Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a din Advent
Anul B (A, C)

Lecturi:
Isaia 40,1-5.9-11
2Petru 3,8-14
Marcu 1,1-8

Marcu 1,1-8

Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Așa cum este scris în profetul Isaia: Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feței tale; el îți va pregăti calea. Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui. Ioan Botezătorul a apărut în pustiu, predicând botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Întreaga regiune a Iudeii și toți locuitorii Ierusalimului veneau la el și erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. Ioan era îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă și încins la mijloc cu o cingătoare din piele; mânca lăcuste și miere sălbatică și predica zicând: “Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălțămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
fr. Enzo Bianchi
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Budău
Diverși alți autori

 

* * *

 

Să îl lăsăm pe Dumnezeu să ne găsească

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o zi, un director a dat telefon acasă la unul dintre profesori, să afle pentru ce nu venise în acea zi la școală. La telefon i-a răspuns un copilaș, care, șoptind, i-a spus: “Alo?” “Tatăl tău este acasă?”, întrebă directorul școlii. “Da”, răspunse tot șoptind copilul. “Pot să vorbesc cu el?”, întrebă bărbatul. “Nu”, răspunse copilul. “Dar mama este acolo?” “Da.” “Pot să vorbesc cu ea?” “Nu”, răspunse din nou copilul. “Bine”, spuse directorul, “dar este cineva lângă tine?” “Da, un polițist!” “Un polițist? Dă-mi-l te rog pe polițist să vorbesc cu el”, ceru directorul. “Este ocupat”, răspunse copilul. “Ocupat? Dar ce face?” “Stă de vorbă cu tata și cu mama și cu pompierul”, șopti copilul. Directorul deveni îngrijorat: “Pompierul? Dar ce s-a întâmplat? A fost vreun incendiu?” “Nu”, abia auzi el în receptor. “Și atunci ce caută polițistul și pompierul la tine acasă?” Tot șoptind, copilul răspunde: “Mă caută pe mine!”

Este cam greu ca “salvatorii” să găsească copilul atâta timp cât acesta se tot ascunde de ei. În Evanghelia de astăzi îl vedem pe Ioan Botezătorul în deșert, strigând oamenii din Iudeea să iasă, să vină în deșert și să îl lase pe Dumnezeu să îi găsească. Ni-l putem imagina pe Dumnezeu ca pompierul care este în căutarea copiilor “pierduți”. Copilul trebuie să iasă din ascunzătoarea sa pentru ca pompierul să îl găsească.

A merge în deșert înseamnă să lași în urmă pilonii vieții de care tindem să depindem. Astfel de piloni pot fi serviciul nostru, relațiile noastre sau rutina religioasă. Dumnezeu nu poate face prea multe cu noi atâta timp cât noi sperăm și credem în aceste lucruri, ca și cum ar fi lucruri fundamentale ce dau sens vieților noastre. Când inima ne este plină, nimeni nu poate intra în ea, nici chiar Dumnezeu. Mai întâi trebuie să dăm drumul la ce avem în inimă, pentru ca apoi să îl putem îmbrățișa pe Dumnezeu. Acest “dat drumul” este simbolizat de călătoria în deșertul neroditor.

În Biblie, deșertul a câștigat semnificația unui loc de întâlnire cu Dumnezeu. În deșert poporul lui Israel l-a întâlnit pe Dumnezeu și a învățat căile lui Dumnezeu. În deșert au devenit evreii poporul lui Dumnezeu, iar Domnul a devenit Dumnezeul lor. Dar mai întâi ei au trebuit să renunțe la toate lucrurile care făceau cât de cât suportabilă viața în Egipt: “peștele, pe care-l mâncam în Egipt în dar, castraveți și pepeni, ceapă, praz și usturoi” (Numeri 11,5). Isus, înainte de a-și începe activitatea publică, a petrecut 40 de zile și nopți în deșert. A fost un timp al descoperirii și aprofundării relației Lui personale cu Dumnezeu. Chemând oamenii în deșert, Ioan Botezătorul îi cheamă de fapt să lase în urmă speranțele false și să învețe să spere și să creadă doar în Dumnezeu.

Ioan a trăit ceea ce a predicat. Prin stilul său de viață, prin hainele și mâncarea sa, el a arătat că sensul vieții nu se găsește în bogăția de lucruri materiale ci în relația cu Dumnezeu. Simplitatea vieții și detașarea de griji inutile și de îngrijorări specifice vieții sociale eliberează inima pentru a putea avea o relație personală cu Dumnezeu. Mersul în deșert este primul pas al adevăratei pocăințe. Înseamnă a ne abandona locurile preferate de ascunzătoare și a ne pune în contexte în care Dumnezeu poate ajunge cu ușurință la noi. Înseamnă să nivelăm toate acele dealuri și să umplem toate acele văi care îi îngreunează lui Dumnezeu drumul spre noi, accesul Său la noi, spre salvarea noastră.

În această perioadă a Adventului, Biserica reia chemarea lui Ioan Botezătorul la pocăință și mărturisirea păcatelor, ca pregătire pentru Acela care va să vină. Este o ocazie să redescoperim dependența noastră totală de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat pentru El, după cum spunea Sf. Augustin, iar inimile noastre sunt neliniștite până se vor odihni în Dumnezeu. Când vom conștientiza aceasta și vom face spațiu lui Dumnezeu, vom fi pe drumul adevăratei pocăințe, după exemplul lui Ioan Botezătorul.

 

* * *

 

Profeții care nu sunt luați în seamă

Autor: fr. Enzo Bianchi
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

Și în această duminică, Cuvântul proclamat în Liturghie ne invită să ne pregătim pentru venirea Domnului. Dacă însă în prima duminică din Advent se cerea vigilență, astăzi ni se cere convertire, întoarcerea la Dumnezeu, o schimbare a mentalității și a vieții, capabilă să arate diferența dintre creștin și cei care nu au darul credinței. Trebuie pregătită calea pentru noul exod pe care Domnul însuși îl va deschide; trebuie să ne convertim în zilele vieții pe care Domnul ne-a dat-o fiecăruia dintre noi, pentru a spera în ceruri noi și pământuri noi; trebuie să ascultăm predicarea lui Ioan Botezătorul care, fiind profet autentic, proclamă un cuvânt de la Dumnezeu, rănind inima celui care îl ascultă, deschizând-o pentru marele dar al convertirii care eliberează.

În timpul Adventului, două figuri apar în fața ochilor noștri ca martori care ne predispun pentru venirea Domnului: Ioan, numit “înaintemergătorul”, care merge înaintea lui Mesia, și Maria, mama lui Mesia, cea care l-a purtat în pântece. Ioan se arată ca un trimis al lui Dumnezeu după profeția lui Isaia: în deșert nu adună mulțimile în jurul său, ci dimpotrivă îi descurajează și îi dojenește pe cei care îl caută doar pentru a se sustrage exigențelor pe care le ridică întâlnirea cu Domnul: “Cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine? Faceți deci rod vrednic de pocăință” (Matei 3,7-8). Făcându-se “glas”, el strigă și cere cu hotărâre angajamentul personal în fața Domnului, îl vestește pe Cel care vine, pe Domnul care îi va cufunda pe credincioși nu doar în apă – cum face el -, ci în Duhul Sfânt.

Pentru Evanghelia după Marcu, Ioan care apare în deșert marchează începutul veștii celei bune despre Isus Cristos, dar este și figura care rezumă întreg Vechiul Testament. Ioan apare și își începe predicarea pentru a încheia întreaga profeție: este îmbrăcat, trăiește și predică asemenea unui profet, el este noul Ilie! Acea profeție care de cinci secole tăcea în Israel, reapare în Ioan, regăsindu-și în el glasul. Și iată marea mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu: mântuirea, exodul, eliberarea de opresiune sunt vestite și vor fi împlinite de Domnul care vine.

Și după venirea Domnului în trup în Isus din Nazaret, creștinii trebuie să rămână în așteptarea Celui care va veni în glorie, nu în secretul credinței. O venire care va fi vizibilă întregii creații. De aceea, aici și acum, fiecare creștin este chemat la a pregăti o potecă prin nisipul propriei inimi pentru a-și îndrepta drumul și a se întoarce pe calea ce conduce spre Domnul: este vorba despre a umple golurile propriului comportament, a netezi colinele orgoliului și ale arogantei autosuficiențe. Este un mod de a acționa concret, care trebuie să devină vizibil în viața creștinului: doar astfel calea parcursă de Domnul și de noi în vederea întâlnirii va fi fără obstacole!

Glasul lui Ioan, ieri ca și astăzi, este vocea profeților, a oamenilor de care Dumnezeu nu lipsește niciodată Biserica sa. Ne plângem adesea de absența profeților din mijlocul nostru, dar trebuie să ne întrebăm dacă cumva este vorba de incapacitatea noastră de a le asculta glasul care cere convertire. Este mult mai simplu să aplecăm urechile spre voci seducătoare care ne spun: “Toate merg bine în Biserică! Toate merg bine în societate!”, decât să ascultăm vocile ce ne deranjează, care ne conving de păcatul nostru și care cheamă la convertire. Da, Ioan ne adresează mesajul său și nouă, astăzi, pentru că Cristos este încă Cel care vine; Ioan este Ilie care precede întoarcerea Domnului la sfârșitul veacurilor: iar noi suntem la sfârșitul veacurilor.

 

* * *

 

Pocăința profetică

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Isus, vorbind despre convertirea unui păcătos, a spus că mai mare bucurie este în cer pentru îngerii lui Dumnezeu decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au trebuință de pocăință (cf. Lc 15,7).

Meditând cele spuse de Isus, sfântul Bernard a ajuns la următoarea concluzie: Lacrimae poenitentium, vinum angelorum – Lacrimile penitenților sunt vinul îngerilor.

Datorită acestor afirmații, ne întrebăm: oare îngerilor din ceruri nu le este suficientă vederea feței lui Dumnezeu pentru a fi fericiți pe deplin? Îngerii văd mereu fața senină și plină de iubire a lui Dumnezeu, văd caritatea lui în bogăția de har pe care o revarsă asupra lumii, văd cum bunătatea și atotputernicia sa se revarsă în univers prin noi capodopere, văd revărsarea înțelepciunii sale în alcătuirea oricărei ființe etc. Revelația divină a fost, este și va fi mereu motiv de bucurie, nu numai pentru om, dar și pentru îngeri și pentru orice făptură inteligentă. Ceea ce i s-a descoperit sfântului Petru, anume: În Ziua Domnului, cerurile vor pieri cu vuiet mare; stihiile arzând se vor desface, pământul și lucrurile de pe el vor arde cu totul. Dar noi așteptăm, potrivit făgăduinței lui, ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea (lectura a II-a: 2Pt 3,8-14), aceasta o știu și îngerii. Ei înțeleg mai bine decât noi ce înseamnă mărețul spectacol al unei noi creații, fiindcă au fost martori oculari la prima sau la cine știe câte, dar aceasta se anunță cu totul deosebită fiindcă în ea vor domni dreptatea, sfințenia, armonia, pacea și fericirea. Din acest motiv așteaptă Ziua Domnului cu mult interes și mare nerăbdare, bucurându-se de orice faptă omenească menită să grăbească venirea acelei zile. Multe dintre faptele omului prevestesc un viitor fericit, precum este rugăciunea: Când te rogi, intră în cămăruța ta, închide ușa și roagă-te Tatălui tău; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti (Mt 6,5); pomana: să fie făcută în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti (Mt 6,4); Euharistia: Eu sunt pâinea cea vie coborâtă din cer. Dacă cineva va mânca din pâinea aceasta, va trăi în veci (In 6,51). Dar pocăința apare drept cea mai profetică dintre toate. Sfântul Petru vorbește despre întârzierea venirii Domnului ca despre un dar necesar îmbogățirii conținutului teologic al pocăinței: ca omul să aibă timp de pregătire, de cât mai multe fapte bune. Noul cer și noul pământ par să fie mai mult un rod al pocăinței decât opera atotputerniciei divine. De fapt, așa este: pocăința pune în mișcare atotputernicia divină pentru a realiza o nouă creație, un nou izvor de fericire pentru îngerii și aleșii săi. Văzută astfel, pocăința este și o chemare la colaborare cu atotputernicia divină. Nu se bucură Dumnezeu umilindu-ne, ci înălțându-ne. Pocăința nu este o treaptă pe care coborâm, ci pe care urcăm. Pentru aceasta actele de pocăință supremă au fost înălțate de Cristos la rangul de sacramente. Așa avem Botezul, ca prim act de pocăință, prin care ni se iartă păcatul strămoșesc și toate cele săvârșite anterior, dacă este botezat un om matur; devenim creștini, frați ai lui Cristos, fii adoptivi ai Tatălui ceresc, temple ale Duhului Sfânt și moștenitori ai împărăției cerurilor. Și câtă bucurie este în familie la Botezul unui copil! Al doilea botez, Spovada, prin care preotul, în numele lui Dumnezeu, ne iartă păcatele și redobândim harul sfințitor. Spovada sau Pocăința este actul de smerenie care ne înalță, dar mai ales ne profețește strălucirea zilei în care va veni Domnul. La fiecare spovadă ar trebui făcută o sărbătoare mai mare decât la nuntă! Tot așa mai avem Euharistia, ca act de pocăință, fiindcă la Cina cea de Taină, Isus, luând potirul cu vin și consacrându-l în preasfântul său sânge, oferind și apostolilor această putere, le-a spus: Beți din acesta toți, căci acesta este sângele meu de legământ, care va fi vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor (Mt 26,28).

Iată pentru ce spunea sfântul Bernard că lacrimile celor care fac pocăință sunt vinul îngerilor! Prin primirea cu vrednicie a sfintei Împărtășanii, trupul și sângele lui Cristos se schimbă pentru îngeri în vinul ceresc și le umple inima de fericire la gândul apropierii Zilei Domnului în splendoarea noii creații.

Ioan Botezătorul și-a început activitatea penitențială în pustiu. Acest fapt este pus în evidență mai ales în Evanghelia după sfântul Marcu; el își începe scrierea cu acest episod, spre a arăta că Înaintemergătorul a schimbat pustiul într-un loc de întâlnire cu Dumnezeu și cu oamenii. Aici suntem chemați să acționăm și noi, în vastul pustiu din sufletul nostru, deoarece păcatul nu-i altceva decât un pustiu, o lipsă a harului. În locul acestui pustiu trebuie să facem un loc de întâlnire cu Dumnezeu și cu semenii noștri în sinceritate și adevăr, în iubire și slujire. De aici pornește o nouă creație, realizarea unui om nou menit unui pământ nou și unui cer nou. Aceasta este o chemare divină pe care omul trebuie să o simtă. Cel care nu-i dă ascultare rămâne în pustiul sufletului său, fără să se întâlnească cu cineva, fără să audă pe cineva, fără să vadă pe cineva, și, încetul cu încetul, se înspăimântă de singurătate, se descurajează și poate ajunge chiar la disperare și sinucidere, sau poate ajunge ca acea tânără care, pe patul de moarte fiind, își privea mâinile goale și vărsa lacrimi amare. Întrebată de ce plânge, ea și-a arătat mâinile goale, zicând: Cum să mă prezint în fața lui Dumnezeu cu mâinile goale? În mâinile goale ținea singurătatea pustiului din inimă. Și noi, cum stăm cu inima? Din plinătatea sau goliciunea inimii vorbește gura.

Poporul israelit avea obiceiul de a condensa timpul istoriei și generațiile pentru a se apropia cât mai mult și cât mai repede de clipa sosirii lui Mesia. În câteva generații erau cuprinse mai multe secole. Obiceiul nostru este invers, adică de a îndepărta cea de-a doua venire a lui Isus, de a amâna sosirea Zilei Domnului prin lipsa de pocăință. Numai că lipsa de pocăință duce la pierderea credinței. În acest sens a pus Isus întrebarea sfidătoare: Oare, când va veni Fiul Omului, va mai găsi credință pe pământ? (Lc 18,8).

Așteptarea venirii iminente a lui Isus este un semn de intimitate, de iubire. Suferind din cauza lipsei de credință, mulți creștini ai timpului nostru, nu numai că nu sunt nerăbdători să-l vadă, dar ar voi să vină cât mai târziu.

Lipsa de înțelegere a sensului teologic pe care îl are pocăința, a sensului ei profetic, ne face nepăsători. În realitate, ar trebui să facem cu cele spirituale mai mult decât facem cu cele materiale. De exemplu, când vine primăvara și înfloresc pomii, nu privim cioturile, ramurile uscate, crăpăturile din scoarță, nici scorburile pline de putregai, ci frumusețea florilor și ne delectăm cu parfumul lor îmbătător; iar toamna, nu privim frunzele uscate, crengile rupte de vânt, ciucurii de omizi etc., ci fructele aromate. Sau, după cum ne învață sfinții, maeștrii vieții spirituale, să facem așa cum fac matematicienii în studierea corpurilor! Ei consideră numai dimensiunile: lungimea, lățimea, înălțimea; forma lor: rotundă, rombică, pătrată; cantitatea: în kilograme, tone etc. nu și structura materiei din care sunt făcute. Tot așa și un creștin, un bun slujitor al lui Dumnezeu, în toate faptele sale va lua seama numai la voința lui Dumnezeu în care stă toată frumusețea, tot binele și tot adevărul, în a admira fructele izvorâte din împlinirea acestei voințe. În împlinirea voinței lui divine stă toată pocăința vieții noastre și în realizarea ei integrală stă toată fericirea viitoare. Chemarea la pocăință constituie chemarea dragostei creștine, o dragoste nesentimentală, dar definită de îndatorirea precisă și concretă. O astfel de dragoste face ca creștinismul să nu devină o religie închisă, orientată numai spre mântuirea propriului suflet. Convertirea la caritate umple sufletul de bucurie fiindcă permite depășirea izolării și închisoarea în care au fost zăvorâte raporturile existente astăzi și duce la mărturisirea evangheliei cu toate urmările publice inerente (Memorator scriptural).

Pocăința este forma supremă a vestirii evangheliei care prevestește că Ziua Domnului va consta în faptul că el va paște turma sa ca un păstor și cu brațul său o va aduna. Pe miei îi va purta la pieptul său și se va îngriji de oile care alăptează (Is 40,11).

Așadar, voi toți, care suferiți din cauza unui soț rău, bețiv, nervos, vicios, voi, care suferiți din cauza calomniilor, persecuțiilor de orice fel, din cauza lipsurilor materiale și spirituale etc. voi toți ascultați glasul Domnului care spune: Mângâiați! Mângâiați pe poporul meu! Munca de rob a luat sfârșit. Suferințele voastre, având rolul de pocăință, vă vor fi izvor de fericire.

Dă, Doamne! Amin.

 

* * *

 

El vă va boteza cu Duhul Sfânt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Am ascultat trei lecturi: prima din cartea profetului Isaia (40, 1-4. 9-11), a doua din scrisoarea sf. Petru (2Pt 3, 8-14) și a treia din evanghelia după sfântul Marcu (1, 1-8).

Ce a voit să spună Isaia poporului prin cuvintele de întâlnire cu Domnul în pustiu, unde valea se va umple și muntele se va pleca, unde terenul accidentat va deveni plan și cel coșcovit de arșiță va deveni gazon verde? Ce înseamnă că se va arăta slava Domului și tot omul o va vedea? Nu s-a aprins oare fantezia Profetului după «fata morgana»?.. Nu încearcă să amăgească poporul, așa cum mama «duce copilul cu zăhărelul» ca să-l facă cuminte?..

Și Petru ce a voit să spună prin sintagma că în fața Domnului o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi? N-a urmărit să sperie pe credincioși cu «sacul țiganului» prin acea catastrofă cosmică în care cerurile vor trece, elementele naturii se vor topi și din planeta noastră dragă se va alege praf și cenușă?

Iar Ioan Botezătorul n-a urmărit să sperie lumea cu glasul de tunet în pustiu, cu îmbrăcămintea lui aspră și cu figura de ascet arsă de soare?

Urmăresc oare aceste lecturi să ne dea convingerea că Isus este Mesia? Că trebuie să tremurăm de frică în fața celui care a venit și lumea nu l-a primit? Sau trebuie să grăbim botezul omenirii spre a grăbi venirea zilei Domnului? Să căutăm pustiul spre a vedea slava Domnului?

Răspunsul la toate îl găsim în citatul următor:

Una dintre cele mai vechi metafore cu privire la euharistie din literatura creștină este expresia sf. Ignațiu din Antiohia: leacul împotriva morții (pharmacum immortalitatis). În Antiohia se găseau faimoșii medici ai antichității, iar din jurul orașului puteau fi culese ierburi împotriva oricărui tip de boală. Dar între medici era cultivată o veche dorință: găsirea unor ierburi, a unui medicament împotriva morții. Sf. Ignațiu, trăind în acest mediu, putea cu ușurință spune: un asemenea medicament îl avem noi, creștinii, în pâinea euharistică; cine o mănâncă nu va muri, va trăi veșnic (In 6, 58) Tomas Spidlic, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, p. 150).

În anul 587 î.C. Ierusalimul este distrus de babilonienii conduși de Nabucodonosor. Evreii mai bogați sunt deportați și cei săraci lăsați sub biciul zbirilor păgâni. De ce se temeau atât unii cât și alții? De nimicirea neamului, de moarte, de dispariția totală de pe scena istoriei. Ce voiau toți? Să vină Dumnezeu și să le asigure existența, viața și demnitatea umană.

Omul strigă după Dumnezeu numai când viața îi este în pericol, în rest uită că Dumnezeu este autorul, protectorul și stăpânul vieții. Or, «uitarea lui Dumnezeu» este egală cu ateismul practic. Sf. Vasile repeta adesea că păcatul ne face să pierdem «scumpa aducere aminte de Dumnezeu». Dar, ceea ce este și mai trist, este faptul că în această stare de ateism practic, omul pierde, încetul cu încetul, încrederea în sine însuși. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcătosul pierde simțul că ar mai fi capabil să-și stăpânească singur propriile patimi, și cu atât mai puțin în a se elibera de sărăcie și sclavie. (cf. Tomas Spidlic o.c. p. 58-59).

Isaia arată că Dumnezeu – autorul, protectorul și stăpânul vieții – are întotdeauna inițiativa salvării a ceea ce îi aparține: viața; cu atât mai mult când este chemat.

Noi știm că răspunsul său a fost târziu, imprevizibil și surprinzător. «Dumnezeu întârzie, dar nu uită». El va răspunde prin întruparea Fiului său, garantând viața fiecărui om prin însăși firea omenească pe care Isus a luat-o și a condus-o «pas cu pas» până la desăvârșirea ei: înviere, înălțare, intrare în veșnicie prin așezarea veiții umane «de-a dreapta Tatălui» (Crezul). «Dumnezeu întârzie, dar nu uită». Întârzierea, pentru cel ce suferă, constituie o doză în plus de chin. Întârzierea, pentru cel slab în credință, duce la descurajare, la o stare de criză.

Și primii creștini erau asaltați de multiple greutăți: persecuții provenind din partea iudeilor, a păgânilor, a rudelor, sărăcie, boală și mai ales moartea celor dragi. Isus era așteptat ca eliberatorul definitiv, ca cel ce va șterge toată lacrima din ochii lor.

Cum încearcă sf. Petru să rezolve criza?

Mai întâi încearcă se rezolve problema timpului, spre a înțelege întârzierea Domnului: a lui Dumnezeu este veșnicia; el n-are de ce să se grăbească. Graba este specifică omului legat de numărul mic al anilor, dar chiar și aici constatăm că de atâtea ori «graba strică treaba». În al doilea rând, Dumnezeu este îndelung răbdător: «iubirea așteaptă convertirea». În al treilea rând, la venirea lui Isus va fi creată o lume nouă, dar nu fără concursul celor drepți: deocamdată numărul participanților la formarea acestei lumi noi este insuficient și aportul celor drepți este prea mic. În al patrulea rând, felul lui Dumnezeu de a acționa este imprevizibil și peste așteptările omului. Așa că: lucrul cel mai bun de făcut este vegherea, adică convertirea, fiindcă chiar dacă ne-am converti o mie de ani, n-am merita fericirea nici măcar pentru o singură zi. Primii creștini erau nerăbdători față de venirea lui Isus în slavă fiindcă nutreau speranța că vor fi scutiți de moarte. Dar, nu numai că nu vor fi scutiți de moarte, ci chiar întreg cosmosul vechi va trebui să moară. Cum? Prin foc.

În credința antică orientală, ca și în gândirea filozofică, două sunt mijloacele care pot distruge lumea rapid: apa și focul. Cum lumea a fost distrusă o dată de apă și Dumnezeu s-a jurat să nu mai folosească potopul pentru exterminarea vieții (cf. Gen 8, 21-22), nu i-a mai rămas la îndemână decât focul; și sf. Petru mai introduce ceva inedit: cutremurul, nu numai de pământ, ci pe cel cosmic.

Petru n-a urmărit să dea o lecție științifică, ci să rezolve o problemă de credință: Dumnezeu este “Alfa și Omega” fiecărui lucru; el, fiind Viața în sine, viața va continua veșnic și prin noi creații. Mai mult: creația nouă este “nouă” doar pentru om – în Dumnezeu toate sunt veșnic noi – și de aceea vrea să ne spună că omul este creat să dăinuiască și să se bucurea de lucrarea mâinilor Domnului.

Pentru noi timpul e scurt, și, după cum fiecare își dorește propriul sfârșit cât mai târziu posibil, la fel trebuie dorită durabilitatea lumii și salvată noțiunea vieții și a sensului ei.

Cine va da durabilitate lumii și va salva noțiunea vieții și a sensului ei?

Isus Cristos, așa cum este descris de sf. Marcu în episodul evanghelic de azi.

Cuvântul “evanghelie” nu indică acea carte care conține predica și faptele lui Isus. Acest înțeles (de carte) apare pentru prima dată în anul 150 la sfântul martir Iustin. Ținând cont de ambientul grec al comunității în care s-a născut cea de-a doua evanghelie, se cuvine să ne amintim că acest cuvânt se folosea spre a arăta anunțarea unei victorii (kerygma), obținută de împărat în persoană. Folosirea cuvântului “evanghelie” în cultul imperial este revelator spre a înțelege expresia din gura autorului nostru. Împăratul întrunea toate în persoana sa; și acesta conferă “evangheliei” însemnătatea sa și toată puterea sa. “Domnul” (Kyrios) era ceva de ordin divin și își extindea puterea sa asupra oamenilor și a animalelor. Astfel, prin urmare, când autorul vorbește despre “evanghelia lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”, spune un lucru mult mai concret pentru cititorii săi care erau foarte pătrunși de acea terminologie. Isus este prezentat pe aceeași treaptă cu împăratul și îi sunt atribuite aceleași onoruri. Dacă își are “evanghelia sa”, aceasta vrea să spună că este întruparea lui Dumnezeu, că aduce cu sine mântuirea lumii și oferă oamenilor capacitatea de a învinge orice piedică și le arată calea cea dreaptă spre împărăție. Și, de fapt, vom consemna că adesea se folosește expresia de “evanghelia împărăției lui Dumnezeu” (Mc 1,14; cf. Mt 4,23; 9,35; 24,14). Din acest punct de vedere, Isus este prezentat cu acele trăsături care nu lasă nici un dubiu. Isus este “Mesia”, “Fiul omului”, dar și “Fiul lui Dumnezeu”. O “evanghelie” era legată de o persoană de rang divin. Isus nu este numai Mesia cel așteptat de iudei, ci este Fiul lui Dumnezeu. Această mărturie clară este pusă și la sfârșit, în gura centurionului roman care asista la răstignire: “Acest om era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu” (15,39). (Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981).

Iată acel medicament dătător de viață veșnică – «Pharmacum immortalitatis» – din sânul istoriei, ascuns sub speciile pâinii și vinului: pâinea care este alimentul esențial al vieții și vinul care este băutura esențială a bucuriei, vrea să spună că acela care se apropie de ieslea din Betleem, care înseamnă «Casa Pâinii», se apropie de Izvorul vieții; Isus, la Cina cea de taină, adaugă pâinii – izvorul vieții – vinul, semnul vieții fericite. Mântuitorul spune ucenicilor să facă aceasta în amintirea sa, adică să o facă în amintirea vieții fericite începute pe pământ și menite să continuie la banchetul veșnic. Cristos este viața.

Tot conținutul lecturilor îl putem concentra în rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule atotputernic și milostiv, dă-ne, te rugăm, harul ca nici o grijă pământească să nu ne împidice pe noi, care ne grăbim în întâmpinarea Fiului tău, iar cunoașterea înțelepciunii cerești să ne facă părtași de viața lui, El, care, fiind Dumnezeu. (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica II Advent (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Iată un lucru ce nu trebuie să vă fie necunoscut, preaiubiților:… Nu-și întârzie Domnul făgăduința, după cum socotesc unii, ci se poartă cu răbdare față de voi, nevrând să piară cineva, ci toți să se întoarcă la pocăință. Va veni ziua Domnului ca un hoț, când cerurile se vor împrăștia cu vuiet mare…, iar pământul și înfăptuirile de pe el se vor mistui… De aceea, preaiubiților, așteptând acestea, străduiți-vă să fiți aflați de El neprihăniți și nepătați, în pace. (1Pt 3,8-14)

Gândul revenirii în slavă a Domnului nu mai este foarte familiar creștinilor de astăzi. Dar oare nu este această temă una din afirmațiile esențiale ale Crezului nostru?

O lectură atentă a lecturii a doua din această duminică ne permite să depășim acele imagini, tipice iudaismului secolului I, pentru a descoperi o gândire mult mai profundă care ar trebui să inspire și mai mult viața și acțiunea creștină. În fragmentul propus putem identifica două afirmații importante. Ziua Domnului va veni pe neașteptate: va exista întotdeauna un aspect nebănuit, foarte diferit decât cel la care ne-am fi așteptat. Venirea Împărăției va presupune o dimensiune de “ruptură” cu ceea ce a existat înainte. Aceea va fi amprenta prezenței lui Dumnezeu în lume. (Să nu uităm că mântuirea nu este exclusiv lucrarea omului și nici măcar exclusiv a Bisericii.) Pe de altă parte, așteptarea creștinilor trebuie să fie așteptare activă. Dumnezeu așteaptă colaborarea omului pentru a pregăti venirea sa. Rugăciunea și viața întreagă a creștinilor pregătește deja venirea lui Cristos.

Precum este scris în profetul Isaia: “Iată, Eu trimit pe îngerul meu înaintea feței tale, care îți va pregăti cale. Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările lui”. A apărut Ioan Botezătorul în pustiu, vestind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Și veneau la el întregul ținut al Iudeii și toți locuitorii Ierusalimului și erau botezați de el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele… Ioan veste zicând: “Vine în urma mea cel care este mai puternic decât mine… Eu v-am botezat cu apa însă El vă va boteza cu Duhul Sfânt.” (Mc 1,1-8)

Sfântul Ioan Botezătorul a desfășurat o activitate de reformă religioasă pe care creștinii de mai târziu au înțeles-o a fi o pregătire a poporului pentru întâlnirea cu Domnul care urma să vină foarte curând. Într-adevăr, botezul său pregătea poporul să primească reînnoirea Duhului Sfânt. Dar, această reînnoire umană va fi, de fapt, lucrarea unui Botez și mai puternic. Titlul de mai puternic este un titlu mesianic; îl avea în vedere pe “Omul” eshatologic, cel care l-a primit pe Duhul Sfânt și, ca atare, a redobândit splendoarea de la începuturi. Acest Om nu este departe; El vine în urma lui Ioan. Important ca noi să descoperim în spatele aparențelor modeste ale lui Isus din Nazaret pe Domnul slavei.

 

* * *

 

Așteptăm vești bune

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Vestea mângâierii

Da. Dați-ne vești bune. Le așteptăm cu neliniște de mult timp. În special în contul lui Dumnezeu. Avem urgentă nevoie de ele. Strigați-le din vârful “unui munte înalt”, sau murmurați-le “în inimă”. Sau pe toate sau două lucruri împreună. Important este să fie vești bune, vești încurajatoare. În liturgia de astăzi veștile bune se rezumă la trei cuvinte: mângâiere; răbdare; început. “Mângâiați, mângâiați pe poporul meu…”

Al Doilea Isaia (cap. 40-55 din cartea lui Isaia) este profetul speranței pentru că este purtătorul mângâierii. Este singular acest personaj care, deși rămâne încă în timpul “pedepsei”, iese cu curaj din ceata profeților însărcinați să vestească mânia lui Jahweh, și din acea mulțime de profeți plângăreți (ne autorizați), pentru a oferi un mesaj de speranță.

El împărtășește umilirea deportaților din Babilon. Când scrie poemul său minunat, exilul nu era încă terminat. Totuși nu ezită să-i zguduie pe cei resemnați, să însuflețească pe cei descurajați, să aprindă focul speranței. Nu este decât un glas. Dar este vorba de un glas inconfundabil, care are un timbru “diferit”. Este greu să dăm trăsături precise acestui om singular. Locul înalt pe care trebuie să se cațere pentru a se face ascultat poate fi, în mod paradoxal, mormântul enorm al păcatelor comise de popor.

Dar din înălțimea acelui munte de păcate, profetul aduce “vești bune”. Este un Dumnezeu care iartă. Este un Rege-Păstor care renunță la putere pentru slujire. Trofeele sale de victorie sunt cuceriri ale iubirii sale. Și gingășia sa se manifestă cu gestul de a purta strânși la piept mielușeii și să conducă “încet încet oile”. Într-adevăr, un rege preocupat de cei slabi, atent la realitățile cele mai delicate.

Mângâierea este un Cuvânt

Desigur, a mângâia nu înseamnă, banal, a pronunța cuvinte de îmbărbătare. În mângâiere este ideea de ajutor, sprijin, intervenție. Jahweh este Mângâietorul poporului său pentru că este “Cel ce intervine”. Totuși rămâne faptul că este cuvântul profetic, prin sine, mângâietor.

Țin sub ochi o schiță al lui Giovanni Guareschi. Înfățișează o scenă care pare scoasă din cartea Exodului. Da, un exod situat în anii dramatici 1943-1944. Se desfășoară o procesiune care trece prin sârma ghimpată, aflată sub tensiune , dintr-un lagăr german, chiar sub ochii înspăimântători ai gardienilor așezați în turnulețele lor cu mitralierele ațintite. În frunte este el, Guareschi (tocmai acela care s-a făcut cunoscut în toată lumea cu Don Camillo al său), cu sacul rupt în spate. Și, în spate, șirul foarte lung, halucinant, al tovarășilor de închisoare.

Faptul surprinzător este că, atunci când Guareschi schița această scenă, era încă închis în lagărul de la Beniaminovo, sau din Sandbostel, sau din Wietzendorf. O situație asemănătoare celei din Deuteroisaia, atunci când scria paginile de mângâiere. În realitate, el și tovarășii săi se simțeau deja liberi, chiar dacă stăteau încă izolați în acel cerc infernal. Poezia, muzica, cuvântul deschideau locul de trecere prin sârma ghimpată, și soldații nu le puteau face nimic, nu erau în stare să blocheze acel exod creat de fantezie. Armele, chiar și cele mai sofisticate, nu reușeau niciodată să blocheze speranța.

Giovanni Guareschi, seara, se urca pe scena unui teatru mic improvizat în baraca mizeră, și se obliga să nu lase să se stingă flacăra din inimile acelor oameni epuizați și umiliți. Spunea basme, inventa povești care declanșau râsul, cânta, citea poezii. În sfârșit, crea “rezistenți”. Rezistenți în fața descurajării, a umilirii, a barbariei. Uneori Guareschi ridica glasul, “urla”, spre uimirea tuturor, și apostrofa direct Germania, și părea că ar vrea să sfideze pe Faraonul din turn: “Doamnă Germanie, tu m-ai așezat între sârmele ghimpate, și stai de pază ca eu să nu ies. Este inutil, doamnă Germanie, eu nu ies, dar aici intră cine vreau. Întră sentimentele mele, intră amintirile mele.

Și aceasta este încă nimic, doamnă Germanie: pentru că intră și Bunul Dumnezeu și mă învață toate lucrurile oprite de regulamentele tale. Doamnă Germanie, tu percheziționezi sacul meu și scotocești prin talașul saltelei mele. Este inutil, doamnă Germanie: tu nu poți găsi nimic, și în schimb acolo sunt ascunse documente de o importanță esențială. Planul casei mele, mii de imagini din trecutul meu, proiectul viitorului meu.

Și aceasta este încă nimic, doamnă Germanie. Pentru că este și o mare hartă topografică la scara de 25.000 în care este desenată, cu precizie extremă, locul în care voi putea regăsi credința în judecata divină. Doamnă Germanie, tu te neliniștești în privința mea, dar este inutil. Pentru că în ziua în care, cuprins de mânie, voi huidui miile tale mașini și mă voi întinde la pământ, vei vedea că din trupul meu imobil se va înălța un alt eu însumi, mai frumos decât primul. Și nu vei putea pune o plăcuță la gât pentru că voi zbura, dincolo de sârma ghimpată. Omul este făcut așa, doamnă Germanie: din afară este o făptură foarte ușor de comandat, dar în interior este o alta și o comandă numai Tatăl Veșnic…”

În acest moment Guareschi făcea o pauză de tăcere. Cerceta cu privirea chipurile tovarășilor de suferință care ascultau uimiți, fixa drept în ochi sentinelele germane. Apoi, scandând bine cuvintele, încheia: “… Și aceasta este înșelătoria ta, doamnă Germanie”. La sfârșit, punea să repete toți cei înrolați în “rezistența albă” cuvintele de ordine, pe care nici un om al Gestapoului, în cele nouăsprezece luni, nu a reușit vreodată să le oprească: – Nu mor nici dacă mă ucid! Cuvântul de consolare, când este autentic, devine o forță de nezdruncinat. Pune în picioare persoane, le înalță capul, le dă să simtă gustul tare al libertății.

Mângâierea, slujirea a libertății

Și noi, astăzi, avem nevoie de mângâiere. Nu pentru că – ca în cazul deportaților în Babilon – încercarea a încetat (“a luat sfârșit sclavia ta”), dar în vederea unei suferințe care se prelungește, nu se mai termină. Descurajarea, decepția, simțământul neputinței și al inutilității, ne slăbesc, istovesc, sfărâmă capacitatea noastră de rezistență. A mângâia, în sens biblic, este ceva mai mult decât a alina o durere. Înseamnă, mai degrabă, a reabilita, a reconstrui în credință, a întări, a consolida temeliile. Mângâierea reprezintă cel mai puternic antidot împotriva disperării.

Este imposibil de a trăi pe pământ fără mângâiere. Ar fi ceva inuman. De fapt Cristos, după ce a împărtășit total condiția noastră, se preocupă să ne ofere acest prim dar esențial: “…Eu îl voi ruga pe Tatăl, și el vă va da un alt mângâietor care să rămână cu voi pentru totdeauna…” (In 14,16). Mângâierea este o prezență care ne eliberează de izolarea noastră, se instalează în singurătatea noastră pentru a ne face un loc de comunicare. Vine să trezească în vidul nostru și în epuizarea noastră forța lui Dumnezeu.

Avem nevoie, mai ales, de un cuvânt de mângâiere care să ne elibereze din sclaviile noastre nenumărate, foarte diferite dar de-a dreptul mai periculoase, pentru că sunt dotate cu tot confortul, mai ceva decât cel din lagărele naziste. Nu suntem sub tirul puștilor. Dar suntem ținta lipsită de apărare a propagandei, a publicității. Avem nevoie, de aceea, de un cuvânt care să ne deschidă o trecere prin sârmele ghimpate ale obișnuințelor comode, ale digerării sforăitoare, ale conformismului, ale modelor, ale bunăstării, ale “muncii forțate” (și suntem noi înșine cei mai cruzi zbiri în privința noastră: vai dacă ne permitem un respiro care să întrerupă lanțul…), pentru a merge spre un Exod necesar mai dur, pentru a ne simți liberi “în interior”.

Vestea cea bună a răbdării

Deci, Petru, revelându-ne diferența abisală dintre calendarele noastre și cele ale lui Dumnezeu (“înaintea Domnului o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o singură zi”), ne descoperă răbdarea nesfârșită a lui Dumnezeu. El întârzie pentru că vrea să ne acorde încă timp, timpul convertirii: “…Are răbdare cu voi, nevrând ca cineva să se piardă, ci toți să aibă timp să se căiască”.

Timpul pe care îl trăim, ziua care ne este dată, această oră precisă, nu este altceva decât timpul răbdării lui Dumnezeu semnat pe orologiul său. Dumnezeu este răbdător, (“Cel prea Răbdător” reprezintă precis ultimul din cele 99 de nume foarte frumoase ale lui Dumnezeu în tradiția musulmană), pentru că nu se resemnează, nu renunță la proiectele sale în privința noastră, așteaptă “cu încăpățânare” ceva diferit de la noi.

Răbdarea sa, într-adevăr, nu introduce un gol, nu determină o așteptare inertă, ci constituie o provocare. Omul este solicitat să vadă ceva care să justifice amânarea oferită. Răbdarea este spațiul în care trebuie să se manifeste noutatea.

Nu este permisă, de aceea, tratarea cu ușurință a răbdării divine. Răbdarea lui Dumnezeu este ceva serios, extrem de angajantă, riscantă: “Sau disprețuiești bogăția bunătății sale, a îngăduinței și a îndelungii lui răbdări, și nu-ți dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire?” (Rom 2,4).

Vestea cea bună a începutului posibil

Începutul Evangheliei lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1,1). Ca deschidere pare mai degrabă banală. Un început de acest fel ar descalifica pe oricare predicator. Un copil care ar începe “Începutul temei despre “o sărbătoare în familie” nu și-ar atrage desigur considerația binevoitoare a învățătorului.

Cineva spune că Marcu cade de îndată într-o “nenorocire” răsunătoare, cel puțin din punctul de vedere al eleganței literare. Fapt este că lui Marcu nu-i pasă de regulile stilistice. Este convins că mesajul conține în sine motive puternice pentru a fi acceptat, de aceea nu se gândește la înveliș, neglijează liniștit modul de prezentare. Noi, mai degrabă, cu un pic de inteligență, am putea traduce liber: totul a început astfel. A început cu proclamarea lui Ioan Botezătorul, cu predica lui Cristos și după aceea a apostolilor, și continuă și astăzi cu “vestea cea bună” prezentată de Biserică.

Marcu se referă la un “principiu” nou (arche). La o creație nouă (“La început Dumnezeu a creat cerul și pământul…”, Gn 1,1). Evanghelia este mereu un început, o posibilitate de a începe sau de a reîncepe. Evanghelia este începutul cunoașterii lui Cristos, al unei vieți cu El, al unui drum parcurs împreună cu el. Evanghelia, deci, este un principiu și izvor de viață creștină. Cristos se așează “la început”. Determină o ruptură cu lumea veche. Și reprezintă noutatea, începutul unei creații noi. Dacă este vreo referire la trecut, această referire este numai pentru “a-l închide” definitiv, și a deschide capitolul speranței și pentru a ne introduce spre viitor.

Cu acest început inofensiv, banal, Marcu în realitate provoacă o răsturnare de proporții însemnate. Și “nefericită” este o lume veche, care dispare în fața evenimentului nemaiauzit, Isus Cristos. Poate am uitat. Dar, pentru a începe, trebuie ca ceva să se termine. Cristos este începutul tuturor lucrurilor. Cu El totul poate să înceapă. Numai să nu rămânem să plângem pe ruine, închiși între sârmele ghimpate ale sclaviilor noastre moderne, îngropați între ruine.

Nu putem să-l urmăm ducând în spate resturile mai mult sau mai puțin glorioase ale trecutului. Totul începe astfel. Cu sfârșitul a ceva. Aceasta este, și nu alta, vestea bucuriei. Astfel, și vestea unui sfârșit poate deveni o “veste bună”.

 

* * *

 

A II-a Duminică din Advent (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Să pregătim niște “paie” pentru leagănul lui Isus!

După o lungă perioadă de viață în comun, petrecută în studiu și meditație, trei ucenici l-au părăsit pe bătrânul lor maestru pentru a-și începe misiunea în lume.

Zece ani mai târziu, cei trei ucenici s-au întors să îl viziteze pe maestru. Bătrânul călugăr le-a cerut să se așeze în jur, pentru că durerile îl împiedicau să se ridice.

Fiecare a început să-și povestească propria experiență.

- Eu, a început primul, cu o tresărire de orgoliu, am scris multe cărți și am vândut milioane de exemplare.

- Ai umplut lumea de hârtie, a spus maestrul.

- Eu, a început să spună al doilea, cu mândrie, am predicat în mii de locuri.

- Tu ai umplut lumea cu cuvinte, a spus maestrul.

A luat cuvântul și al treilea.

- Eu ți-am adus această pernă ca să-ți pui pe ea picioarele bolnave, a spus el.

- Tu, a spus zâmbind maestrul, l-ai găsit pe Dumnezeu.

2. Tema

Ce face Domnul dacă nu îl primești în inima ta?

3. Mesajul zilei

Viața este pregătire.

- Când o mamă așteaptă un copil, pregătește multe lucruri.

- Se fac pregătiri pentru o călătorie, pentru sosirea unei persoane dragi… Ar trebui să se pregătească un examen.

- Duminica trecută am fost invitați să veghem. Să veghem nu înseamnă doar să privim dacă sosește cineva, ci și să facem tot ce trebuie pentru a fi pregătiți. Nu este suficient să știm că sosește Isus, trebuie să ne pregătim să îl primim bine.

Poporul evreu se pregătește pentru venirea lui Mesia.

- Profetul Isaia le dă evreilor vestea consolantă: “Sclavia a luat sfârșit: sosește eliberatorul puternic și bun”. Cine este acest eliberator puternic și bun?

- Profetul Isaia continuă: “În deșert pregătiți calea Domnului!” A pregăti un drum pentru Domnul înseamnă a scoate din inimă tot ceea ce nu îi place și a-l primi imediat cu iubire.

Biserica se pregătește pentru venirea lui Cristos glorios.

- Sfântul Petru ne spune: “Totul trece repede: numai Dumnezeu este veșnic. Domnul întârzie să apară pentru a ne aduce împărăția sa, pentru că are răbdare”. De ce are răbdare? Din două motive: pentru a le lăsa timp celor răi să se convertească; pentru a le lăsa timp celor buni să se pregătească bine. Cum ne pregătim bine? Trăind departe de păcat și umplându-ne, în schimb, de credință, evlavie și dragoste. Trăind ca martori ai evangheliei.

Trebuie să ne pregătim inima pentru venirea lui Isus.

- cu credința și iubirea Mariei;

- cu supunerea slujitoare a lui Iosif;

- cu rugăciunile lui Zaharia și ale Elisabetei;

- cu dorința sinceră a lui Simeon și a Anei;

- privind cerul, asemenea magilor.

Ce dezamăgire să vezi plecând trenul, pentru că ai ajuns târziu!

Ce figură proastă să primești un oaspete important și să nu fii gata!

Ce sfaturi ne dă Ioan Botezătorul?

4. Exemple

a) Îmi povestea un preot:

O fetiță mi-a încredințat un plic pentru săraci. Mi-a spus: “Este plicul meu cu economii”.

Mă gândeam că înăuntru erau zece mii de lire. “A treisprezecea” parte aparține săracilor.

Am deschis plicul: era un milion. Mi-a dat mult de gândit.

Acea fetiță a văzut cu siguranță acele invitații pentru petrecerea vacanței în străinătate. A trecut cu siguranță prin fața vitrinelor atrăgătoare; și ea a visat cu siguranță la o haină nouă frumoasă, la un echipament de mare sau de munte, sau la știu eu ce. Câteva gânduri a avut cu siguranță, ca toți ceilalți, și ca toți ceilalți s-a gândit și la o strategie comună: să închidă gura conștiinței, dând conținutul săracilor, și să se bucure în “sfântă libertate”.

Toți suntem obișnuiți cu ipocrizia. Comunismul ne-a deformat pe toți. Inventăm, fără remușcări, noi nevoi și mii de șiretlicuri pentru a face rost de bani.

Dar ea a rezistat, a spus nu. Am văzut-o mai târziu: era plină de fericire.

b) Se povestește că, împreună cu păstorii care au alergat la grotă, erau și Adam și Eva: îl doriseră atât de mult pe Mântuitor!

Umili, au îngenuncheat în afara grotei. Din când în când priveau darurile sincere pe care păstorii le puneau în fața Domnului nou-născut.

Ce cadou frumos ar fi putut să îi ofere ei Pruncului Isus?

Se priveau în față și, când s-a făcut puțină liniște, s-au ridicat și s-au apropiat de Cel așteptat de neamuri.

S-au prosternat profund, ca pentru a cere marea iertare.

Când Maria le-a cerut să se ridice, aveau lacrimi în ochi. Atunci Adam a prins curaj: a scos din traista lui un fruct foarte frumos, deja mușcat: fructul binelui și al răului din paradisul pierdut și s-a rugat astfel:

- Doamne, iertare: nu avem altceva să îți oferim decât păcatul nostru!

Maria a luat din mâinile lui Adam acel dar și l-a pus la picioarele Fiului.

Când Maria i-a însoțit pe Adam și pe Eva spre ieșirea din peșteră, aceștia erau oameni noi! (Sijoestrem).

 

* * *

 

E așa de frig… Poftiți în jurul focului!

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

O femeie creștină din Indonezia povestește cum i s-au părut, cu ocazia unei vizite făcute în Europa, sărbătorile de Crăciun. “E ca și cum o femeie ar merge la râu cu un coș plin cu rufe la spălat. Copilașul îl așază frumos în plăpumioara lui, bine înfășat, și apoi îl lasă în iarbă, la marginea râului și își vede liniștită de treabă. Deodată îl aude pe copil plângând și își dădu imediat seama că copilașul s-a rostogolit în apă și a fost dus mai departe de curent. Ea își termină treaba, împachetează totul și merge acasă. Când seara o întreabă soțul de copilaș, ea răspunde liniștită: “Copilașul a fost luat de râu. Dar nu te enerva, am încă plăpumioara!” Femeia din Indonezia a recunoscut bineînțeles că e o situație ireală; nici o mamă adevărată nu s-ar comporta astfel. Ea vroia însă doar să ne facă atenți prin această întâmplare asupra realității că la noi, înainte și în timpul Crăciunului, se cântă peste tot colinde. Refrenul “Astăzi s-a născut Cristos” răsună peste tot. Dar unde este de fapt Cristos? se întreabă ea retoric. Lumea e grăbită pe străzi și prin magazine, îmbracă pomi de Crăciun și cântă cântece de Crăciun. Dar unde este copilașul, unde este Isus? Nu cumva ne-am obișnuit să ne mulțumim doar cu plăpumioara goală? Creștinii aprind mii de lumânări și beculețe de Crăciun, dar în inimile lor este așa întuneric, căci nu permit luminii din noaptea sfântă, pe care o emană copilașul din ieslea Betleemului, să intre.

Mai sunt viețile noastre, atât de stresate de ritmul alert al cotidianului monoton uneori, marcate, determinate ori deranjate de acest copil, în așteptarea căruia spunem noi că ne aflăm acum? Înainte de a ne grăbi să răspundem, să nu uităm ce spunea marele Ghandi: “Cu siguranță, aș fi devenit creștin dacă aș fi întâlnit unul”.

Dar nu judecăm oare prea aspru societatea contemporană, gândind în acest fel? Nu e chiar atât de ușor până la urmă să-l recunoaștem în acest copilaș pe Mântuitorul lumii. Nici oamenilor de acum 2000 de ani nu le-a fost simplu, spre exemplu, după cum am ascultat în Evanghelie, să accepte ceea ce Ioan le spune cu atâta sinceritate, că el nu este Mesia, ci doar înainte-mergătorul său, crainicul său. Mulți au văzut în acest predicator puternic și carismatic pe Mesia, și-au pus speranțe în el, pe când el recunoaște că nu e vrednic să-i dezlege nici măcar cureaua încălțămintei celui căruia îi pregătește calea.

Ioan Botezătorul știa că doar adevăratul Mesia putea umple inimile celor care așteptau sincer mântuirea. Dintotdeauna oamenii au fost înșelați de falși salvatori. Dorul după mântuire/împlinire i-a făcut uneori să se grăbească și să-și pună speranțele, să creadă în falși aducători de mântuire: conducători demagogi care le-au oferit ulterior doar suferință, nefericire, conducători de secte religioase, staruri din lumea “show-urilor” de tot felul. De aceea chemarea la convertire pe care o rostește Ioan Botezătorul este atât de actuală și astăzi! Este recomandarea crainicului de a ne întoarce atenția de la toți falșii salvatori spre unicul și adevăratul Mântuitor.

Întoarcere, convertire… sunt cuvinte care sună a renunțare, a tristețe, fără chef de viață. În realitate, convertirea nu este însă decât răspunsul la iubirea lui Dumnezeu, un răspuns la vestea cea bună, pe care ne-a adus-o Cristos: “Convertiți-vă și credeți în evanghelie!” Acestea sunt primele cuvinte din predica lui Isus, așa cum ne-au fost transmise. Nu e vorba de nimic altceva decât de răspunsul de iubire la nesfârșita iubire a lui Dumnezeu. Convertirea înseamnă a recunoaște tot ce nu este în ordine în viața proprie, ceea ce trebuie aruncat afară.

Exemple există din belșug: ne luptăm cu expresii și vorbe dintre cele mai josnice și degradante (Apropo… Un sondaj de opinie plasa românii pe podium, alături de italieni și unguri, în ceea ce privește bogăția și varietatea vocabularului de jargoane, înjurături și construcții licențioase pe care le posedăm), irosim multă forță și fantezie, ca să-i enervăm pe ceilalți sau să ne batem joc de ei. Petrecem atâtea ore pline în fața televizorului și înghițim toate mizeriile pe care manipularea publică ni le poate băga pe gât. Am putea face atâtea alte lucruri bune în tot acest timp irosit! Suntem atât de plini de noi iar mofturile, capriciile și tabieturile proprii ne sunt atât de importante, încât ne este absolut indiferent cum îi merge celuilalt! A te întoarce și a te converti nu e așadar un lucru chiar atât de simplu, înseamnă a te întoarce de la tine spre Cristos, spre ceilalți. În tot vacarmul unei lumi ridicole, care se declară pe de o parte în criză dar pe de altă parte nu-și poate stăvili setea și foamea consumistă (deunăzi arătau canalele de televiziune americani înnebuniți, care fac cozi la Mall-uri de la 4 dimineața și nu vor să piardă ofertele magazinelor în preajma sărbătorilor) nu avem voie să pierdem așadar din vedere esențialul.

Toate aceste aspecte exterioare sunt bune, toate cadourile pot fi apreciate la justa lor valoare, doar dacă reprezintă o expresie a cadoului prin excelență pe care Dumnezeu ni l-a făcut în fiul său Isus Cristos. “După mine vine unul mai puternic ca mine” spune Ioan Botezătorul. De el trebuie să ascultăm, lui trebuie să ne deschidem inima. Oare nu este posibil ca în aceste săptămâni să găsim câteva momente de liniște pentru a reflecta, pentru a redescoperi bucuria rugăciunii? Oare este imposibil ca în harababura și agitația acestor zile premergătoare Crăciunului să aflăm liniștea inimii?

Așadar, dacă am înțeles mesajul lui Ioan Botezătorul, avem două lucruri de făcut. Mai întâi să ne deschidem la ceea ce Isus Cristos vrea să ne spună, iubirii care trebuie să se răsfrângă și să contamineze toate cercurile în care ne învârtim: familie, rude, cunoscuți, prieteni. Nu avem voie să uităm că Isus Cristos este conținutul real al sărbătorii Crăciunului, pe care vrem să o pregătim. Nu e doar o plăpumioară goală, ca în exemplul femeii din Indonezia. E însăși bucuria și conținutul viu al Crăciunului.

Iar în al doilea rând, trebuie să ne deschidem spre ceilalți, să ne desprindem din egoismul în care ne țin legați ambiția, mândria, disprețul față de ceilalți, frica și multe alte vicii și patimi care ne devorează și ne fac să uităm că nu-i putem aparține lui Cristos decât împreună cu ceilalți care sunt ai lui.

Un autor își imagina un dialog fictiv dintre un tânăr al secolului XXI și Cristos. Acesta l-a întrebat pe Isus: “Învățătorule, știm cu toții, că vii de la Dumnezeu și înveți adevărul. Dar în ceea ce privește ucenicii tăi, poruncile tale sau comuniunea cu tine, cum îți place să o numești tu, trebuie să mărturisesc că nu-mi sunt pe plac în mod deosebit, ci din contra. Chiar de curând am avut o dispută violentă cu unul din cei fideli ție. Și așa cum știu toți, nici ucenicii tăi nu sunt totdeauna de acord între ei. Vreau de aceea să te întreb în mod deschis: nu aș putea să-ți aparțin ție, adică, vreau să spun, fără să fiu nevoit să am o relație deosebită cu așa numiții tăi adepți? Vreau să te urmez, desigur, și, cum să-ți spun, vreau să fiu creștin, dar fără așa zisa comunitate, fără Biserică și toate celelalte chiar nu se poate?!”

Atunci l-a ascultat Cristos cu foarte mare atenție și i-a spus: “Ascultă, vreau să-ți istorisesc ceva. Erau odată mai multe persoane, care stăteau într-o bună zi la discuții. Când se lăsă seara și fură cuprinși de întuneric, au cărat din pădure și au făcut repede o grămadă mare de lemne și aprinsă rapid focul. Așa stăteau ei împreună la foc, încălzindu-se, în timp ce flacăra le lumina chipurile. Era însă unul dintre ei, care nu mai voia să rămână în compania celorlalți, ci pur și simplu singur. Așa că a luat un lemn mare arzând din foc și s-a așezat la o parte, departe de ceilalți. Ciotul de lemn pe care-l luase din foc îi făcea și lui chipul să strălucească și emana de asemenea căldură. Curând însă flacăra lui a scăzut iar omul care a preferat să stea singur, considerând că nu are nevoie de ceilalți, a simțit din nou întunericul și frigul nopții. Atunci s-a răzgândit, și-a luat bucata de lemn stins și răcit de acum și l-a adus din nou în flacăra marelui foc din mijlocul celorlalți, unde s-a reaprins și a reînceput să ardă. Iar omul nostru s-a așezat din nou în cercul celorlalți. S-a reîncălzit iar strălucirea flăcării îi lumina din nou chipul”.

Și Isus spuse în final: “Cine îmi aparține mie, este aproape de foc. Eu am venit în lume să aprind pe pământ cel mai mare foc, și cât de mult doresc, ca el să fie deja aprins!” E așa frig… Trăim într-o lume atât de rece! Bine ați venit așadar în jurul focului lui Cristos! Fie ca acest foc să ne încălzească inimile și să ne lumineze nu doar chipul, ci întreaga viață!

 

* * *

 

Duminica a II-a din Advent (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Felix Roca
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 7 decembrie 2008

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.