mic gest al nostru.

Creştini, să ne pregătim pentru venirea Omului – Dumnezeu nu prin somn ci veghind cu credinţă pentru ca aşteptarea noastră să ne găsească drepţi în faţa Domnului!

pr. Ioan Balan

 

* * *

 

Duminica a II-a din Advent, C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 3,1-6

Ioan Botezătorul

1-2 În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu cezar, pe când Ponţiu Pilat era procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii şi al ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei, în zilele arhiereilor Ana şi Caiafa, cuvântul lui Dumnezeu s-a îndreptat către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu.

3 Acesta a venit în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor, 4 după cum este scris în cartea profetului Isaia:

«Glasul celui care strigă în pustiu:

“Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările lui.

5 Orice vale se va umple, orice munte şi orice deal se va pleca; căile strâmbe se vor face netede.

6 Toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu”».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Începând timpul Adventului, în această a doua duminică privirea noastră se îndreaptă, prin intermediul textului evanghelic, spre Ioan Botezătorul. Ioan trăia în pustiu şi pe bună dreptate acolo Dumnezeu i-a vorbit.

Este interesant că în primele două versete se vorbeşte despre diferite persoane care conduc locuri determinate care nu se reduc numai la Palestina. Aceste referinţe au un obiectiv foarte clar: situarea evenimentului venirii lui Cristos şi pregătirea lui în cadrul “istoriei universale”. Ce înseamnă asta? Că Isus Cristos vine pentru toţi bărbaţii şi femeile din întreaga lume… Această temă va fi tratată de mai multe ori în manieră specială de către evanghelistul Luca.

Versetul 3 prezintă pregătirea specifică pentru venirea Domnului. Ce trebuie să se facă? În primul rând să se primească botezul… Nu e vorba de sacramentul Botezului creştin aşa cum îl înţelegem actualmente. Termenul “botez” înseamnă “scufundare”, “a se cufunda”. Ioan invită, în acest caz, să se realizeze un gest exterior, cufundându-se în apele râului Iordan, care înseamnă o adevărată căinţă (“întoarcere la Dumnezeu”). Este un “botez” de pregătire pentru cel care vine după aceea…

Începând de la versetul 4 ni se prezintă misiunea şi vestirea clară a lui Ioan Botezătorul. Se face asta cu un text din Vechiul Testament: Is 40,3-5. Aşa cum în acea perioadă profetul striga vestind venirea Domnului după experienţa dureroasă a exilului (secolul al VI-lea î.C.), tot aşa acum, în acelaşi mod Ioan Botezătorul strigă în pustiu ca să se pregătească drumurile pentru venirea Domnului.

Pentru a descrie această “pregătire” apar câteva metafore care au de-a face cu “drumul”: a pregăti calea, a face drepte căile care sunt strâmbe, a umple văile, a pleca munţii şi dealurile pentru ca să fie o câmpie pe unde se poate trece în mod liber. Trebuie îndreptate şi căile strâmbe pentru ca să poată fi văzut în mod liniar Dumnezeu care vine, să poată fi văzut Mântuitorul pe care Dumnezeu îl trimite în lume pentru a o răscumpăra.

Pentru a ţine cont: Pustiul este un loc care are o simbologie foarte profundă şi variată pentru VT. Este locul singurătăţii, al intemperiei, al fricii şi al morţii. Este de asemenea locul unde Dumnezeu vorbeşte şi se manifestă. Este locul purificării şi al pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Este locul încercării, al ispitirii şi al marilor opţiuni.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 3,1-12; Mc 1,1-8; Is 40,3-5.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar termenul “Deşert”, “Pustiu”.

Întrebări pentru lectură

- Unde trăia Ioan Botezătorul? De ce?

- Al cui fiu era el?

- Ce “primeşte” Ioan Botezătorul în pustiu?

- În ce perioadă se întâmplă toate acestea?

- Cine era împărat?

- Cine conducea în Iudeea?

- Cine conducea în Galileea?

- Cine era arhierei?

- Pentru ce sunt numite atâtea locuri cu atâtea nume un pic stranii? Care este obiectivul acestei prezentări de tip “istoric”?

- După pustiu, unde merge Ioan?

- Ce le spunea Ioan Botezătorul tuturor oamenilor pe malurile râului Iordan?

- Ce a profeţit Isaia despre misiunea lui Ioan Botezătorul?

- Ce strigă el în pustiu?

- Ce trebuie făcut pentru a-l primi pe Domnul?

- Ce va vedea toată lumea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Care sunt “pustiurile” din viaţa mea astăzi?

- În ce situaţii experimentez singurătate, intemperii, încercare, ispită şi purificare?

- Îl las pe Dumnezeu ca să-mi vorbească în pustiu? Ascult Cuvântul lui?

- Accept că mântuirea este pentru toţi bărbaţii şi femeile? Am în acest sens deschidere a inimii?

- Accept invitaţia lui Ioan de a-mi converti inima?

- Doresc realmente să mă întorc la Dumnezeu?

- Ce înseamnă în mod concret pentru mine acest “botez” de purificare?

- Am atitudinea curajoasă a lui Ioan Botezătorul de a-i invita pe fraţii mei să-şi schimbe viaţa şi să se întâlnească din nou cu Domnul?

- Ce ar trebui să strig în “pustiurile” din viaţa contemporană?

- Ce pot să fac pentru a pregăti calea pentru venirea lui Dumnezeu?

- Ce piedici ar trebui să înlătur din viaţa mea pentru ca Dumnezeu să poată intra în mine?

- Ce văi ar trebui să umplu şi ce munţi ar trebui să se transforme în câmpie în viţa mea astăzi?

- Ce drumuri “strâmbe” trebuie să îndrept astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu?

- Caut eu ca fraţii să-l descopere pe Isus Cristos, Mântuitorul pe care-l trimite Dumnezeu?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru “rubrica” de rugăciune din această Lectio divina vă propunem să luăm din nouă textul lui Isaia pe care-l citează evanghelia de astăzi:

Drumul lui Dumnezeu în pustiu

3 Isaia a vestit:

«Pregătiţi în pustiu calea Domnului.

4 Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece.

5 Atunci se va arăta slava Domnului şi toată făptura o va vedea,

căci Domnul este cel care a vorbit».

Este interesant de observat că practic citatul este textual. Evanghelistul ia acest text şi-l actualizează în prezentul său. Noi astăzi trebuie să facem acelaşi lucru: să actualizăm în viaţa noastră astăzi atât textul evanghelic cât şi textul lui Isaia pe care-l medităm aici.

.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru “a gusta” Cuvântul din această duminică putem alege o frază care ne-a “atins” inima în mod deosebit.

Luaţi această frază din evanghelie şi repetaţi-o, cu ochii închişi, lent.

Daţi “greutate” fiecărui cuvânt din Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca să intre în inima noastră. Gândiţi-vă la “glasul” lui Ioan Botezătorul strigând în pustiu pentru ca noi să ascultăm astăzi.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Gândeşte-te la “piedicile” pe care le punem noi înşine în calea venirii lui Dumnezeu, şi caută maniera concretă de a le înlătura pentru a merge în întâmpinarea lui.

Propunere comunitară

- Care sunt experienţele de pustiu, în sensul negativ al termenului, pe care le experimentează tinerii astăzi? Intemperii, singurătate în loc de a sta cu alţii, lipsă de sens, oboseala acestei vieţi, frica de a nu fi iubit sau valorizat, dezamăgire faţă de lumea care se formează…

Ce se poate face în mod concret pentru a vesti acolo mântuirea lui Dumnezeu?

PROVOCARE: vestiţi în mod creativ celorlalţi tineri că mântuirea lui Dumnezeu este foarte aproape.

 

* * *

 

Duminica a doua din Advent (pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Iosif Mareş
Copyright: Predici.cnet.ro

Introducere

Pe drumul care duce spre Crăciun întâlnim oameni care pregătesc venirea lui Isus şi care ne însoţesc: înainte de toate Maria mama lui, apoi Ioan înaintemergătorul lui Isus. Ei sunt pentru noi mari semne de circulaţie pe drumul nostru prin Advent – oameni care vor să ne ajute ca să fim deschişi la venirea lui Isus în lumea noastră şi în viaţa noastră.

La fiecare slujbă Isus vrea să se întâlnească cu noi. De aceea vrem să cerem îndurarea şi vecinătatea lui.

Evanghelia : Luca 3, 1-6

Nume importante care sunt repede uitate

Sunt sigur că cei mai mulţi dintre voi ştiu cum se numeşte preşedintele ţării şi chiar numele primarului. Sigur că este mai greu să ne amintim de cei care au murit acum 5 sau 10 ani. Ne vine greu şi nouă celor maturi. Cu cât mai mult trece timpul cu atât mai puţin ne amintim de numele lor.

În evanghelia de azi e vorba de nume deosebite. Unele le întâlnim mai des: e vorba de Ponţiu Pilat cunoscut în Crez; am auzit poate numele lui Irod, nu cel care a omorât pruncii din Betleem ci fiul lui care are acelaşi nume; pe împăratul Tiberius e cunoscut mai mult de cei care studiază intensiv istoria. }n vremea aceea erau nume celebre care deţineau puterea. Astăzi sunt aproape toţi uitaţi.

Ioan, premergătorul lui Isus

După ce Luca ne-a enumerat oameni importanţi ne îndreaptă privirea din palatele lor spre pustiu. Aici îl găsim pe Ioan Botezătorul care predică şi botează. Nu s-a consemnat vreo ştire despre el. Împăratul Tiberius ar fi dat din umeri dacă cineva i-ar fi vorbit despre Ioan. Poate ar fi zis: ei, de ăştia sunt mulţi, nu-i musai să-i cunoaştem… Astăzi e invers. Azi Ioan e cunoscut mai mult decât toţi ceilalţi împreună.

Dacă îl comparăm cu celelalte nume, el nu e cunoscut pentru că ar fi avut multă putere sau influenţă. De numele lui ne amintim pentru că el l-a arătat pe Isus aşa cum l-a reprezentat odată un pictor: cu un deget extrem de lung. Priviţi la cel care va veni, deschideţi-vă ochii, deschideţi inimile voastre. Recunoaşteţi că Isus vrea să schimbe lumea şi viaţa noastră. El ne arată că iertarea este mai importantă decât dreptatea cu orice preţ. El preţuieşte pe toţi şi chiar pe cei care sunt ignoraţi de toţi: pe cei marginalizaţi, săraci, copii. El vesteşte faptul că fiecare om este important în faţa lui Dumnezeu.

Isus transformă lumea

Această transformare e anticipată de evanghelistul Luca. Tiberius, Ponţiu Pilat, Irod era atunci în centrul atenţiei. Nu a vorbit mult de ei dar tot aşa de repede au fost uitaţi. Pe când despre Ioan care a trăit ascuns în pustiu ne amintim cu toţi astăzi. Unităţile de măsură ale lui Dumnezeu nu sunt unităţile de măsură ale lumii noastre: ce este important şi putrenic se uită repede; dar unul care a stat pe margine nu este uitat nici măcar după 2000 de ani.

RUGACIUNEA CREDINCIOŞILOR

Dumnezeule, Ioan a pregătit pe oameni pentru venirea Fiului tău. Noi te rugăm:

Pentru toţi care în zilele acestea sunt neliniştiţi şi stresaţi:

ca să găsească linişte şi să nu te piardă din vedere…

Pentru toţi care în zilele acestea sun singuri şi trişti:

ca să găsească oameni care să-i consoleze şi să-i ajute…

Pentru toţi care nu cunosc Crăciunul şi pentru care sunt importante numai cadourile:

ca să poată gândi din nou la viaţa lor…

Pentru toţi care au devenit indiferenţi:

ca acest timp de Advent să-i ajute să meargă mai atenţi prin viaţă…