Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
Isaia 62,1-5
1Corinteni 12,4-11
Ioan 2,1-12

Ioan 2,1-12

În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii și mama lui Isus era acolo. A fost invitat la nuntă și Isus cu discipolii lui. Întrucât se terminase vinul, mama lui Isus i-a zis: “Nu mai au vin”. Dar Isus i-a spus: “Ce ne privește pe mine și pe tine, femeie; încă nu a venit ceasul meu”. Mama lui Isus a spus slujitorilor: “Faceți tot ce vă va spune”. Erau acolo șase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de optzeci sau o sută douăzeci de litri. Isus le-a zis: “Umpleți vasele cu apă!” Iar ei le-au umplut până sus. Atunci le-a zis: “Scoateți acum și duceți stolnicului nunții!” Ei i-au dus. Când a gustat stolnicul apa devenită vin – și el nu știa de unde este, dar slujitorii care o aduseseră știau – stolnicul l-a chemat pe mire și i-a spus: “Orice om pune mai întâi vinul cel mai bun, iar când s-au îmbătat, pe cel mai slab. Tu ai ținut vinul cel mai bun până acum!” Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Și-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el. După aceea, a coborât la Cafarnaum el, mama lui, frații săi și discipolii și au rămas acolo câteva zile.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Mihai Blaj
pr. Eduard Patrașcu
Diverși alți autori
pr. Lucian Păuleț
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Șerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Vinul minunat și minunea vinului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Isus, deși este Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om ca și noi, afară de păcat (2Cor 5,21; Evr 4,15; 1Pt 2,22), având prieteni și dușmani. Invitat în casele lor, atât de unii cât și de alții, accepta, folosindu-se de aceste ocazii pentru a se destăinui, pentru a-și face cunoscută misiunea mesianică. Începutul a fost la nunta din Cana Galileii.

Lecturile de azi ne oferă un buchet de învățături deosebit de frumoase și mai ales folositoare pentru viața noastră spirituală.

Lectura I-a. Ceea ce vrea să ne dezvăluie Isus la nunta din Cana a fost prezis de sute de ani mai înainte de către profetul Isaia. Acesta afirmă că nunta are un rol de simbol pentru credință și anume: Dumnezeu urmărește unirea cea mai intimă cu omul. Păcatul se opune. Isus a venit să-l înlăture; îl ia asupra sa, ca atât Dumnezeu, cât și omul să sărbătorească cu cea mai mare bucurie unirea ipostatică dintre cele două firi – divină și umană – din Cristos, prin care să se realizeze unirea dintre Dumnezeu și fiecare om. După cum se bucură mirele de mireasă, așa se va bucura Dumnezeu de tine. Când? Când fiecare om se străduiește să atingă intimitatea cu Isus de care s-a bucurat sfântul Paul, afirmând cu sinceritate: Pentru mine a trăi este Cristos (Fil 1,21), fiindcă numai în acest caz viața noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (Col 3,31), în care suntem, trăim, ne mișcăm (Fap 17,28).

Lectura a II-a. La nunta din Cana începe un raport nou între Cristos și ucenici printr-o legătură bazată pe credință: Au crezut în el ucenicii lui. Din acest raport nou s-a zămislit Biserica; ea se va naște în toată splendoarea existenței sale în ziua de Rusalii prin și sub directa acțiune a Duhului Sfânt (cf. Fap 2,1-47) și Domnul sporea zilnic obștea celor care se mântuiau, apărând în lume ca o comunitate carismatică prin excelență. Unuia Duhul îi dă harul de a comunica înțelepciunea lui Dumnezeu; altuia, același Duh, îi dă harul de a împărtăși cunoașterea lui Dumnezeu; unul primește de la același Duh tăria credinței; altul, puterea de a vindeca; altul, puterea de a face minuni; unul are darul profeției; altul știe să recunoască ceea ce vine de la Duhul Sfânt; unul primește darul de a spune tot felul de cuvinte pline de mister; altul primește darul de a-l explica.

O Biserică atât de minunată nu se putea naște decât din chinuri, suferințe, fiindcă așa este rânduiala pe pământ. La cererea preacuratei Maria de a-i ajuta pe cei doi miri, Isus răspunde că nu a sosit ceasul său. El a făcut minunea, schimbarea apei în vin și ucenicii au crezut în misiunea sa mesianică – el este trimisul lui Dumnezeu – arătând că este profetul care trebuia să vină în lume (In 6,14); dar el numește ceasul său numai pe acela în care ucenicii vor crede în iubirea lui; în acest scop s-a rugat la Cina cea de Taină: Tată, a venit ceasul, preamărește-l pe Fiul tău, ca și Fiul tău să te preamărească pe tine! (In 17,1). Că a fost bun vinul provenit din apă, nu ne îndoim, fiindcă o spune nunul, dar zămislirea Bisericii din vinul minunat este cu adevărat o minune care dăinuie și azi.

Lectura a III-a. “La nunta din Cana, Isus, de la înălțimea perfecțiunilor sale, privește cu ochi îngăduitori stropul de bucurie cu care trudita omenire caută să-și îndulcească puțintel amarul existenței sale; el nu osândește blestematele de băuturi care aduc atâtea rele, ci vrea să prelungească bucuria” (Papini), o înnobilează, o sfințește, o mărește și vrea ca însăși apariția sa între oameni să fie o bucurie de nuntă. Ioan Botezătorul îl numește pe Isus mire și spune despre sine că se bucură foarte mult ascultând glasul lui (In 3,29). Isus însuși s-a definit ca mire și a spus despre ucenicii săi că nu pot fi triști și postelnici atâta timp cât mirele este cu ei (Mt 9,15).

La solemnitatea Nașterii Domnului spuneam că o bucurie continuă este o naștere continuă a lui Isus în noi, acum însă putem spune că bucuria creștină este un semn al preamăririi lui Isus, este adeziunea miraculoasă la opera mântuirii, o convertire continuă spre Dumnezeul vieții fără de moarte și al tinereții fără de bătrânețe; bucuria este semnul celui ce se simte mântuit și, cu cât sunt mai mulți cei care se bucură, cu atât preamărirea lui Cristos este mai mare. Bucuria noastră în Cristos trebuie să constituie misiunea care schimbă apa – lacrimile tuturor suferințelor – în vin; Lacrimae poenitentium vinum angelorum, adică: Lacrimile celor care fac pocăință este vinul îngerilor (sfântul Ambrozie), viața devenind plină de credință, speranță și iubire pentru toți cei cu inima curată din jur.

Ca să ținem mereu aprinsă în suflet flacăra bucuriilor sfinte, Isus a voit ca misiunea de la Cana să aibă un caracter profetic asupra Cinei celei de Taină, când avea să schimbe pâinea și vinul în trupul și sângele său (Mt 26,26-27), oferindu-ni-le ca hrană și băutură spirituală, izvor de bucurii sfinte pe pământ și garanție a participării la ospățul de nuntă al Mielului din împărăția veșnică (Ap 19,1-10), fiindcă această hrană și băutură poartă în sine germenul învierii (In 6,54).

Chemarea noastră în sânul Bisericii constă în a fi vinul miraculos al bucuriilor spirituale. Cine ne mai poate ajuta?

La nunta din Cana, preacurata Fecioară Maria se arată ceea ce va fi pentru Biserică: mijlocitoarea tuturor harurilor. Când ea a constatat lipsa vinului și încurcătura mirilor, vine cu credință și cu autoritate la Isus, Fiul ei, zicând: Nu au vin. Ruga ei este o poruncă? Ruga este poruncă numai când este pornită dintr-o iubire total dezinteresată, deoarece iubirea sau este gratuită sau nu este iubire. Era obiceiul atunci, dar și azi, de a se aduce un dar celor doi căsătoriți, fiind la început de drum și, cum tot începutul este greu, iubirea transformată în caritate, darul constituie un motiv de bucurie pentru a înfrunta necazurile viitoare. Preacurata Maria crede că a sosit momentul ca Fiul să-și ofere darul acolo unde lipsea totul, vinul care are menirea să înveselească inima omului (Ps 104,15). Isus îi răspunde cu o zicală la modă pe atunci care avea sensul: Oare ne privește pe noi să rezolvăm problema sau pe ei? Răspunsul lui Isus nu trece peste limitele bunei-cuviințe, ci arată un motiv întemeiat pentru a se scuza, anume că misiunea sa mesianică este independentă de orice legătură de rudenie. Numai că preacurata sa mamă îl cunoaște și știe să-i citească gândurile ascunse sub vălul unor cuvinte aparent reci; prin urmare, cere slujitorilor să facă tot ceea ce el le va spune. Iubirea se poate înveli și în cuvinte reci, ba uneori chiar așa trebuie să se procedeze. Îmi amintesc de un episod din romanul lui Alessandro Manzoni – Logodnicii -, cum un croitor, om simplu dar măreț în amabilitatea sa, cunoscând pe cineva mai sărac decât el, a adunat din cele ce avea pe masă într-o zi de sărbătoare, le-a pus într-o strachină, a mai înfășurat o pâine într-un șervet și le-a dat fiicei sale, zicându-i: Ia legătura aceasta, mai ia și această sticlă cu vin și du-te la văduva Maria! Spune-i că i le-ai adus ca să se bucure și ea împreună cu pruncii ei. Dar să i-o spui frumos, așa încât să nu se pară că este pomană. De vei întâlni pe cineva, să nu spui unde te duci!

Știm să oferim cu gingășie în așa fel ca darul să nu umilească pe aproapele? Putem oferi garanția sfințeniei noastre când ducem darul de nuntă? Nu facem bine altora din interes material, pământesc, din dorința de a fi stimați, apreciați, lăudați? A da cu gând străin de iubire curată înseamnă a face un fel de campanie electorală sau filantropie, nicidecum caritate creștină.

 

* * *

 

Grija pentru ceilalți este începutul miracolelor

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfântul Ioan o menționează în Evanghelia sa pe Maria de două ori: la nunta din Cana, începutul activității publice a lui Isus, și la crucificare, adică la încheierea acesteia. Această încadrare vrea probabil să ne comunice că Maria, ca mamă biologică a lui Isus, nu a avut un rol pasiv în viața lui, ci a fost activ implicată în opera de mântuire a lui Isus. Pasajul de astăzi ne relatează nunta din Cana. Maria, mama lui Isus, a fost invitată, la fel și Isus și discipolii Săi. În timpul nunții însă vinul s-a terminat. Maria s-a dus atunci la Isus pentru a-i cere să facă ceea ce Ioan ne spune că a fost primul Său miracol. Dar dacă acesta a fost primul miracol al lui Isus, cum știa Maria că Fiul ei ar putea face așa ceva? Mamele bune își cunosc copiii. Ele știu talentele și potențialul ascuns al copiilor lor. Sunt mulți tineri și tinere care au realizat lucruri mari în viață pentru că mamele lor au crezut în ei și i-au încurajat.

Din episodul nunții din Cana se mai naște însă o întrebare fascinantă: cum de Maria, care probabil știa de treizeci de ani de când trăia sub același acoperiș cu Isus că Acesta este făcător de minuni, nu i-a cerut niciodată să îi înmulțească pâinile de la masa lor, sau să transforme apa lor în vin, sau să le dubleze veniturile din atelierul lui Iosif? De ce nu i-a cerut niciodată lui Isus să își folosească puterile miraculoase pentru a o ajuta pe ea, dar în schimb i-a cerut să își folosească aceste puteri pentru a-i ajuta pe alții? Gândiți-vă la aceasta. Dacă ați avea un copil care are puterea să dubleze banii colegilor de la școală, nu i-ați cere să dubleze și banii din casă? La urma urmei caritatea începe de acasă, nu? Dar pentru Maria și pentru Isus nevoile celorlalți vin înainte.

Să luăm de exemplu cazul lui Isus. El a știut că are această putere de a face miracole. După postul de patruzeci de zile în deșert, îi era foame iar diavolul i-a sugerat să transforme câteva pietre în pâine, și să mănânce, dar nu a făcut așa. Mai apoi însă a înmulțit pâinile pentru mulțimile care îl urmau. Ce ne spun oare Maria și Isus prin gesturile lor? Ne spun că darurile pe care ni le dă Dumnezeu nu sunt în principal pentru a fi folosite pentru noi, pentru familiile noastre, ci pentru slujirea celorlalți. La fel ne spune și Sfântul Paul în a doua lectură, când enumeră multele daruri ale Duhului Sfânt și adaugă că “fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor” (1Corinteni 12,6) și nu pentru binele personal.

Astăzi este o zi potrivită pentru a ne întreba: “Ce dar mi-a dat oare mie Dumnezeu? Folosesc oare acest dar în special pentru binele meu sau pentru slujirea celorlalți din comunitate?” Ne întrebăm uneori de ce nu mai există astăzi mai multe manifestări ale Duhului Sfânt, așa după cum citim în Biblie. Poate că motivul este că am devenit tot mai mult și tot mai mulți egoiști. Dacă am începe să folosim darurile pe care le avem pentru binele comun – darul rugăciunii, al cântului, al învățării, al împărtășirii, al încurajării, al sprijinului, al motivării, al scrisului ș.a.m.d. – atunci aceste daruri ne-ar putea aduce în curând și miracole. Grija pentru ceilalți este începutul miracolelor.

Unul dintre sfinții care au făcut miracole uimitoare a fost Sfântul Francisc de Assisi. El a putut să facă atâtea pentru că s-a dăruit total slujirii lui Dumnezeu și binelui celorlalți. Să încheiem atunci cu faimoasa sa rugăciune:

Doamne, fă-mă un instrument al păcii Tale:
să revărs iubirea în locul urii, să aduc iertarea în locul ofensei,
să realizez unirea în locul discordiei, să proclam adevărul în locul minciunii,
să sădesc credința în locul îndoielii, să trezesc speranța în locul disperării,
să aprind lumina în locul beznei, să dăruiesc bucuria în locul mâhnirii.
Doamne, fă, să caut nu să fiu mângâiat, ci să mângâi,
nu să fiu înțeles, ci să înțeleg, nu să fiu iubit, ci să iubesc.
Căci cine se dăruiește pe sine, acela primește,
cine se uită pe sine, acela se regăsește, cine iartă, acela este iertat,
cine moare, acela învie pentru viața veșnică.

 

* * *

 

Îl chemară pe Isus la nuntă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne vom concentra astăzi atenția asupra lecturii evanghelice care ne prezintă episodul Nunții din Cana Galileii. Motivul pentru care această pericopă se află în liturghia acestei duminici, a doua după Epifanie, este indicat în cuvintele conclusive: “Aceasta a făcut-o Isus ca început al semnelor, în Cana Galileii. Și-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el”. La Cana a avut loc o nouă Epifanie a lui Isus: El s-a manifestat așa cum se manifestase la început magilor și lui Ioan Botezătorul atunci când a fost botezat în Iordan. S-a “manifestat” nu numai așa, pur și simplu, ci s-a lăsat să fie văzut. De fapt mulți L-au văzut pe Isus în cei treizeci de ani care se scurseseră de la venirea magilor și până la Botezul Său din apele Iordanului, însă El nu la toți s-a manifestat, adică nu toți își dădeau seama cine anume era El în realitate, ascuns sub aparențele ce se puteau observa. Și de data aceasta, în Cana Galileii, rodul manifestării sale este credința: “Isus… și-a arătat gloria, iar discipolii lui au crezut în el”.

Doresc să citesc pericopa evanghelică într-o altă cheie decât cea obișnuită, care să țină cont de faptul în sine, mai mult decât diferitele semnificații spirituale și mistice pe care evanghelistul Ioan i le atribuie (Euharistia, Botezul, etc.). Faptul este acesta: la Cana Galileii era o nuntă, și cum această localitate era numai la puțini kilometri de Nazaret, se vede că părinții mirilor se înrudeau cu familia lui Isus, pentru că la nunta aceasta era de față și Maria, mama lui Isus, și după cât se pare nu se afla acolo numai ca simplă invitată, ci mai degrabă ca una dintre acele persoane prietene ale casei, care în mod obișnuit în asemenea ocazii sunt chemate să dea o mână de ajutor pentru ca toate să iasă bine. Isus, pe vremea aceea , adică la puțin timp după Botezul Său în Iordan, se afla prin părțile acelea și de abia începuse a predica ucenicilor Săi. Mirii îi invitară și pe ucenici la nuntă împreună cu Isus: “Și la nuntă a fost chemat și Isus cu ucenicii Săi”. Aceasta este scurta știre din Evanghelie pe care va trebui să o dezvoltăm astăzi.

Cunoaștem cu lux de amănunte tot ceremonialul unui banchet nupțial, care după obiceiurile de atunci dura opt zile. După vreo câteva zile cei din casă observară că vinul e pe sfârșite. Seninătatea mirilor și a familiei lor era periclitată. Ceea ce trebuia să rămână pentru ei una dintre cele mai frumoase amintiri din viață, poate unica sărbătoare adevărată din cursul vieții lor, era pe cale de a se transforma într-o ocazie de umilire. Puținul vin era lucrul cel mai bun pe care-l puteau oferi invitaților, dar dacă și acesta lipsea, mirilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să-i lase să plece pe la casele lor, fără a-i mai putea servi cu ceva. Maria, care se afla printre ei, observă această neliniște a casnicilor, și îi spuse lui Isus: “Nu mai au vin”. Isus s-a împotrivit puțin dar în cele din urmă a săvârșit minunea: apa se preface în vin pentru a continua nunta (“Apa, văzând fața Dumnezeului său, s-a înroșit.” – versiunea poetică a minunii). Prezența lui Isus a salvat situația îngrijorătoare a mirilor și a permis continuarea nunții.

Învățătura ce trebuie trasă din acest delicat episod evanghelic poate fi formulată în câteva cuvinte: ceea ce li s-a întâmplat mirilor din Cana Galileii se poate întâmpla la orice nuntă, la oricare căsătorie dintre un bărbat și o femeie: aceasta începe cu entuziasm și bucurie; vinul este tocmai simbolul acestei bucurii, iar dragostea reciprocă îi este cauza. Însă această cauză și această bucurie – asemenea vinului de la Cana Galileii – cu trecerea zilelor și a anilor se consumă, se termină. Fiecare sentiment omenesc, tocmai pentru că este omenesc, este recesiv, tinde spre ardere, spre secătuire: “Obișnuința este acel monstru care devorează toate sentimentele noastre”(Shakespeare); atunci se abate asupra familiei norul tristeții și al plictiselii; celor invitați la nuntă, care sunt fiii și fiicele, nu li se mai poate oferi nimic decât propria oboseală, răceala reciprocă, și prea adesea propria și amara deziluzie. Ciuturile pline cu răcoarea scoasă din fântână, focul la care veniseră să se încălzească, acum este pe cale de a se stinge, și cu toții caută alte surse de încălzire, alte focuri în afara casei, pentru a-și încălzi inima cu afecțiune.

Să existe oare vreun leac pentru această tristă perspectivă? Pentru această cangrenă a societății? Da, există, și nu este altul decât cel ce ne-a fost prezentat la Cana Galileii: de a-L chema pe Isus la propria noastră nuntă, în viața noastră. Dacă El va fi un prieten al casei noastre, la El vom putea alerga atunci când observăm că ne scade entuziasmul, delicatețea fizică, noutatea și mai ales dragostea de miri, pentru ca din apa rutinei, a obișnuinței, puțin câte puțin, El să ne prepare un vin mai bun decât cel de la început, adică o dragoste conjugală mai puțin efervescentă decât cea din tinerețe, dar mai nobilă și de mai lungă durată, compusă din înțelegere și din cunoaștere reciprocă, din solidaritate, și mai ales din acea capacitate de a ierta. O astfel de dragoste conjugală va ști să devină și o dragoste evanghelică, o dragoste față de aproapele; din eros va deveni agape. Primul eros era dragostea de căutare, de posedare și de bucuria celui iubit; aceasta este incapabilă de a iubi altceva decât lucruri și persoane frumoase, astfel încât totul se reduce adesea la iubirea frumosului, nu a persoanei. Agape însă înseamnă dragostea creștină, compusă din dăruirea de sine, din acceptarea partenerului care știe să se bucure de el, fără a-l instrumentaliza și a-l face sclav. Această dragoste, atunci când este sănătoasă și genuină, nu exclude între soți “erosul”, adică atracția și dorința reciprocă, ci o ancorează de ceva mai mare și mai stabil, adică de însăși dragostea Tatălui adusă nouă de Isus Cristos: o dragoste gratuită, iertătoare, care știe să reziste chiar și la pierderea frumuseții și a tinereții, tocmai pentru că nu este stimulată de frumusețea partenerului, ci de faptul că participă la însăși dragostea Tatălui.

Acum este timpul să ne întrebăm concret: ce înseamnă a-L chema pe Isus la propria noastră nuntă. Înseamnă mai întâi de toate a recunoaște chiar de la bun început că starea de căsătorie nu este o problemă particulară între un bărbat și o femeie, în care religia sau preotul trebuie să intre numai pentru a-i stropi cu puțină apă sfințită, sau numai a da un oarecare fast exterior, ci este o vocație, o chemare, spre a realiza într-un anumit mod propria viață și propriul destin. Este o vocație care vine de la Dumnezeu și numai în El trebuie să-și afle norma conduitei și toată tăria.

Harurile și slujirile sunt diferite, ne spune Sf. Pavel în lectura a doua de astăzi. Există slujirea Duhului, la care suntem chemați noi preoții, și pentru care am îmbrățișat cu bucurie celibatul, și există slujirea vieții la care sunt chemați soții creștini. Însă Unul este Duhul, Unul este Domnul, Unul Singur Dumnezeu care lucrează în toți. De aceea căsătoria este un sacrament, așa cum este și preoția, și din slujirea trupului, căsătoria poate deveni, ca și celibatul, tot slujirea Duhului. Prin ea cei doi soți uniți în căsătorie îl pot face pe Isus prezent între ei și în ochii fiilor lor, prin semnul dragostei lor reciproce, tot așa cum preotul îl face prezent prin semnul vinului și al pâinii pe altare.

Prin urmare, căsătoria este un sacrament, însă în același timp este și un har. Altădată Cuvântul Domnului ne-a amintit cum că propria căsătorie trebuie trăită escatologic, cu alte cuvinte cu ochii ațintiți spre viitor; astăzi Sfânta Liturghie ne spune să o trăim carismatic. Trăirea carismatică a propriei căsătorii înseamnă a o trăi ca pe un har propriu, o manifestare particulară a Duhului Sfânt, pentru folosul comun. Prin urmare, căsătoria nu este numai o simplă “stare civilă”, ci un har, adică un dar și o chemare. Sf. Pavel spune că harul căsătoriei își are sensul plecând de la misterul ce unește printr-o legătură veșnică pe Cristos cu Biserica Sa: “Bărbaților, iubiți-vă soțiile așa cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea… Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos și la Biserică.”

Căsătoria este un dar în dublu sens: în sens pasiv, ca un dar primit de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, și în sens activ, ca o dăruire de sine (“s-a dat pe sine pentru ea”). La aceste nivele trebuie înțeles ceea ce este mai intim în căsătorie: dăruirea de sine partenerului trebuie să triumfeze încet-încet asupra dăruirii partenerului pentru sine. Întrebări de felul acestora: Ce aș mai putea avea de la soțul meu (soția mea) și nu am? trebuie să înceteze, dar în același timp fiecare trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: Ce aș mai putea face pentru el (ea) și nu am făcut?

Trăirea căsătoriei în mod carismatic înseamnă că trebuie trăită în bucurie, pentru că Isus spune: “Este mai ferice să dai decât să primești”. Isus a mai spus că trebuie să luăm jugul Lui asupra noastră pentru că acest jug este dulce și ușor. Aceste cuvinte trebuiesc explicate pe larg bărbaților și femeilor creștine, căci tocmai pentru ei și pentru ele sunt spuse. Viața conjugală înseamnă două persoane care trag la același jug; dacă acest jug este cel al trupului, al plăcerii, al interesului sau al lumii, el este nespus de greu, și după trei sau patru ani devine chiar insuportabil. Însă dacă acesta este jugul lui Cristos, al Cuvântului și al Dragostei Sale, atunci devine nu numai ușor ci chiar dulce și atrăgător.

Dar cine ne poate da nouă tăria de a realiza lucruri atât de dificile, dacă nu însuși dătătorul harului, adică Duhul lui Isus Cristos? Într-adevăr, Duhul Sfânt este marele renovator al căsătoriilor, lumina soților creștini. Tocmai pentru că El este Dragoste, darul lui Dumnezeu prin excelență, El ne învață a ne iubi și a ne dărui. Cunosc câteva căsătorii reînnoite în Duhul Sfânt, care sunt într-adevăr uimitoare: oameni care se cercetează împreună înaintea Domnului cu privire la aspectele propriei lor vieți; soți care se iubesc cum nu s-au iubit niciodată, într-un mod cu totul nou, care se edifică reciproc, care în fiecare seară, după o zi de lucru, se roagă împreună până noaptea târziu.

Într-o seară, după ce făcusem o vizită unei astfel de familii, nu știam cum să-i mulțumesc mai bine lui Isus. Îmi venea în minte descrierea căsătoriei dintre creștinii primelor veacuri ale Bisericii făcută de un scriitor provenit din păgânism: “Cine va fi în stare – spunea el – să descrie fericirea unei căsătorii pe care Biserica o consfințește, Euharistia o confirmă, binecuvântarea o marchează, îngerii o aclamă și Tatăl o aprobă? Cât este de frumos jugul care-i unește pe doi credincioși, care au o singură nădejde, una și aceeași dorință, o singură regulă de viață și una și aceeași voință de a sluji! Niciun fel de despărțire între dânșii, nici trupească și nici sufletească. Ei sunt cu adevărat ‘doi într-un singur trup’; însă unde este un singur trup acolo este și un singur duh. De fapt, împreună se roagă, împreună se mortifică, împreună postesc, se instruiesc împreună și tot împreună se îndeamnă la bine și se susțin. Împreună în Biserica lui Dumnezeu, împreună la masa Domnului, împreună în dificultăți și persecuții, și tot împreună chiar în mângâiere și ajutorare. Niciunul nu se ascunde de celălalt, nu-și fac necazuri unul altuia. Dacă este de vizitat un bolnav sau de ajutat un sărac, aceasta o fac cu toată libertatea și cu toată inima. Pomana o fac fără reproșuri, jertfele fără scrupule, observanța cotidiană fără impedimente; nu sunt nevoiți a-și face pe furiș semnul crucii, a lăuda cu neliniște sau a pronunța în tăcere binecuvântarea. În casa lor răsună psalmii și cântările sfinte și se iau la întrecere cine știe să cânte mai bine și mai frumos Domnului. Văzând și auzind toate acestea, Isus Cristos se bucură și le trimite pacea Sa. Unde sunt doi, acolo este și Cristos, și unde se află El, acolo nu are ce căuta cel rău” (Tertulian).

Prima lectură de astăzi ne-a descris și ea o reînnoire a căsătoriei: aceea dintre Dumnezeu și poporul Său: o dragoste devastată de infidelitatea miresei începe să se înfiripeze; cei care erau despărțiți se caută, și aceea care se socotea “părăsită” este numită “plăcerea Mea”: “Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa se va bucura Dumnezeul tău de tine”. Dacă există în comunitatea noastră soți descurajați, dezamăgiți în căsnicia lor, soți lipsiți de dragoste, care trăiesc ani și ani în acea îngrozitoare stare ce se numește divorțul inimii, simt că aceste cuvinte sunt o făgăduință și pentru ei: Dumnezeu este credincios, și aceasta este o mare garanție! El care într-o zi le-a dat harul de a-și voi binele unul altuia, poate reînvia acel har și acel bine pe care vrea să le reînvie! Euharistia, care este Sacramentul Noului și Veșnicului Legământ, să îi ajute pe toți bărbații și pe toate femeile creștine să își reînnoiască Legământul lor de dragoste, pentru ca să poată înainta împreună spre dragostea cea veșnică.

 

* * *

 

La vita e bella

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

În sărbătoarea Sfintei Familii am spus la o predică că una dintre problemele cele mai grave cu care se confruntă familia autohtonă de azi e problema alcoolismului. Într-o dimineață de Advent, tot la o predică, inspirat de gestul strămoșului nostru dac Burebista care, văzând că nu-i mai vin oamenii la oaste din cauza vinului, a pus să se taie toate viile, sugeram apocaliptic credincioșilor că mai bine își iau topoarele și fac praf toate butoaiele din beci decât să ardă cu ele cu tot în iad. Și iată că azi, la evanghelie, Isus dă de băut la un sat întreg de oameni, și nu puțin, ci 600 l de vin! Sau ca să fim corecți, după ce aceștia au băut tot vinul pe care mirele și-l pregătise pentru nuntă – și presupun că știa cam câți oaspeți va avea și cam cât vin îi va trebui, dar probabil că, în seara respectivă, setea a fost mai mare -, Isus le mai dă de băut încă 600 l de vin. Și încă ce fel de vin! Așa de bun că l-a năucit din prima pe nașul mare. Și încălziți fiind de vinul celălalt, și văzând cât e de bun ăstalalt, vă dați seama că n-au stat să se uite la el, dar au băut cu încredere. Or, după ce Isus face un asemenea gest, mai predică părinte despre alcoolism!

Mai exagerez și eu, poate n-a fost chiar așa. Evanghelia a surprins doar esența. Indiferent de amănunte însă, Isus Cristos mi-a dat la Cana Galileii o zdravănă lecție de creștinism. Și m-a învățat să privesc puțin altfel viața și credința creștină. Mi-am dat seama de următorul lucru. Deși în Biserică cei mai mulți dintre membri sunt laici, tonul într-ale credinței e dat mai ales de călugări și preoți. Ei predică, ei dau legi, ei fac cel mai mult teologie, într-un cuvânt, așa cum am spus, ei dau tonul în Biserică. Călugării și preoții sunt însă persoane care au despre viață o concepție mai sobră, mai austeră, pentru că ei înșiși au renunțat la viața lumească pentru altceva. Și poate, neintenționat, atunci când dau tonul, prezintă viața puțin prea sobru, prea auster, prea în nuanțe de gri, ajungând poate chiar să exagereze și să prezinte creștinismul ca o credință anti-viață, adică împotriva bucuriei de a trăi. Și au făcut ca, uneori, la credincioși, orice bucurie pe care le-o oferă viața să fie asociată cu un sentiment de vină. Mă bucur de o mâncare bună, de un pahar de vin, de o distracție, dar parcă ceva din mine îmi spune că nu e bine, că nu se cade, că plăcerea e un păcat, că eu trebuie să mă abțin, să mă jertfesc, să renunț. Și se întâmplă că până și soția care se bucură de și cu soțul ei, deși știe că nu face niciun păcat, se simte totuși vinovată și impură. Pentru că un adevărat creștin trebuie să fie un om al jertfei, al renunțării, al postului, un om care nu se lasă ademenit în niciun fel de bucuriile lumești. Și dacă întrebi pe mulți creștini ce înseamnă pentru ei a fi creștin, îți răspund că a fi creștin înseamnă să nu faci asta, să nu faci asta și să nu faci asta. De ce au ajuns tinerii să nu mai iubească Biserica și pe Cristos? Pentru că cine are nevoie de o religie care mai mult îmi interzice decât mă încurajează? Care nu mă lasă să mă bucur de nimic în viață? De o religie trăită cu biciul în mână, ciliciul în jurul corpului și cenușa pe cap? De o religie care face din viață un praznic și din orice bucurie ori plăcere un mormânt? De o religie care mă învață că viața e doar dincolo și că tot ce-i aici e aparență, e un test, o paranteză, și că trebuie să trăiesc mereu crispat, atent în fiecare moment să nu mai greșesc cu ceva și întrebându-mă la fiecare respirație: oare ce păcat am mai făcut? Cine are nevoie de o astfel de credință?

Nu-i așa că la atenționarea Mariei – “Vezi că nu mai au vin!” -, creștinul adevărat ar fi răspuns: “Ce treabă ai tu femeie cu vinul lor? Nu-i de ajuns că am venit aici, deși un om serios ca mine nu ar trebui să se coboare la astfel de distracții lumești? Nu vezi că mulți sunt deja amețiți? Ce vrei, să-i îmbătăm pe toți” Isus, însă, mă surprinde la nunta din Cana Galileii. Mă surprinde în special că a ales să-și înceapă activitatea publică la o nuntă. Ce salt! Vechiul Testament se termina în deșert, cu un om îmbrăcat în piele aspră de cămilă și având drept hrană ierburi amare, iar Noul Testament începe la o nuntă, cu dans, bucate alese și vinuri nemaipomenite. Oare e întâmplător că Isus începe așa? Oare nu vrea să ne spună că odată cu el s-a terminat cu oprimarea, cu încruntarea și cu deprimarea și că au venit în sfârșit timpurile mesianice? Că a venit în lume Mirele și că din acel moment începe marea nuntă a lui Dumnezeu cu oamenii? Și ceea ce s-a întâmplat la Cana Galileii, nu se va repeta de atâtea ori în viața lui Isus? Îl vedem pe Isus postind toată ziua? Nu! A făcut-o o singură dată și bine, 40 de zile de deșert și pregătire. Îl vedem încruntat și rigid? Doar când stă de vorbă cu farizeii ori alungă comercianții din templu. Îl vedem însă de atâtea ori stând la masă și bucurându-se cu oamenii. Și Evangheliile notează așa de multe asemenea momente încât am putea afirma că Isus nu pierdea nici un moment să stea cu cineva la masă. Îl vedem stând la masă cu vameșii, care erau oameni bogați și presupun că nu mâncau chiar orice. Îl vedem stând la masă cu prietenii săi, Lazăr, Maria și Marta, iar aceasta din urmă trebăluia de zor căci pregătea cu siguranță ospăț mare. Îl vedem luându-le apărarea ucenicilor atunci când farizeii îi acuză că nu postesc, spunându-le să-i mai lase cu postul că acum e Mirele cu ei. Îl vedem la Cina cea de Taină mâncând și bând cu ucenicii. Îl vedem chiar și după înviere când pentru a dovedi că nu-i nălucă, ce face? Cere ceva de mâncare! Nu vrea să fac din Isus un gurmand și un chefliu, Doamne ferește, dar trebuie să înțelegem că Isus a iubit viața, că nu a respins plăcerea de a trăi, că nu a respins bucuriile noastre lumești. Și dacă a așezat drept început al activității sale publice o nuntă, e tocmai pentru a arăta că Dumnezeu nu iubește deșertul, pălămida, puținătatea, foamea, lipsa, acreala, încruntarea, ci belșugul, bucuria, plinătatea, viața. La nunta din Cana Galileii, subliniază Nicolae Steinhardt în comentariul său la această scenă, la care am tras cu ochiul încropind aceste gânduri, Isus se prezintă ca Domn al belșugului, al bucuriei și al darului.

Generația de azi nu greșește când iubește atât de mult viața, când caută atât de mult să se bucure de orice în viață. Cum ar putea să n-o facă? Cum ai putea să fii tânăr și să nu vrei să te bucuri din plin de viață? De viața aceasta concretă de pe pământ? Greșeala pe care o face e însă faptul că exagerează. Extremismul nu aduce nimic bun în viață. Și așa cum e greșit să predicăm doar bici, jertfă și cenușă, e la fel de greșit a urmări doar plăcere, veselie și nunți. Pentru că și una și cealaltă te îngustează și nu te mai lasă să trăiești adevărata viață. Trageți cu ochiul și la viața scrupuloșilor și la destinul starurilor din ultima vreme și vedeți că viața lor a sfârșit în nenumărate cazuri dezastruos. Isus a iubit viața, dar a fost un om echilibrat. Îl vedem și la nuntă și în pustiu. Și petrecând serile la ospețe, dar și stând cu nopțile în rugăciune. Pentru că există un mod nobil de a te bucura de viață. Aceasta ne-a învățat Cristos când ne-a spus că el este Viața: că există un mod dumnezeiesc de a te bucura de viața pământească. Acesta este creștinismul: nu religia care te învață cum să fugi mai bine de viață, dar religia care te învață cum trebuie să te bucuri cu adevărat de Viață. Pentru că viața e o explozie de a fi, nu de a nu fi, e nuntă și nu înmormântare. Slăvit fie Domnul, adevăratul Mire de la Cana Galileii, că ne-a învățat aceasta. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 62,1-5)

Suntem pe timpul edictului lui Cirus, împăratul care permite evreilor să se întoarcă în patria natală și să reconstruiască cetatea Ierusalimului (538 a.C). Textul prezintă viziunea profetului cât privește cetatea sfântă, învăluită de iubirea lui Dumnezeu, însă descrisă prin intermediul unei terminologii tipice ambientului nupțial. E o veste de mângâiere și de speranță: Dumnezeu este fidel, iartă și îl reprimește pe poporul său, chiar dacă e păcătos și departe de pactul alianței.

Întâlnirea Domnului cu Ierusalimul este “dreptate”, adică semnul acțiunii mântuitoare a lui Dumnezeu; e “slavă”, semn al prezenței sale iubitoare în mijlocul poporului său; e “mântuire”, întrucât și-a amintit de “restul” lui Israel și a manifestat fidelitatea iubirii sale (cf. Os 2,15-25).

Textul din Isaia considerat are anumite sintonii cu evanghelia (In 2,1-12). Mai întâi, motivul alianței descrise prin intermediul imaginii nupțiale: “vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o diademă regală în mâna Dumnezeu tău” (v. 3). Apoi motivul slavei, al faimei: “popoarele vor vedea dreptatea ta și toți regii mărirea ta” (v. 2). Aceste două motive, prezente de altfel și în textul evanghelic, sunt aplicate de către liturgie lui Cristos.

Lectura a II-a (1Cor 12,4-11)

Biserica din Corint era o comunitate vie, carismatică, însă risca două pericole: primul, acela al iluziei că prezența Duhului era suficientă să garanteze fidelitatea față de tradiție, corectitudinea morală și unitatea comunitară; celălalt, acela de a supraevalua pe nedrept unele carisme (cum era carisma glosolaliei, aceea a “vorbirii diferitelor limbi”) în dauna altor carisme (cum sunt carismele de slujire). Paul, intervenind în această situație, face comunității din Corint o afirmație fundamentală, valabilă oricărei comunități creștine: toate carismele vin de la Duhul Sfânt, care, bogat fiind în astfel de “inițiative”, poate să se manifesteze nu doar într-un mod (carismă), ci așa cum vrea el (cf. In 3).

După aceasta, Paul face o a doua afirmație fundamentală: multitudinea carismelor, pentru ca să fie semnul Duhului, trebuie să realizeze condiția: “edificarea comunității” – trebuie să urmărească binele întregii comunități, deci a fiecărui membru în parte. În spatele varietății carismelor fiecăruia este carisma iubirii, carismă dăruită tuturor și fiecăruia în parte. Numai îndeplinită această condiție se poate vorbi de prezența Duhului în comunitatea creștină. Dragostea este capacitatea creștinilor de a colabora unii cu alții; este iubire față de Cristos, mai întâi de toate (chiar și înainte de iubirea față de aproapele); este “ușă” deschizătoare spre acorduri dinamice, de convertire, nu de atitudini statice, de blazare, de descurajare sau resemnare. “Caritas Christi urget nos” (cf. 2Cor 5,14), iubirea lui Cristos ne “constrânge” la acțiune.

Evanghelia (In 2,1-12)

Gestul făcut de Isus la Cana este un gest de manifestare mesianică, o epifanie prin care Isus însuși se manifestă, diferit de Botezul în Iordan, unde Tatăl descoperă misterul profund al lui Cristos. Episodul de la Cana are o mare importanță în evanghelia după Ioan întrucât este primul și modelul tuturor semnelor, cel care înglobează sensul diferitelor gesturi ale lui Isus. Dublul sens al semnului este indicat în finalul narațiunii: manifestă slava lui Cristos și conduce la credință (v. 11).

În această manifestare a lui Isus la Cana, unele detalii (cum sunt abundența vinului, calitatea sa specială, faptul că înlocuiește apa pregătită pentru spălările rituale) sunt semne mesianice care îl arată pe Isus ca și Mesia, cel care inaugurează Noua Alianță și (deci) Noua Lege. Până și contextul unei nunți (cu tot fastul unei astfel de ocazii) unde se realizează minunea, îl pune în evidență pe Isus ca fiind Mirele mesianic care celebrează nunta mesianică cu mireasa sa, Biserica, simbolizată de Maria, femeia adevăratei credințe.

Această nuntă mesianică “privește”, tinde spre “ceasul” crucii și al învierii: numai din această prospectivă se poate înțelege identitatea slavei, a măririi care se manifestă la Cana. Pentru Ioan, pe cruce se manifestă mărirea lui Isus, care nu este altceva decât strălucirea și puterea iubirii lui Dumnezeu care se dăruiește în totalitate (fără rezerve) oamenilor. Pe această bază, pentru ucenic, a se abandona lui Isus înseamnă a se abandona logicii iubirii trăite până la consecințele cele mai radicale, după exemplul Mariei care acceptă aparentul refuz (și aparentul reproș) pentru a se lăsa condusă spre țeluri superioare imposibil de imaginat sau de calculat oamenilor.

 

* * *

 

Isus la nunta din Cana

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Pastoratie.ro

Enunțarea și încadrarea

Timpul Crăciunului, marcat de tandrețea și bucuria nașterii pruncului Isus, s-a încheiat. Viața merge mai departe și își urmează cursul. Suntem în Duminica a II-a din Timpul de peste an. În următoarele duminici ni se vor propune câteva secvențe de la începutul celei de-a treia Evanghelii[1] și ultimele capitole din prima scrisoare către Corinteni[2] În prag de nou timp liturgic, dar și de an, în această duminica, însă, și aceasta se verifică în toți anii liturgici, Biserica ne prezintă prima “minune” pe care Isus a făcut-o la începutul activității sale publice.

Evenimentul nunții din Cana, pe care ni l-a prezentat apostolul Ioan, în Evanghelia acestei duminici, nu este nicidecum un simplu “semn[3]. Ioan a participat la aceasta nuntă și este garantul istoricității evenimentului pe care ni-l prezintă. Cu siguranță, însă, el nu are intenția de a ne prezenta o nuntă de la țară, din acel timp. Nunta la care participase în tinerețe, împreună cu Isus și cu ceilalți apostoli, a fost subiectul unei meditații continue timp de cincizeci sau șaizeci de ani, până când evanghelistul l-a cristalizat în Evanghelia pe care a redactat-o.

Putem spune că Evanghelistul Ioan ne prezintă astăzi o cateheză minunată. El ne invită să depășim aspectul anecdotic al relatării pentru a pătrunde în interpretarea simbolică, profundă, a evenimentului pe care ni-l descrie. Acest eveniment este un “semn”, este o minune, este o “teofanie” care cuprinde o semnificație bogată. Ne vom referi în special la sfânta euharistie și la sacramentul căsătoriei.

Prezentarea

La prima vedere, nunta relatată este destul de neobișnuită: nu se vorbește de mireasă…, mirele abia este menționat, sunt semnalate anumite lipsuri în organizare, lipsuri care pot influența negativ bucuria sărbătorii, se apelează în ultimul moment la intervenția lui Isus, care specifică faptul că încă nu a venit “ceasul” său, nunul rămâne uimit de cele întâmplate.

În realitate, însă, suntem în fața unei adevărate liturgii care se desfășoară. Ziua nunții, “a treia zi“, în limbajul primilor creștini evocă ziua “gloriei” lui Isus[4] iar “ora“, “ceasul” lui Isus, de asemenea, este o expresie pascală care se identifică tot cu “gloria” sa[5]. Specificarea cronologică are și un sens teologic, deoarece se referă la săptămâna inaugurată de revelarea lui Isus Cristos[6]. Astfel, Isus, fiul tâmplarului din Nazaret, chemat să participe la o nuntă din satul vecin, ne invită să descoperim, prin intermediul cuvintelor și al gesturilor, care este “ființa” sa.

În Evanghelia sa, Ioan nu o menționează pe Sfânta Fecioară Maria decât la început, la nunta de la Cana, și apoi la sfârșit, la picioarele crucii…, fără a-i prezenta numele de Maria. El o descrie însă în legătura sa specială pe care o avea cu Isus: “mama sa“. Sfânta Fecioară observă lipsa din organizarea nunții. Asemenea faraonului, care a recunoscut în Iosif înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu, și care îi trimitea pe egipteni la Iosif ca să le dea pâine[7], cu o grijă deosebită, Maria se retrage din fața fiului ei și îl arată ca fiind personajul principal, spunând: “Faceți tot ce vă va spune“.

Evanghelia ne prezintă apoi o serie întreagă de detalii semnificative. Cei din antichitate țineau mult la simbolismul numerelor: dacă șapte era cifra perfecțiunii, atunci șase poate fi înțeles ca o imagine a imperfecțiunii. Cele șase vase de piatră folosite pentru spălările rituale ale evreilor sunt semnul unei situații învechite și ieșite din uz, al unei practici religioase depășite. Servitorii umplu vasele “cu vârf“, ca semn al abundanței, și primesc misiunea de a duce mai întâi nunului. Isus înfăptuiește minunea. Ce surpriză pentru nun: 600 de litri de vin bun! Atât de uimit este încât se înșeală și îl confundă pe mire cu Isus! De fapt, evanghelistul Ioan va afirma explicit că adevăratul “mire” este Isus[8] și ne oferă și interpretarea acestui eveniment: Isus și-a revelat identitatea iar ucenicii au început să creadă în el.

Interpretarea și actualizarea

Dacă duminica trecută, când am sărbătorit Botezul Domnului, am văzut că Dumnezeu l-a confirmat pe Isus ca Mesia și ca Fiul său preaiubit, astăzi, Isus însuși ne arata că Gloria lui Yahveh este asupra lui și lucrează prin el. Gestul săvârșit de Isus la Cana este o “epifanie” mesianică. Acesta nu este numai primul dintre semne, ci este modelul tuturor minunilor pe care Isus le va face și cuprinde un simbolism multiplu: cristologic, marian și eclesial.

Isus ne sugerează mai întâi că nu a venit ceasul său, însă ne asigură că va veni.

Este semnificativă această imagine în care Dumnezeu însuși, izvorul oricărei iubiri, este prezent în persoana lui Isus, ca invitat, la celebrarea acestei nunți. Din nefericire, mai sunt și lipsuri. “Mama lui Isus” observă că lipsește vinul, expune fiului ei situația și se încrede în el. Nu știe ce va face Isus, însă știe ceea ce îi lipsește lui Israel. De aceea nu se adresează nunului, ci unicului care poate să găsească o soluție: îi cere lui Isus să anticipe “ora” manifestării sale. Nu era suficient vin, sau poate, cine știe, lipsea chiar iubirea… Atenția și grija maternă a Mariei observă orice lipsă. Maria observă o lipsă profundă: în simbologia Vechiului Testament vinul reprezenta plinătatea bucuriei și a iubirii dintre mire și mireasă[9]. Maria se situează astfel între vechea și noua alianță iar prima “manifestare” a gloriei lui Isus trece prin “mama sa“.

Lipsa vinului poate fi simbolul tuturor carențelor noastre profunde. Există destule situații în care parcă nimic nu mai merge: uneori apare o lipsă continuă, nu se întrevede nici-o soluție la situația în care ne aflăm. În acest caz, trebuie să apelăm la altcineva, la Cel Atotputernic, la cel care ne poate salva. Să fim atenți, să auzim și să ascultăm de cuvintele “mamei lui Isus“: “Faceți tot ceea ce vă va spune“.

Isus transformă apa în vin. Și ce cantitate: 600 de litri! Vinul devine astfel semnul bogăției bunurilor mesianice pe care Isus le inaugurează cu această primă minune. De fapt, timpurile mesianice prevestiseră imaginea banchetului în care trebuia să curgă vin din belșug[10]. Să nu uităm nicicum că Ioan scrie Evanghelia într-o perioadă în care deja de ani de zile comunitatea creștină se aduna pentru a celebra un banchet în cadrul căruia curgea un “vin” tainic. Cu siguranță, banchetul lui Isus de la nunta din Cana evoca pentru primii creștini ultima sa cină pe care o luase împreună cu ucenicii săi, Cina cea de taină, în care Isus transformase vinul în sângele său… în așteptarea banchetului definitiv pe care Isus îl anunțase deja:”De acum înainte nu voi mai bea din fructul viței de vie până în ziua în care voi bea un vin nou în Împărăția Tatălui meu“.

Cât de frumos ar fi ca atunci când bem un vin bun să ne gândim că Dumnezeu a făcut din acesta un “semn” al prezenței sale! Dumnezeu dorește să ne împărtășească bucuria sa. Dumnezeu nu vrea să ne lipsească iubirea sa. Fiecare liturghie este semnul și sacramentul bucuriei și al iubirii lui Dumnezeu. La fiecare liturghie este oferit sângele lui Isus, semnul iubirii sale. Fericiți sunt toți cei invitați la ospățul Domnului!

Isus, mirele de la nunta din Cana, ne oferă cheia interpretării esențiale a minunii pe care o realizează: “De acum înainte acesta este vinul pentru banchetul de nuntă, acesta este potirul noii alianțe încheiate în sângele meu“. Oare de ce aceste cuvinte pe care le cunoaștem atât de bine nu își găsesc suficient spațiu în viața noastră, atât de agitată? Ar trebui barem să ne oprim din când în când din iureșul acestei lumi și cel puțin în ziua Domnului să vedem că Liturghia este misterul iubirii.

O lungă și admirabilă tradiție specifică Vechiului Testament îl prezenta pe Dumnezeu ca mirele omenirii. În prima lectură a acestei duminici l-am ascultat pe Isaia cum ne-a prezentat arzătoarea “declarație de iubire” a Domnului: “De acum nu te vor mai numi «cea părăsită», ci te vor numi «Bucuria mea», «Mireasa mea». După cum se unește în căsătorie tânărul cu fecioara, la fel cel care te-a zidit se va uni cu tine. Și după cum mireasa este bucuria mirelui, la fel tu vei fi bucuria Dumnezeului tău[11].

Noul Testament a preluat această imagine. De altfel, așa cum am remarcat, nu suntem la o nuntă obișnuită, iar mirele nici nu este menționat. Și cum adevăratul mire este Isus, adevărata mireasă este această “femeie“, căruia Isus îi atribuie un simbolism profund. Mireasa lui Dumnezeu este Israel, care așteaptă o nouă Alianță. Acest nou Israel, acest popor logodit cu Dumnezeu în noua Alianță, este acum Biserica. Iar Maria reprezintă pe amândoi: ea este atât “fiică a lui Israel“, cât și “imagine a Bisericii“. Putem spune că mireasa nemenționată de la această nuntă suntem noi. Cât de mult ne iubește Dumnezeu! În persoana lui Isus Cristos, Dumnezeu s-a logodit cu omenirea… atât la bine, cât și la greu.

Cum nu ne copleșește iubirea divină! Misterul lui Cristos, istoria mântuirii, realitatea sacramentală a Bisericii au fost rânduite de Dumnezeu în realități simple, existențiale, care fac parte din țesutul obișnuit al vieții și care sunt suportul vizitei și prezenței lui Dumnezeu în mijlocul nostru. A mărturisi credința în Cristos, a trăi credința în Biserică, înseamnă a trăi ca mirii, în bucurie și siguranță. Și aceasta pentru că mirele, Isus, este fidel; pentru că mireasa, Biserica, este întotdeauna frumoasă, împodobită cu toate darurile necesare, cu toate carismele, cum ne spune sfântul Paul în cea de-a doua lectura, daruri pe care Duhul Sfânt le distribuie nu pentru privilegiul unuia, ci pentru binele tuturor; pentru că chiar dacă începe să lipsească “vinul” există cel care să transforme în vin până și apa.

Ne ducem traiul într-o perioadă în care sacramentul căsătoriei este asaltat de multe probleme. Nu în zadar ni se propune în această duminică Ziua Mondială a Migrantului și a Refugiatului, cu tema: “Familia migrantă“. Mesajul papei Benedict al XVI-lea, dat la 28 octombrie 2006 pentru această zi, face o paralelă între Familia sfântă de la Nazaret și creștinii de astăzi. În mesajul său, Sfântul Părinte se adresează atât de clar și direct familiilor de astăzi, care sunt asaltate de atâtea și atâtea provocări, venite din partea unei lumi care nu dorește să-l recunoască pe Dumnezeu ca mire. Pe situl Diecezei de Iași am citit reflecția pe care profesorul Vincențiu Ciocan a prezentat-o la Traian, județul Neamț, despre familiile migranților, pe care le invită fie să emigreze împreună cu Dumnezeu, fie să rămână acasă și să caute soluții la problemele zilnice. Vă sugerez să citiți această prezentare. Cred că poate să înfioreze și să neliniștească pe oricine. Însă nu este suficient. Îndemnul monseniorului Piergiorgio Saviola, directorul general pentru migranți, cred că este cât se poate de potrivit și adaptat pentru această situație: ar fi josnic să arătăm cu degetul, în semn de denunț, spre familiile migranților; înainte de toate ar trebui să ne întrebam asupra modului în care ne apropiem de aceste familii prin gesturi de simpatie și de solidaritate; mai mult, să fim atenți, asemenea Mariei din Evanghelia de astăzi, care intervine cu eficacitate în favoarea noii familii de la Cana.

Asemenea Mariei, care este imaginea Bisericii, suntem chemați și astăzi să facem la fel: să observăm lipsurile celui care suferă, ale celui care ar vrea să benchetuiască întotdeauna și încheie prin a consuma totul, dar fără ca să se sature; să știm să ne interesăm de toate, nu numai de ceea ce este indispensabil pentru a supraviețui, ci de ceea ce ne ajută să trăim după voința lui Dumnezeu, fără a ne ascunde și fără a risipi; să învățăm să privim împreună, cu acea privire contemplativă care ne permite să ne adresăm Celui care poate să facă ceea ce la oameni este imposibil, să ne încredem în el, să așteptăm. Să nu ne pierdem! De fapt aceasta este privirea celui credincios care nu se îndoiește de fidelitatea lui Dumnezeu, care nu se preocupă numai de sine, de locul său de muncă si de propriul câștig, ci înțelege și se interesează de “setea de vin” a atâtor confrați de-ai săi, care poate au pierdut gustul vieții. Da, mai este privirea celui care nu îl arată cu degetul pe cel vinovat, nu acuză, nu apostrofează pe unul și pe altul, nu se răscoală împotriva providenței.

Mărturie

Duminica trecută mergeam cu mașina să celebrez pentru a cincia oară sfânta liturghie la San Cesareo, pentru comunitatea de români. Îmi calculasem cu minuțiozitate timpul. Îmi propusesem să ajung cu 30 de minute înainte. Mai aveam vreo cinci kilometri până la biserică. Tocmai când am ajuns în dreptul unei stații de autobuz, pe dreapta, mi s-a părut că recunosc un bărbat pe care-l mai întâlnisem la liturghiile din biserica spre care mă îndreptam. Am încercat să mă uit în spate, nu vedeam mare lucru și am avut o mică ezitare… Mi-am continuat drumul și la prima posibilitate, am întors și m-am îndreptat spre stația de autobuz. Era Valentin. S-a bucurat că l-am recunoscut. De două ore plecase de acasă pentru ca să parcurgă cei aproximativ 9 kilometri pe care-i avea până la biserică. Își calculase și el bine timpul. Soția plecase înaintea lui cam cu o oră și îmi spunea că ar fi trebuit să ajungă deja. El a mai întârziat… Prin burnița deasă, pe marginea șoselei strâmte, fără acostament și destul de aglomerate, a mers cam patru kilometri pe jos, iar acum spera să vină un autobuz. M-am rușinat de ezitarea mea. Nu am mai avut cuvinte și cred că nu mi-aș fi iertat ușor faptul de a nu mă fi întors și să verific. Printre credincioșii români care erau în biserică, aveam să-l caut cu privirea. Era împreună cu soția lui. Mi-au dat o lecție și mi-au transmis, fără să-mi rostească, prin fapte și nu prin vorbe, că duminica jertfesc șase ore din timpul lor pentru a participa la sfânta Liturghie. În acea zi mi-au oferit o mărturie vie a credinței și a dorinței lor de a răspunde împreună, soț și soție, la invitația lui Cristos de a participa la ospățul euharistic și de a se împărtăși din “vinul” său.

Îndemn final

Câte familii de astăzi oare nu constată în mod dureros că “nu mai au vin“? Poate ca suntem chiar și noi în această situație. Dacă da, iubirea este cea care ne lipsește! Isus este cel care ne-o poate dărui! La această liturghie, Isus ne invită pe toți să se împărtășim din potirul său, să bem “vinul” său, care este “sângele” său, să ne apropiem cu încredere de izvorul iubirii sale, “iubire care s-a dăruit cu totul până la sfârșit[12].

Pr. Mihai Roca

(Roma, 14 ianuarie 2007)

Bibliografie:

· Masini, Mario (coord.), 1988, Ascolta la Parola, Messaggero, Padova, p. 167-191.

Quesson, Noël, 1991, Parole de Dieu pour chaque dimanche, Droguet & Ardant, Navarra,
p. 149-154.


[1] Luca 4,14-6,45

[2] 1 Corntenii 12,4-15,58

[3] Pentru evanghelistul Ioan, transformarea apei în vin este prezentată ca un „semn”, mai mult, ca „începutul celor șapte semne”, ca prototipul semnelor înfăptuite de Mesia. Această minune este un „semn” pentru că descoperă „gloria” lui Isus. Sinopticii folosesc termeni ca „forță”, „putere”, atunci când prezintă minunile lui Isus. Ioan, însă, vorbește de semne care arată natura divină a lui Isus, care dezvăluie că el este cu adevărat Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

[4] Matei 16,22;17,23;20,19; Luca 9,22;18,33;24,7; Fapte 10,40

[5] Ioan 7, 30;8,20;17,1.5

[6] „Săptămâna” descoperiri lui Cristos începe cu întâlnirea dintre Ioan și cei trimiși de către iudei (In 1,19 ș.u.), continuă cu mărturia lui Ioan care îl arată pe Mielul lui Dumnezeu (In 1,29 ș.u.), primii doi ucenici (In 1,35 ș.u.), chemarea lui Filip, întâlnirea cu Natanael (In 1,43 ș.u.) și culminează cu participarea la nunta din Cana în „cea de-a treia zi” (In 2,1).

[7] Geneză 41,55: „Mergeți la Iosif și faceți tot ceea ce el vă va spune

[8] Ioan 3, 29

[9] Cântarea Cântărilor 1,2 („Iubirea ta este mai bună decât vinul”); 7,10 („Gura ta este un vin generos”)

[10] Isaia 25,6; Amos 9,14; Osea 2,16; Ioel 4,18; Ieremia 31,12

[11] Isaia 62,1.5; Osea 2,21; Ezechiel 16,8

[12] Ioan 13,1

 

* * *

 

Ce te faci când nu mai ai vin?

Autor: pr. Lucian Păuleț
Copyright: Predici.cnet.ro

Ca întotdeauna, evanghelia lui Ioan oferă un simbolism profund: transformarea apei în vin e un semn al mesianității lui Isus, vinul fiind un simbol al bucuriei adusă de venirea lui Mesia (vezi cuvântul “vin” în Vocabulaire de theologie biblique al lui Leon-Dufour). Dar aș dori să reflectăm nu asupra simbolismului profund , ci asupra unei propoziții mult mai prozaice pe care o întâlnim la începutul evangheliei și pe care o înțelegem mult mai ușor.

În plin ospăț de nuntă, mama lui Isus vine la el și îi spune: “Nu mai au vin”. Bucuria, sărbătoarea, festivitatea dispar. Nu mai au vin. Luna de miere s-a terminat. La fel este, poate, și în viața noastră. Școala la care mergem este o școala foarte bună, dar se apropie examenele și avem atât de mult de învățat. Serviciul nostru este bun, însă entuziasmul de la început a scăzut și acum suntem plictisiți și obosiți. Prietenia este adevărată dar micile neînțelegeri fac să nu mai fie așa cum era acum 15 ani. Căsătoria este bună (sau a fost bună), dar ceva s-a întâmplat în timp și nu mai este ca la început. Vinul bucuriei s-a terminat.

Credința ne ajuta când lucrurile mergeau bine, dar când soțul meu a murit ori copilul mi s-a îmbolnăvit, lucrurile au devenit greu de suportat; și iarăși am rămas fără vin. Era ușor să vorbesc despre speranță cuiva disperat, dar când doctorii mi-au spus că am o boală incurabilă, vinul s-a terminat. Iubirea e minunată când este împărtășită și crește, dar când te întrebi dacă mai există, vinul s-a terminat.

Astfel, toți putem să ne regăsim în evanghelia de astăzi. Priviți la viețile dumneavoastră sau la viețile celor din jurul dumneavoastră, priviți la pierderile pe care le-ați suferit: unele nu puteau fi evitate, altele da. Și te privești în oglindă și te auzi spunând: “nu mai am vin”.

În astfel de momente vine evanghelia de astăzi și spune: Isus vrea să intre în viața ta cu puterea lui de a transforma. Nu va face din viața noastră un paradis, un loc în care toți se bucură și au parte numai de trandafiri, dar Isus are puterea de scoate vin din apa plată pe care eram mulțumiți să o bem până acum. El vine cu vestea cea bună că deși suferim și trecem printr-un dezastru, din acesta noi putem crește și ne putem împlini. El vine și ne spune că așa cum tot vinul bun are nevoie de timp pentru a fierbe și a se limpezi ca apoi să ajungă vin de colecție, la fel și noi avem nevoie de răbdare iar lucrurile bune au nevoie de timp pentru a ajunge la maturitate în viața noastră. În acest sens, evanghelia ne cere să credem că Isus va veni și va transforma viețile noastre.

Un alt lucru important în evanghelie este faptul că deși Isus a făcut minunea transformând apa în vin, totuși el a avut nevoie de slujitorii care au umplut vasele cu apă. Isus vine și transformă pierderile, plictiseala, durerea, trădările pe care le-am suferit, dar el ne cere ca și noi să îl ajutăm la înfăptuirea minunii. Pe Isus îl întâlnim în locurile cele mai obișnuite, în lucrurile mici care devin sacramente ale prezenței sale—numai că noi nu observăm această prezență a sa. Pe Dumnezeu îl întâlnim în corvoada de fiecare zi, căci fiecare zi este ziua Lui și fiecare oră este ora harului Lui, cum spune Rahner (Spiritual Writings, Maryknoll, New York, 47-48).

Ștefan Kowalski s-a născut în 1933 într-un mic sat din Polonia. Din cauza sărăciei, părinții lui s-au mutat în Franța. Rămânând orfan de tată, a intrat într-un seminar iar mai târziu superiorii l-au trimis în India. S-a stabilit în Calcuta într-o secțiune a orașului care nu e mai mare de 3 terenuri de fotbal dar unde trăiau îngrămădiți 70.000 de oameni. Printr-o ironie, acel sector e numit Orașul Bucuriei, acesta fiind și numele unei cărți impresionante scrise de el.

Ștefan s-a stabilit într-un bordei cu o singură cameră. Avea doar puțin mai mult spațiu decât locuitorii de rând ai acelui oraș. Spațiul lui de locuit era de 2 metri pătrați.

Majoritatea oamenilor lucrau de la 7 dimineața până la 10 seara pentru 2 rupii pe zi, o sumă prea mică pentru a le asigura o masă frugală pe zi. Unii se refugiaseră acolo pentru că recoltele lor fuseseră distruse, alții pentru că fuseseră alungați de către proprietarii caselor pentru că nu plătiseră chiria.

În acel bordei și-a început Ștefan viața printre necredincioși. Erau foarte puțini creștini. Cei mai mulți dintre ei erau budiști și musulmani care împărțeau mizeria Calcutei.

În fiecare dimineață, Ștefan se scula și aștepta la coadă la una din cele 10 fântâni din care oamenii scoteau apă ca să se spele. Își gatea mâncarea pe care deseori o împărțea cu cei care nu aveau deloc ce să mănânce.

În bordeiul lui de 2 metri pătrați, el avea o imagine a lui Isus de pe giulgiul din Torino și în fiecare zi petrecea și încă mai petrece și astăzi ore în rugăciune în fața acelei imagini-icoane. Rugăciunea și modul său de viață i-au convins pe vecinii ostili că el credea într-adevăr într-un Dumnezeu care iubea pe cei săraci și oprimați. Și în decursul anilor ei au învățat să aibă încredere în el și chiar i-au permis să le vorbească despre Dumnezeu, un lucru foarte dificil în acel climat ostil.

Dar mai mult decât orice, oamenii au înțeles că Ștefan trăia printre ei pentru că îi iubea. Nu exista nici un al motiv pământesc pentru care un om care ca el, cu situație materială suficientă pentru a trăi bine, un om alb, acceptat de autorități, ar fi putut să aleagă să trăiască în acea colibă, în sărăcie, mizerie și înghesuială, împreună cu 70.000 de oameni ca ei. Nu putea exista o altă motivație pământească decât că el îi iubea. Și de aici ei au făcut saltul important: dacă Ștefan Kowaski putea trăi printre ei și să îi iubească așa de mult, cu cât mai mult Dumnezeu îi iubea și locuia printre ei.

Acesta este un exemplu clasic în care oamenii al căror vin li se terminase în toate felurile posibile au descoperit prezența lui Isus care le-a transformat viața. Astfel, deși ei trăiesc în sărăcie totală și dorm pe străzi, Orașul Bucuriei are o noua semnificație pentru ei pentru că Isus Cristos este acolo, pentru că Ștefan Kowaski este acolo.

Cred că acest lucru încearcă și evanghelistul Ioan să ni-l spună azi. Pentru cei cărora li s-a terminat vinul, Isus poate transforma viața lor, dar el are nevoie de niște servitori ca să-l ajute să facă aceasta.

Gândiți-vă la cei care sunt singuri ori abandonați, care sunt săraci, bolnavi, disprețuiți, care mor de boli teribile, care trec prin durerile divorțului, care sunt tratați cu superioritate ori, mai rău, cu indiferență de către ceilalți. Vinul lor s-a terminat. Numai Ștefanii Kowaski ai acestei lumi mai pot face sa le curgă iar vinul.

 

* * *

 

Duminica a 2-a de peste an

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Atunci când intervine el la nuntă

“De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi înceta, până nu se va arăta mântuirea lumii” (Is. 62, 1-3)

“Sunt felurite daruri dar este același duh. Sunt felurite slujbe, dar este același Domn… și fiecăruia i se dă arătarea duhului spre folosul altora”( 1Cor. 12, 4-11)

“La nuntă a fost chemat și Isus cu ucenicii Lui. Când s-a isprăvit vinul, Mama lui Isus i-a zis: “Nu mai au vin!” (In. 2, 1-12)

Poate că cineva ar fi preferat ca Isus să fi mers la vreo înmormântare sau la vreo slujbă solemnă în templu. Însă evanghelistul Ioan plasează inaugurarea vieții publice a lui Isus în contextul unui bal nupțial. Numai cu puțin înainte învățătorul își adunase în jurul Lui un grup de ucenici. Ce va trebui să facă din acești noi tovarăși ai misiunii Sale? Îi va duce cu El oriunde va merge. Deci, la nuntă, ca la orice nuntă, este loc pentru toți! Evident, cadrul, ambientul nu pare a fi nici câtuși de puțin formativ pentru niște novici.

Așadar, totul începe cu o nuntă. În felul acesta avem un prim indiciu de prim ordin. Isus nu vine la nuntă ca să strice tot rostul veseliei. De aceea nu trebuie să ne temem, că atâta vreme cât suntem cu El, veselia noastră ar avea ceva de suferit, ar tânji… Isus vine la nuntă nu pentru a mai șterpeli câte ceva, așa cum se mai întâmplă pe ici pe colo, ci pentru a dărui cu prisosință. Și de darul Lui beneficiază toți, chiar și acei care nu așteptau nimic de la El (și la nunta din Cana Galileii cei mai mulți erau dintre aceștia din urmă).

Îmi place și gestul Sfintei Fecioare Maria, care observând lipsa vinului, aduce la cunoștință aceasta Fiului ei, de la care a primit la început un răspuns destul de aspru (în ciuda pateticilor forțări ale comentatorilor de a-l mai îndulci). Maria intervine nu pentru că pe masă nu se mai afla pâine, ci pentru că se isprăvise vinul. Aici se evidențiază cel mai bine deosebirea care există între necesar și superfluu. Este foarte greu a stabili cu rigiditate, odată pentru totdeauna granițele dintre superfluu și strict necesar. În Cana Galileii, Sfânta Fecioară obține de la Fiul ei Isus mai mult decât ceruse.

În unele împrejurări s-ar putea ca un cerșetor să aibă mai multă trebuință de o floare decât de bani. Să nu ne mulțumim de a-i pune pe masă numai o farfurie de supă caldă. Poate că e mai de trebuință o față de masă albă. O pomană mediocră posomorâtă, birocratică, care se limitează numai la stricta obligație, este opusă dragostei. Fără un pic de fantezie nimeni nu poate iubi. Aici nu este vorba numai de a răspunde așteptărilor. Datoria cea mai urgentă și indispensabilă poate fi “surprinderea”, adică tot ceea ce poate produce imprevizibilul. Tot ceea ce săracul nu visase, nu se așteptase…! Este cunoscută și particularitatea celor șase vase de piatră pentru curățire. Acelea care vor fi umplute cu apă, pe care Isus o va schimba în vin.

În limbajul simbolic al lui Ioan evanghelistul, șase este cifra incompletului, a imperfecțiunii, în opoziție cu șapte care exprimă plinătatea, totalitatea. Vasele de piatră ne mai amintesc și de Vechiul Legământ, dăltuit pe lespezi de piatră pe care a fost scris decalogul. În ideea curățirii se subînțelege cunoașterea oarecum obsedantă, a nevredniciei omului. Mai poate fi și chipul unui Dumnezeu care urăște păcatul și chiar îl pedepsește pe acela care-l săvârșește. Vasele acestea deocamdată sunt goale. Ceremonialul complex al “curățirilor” tăinuiește, ascunde ineficacitatea lui. Relația dintre Dumnezeu și om poate fi restabilită numai prin dragoste.

Omul nu va mai fi obligat să fie legat de Dumnezeu cu legătura fricii, a groazei. “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica pentru că frica are cu ea pedeapsa și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.” (1In. 4, 18) “Legea este aceea care producea tristețea în Vechiul Legământ tocmai pentru că lipsea vinul dragostei. Cel dintâi semn pe care-l va săvârși Isus, Noul Mire, va vesti schimbarea legământului și înlocuirea vechii legi. Ceea ce și face prin oferirea unei degustări din vinul său.” (Mateos e Berreto)

Tot despre nuntă se vorbește și în lectura întâi a cărei autor este așa zisul cel de-al treilea Isaia, un proroc anonim care scrie pe vremea de după robia babilonică. În Biblie, mai ales după prorocul Osea, simbolismul nupțial este folosit adesea pentru a exprima raportul intervenit între Dumnezeu și poporul Său. Esența, mai mult politică și diplomatică a legământului este înlocuită cu dragostea intimă și personală prin care Dumnezeu și omul se întâlnesc într-un dialog intens și mulțumitor. “Dragostea, care există pe fața pământului și care reapare ori de câte ori două creaturi se întâlnesc și se iubesc este semnul dragostei pe care Dumnezeu îl nutrește față de omenirea întreagă.” (G. Ravasi)

O mărturie deosebită a acestei dragoste a lui Dumnezeu față de noul Său popor ne este dată și de harurile Domnului care sunt niște daruri și manifestări extraordinare pe care Duhul Sfânt le dă membrilor unei comunități pentru binele aceleiași comunități. Daruri, am putea spune, care trebuiesc dăruite, puse la dispoziție. Sfântul Paul scoate în evidență: originea unică a acestor daruri (“Unul și același Duh”); unicul scop al darurilor primite (“Pentru folosul comn”). Atunci când citesc lista prezentată de Sfântul Paul, stau în loc și mă gândesc pe care anume să-l aleg. Mă gândesc la un dar pe care Sfântul Paul l-a trecut cu vederea și acesta este: darul sau harul semnului.

Episodul nunții de la Cana Galileii se încheie cu această observație a Sfântului Ioan evanghelistul: “Acest început al semnelor Lui, l-a făcut Isus la nunta din Cana Galileii. El și-a arătat slava Sa și ucenicii lui au crezut în El” (In. 2, 11). Ioan nu vorbește despre minuni ci despre semne. Prin urmare, acesta a fost cel dintâi semn săvârșit de Isus. Un gest revelator al persoanei, a misiunii Sale și a misterului Său, care constă în manifestarea dragostei Tatălui pentru oameni. Ceea ce este de remarcat aici nu este faptul în sine, ci mai mult semnul, adică acest indicator rutier, ceea ce înseamnă că cineva se ocupă de noi pentru ca nunta noastră să se desfășoare în cele mai bune condiții. De aceea aș dori ca toți frații mei în credință să aibă harul semnului.

Un gest de-abia observat, un cuvânt șoptit la ureche, un îndemn. Un mic semn discret, respectuos, care să mă facă să îl întrevăd pe un Dumnezeu, care mă iubește și care vrea să intervină în viața mea de toate zilele pentru a mă chema (sau pentru a se invita) la nuntă.

 

* * *

 

Isus și-a arătat slava sa

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Venirea magilor, Botezul Domnului și minunea de la Cana Galileii – schimbarea apei în vin – fac parte dintr-o singură sărbătoare de odinioară: Epifania Domnului.

Pentru o mai bună aprofundare teologică, fiecare este tratată separat. La Botezul Domnului, Dumnezeu se revelează în intimitatea vieții sale: în comuniunea de iubire dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Isus, uns la Botez cu Duhul Sfânt, aici, la nunta din Cana Galileii, va pune accentul printr-o minune pe comuniunea sfântă pe care Dumnezeu vrea s-o realizeze între cei care se căsătoresc, între mamă și fii, între familie și societate, între el și Biserica sa care se înfiripează.

Prima lectură (Is 62,1-5) ne slujește de introducere pentru a înțelege mai bine sensul minunii de la Cana. Unui Ierusalim aproape nimicit și descurajat, profetul Isaia îi anunță un viitor mai strălucitor decât cel de altădată, despre care Mishna spune: Cine n-a văzut Ierusalimul în toată splendoarea lui, aceea care este realizată de mulțimea torțelor așezate pe apeduct la sărbătoarea corturilor, n-a văzut, în toată viața lui ceva care să-i placă (cf. CBL pag. 628).

Măreția Ierusalimului este pregătită la Cana Galileii. Aici Isus schimbă apa în vin; acolo va schimba vinul în sângele său dătător de mântuire: viață și fericire veșnică. Aici Isus este chemat la nuntă împreună cu Mama și cu ucenicii săi; acolo el, Mama și apostolii vor chema la Nunta Mielului toate neamurile pământului ca să se bucure de acea înviere care duce la comuniune totală și definitivă cu Dumnezeu-dreptatea noastră.

Ca aproape întotdeauna, o lipsă poate umbri și chiar rupe legăturile cele mai strânse și mai frumoase. La nunta din Cana s-a terminat vinul. Mama lui Isus prevede bucuriei un sfârșit trist. Aleargă la Isus, pe care îl cunoaște ca pe întreg izvorul bucuriei sale. De ce n-ar fi același izvor de bucurie și pentru alții?… Îi spune simplu: N-au vin! Multora răspunsul lui Isus li se pare dur: Ce mă privește pe mine și pe tine, femeie? Încă n-a sosit ceasul meu! Unii spun chiar că întrebarea, tradusă corect, ar suna și mai dur: Cu ce drept îmi pretinzi așa ceva? Întrebarea pare dură datorită felului nostru de a fi duri cu alții din cauza egoismului. Dar când întrebarea este pusă cu iubire, și în Isus nu putea fi altceva, când este pusă cu zâmbetul pe buze, ea devine nu reproș, ci problemă de analiză, de cercetare, de aprofundare, de comuniune pentru găsirea unei soluții cât mai corecte. A pune întrebarea cu fața încruntată și cu glasul răstit: Cu ce drept îmi pretinzi așa ceva? Ce am înțelege? Un refuz total, hotărât. Dar, pusă cu fața senină, cu accentul iubirii în glas și cu tot interesul, capătă sensul chemării la cooperare, se intuiește rezolvarea problemei. Chiar dacă trebuie anticipat ceasul, cu atât mai bine. Iubirea poate cere iubirii orice și oricând, ceasul ei este veșnicul prezent. Fecioara mamă a înțeles iubirea Fiului și o transmite: Faceți ceea ce vă va spune!

Desigur, minunea a întrecut așteptările atât ale Mamei, care n-a încetat niciodată să creadă în iubirea Fiului său, Fiul lui Dumnezeu, cât și ale tuturor celor prezenți. Dar ea, prin intervenția iubirii de mamă, devine prima învățătoare a ucenicilor care au crezut în el, deocamdată în iubirea lui care poate face semne și minuni, dar și în puterea de mijlocire a Mamei care a declanșat seria minunilor din viața publică a lui Isus, iar lanțul lor va purta întotdeauna amprenta primei verigi: comuniunea cu cei sărmani, care au și ei dreptul la bucuriile legitime ale acestei vieți.

Preacurata Fecioară Maria a înțeles din răspunsul lui Isus că – Încă n-a sosit ceasul meu – chemarea de a-l urma până când îi va sosi ceasul. Ceasul nu-i sosit până când nu-i total împlinit. La împlinirea ceasului său, la Ierusalim, pe Golgota, Isus de pe cruce se adresează Mamei sale cu același cuvânt: Femeie, sau, mai corect: Doamnă. Atât unul cât și altul au aceeași semnificație soteriologică, răscumpărătoare. Femeie înseamnă luată din bărbat, din coasta lui Adam, prima ființă omenească vie, prima verigă a vieții și se va mai numi și Eva: “mama tuturor celor vii” (Gen 2,22; 3,20), adică doamna, stăpâna vieții, fiindcă viața i-a fost dată în stăpânire pentru a fi mamă. Preacurata Fecioară Maria este femeie, fiind prima ieșită din coasta noului Adam de pe cruce, prima răscumpărată și, este doamnă, stăpână a vieții, fiindcă însuși Cuvântul lui Dumnezeu a luat viață umană din sânul ei, iar ea prin iubire și-a întărit dreptul de stăpânire asupra vieții atât la Cana, la începutul ceasului lui Isus, cât și la împlinirea lui, fiindcă Isus însuși îi oferă în stăpânire tabloul tuturor celor răscumpărați, prefigurat în “ucenicul pe care îl iubea” (In 13,23) – Ioan evanghelistul – zicându-i: “Femeie, iată fiul tău” (In 19,26), adică misiunea ta începută la Cana va trebui continuată până când fiecare om va deveni un apostol al iubirii.

Aici, la împlinirea ceasului lui Isus, apa de la Cana, destinată pentru curățirea iudeilor, devine pe Calvar “vinul care înveselește pe îngerii lui Dumnezeu” – Lacrimae poenitentium, vinum angelorum (sfântul Bernard) – botezul lacrimilor (sfântul Grigore din Nazianz). Prin lacrimile Mamei lui Isus sunt sfințite toate lacrimile acelora care se convertesc, care se curăță de păcate și vor să se bucure din plinătatea harului de care s-a bucurat ea.

Prin minunea de la Cana Galileii, ține să mai consemneze evanghelistul Ioan că Isus și-a arătat slava sa. Care slavă? Mesianică? Dumnezeiască? Profetică? Sacerdotală?

Răspunsul nu poate fi decât unul: toate și chiar mai mult.

Slava, gloria lui Dumnezeu, prin urmare și a lui Isus, este Duhul Sfânt (cf. Tomás Spidlík, Izvoarele luminii și Calea spiritului). Duhul Sfânt a dat apelor primordiale puterea de a da viață (Gen 1,2), Duhul Sfânt a sfințit apele Iordanului prin ungerea lui Cristos care se afla în ele pentru a deveni dătătoare de har și viață veșnică; acum, la Cana, tot Duhul Sfânt al lui Isus, prin puterea sa schimbă apa din cele șapte vase de piatră în vinul cel mai bun, menit să înveselească inima omului (cf. Ps 104,15), prefigurând plinătatea harului în cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, care vor schimba inima ucenicilor, nu numai ca să creadă, ci ca să-l iubească pe Isus până la oferirea propriului sânge ca dovadă a iubirii pentru formarea omului nou.

Etienne Gilson exprimă lămurit (în Catehismul Episcopilor Catolici Olandezi) rațiunea pentru care Dumnezeu a creat lumea și pe oameni. Numai ca să-l preamărim? Ar însemna că-l cunoaștem foarte puțin. Ceea ce Dumnezeu făurește (prin Duhul Sfânt) nu-s niște martori care-i demonstrează propria-i glorie, ci ființe care se bucură de ea cum se bucură și el și care, participând la ființa sa, participă totodată la beatitudinea lui. Așadar, nu pentru el, ci pentru noi își caută Dumnezeu gloria; nu pentru a o dobândi căci o are, nici pentru a o crește, căci este dinainte perfectă, ci pentru a ne-o împărtăși (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 145-146). La Cana, Fiul omului și-a arătat slava sa, puterea Duhului Sfânt de care se pot face părtași toți aceia care vor crede în el. Iar prin credință se vor face părtași de toată fericirea divină, asemenea Fecioarei Maria, prima fericită pentru că a crezut (cf. Lc 1,45).

În lectura a II-a (1Cor 12,4-11), sfântul Paul vorbește corintenilor despre carisme. Cuvântul carismă vine din termenul caritas adică iubire. Carisma este un dar primit de la Duhul Sfânt și oferit altor oameni cu toată iubirea. Corintenii se bucurau de carisme, dar nu toți. Unii simulau carismele pentru a se mândri că sunt fericiți de plinătatea Duhului. Sfântul Paul le arată că marile exaltări religioase pot fi adevărate, dar și false. Chiar ei, pe când erau păgâni, se lăsau fascinați și atrași către zeii muți în chip dezordonat. Prin urmare, nu orice fenomen de exaltare sau răpire mistică este autentic în sine. Este necesar să se recurgă la alte criterii obiective și raționale, cum este analiza doctrinei, spre a vedea dacă cel care pretinde că este carismatic este și un credincios autentic, adică dacă îl admite pe Isus ca Domn, dacă i se supune, dacă îi împărtășește comuniunea prin iubire și păzirea poruncilor. Acei care nu pun carismele în slujba Bisericii, pentru edificarea Trupului Mistic, ci doar se mândresc cu ceea ce cred că au și se separă de necesitățile fraților, nu sunt creștini autentici și nici nu au carisme din partea Duhului Sfânt care întotdeauna realizează comuniunea și armonia (cf. CBL pag. 1612).

A da înseamnă a păstra comuniunea. Isus dă de băut vinul cel mai bun chiar și celor beți, afirmându-se Dumnezeu iubitor față de toți oamenii, asemenea Tatălui “care face să răsară soarele peste cei buni și peste cei răi și să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Mt 5,45). Creștinul autentic își va găsi bucuria în urmarea lui Cristos în a da. Evreul N. Steinhardt s-a botezat, a devenit creștin. În ce și-a găsit credința lui bucuria? Ne-o mărturisește el însuși, când a cerut sfatul unui duhovnic în problema unui cerșetor obraznic: Duhnește a băutură și uneori îmi aruncă-n obraz povești sfruntate: că i-a murit copilul și îi lipsesc banii de înmormântare – mie care știu că nu e tată. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am respins. Simt totuși o neliniște. Dar ce să fi făcut cu un bețiv? Să-i fi dat, mă întrerupe duhovnicul. Când mai vine, dă-i, nu-l judeca! Și eu – zice – am un prieten bețiv, un nenorocit și când vine pe aici îl omenesc. Dă-i! Cât de bine îmi pare că m-am făcut ortodox, adică un creștin adevărat (o.c., pag. 154-155).

Aceasta înseamnă a vedea și a se bucura de Slava, Gloria lui Cristos, în a da ca Fiul Tatălui ceresc: la toți și chiar la ceas nepotrivit.

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Când treci pe stradă și vezi o casă frumoasă, o privești și spui: “Ce casă frumoasă”. Se vede numai exteriorul, nu-ți dai seama de ce este înăuntru: ordinea, frumusețea, comoditatea etc. Treci, privești, spui: “E frumoasă”. Dar dacă intri și vezi fiecare etaj, fiecare colț, poți admira ordinea, frumusețea interiorului, amplasarea perfectă a lucrurilor.

Așa este și Evanghelia; mulți o privesc și spun: “E frumoasă!” Dar nu au intrat înăuntru pentru a examina frumusețile interioare și nu pot să se folosească de ele, să se bucure și să se folosească de lucrurile care se găsesc în ea. Pentru a cunoaște o casă, trebuie să intri și să folosești camerele care o compun.

Pentru a cunoaște Evanghelia, trebuie să intri, să meditezi detaliile și să pui în practică lucrurile pe care le întâlnești în ea; nu trebuie să intrăm puțin, să-i asimilăm conținutul pentru a înțelege imediat cât de frumoasă, perfectă și mare este această casă? Este cu adevărat casa speranței (Fer. A. CHEVRIER, Fiamma del ceppo: scritti spirituali di Antonio Chevrier, scetli e presentati da Yves Musset, Mazziana, Verona 1988, 45).

2. Tema

Dumnezeu ne iubește mai mult decât tata și mama!

3. Mesajul zilei

A fi orfani, fără familie, și a nu fi iubiți de nimeni este lucrul cel mai trist dintre toate. Fericirea cea mai mare este a avea o familie bună și unită.

Isus, așa cum ne spune Evanghelia de astăzi, participă, binecuvântează și face chiar o minune la nunta a doi tineri

din Cana.

- Dumnezeu ne orientează spre o familie unită, pentru că este iubire. Iubire într-o familie “specială”: Preasfânta Treime. Iubire față de toți oamenii.

Biblia, care este istoria iubirii lui Dumnezeu față de om, folosește multe asemănări pentru a exprima felul în care ne iubește Dumnezeu.

- Dumnezeu iubește omenirea, așa cum un păstor bun își iubește turma, într-atât încât este gata să-și dea chiar și viața pentru a o salva de lupi.

- Dumnezeu iubește omenirea așa cum un viticultor bun își îngrijește via; se gândește întotdeauna la ea, o înconjoară pentru a o apăra, o cultivă pentru a o face să producă mai mult.

- Dumnezeu iubește omenirea așa cum cel mai iubitor tată își iubește fiii: îi îmbrățișează, îi strânge la pieptul său, îi mângâie, îi iubește (Os 11,4ș.u).

- Dumnezeu iubește omenirea mai mult decât o mamă: “Poate o mamă să uite de copilul ei? Chiar dacă s-ar întâmpla aceasta pe pământ, eu nu vă voi uita niciodată!” (Is 49,15)

- Mai presus de toate, Dumnezeu – această imagine este foarte folosită în Biblie pentru a indica iubirea Domnului față de popor – iubește omenirea așa cum cel mai bun logodnic își iubește logodnica, așa cum își iubește soția cel mai bun soț. Ca și în căsătorie, Dumnezeu face o alianță cu omenirea; face din ea o însoțitoare în împărăția sa veșnică; vrea să fie pentru totdeauna cu ea, o “ia în căsătorie”, o apără, o cinstește și o iubește până la moarte și dincolo.

La nunta din Cana există două iubiri:

- cea simplă și binecuvântată a celor doi tineri din sat,

- și cea misterioasă a lui Dumnezeu cu omenirea, cu Biserica.

Viața noastră depinde de două căsătorii:

- una, cea dintre tata și mama…

- cealaltă, dintre Dumnezeu și Biserică, ai cărei fii suntem…

Acest lucru să ne bucure, să ne dea siguranță, angajare pentru a onora aceste două familii ale noastre.

4. Exemple

Pentru Dumnezeu avem o importanță infinită!

Iubirea lui Dumnezeu față de noi este infinită!

a) O fetiță braziliană mi-a povestit într-o zi un fapt pe care nu-l putea uita. Era vorba despre primele ei spovezi. Avea șase ani și cel care o asculta era un dominican bătrân din Rio de Janeiro.

Părintele a întrebat-o într-o zi:

- Pe ce sumă crezi că te-ar vinde Dumnezeu?

Fetița a răspuns cu cifre fabuloase, cele mai mari pentru creierul ei de fetiță, milioane de cruzeiros. După ce a lăsat-o un moment să se piardă în acea înșiruire de cifre, părintele i-a spus grav:

- Dumnezeu nu te va vinde niciodată, niciodată, înțelegi?

Pentru el tu valorezi mult, mult mai mult decât toți banii din lume! După acele întâlniri de la Rio de Janeiro, fetița s-a gândit, s-a gândit, iar gândul ei s-a lărgit, a devenit mai mare decât spațiile infinite ale Braziliei și chiar decât tot universul. Cuprinsă de amețeală, și-a spus că acel Dumnezeu trebuia să fie extraordinar, că trebuia să o iubească infinit dacă pentru el banii valorau atât de puțin în comparație cu ea.

Fetița braziliană, după ce a crescut, mi-a mărturisit că de când avea șase ani nu s-a mai îndoit niciodată de adevăratul Dumnezeu cu față de iubire infinită!… (J. CARDONNEL, Dio e povero, Borla).

b) Într-o zi, un frate cu puțină cultură și cu o sănătate șubredă i-a spus doctului și sfântului Bonaventura:

- Părinte, cât de mult îi invidiez pe cei care sunt sănătoși și inteligenți! Pot să-l iubească mai mult decât mine pe bunul Dumnezeu!

Sfântul i-a răspuns:

- Greșești, frate. Dumnezeu este iubire, și toți, chiar și cei mai simpli, îl pot iubi foarte mult. Ba, mai mult, deseori, cel care nu are sănătate și erudiție poate să aibă o iubire mai puternică și mai curată față de Dumnezeu.

În fața acestui adevăr, sărmanul frate a început să sară în sus de bucurie, a deschis poarta conventului și a început să strige cât îl țineau puterile:

- Ascultați-mă: vă spun un lucru minunat pe care mi l-a spus părintele Bonaventura: și noi, care suntem săraci, bătrâni, ignoranți și bolnavi, putem să înțelegem, să gustăm și să răspundem iubirii lui Dumnezeu!

c) Mulțumesc, Doamne, din toată inima pentru iubirea ta față de noi:

- Ajută-ne să o cunoaștem mai bine… (prin studiul religiei);

- Ajută-ne să o primim mai bine… (prin liturgie și sacramente);

- Ajută-ne să răspundem mai bine… (prin viața noastră).

 

* * *

 

Duminica a 2-a de peste an Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 2,1-12

Isus transformă apa în vin

1 După trei zile, în localitatea Cana, din Galileea, era o nuntă. Mama lui Isus era acolo. 2 A fost chemat și Isus cu ucenicii săi la nuntă.

3 Terminându-se vinul, mama lui Isus i-a zis:

- Nu mai au vin.

4 Isus i-a răspuns:

- Ce vrei de la mine, femeie1? Încă nu a venit ceasul meu.

5 Mama lui Isus a zis slujitorilor: «Faceți tot ce vă va spune». 6 Erau acolo șase vase de piatră, puse pentru curățirea iudeilor, fiecare de circa o sută de litri.

7 Isus le-a zis: «Umpleți vasele cu apă».

Ei le-au umplut până sus.

8 Atunci Isus le-a spus: «Scoateți acum și duceți nunului».

Și i-au dus. 9 Nunul a gustat apa prefăcută în vin. El nu știa de unde este vinul, slujitorii însă care scoseseră apă, știau. Nunul l-a chemat atunci pe mire 10 și i-a zis: «Orice om pune la masă mai întâi vinul cel bun și numai după ce au băut bine, îl pune pe cel mai puțin bun. Dar tu ai ținut vinul bun până acum».

11 Aceasta a fost prima minune pe care a săvârșit-o Isus; era la Cana, în Galileea; astfel și-a arătat slava și ucenicii lui au crezut în el. 12 După aceasta, s-a coborât la Cafarnaum împreună cu mama sa, cu rudele și ucenicii săi și au rămas acolo câteva zile.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Celebrăm în Liturgie duminica a doua din timpul de peste an, totuși însă astăzi, fără a lua din nou Evanghelia după sfântul Luca, ni se prezintă un text din Evanghelia după sfântul Ioan.

În mod tradițional se obișnuiește să fie numit “nunta din Cana”. Însă este la fel de interesant să ținem cont de titlul pe care ni-l dă versiunea Bibliei: “Isus transformă apa în vin”.

În timpul lui Isus, Cana era o mică localitate care era foarte aproape de Nazaret, în Galileea, unde trăia Isus. Acolo se celebrează o nuntă și sunt invitați Maria, Isus și ucenicii. În acel timp nunta nu se celebra la amiază așa cum obișnuim să facem noi astăzi (o cină sau un prânz). Iudeii din acest timp sărbătoreau nunta timp de trei, patru sau mai multe zile. De aceea era necesar să procure cele necesare pentru a avea grijă de invitați.

Mirii din celebrarea de astăzi au dificultatea că rămân fără vin. Maria, mereu atentă și generoasă, își dă seama de situație și-i spune lui Isus ce s-a întâmplat. Domnul îi răspunde că încă nu a venit timpul lui de a se revela ca Dumnezeu și de aceea se pare că nu vrea să se implice în acest eveniment. Cu toate acestea, Maria, care-l cunoaște bine pe fiul ei, le spune servitorilor de la sărbătoare o frază frumoasă: “Faceți tot ce vă va spune”. Isus le spune să umple vasele mari cu apă și după aceea să ia și să ducă nunului. Aici intervine surpriza: nu numai că apa s-a transformat în vine, ci acest vin este de calitate mai bună. Acest lucru îl descoperă nunul și-i spune mirelui.

Este interesant să vedem că Isus “anticipă” ora manifestării sale ca Dumnezeu în fața oamenilor înaintea cererii mamei sale. Pe de altă parte, trebuie ținut cont de câteva elemente din simbologia Vechiului Testament. În diferite texte, îndeosebi profetice, se descrie cerul ca un ospăț și mai specific ca un ospăț de nuntă unde este vin bun și din belșug.

Pentru a ține cont: În sens strict, în Evanghelia după sfântul Ioan, minunele lui Isus nu sunt numite “minuni” ca în celelalte evanghelii, ci “semne”. Adică “indicii sau semne” minunate care, pe bună dreptate, “semnalează” sau “semnifică” faptul că Isus este realmente Mesia care trebuia să vină în lume.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Lc 5,37-39; In 4,46-54; Gen 1,26-28; Gen 2,18-25.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în Noul Testament, tabelul sinoptic “Semnele în evanghelia după sfântul Ioan”.

Întrebări pentru lectură

- Unde merge Maria?

- La ce merge ea și cu cine merge?

- Ce se întâmplă la această sărbătoare?

- Ce face atunci Maria?

- Ce-i răspunde Isus?

- Pentru ce-i răspunde Domnul în forma aceasta?

- Cum reacționează Maria în fața atitudinii lui Isus?

- Ce le spune servitorilor?

- Ce le cere Domnul celor care lucrează ca servitori la nuntă?

- Ce se întâmplă cu apa care a fost pusă în vase?

- Cum este “vinul nou” pe care-l transformă Isus?

- Ce-i spune mirelui nunul?

- Ce semnificație are ceea ce a făcut Domnul?

- Cum reacționează ucenicii lui contemplând puterea pe care o are Învățătorul lor?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Sunt atent la necesitățile fraților asemenea Mariei în acest text?

- Percep, intuiesc, încerc să știu fără a deranja ceea ce alții pot să aibă nevoie astăzi?

- Am siguranța Mariei, care se încrede pe deplin în Isus și în ceea ce urmează să facă?

- Mă las inundat de atâta încredere?

- Ce implică pentru mine astăzi faptul că Maria îmi spune și ne spune: “Faceți ce vă va spune Isus”?

- Ascult de cuvântul lui Isus?

- Ce-mi spune și ce-mi cere astăzi Domnul?

- Las ca Domnul să transforme “apa” din viața mea în “vinul cel nou” al Împărăției lui Dumnezeu?

- Ce aspecte din viața mea trebuie să le transforme Domnul astăzi pentru ca să fie în dinamica Împărăției?

- Domnul vrea să-mi dea bucuria nouă a Împărăției: ce atitudine am eu în fața acestui lucru?

- Caut să descopăr semnele, indiciile și manifestările lui Dumnezeu în viața mea?

- Percep eu puterea Domnului?

- Încerc să cred și să fiu un ucenic autentic al lui Isus?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune putem să citim unul din textele profetice din Vechiul Testament care ne vorbesc despre cer ca despre un ospăț pe care-l pregătește Dumnezeu.

Isaia 25,6-9

Ospățul lui Dumnezeu

6 Domnul oștirilor

va pregăti pe muntele acesta

pentru toate popoarele un ospăț

cu cărnuri grase, un ospăț cu vinuri alese,

cu cărnuri pline de măduvă,

cu vinuri vechi și limpezite.

7 Pe muntele acesta el va da la o parte vălul

de pe fața tuturor popoarelor

și învelitoarea care acoperă toate neamurile.

8-9 El va nimici moartea pe vecie.

Domnul Dumnezeu va șterge lacrimile

de pe fețele tuturor

și va îndepărta de pe pământ ocara popoarului său,

căci Domnul a vorbit.

Se va spune în ziu aceea:

“Iată, acesta este Dumnezeul nostru

de la care am așteptat mântuirea,

acesta este Domnul în care am nădăjduit;

să ne bucurăm și să ne veselim de mântuirea lui”.

Să reținem care sunt imaginile simbolice care ne ajută să înțelegem misterul cerului și al vieții veșnice pe care nu-l putem descrie prin cuvinte omenești.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru momentul de interiorizare a Cuvântului se poate folosi fraza Mariei adresată servitorilor ca fiind spusă tuturor și fiecăruia dintre noi. S-o repetăm la plural și la singular pentru a o imprima în inima noastră:

- Faceți tot ce vă va spune Isus…

- Fă tot ce-ți va spune Isus…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Pune în practică tot ceea ce ai ascultat din partea lui Dumnezeu în această Lectio Divina. Vreau să fac “ce-mi va spune Isus…”.

Propunere comunitară

- În grupul tău de tineri dialogați despre tema cerului și a vieții veșnice pe care vrea să ne-o dăruiască Isus. Cum se înțelege? Cum se explică? Ce dificultăți au tinerii de astăzi pentru a percepe importanța cerului și a vieții veșnice? Gândiți-vă și dezbateți despre importanța limbajului simbolic al Bibliei pentru a explica realități așa de profunde și așa de complexe cum sunt acestea.

 

* * *

 

Duminica a II-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

A fost o nuntă în Cana Galileii și era mama lui Isus acolo. A fost chemat și Isus precum și ucenicii săi la nuntă. Și sfârșindu-se vinul, mama lui Isus i-a zis: “Nu mai au vin!”. Isus i-a zis: “Ce vrei de la mine, femeie? Încă n-a sosit ceasul meu.” Mama lui a spus slujitorilor: “Orice vă va spune, faceți”. Erau acolo șase vase de piatră, puse pentru purificarea iudeilor; fiecare cuprindea câte două-trei vedre. Le-a zis Isus: “Umpleți vasele cu apă!” Și ei le-au umplut până sus. Apoi le-a zis; “Scoateți acum și duceți nunului”. Și ei i-au dus. Când a gustat nunul apa făcut vin – și nu știa de unde este, iar slujitorii care scoseseră apa știau -, l-a chemat nunul pe mire și i-a zis: “Orice om pune întâi vinul cel bun și, când s-au îmbătat, îl pune pe cel mai slab. Tu, insă, ai ținut vinul cel bun până acum”.

Acest început al minunilor l-a făcut Isus în Cana Galileii și și-a arătat slava sa; și au crezut în El ucenicii săi. După aceasta a coborât la Cafarnaum, El și mama sa și frații și ucenicii săi, dar n-au rămas acolo decât puține zile. (In 2,1-12)

Nouă ne place episodul Nunții din Cana poate pentru că ne place să-l vedem pe Isus așezat la masă împreună cu prietenii săi și cu mama sa cu ocazia unei nunți. În fond, prin Isus Dumnezeu însuși se așează la masa noastră, stă de vorbă cu noi, se bucură împreună cu noi, mănâncă și bea împreună cu noi. Iată însă că, la un moment dat, nimeni nu mai are ce bea. Nu se cunosc prea multe lucruri nici despre miri și nici despre cauza terminării vinului. Am putea spune chiar că toate aceste lucruri sunt învăluite într-un mister… În acest caz am putea încerca să citim episodul Nunții din Cana ca pe o nouă scenă biblică a căsătoriei pe care Dumnezeu încearcă să o încheie cu “mireasa” pe care o iubește și care nu este alta decât poporul ales, Israel. “Căsătoria” s-a dovedit a fi una dificilă de vreme ce Dumnezeu a cerut de-atâtea ori credincioșia și energia atâtor patriarhi și profeți. Dar iat-o pe Mama lui Isus, fecioara prin excelență a lui Israel, cea care îl reprezintă aici pe poporul ales, mărturisind că nu mai au vin. (Cele șase vase mari ale legămintelor sale s-au dovedit a fi efemere.) Și pentru că nu mai există vin, nu mai există nici bucurie (vinul fiind simbolul bucuriei). Sfântul Augustin a vorbit, comentând acest episod, de șase epoci ale lumii la capătul căreia se afla cea de-a șaptea care este cea a răscumpărării. Și iată că Isus oferă din nou posibilitatea, prin venirea sa în lume, a reluării legăturii de iubire, legătură ce se vrea a fi o căsătorie care să dureze toată veșnicia.

Rolul Mame lui Isus, prin invitația la disponibilitate (Orice vă va spune, faceți…), depășește acea delicatețe naturală a unei femei care remarcă nedumerirea invitaților. Ea asumă în realitate întreaga sete a poporului lui Dumnezeu după un vin nou, mesianic. Astfel Isus, la invitația mamei sale, cere să fie umplute cele șase vase de piatră. (Nu putem să nu remarcăm precizia cu care sfântul Ioan notează ce aceste vase conțineau în mod obișnuit apă nu pentru băut, ci pentru purificare… Altfel spus vinul cel nou va fi unul salvator, purificator…)

Dar Isus are nevoie de un gest uman, de apa umanității pentru a face să țâșnească băutura divină. În cele din urmă invitații constată că mirele (Dumnezeu) se comportă contrar oamenilor: sfârșitul timpurilor nu este marcat de decadență; la sfârșitul timpurilor va veni mântuirea. Iar ea are gustul unui vin de sărbătoare. Ea va manifesta slava Sa. De aceea Nunta din Cana este o epifanie.

 

* * *

 

Minunea pe care Isus vrea să o înfăptuiască în fiecare familie

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

În Evanghelia Liturghiei de astăzi, sfântul Ioan ni-l prezintă pe Isus la începutul activități sale publice; dar nu ni-l prezintă la o înmormântare, ci la o nuntă. Nu-și începe activitatea sa publică cu o slujbă la templu sau la sinagogă, ci cu o petrecere, cu un ospăț de nuntă. Dumnezeiescul Învățător tocmai își adunase un grup de ucenici pe care voia să-i formeze, să-i instruiască la școala să. Anul școlar sau anul universitar este inaugurat cu o ceremonie religioasă, cu o Liturghie solemnă la biserică. La inaugurarea cursurilor, Isus nu-i duce pe elevi săi, pe ucenici, la templu sau la sinagogă, ci la o nuntă unde aceștia au mâncat și, mai ales, s-au hrănit bine.

Ce ne spun aceste lucruri? Ne spun că Isus nu vine în viața noastră ca să ne strice sărbătorile. Prezența lui nu ne stânjenește, nu ne aduce tristețe, ci, dimpotrivă, bucurie. Avea perfectă dreptate acel scriitor francez care spunea: contrariul unui popor creștin nu este un popor păgân; contrariul unui popor creștin este un popor trist. De recomandat un lucru interesant: popoarele vesele în trecut, au devenit astăzi popoare triste. Cum se explică fenomenul? Oare aveau ele în trecut condiții mai bune de viață, mai mult lux, mai mult comodități atunci când nu aveau nici mașini, nici televizoare, nici mașini de spălat, nici computere, și poate nici curent electric, și erau veseli. Astăzi au de toate și sunt triști, nesatisfăcuți, nerealizați. Explicația este una singură: acolo unde nu e prezent Cristos nu poate fi bucurie, ci numai tristețe. N-au vin. Și dacă nu e vin, cum să te veselești, să fii fericit? E numai apa caldă cu care nu poți să petreci, să faci sărbătoare.

Și ne face să ne gândim la acea nuntă din Cana Galilei. Noi îl chemăm în ajutor pe Isus, ne gândim la el și îi cerem să fie prezent alături de noi în momentele triste, de suferință, de necaz, de dificultate. Dar de ce nu l-am chema și în momentele noastre de bucurie, de veselie, la nunți și la cumetrii, la petreceri și la distracțiile noastre? Isus care s-a simțit bine alături de miri și de nuntași la Cana Galilei, se simte bine și la nunțile și ospețele creștinilor. Dacă el ar fi prezent, dacă l-am invita pe el, împreună cu mama sa Maria, altfel ar arăta petrecerile și distracțiile noastre. Dar fiindcă nu este invitat și nu este prezent, de foarte multe ori petrecerile și distracțiile noastre se lasă cu tristețe, cu deziluzie, cu un gol imens în inimă. Iar muzica zgomotoasă, asurzitoare care însoțește petrecerile și distracțiile nu fac altceva decât să ascundă, să acopere acel gol din inimă.

“Acest început al minunilor sale l-a făcut Isus la Cana în Galileea” – notează evanghelistul. Tradus mai exact: “acest început al semnelor l-a făcut Isus la Cana în Galileea”. Evanghelistul Ioan nu folosește niciodată în Evanghelia sa cuvântul minune, ci numai cuvântul semn. Orice semn semnifică ceva, ne trimite cu mintea la ceva care e semnificativ. Astfel, pâinile pe care le-a împărțit Isus, au fost semnul Euharistiei, pâinea cea vie coborâtă din cer, orbul din naștere vindecat la bazinul Siloe a fost semnul lui Isus lumina luminii; Lazăr înviat din morți a fost semnul lui Isus care este “învierea și viața. Dar minunea transformării apei în vin la nunta din Cana ce semnifică? E semnul a ce? Ce a vrut să ne spună Isus cu acest semn, cu această minune? Iată ce: minunea de la nunta din Cana e semnul unei minuni pe care Isus vrea să o înfăptuiască în fiecare familie, în viața fiecărui cuplu creștin, o transformare a apei în vin. Se întâmplă în fiecare căsnicie ce s-a întâmplat la nunta din Cana: ea începe într-o atmosferă de euforie, de entuziasm, de bucurie. Vinul este simbolul euforiei și al bucuriei care izvorăsc din iubirea reciprocă. Dar cu trecerea zilelor și anilor, ca și la nunta din Cana, acest vin se consumă, se împuținează și se termină. Iubirea aceasta este un sentiment uman, și ca orice sentiment uman, tocmai fiindcă e uman trebuie să ardă, să se consume să se transforme în cenușă. La mijloc e obișnuința, rutina, monotonia “acel monstru care preface în cenușă toate sentimentele noastre”, cum zice Shahespeare. Și atunci coboară asupra familiei un nor de tristețe, de plictiseală, de lehamite. Iar celor invitați la propria lor nuntă, adică copiilor lor, nu pot să le ofer nimic decât oboseala lor. Inimile lor au devenit vase de piatră din care vinul s-a terminat și în locul vinului s-au umplut cu apă. Focul iubirii reciproce la care s-au încălzit mai înainte s-a stins încetul cu încetul și de multe ori caută în afara căminului, în aventuri extraconjugale puțină căldură, puțină afecțiune la care să-și încălzească inima.

Există vreun remediu la aceasta situație tristă din cale afară? Da, e cel de la Cana Galileii: să fie invitat Cristos la nuntă. Dacă ar fi de-al casei, nu un străin, soții pot recurge la el când încep să dispară entuziasmul, atracția fizică, iubirea sentimentală care le-a încălzit inima la început, chiar de la logodnă.

El este în stare să facă minuni, poate să transforme apa fără gust a rutinei, a lehamitei, a deziluziei, poate face să apară încetul cu încetul un vin nou, mai bun decât cel dinainte, un nou tip de iubire, ce-i drept mai puțin pasională, mai puțin efervescentă decât cea din tinerețe, dar mai profundă, mai durabilă, o iubire făcută din cunoaștere și înțelegere reciprocă, o iubire conjugală umană, care devine iubire evangelică; altfel spus, eros – iubirea erotică – devine agape, iubirea deprinsă din Dumnezeu, cel care este iubire, după cum scrie sfântul Ioan; prima iubire – eros – e iubirea egoistă, care se caută pe sine și propria plăcere, care caută să-l posede pe celălalt, să-l instrumentalizeze, să-l facă sclavul său, după o reală cunoaștere: folosește și aruncă. Cealaltă iubire, agape, iubirea creștină, pe care o dăruiește Cristos, o iubire care nu-l acaparează pe celălalt, ci se dăruiește, se sacrifică, pentru ca celălalt să fie fericit, se bucură de celălalt fără să-l posede și nu-l transformă în sclav, e o iubire gratuită care știe să ierte și care rezistă la uzura timpului, nu dispare odată cu tinerețea și frumusețea, deoarece nu-și are rădăcina înfiptă în calitățile fizice ale partenerului, ci în iubirea veșnică a lui Dumnezeu.

Căsătoria, o știm prea bine, nu este o permanentă distracție. Căsătoria, orice căsătorie cunoaște, înainte de a se termina luna de miere, o mulțime de probleme, suferințe, necazuri, neplăceri; în mod absolut inevitabil, acestea vin. Numai cu apa fadă a iubirii omenești care este atât de efemeră și nestatornică – ca orice sentiment – căsnicia e casa construită pe nisip, se prăbușește la prima rafală de vânt, la primul puhoi de apă care lovește în ea. Și atunci cum se încearcă rezolvarea când apar problemele în familie? Divorțul. Divorțul astăzi e la modă: e o epidemie adevărată. România a ajuns una din țările cu cele mai multe divorțuri din lume, deși se declară un popor creștin, încreștinat chiar de sfântul apostol Andrei. Cum se explică această tragedie a destrămării atâtor familii? Simplu. Cristos nu e invitat și nu e prezent în căsnicia lor ca să înfăptuiască minunea de la Cana Galileii, și să le transforme apa iubirii omenești în vinul iubirii divine.

Într-o zi la Pereea, teritoriu în stăpânirea tetrarhului Irod Antipa, regele desfrânat care își lăsase familia și o luase pe soția fratelui său Filip, fariseii i-au pus lui Isus această întrebare: “Învățătorule, îi este îngăduit bărbatului să-și lase femeia pentru orice motiv”? răspunsul lui Isus este răspicat: “nu ați citit că la început Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie? De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, se va alipi de femeia sa și vor fi cei doi o singură carne și ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu mai despartă”. Fariseii nu se dau bătuți. “Dar Moise de ce a prescris ca bărbatul să-i dea femeii act de despărțire și așa să divorțeze?” Răspunde Isus: “Din cauza împietririi inimi voastre v-a permis Moise lucrul acesta. La început n-a fost așa. Eu însă vă spun: dacă bărbatul își va lăsa femeia și ia alta, trăiește în adulter”. Cuvintele lui Isus i-au speriat pe ucenici: “în acest caz, și-au zis ei, nu-ți mai convine să te căsătorești, în fața greutăților care vin, poți fi sigur că o căsnicie eșuează și în cazul acesta mai degrabă nu te căsătorești, e prea mare riscul”. Dar când Isus este invitat și este prezent în căsnicie, nu e motiv de teamă căci el face minuni.

Căsătoria este un jug – e viață conjugală. Cuvântul e de origine latină con-iungere a primi alături la jug; coniugium – căsătorie: jug purtat împreună; coniuges – cei doi soți puși la același jug. Căsătoria fără Cristos e un jug greu, apăsător, o povară zdrobitoare , de aceea sunt cazuri în care soții după câteva luni, sau după un an, îl scutură de pe grumaz, se despart de jug.

Dar cu Isus alături, căsătoria, e drept, rămâne un jug, dar nu un jug insuportabil, purtat gemând, ci un jug plăcut și ușor de purtat cu bucurie. În primul rând soților le spune Isus cuvintele din Evanghelie: “Luați asupra voastră jugul meu, căci jugul meu este dulce și povara mea este ușoară și veți găsi liniștea inimilor voastre”.

Dar ca și la nunta din Cana Galileii, când Isus este invitat într-o familie, este invitată și mama sa Maria. Alături de Isus e întotdeauna mama sa. Isus transformă apa în vin, iubirea umană în iubirea divină, dar Isus, la cererea mamei sale, face minunea pentru ca bucuria să nu înceteze și viața de familiei, cu toate dificultățile inerente, să fie o sărbătoare continuă.

În toată literatura creștină, nimeni nu a descris mai frumos frumusețea și fericirea unei căsnicii în care este invitat și prezent Cristos, ca scriitorul Tertulian în secolul al III-lea: “Cine ar putea să descrie vreodată fericirea unei căsătorii pe care Biserica o sfințește, Euharistia o întărește, binecuvântarea o pecetluiește, îngerii o aplaudă, Tatăl o încuviințează? Cât de frumos e jugul care îi unește pe doi credincioși care au o singură speranță, o singură dorință, o singură regulă de viață, aceeași voință de a sluji! Amândoi frați, amândoi împreună slujitori, nici o separație între ei, nici a trupului nici a sufletului. Sunt într-adevăr «doi într-un singur trup»; unde este un singur trup, acolo este și un singur suflet. Căci împreună se roagă, împreună se mortifică, împreună postesc: se învață reciproc, se îndeamnă reciproc, se susțin reciproc. Împreună în biserica lui Dumnezeu, împreună la masa Domului, împreună în dificultăți și persecuții, împreună în momentele de mângâiere. Niciunul dintre ei nu se ascunde de celălalt, niciunul nu-l evită pe celălalt, nici unul nu e povară pentru celălalt… Răspund între ei psalmii și imnurile și parcă se întrec spre a ști cine cântă mai bine Domnului lor. Văzând aceste lucruri, Cristos se bucură și le transmite pacea sa. Unde sunt ei doi, acolo este și el, și unde este el nu este Cel Rău (Ad uxorem II, 6-9).