Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
1Samuel 3,3-10.19
1Corinteni 6,13-15.17-20
Ioan 1,35-42

Ioan 1,35-42

În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Și, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: “Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!” Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus. Isus s-a întors și, văzându-i că îl urmează, le-a zis: “Ce căutați?” Ei i-au spus: “Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă «Învățătorule» – unde locuiești?” El le-a zis: “Veniți și vedeți”. Așadar, au venit și au văzut unde locuiește și au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan și-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: “L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă “Cristos” – și l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: “Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi «Chefa»” – care înseamnă «Petru»”.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Daniel Meynen
pr. Anton Dancă
pr. Iosif Tiba
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Șerban Tarciziu
Diverși alți autori

 

* * *

 

Necesitatea îndrumării spirituale

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Societatea Biblică și-a asumat misiunea de a pune câte o Biblie în mâna fiecărui om care știe să citească. Acest impresionant proiect de distribuție a Bibliei pornește de la premisa că cine pune mâna pe Biblie, o și citește, și pătrunzând cuvântul lui Dumnezeu îl aplică în viața sa. Într-un oraș african, locuitorii erau interesați să aibă o Biblie, dar din alte motive: hârtia era atât de bună calitate, încât era folosită cu succes pentru a face țigări din ea. Când misionarii și-au dat seama, au făcut o înțelegere cu tinerii, că pot folosi paginile Bibliei cum vor dacă le citesc înainte. În câteva săptămâni, mulți tineri au început să pună întrebări despre ce citiseră în Biblie, unii s-au convertit, s-au botezat… și au renunțat la fumat. Dumnezeu lucrează pe căi nebănuite. Și totuși, dacă ne întrebăm dacă oamenii, singuri, fără călăuzire, pot să recunoască cuvântul lui Dumnezeu când îl aud, răspunsul este nu. Lectura de astăzi ne arată nevoia de îndrumare spirituală pe care o au oamenii, pentru a discerne cuvântul lui Dumnezeu cât îl aud sau îl citesc.

Primul exemplu este din prima lectură din Samuel. Acesta a crescut literalmente în prezența lui Dumnezeu. După ce a fost înțărcat, mama sa l-a lăsat în grija lui Eli, preotul templului din Șilo. Acolo a fost crescut chiar de preot. Și totuși, când Dumnezeu l-a strigat pe nume, nu l-a recunoscut. De fiecare dacă când era strigat, credea că este Eli. Abia într-un final și-a dat seama că Dumnezeu era Cel ce dorea să vorbească cu el. De ce nu i-a apărut Dumnezeu lui Samuel în față, spunându-i: “Samuel! Samuel! Sunt eu, Domnul, Dumnezeu tău. Acum ascultă-mă!” De ce Dumnezeu a ales să vorbească cu o voce care putea fi confundată cu a lui Eli? Pentru că Dumnezeu lucrează de regulă prin canalele de comunicare stabilite de El. De aceea avem nevoie de Biserică și de preoți. Acestea sunt canalele obișnuite ale cuvântului lui Dumnezeu și ale harului lui Dumnezeu în viețile noastre (Evrei 5,1). Dumnezeu poate, evident, să meargă dincolo de aceste canale, dar nu ne putem baza pe aceasta.

Ceva similar avem și în Evanghelia de astăzi. Doi apostoli ai lui Ioan Botezătorul erau alături de acesta pregătindu-se pentru Cel ce urma să vină. De ani se pregăteau cu post și rugăciune pentru întâlnirea cu Mesia. Dar când în sfârșit Mesia a trecut pe lângă ei, nu l-au recunoscut. Au avut nevoie de călăuzirea îndrumătorului lor spiritual, Ioan Botezătorul, pentru a-l recunoaște pe Mesia. Acești discipoli ai lui Ioan aveau o chemare divină să devină discipoli ai lui Isus. Dar nu au putut să înțeleagă ce pregătise providența pentru ei până când îndrumătorul lor spiritual nu le-a arătat cu degetul: “Iată Mielul lui Dumnezeu”. Mereu va fi nevoie de preoți ca Eli și de profeți ca Ioan Botezătorul, pentru a ni-l indica pe Cristos, pentru a ne ajuta să discernem ce ne spune Dumnezeu.

Practica îndrumării spirituale, în baza căreia oamenii merg la preoți pentru a-i ajuta să discearnă ce le spune Dumnezeu privitor la viețile lor, este într-un continuu declin în vremurile noastre. Astăzi ne așteptăm ca acest rol să fie îndeplinit de consilieri profesioniști, care pot sau nu să împărtășească credința noastră. Dar doar o persoană pe aceeași lungime de undă cu Dumnezeu poate să ne ajute să discernem prezența Lui în viețile noastre, importanța cuvântului Său pentru viețile noastre. Creștinismul nu este o religie a lui “mă-descurc-foarte-bine-și-singur”. Modelul nostru trebuie să fie famenul etiopian, care citind Biblia a simțit nevoia de ajutor: “Înțelegi, oare, ce citești?” Ce a răspuns? “Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” (Faptele Apostolilor 8,30-31).

 

* * *

 

Mielul lui Dumnezeu

Autor: pr. Daniel Meynen
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“În ziua următoare, Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Și, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: ‘Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!’”

Ioan Botezătorul este încă puternic marcat de manifestarea Duhului Sfânt de la Botezul lui Isus, ce avusese loc cu o zi înainte. Vocea Tatălui răsună încă în urechile lui. Se gândește neîncetat la Mesia, venit pe pământ pentru a revela iubirea Tatălui, care vrea prin Fiul Său preaiubit să mântuiască lumea! La o zi după aceea memorabilă în care a fost ales să îl boteze pe Domnul Isus, Ioan Botezătorul nu se poate abține să nu strige, îndemnat de Duhul Sfânt: “Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!”

Ioan indică spre Mesia, Mântuitorul, Isus Cristos: arată Calea de urmat, ne indică Poarta Cerurilor, strigă celor care sunt dispuși să-l asculte că Iubirea este aici! Deja Inima lui Isus este deschisă; deja Inima lui Dumnezeu s-a deschis ca să ne permită să vedem ce îndurare le este rezervată celor care doresc cu adevărat să se apropie de Inima lui Cristos! Pentru că, atunci când cerurile s-au deschis și vocea Tatălui s-a făcut auzită, Iubirea lui Dumnezeu izvora deja în Inima lui Isus, prevestind sângele și apa baptismală ce vor curge în viitor pe Crucea Calvarului (Ioan 19,34).

“Iată, Mielul lui Dumnezeu!” “Ecce Agnus Dei!” Aceasta este expresia folosită de preot în timpul celebrării euharistice, când înainte de împărtășanie le prezintă credincioșilor ostia. Dar această expresie se găsește, înainte de toate, în cântul liturgic folosit de Biserică la frângerea pâinii: “Agnus Dei, qui tollis pecata mundi, miserere nobis.” “Mielul lui Dumnezeu, care iei asupra ta păcatele lumii, miluiește-ne pe noi.” Cu adevărat, în expresia “Mielul lui Dumnezeu” ni se revelează întreaga Iubire a lui Dumnezeu! Cu adevărat, este Pâinea Iubirii cea care se frânge pentru noi!

“Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus.”

Expresia “Mielul lui Dumnezeu” are o putere atât de mare încât îi atrage la Isus pe oamenii de bunăvoință. Ioan abia le-a spus câteva cuvinte, iar cei care erau cu adevărat deschiși să asculte au primit un har particular: acela de a-l urma pe Cristos. “Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind și l-au urmat pe Isus.” Oare nu aceasta fac toți credincioșii în timpul celebrării euharistice? Preotul abia le prezintă credincioșilor ostia consacrată, că ei se și reped să îl urmeze pe Învățător, pe care îl primesc în ospățul pregătit lor.

“Isus s-a întors și, văzându-i că îl urmează, le-a zis: ‘Ce căutați?’ Ei i-au spus: ‘Rabbi – ceea ce, tradus, înseamnă Învățătorule – unde locuiești?’ El le-a zis: ‘Veniți și vedeți’. Așadar, au venit și au văzut unde locuiește și au rămas la el în ziua aceea. Era cam pe la ceasul al zecelea.”

“Ce căutați?” Ce căutăm? Suntem și noi oameni de bunăvoință? Dacă da, atunci putem răspunde cu discipolii lui Ioan: “Învățătorule, unde locuiești?” Și El ne-ar răspunde acum: “Sunt în Ceruri!” Nu așa se întâmplă oare când îl primim pe Isus Euharisticul? Nu intră Domnul în Cerurile sufletului nostru? Pentru că atunci Cerurile sunt în noi! Și, asemenea discipolilor, vom rămâne cu Isus “în ziua aceea”; în fiecare zi noi putem primi Sfânta Împărtășanie; în fiecare zi preoții frâng “pâinea noastră cea de toate zilele” pentru noi!

“Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan și-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, și i-a spus: “L-am găsit pe Mesia!” – care, tradus, înseamnă ‘Cristos’ – și l-a adus la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: ‘Tu ești Simon, fiul lui Ioan; tu te vei numi Chefa’ – care înseamnă ‘Petru’”.

De ce și-a schimbat Simon numele? De ce Isus i-a spus lui Simon “Chefa” sau “Petru”? Simplu, pentru că Simon auzise vocea Spiritului, care îi spusese să meargă la Isus, așa după cum fratele său Andrei făcuse deja. Dar ce înseamnă să mergi la Isus? Înseamnă să răspunzi chemării harului lui Dumnezeu, să devii un copil al lui Dumnezeu, un fiu adoptiv al Tatălui: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl” (Ioan 6,65). “Tot ce-mi dă Tatăl, va veni la Mine” (Ioan 6,37).

El care a devenit un copil al Tatălui, a biruit Răul: el a câștigat lupta împotriva Celui Rău! El care a devenit un copil al Tatălui mergând la Cristos merită răsplata cuvenită copiilor lui Dumnezeu: așa că merită să primească un nou nume! “Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da lui o pietricică albă și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe, decât primitorul” (Apocalipsul 2,17). De aceea Simon a primit numele de Chefa, sau Petru: el a primit o pietricică albă, un nou nume, numele de “piatră”!

Noi toți, împreună cu Simon Petru, suntem pietre vii destinate să construim edificiul spiritual al Bisericii. Fie ca Preasfânta Fecioară Maria, care, prin credința ei, este asemenea mortarului care unește toate aceste “pietre”, să vină în ajutorul nostru, astfel încât comuniunea de astăzi să poată fi o comuniune eternă care să ne așeze pentru totdeauna în Iubirea Tatălui!

 

* * *

 

Despre chemare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Tema Liturgiei cuvântului de azi este chemarea. Venind din partea lui Dumnezeu, chemarea este un semn al iubirii sale. Din lectura I desprindem faptul că Dumnezeu îl cheamă pe copilul Samuel pentru misiunea de profet; în lectura a II-a, sfântul Paul ne arată că trupul, adică întreaga ființă umană, este chemat la înviere; evanghelia zilei pune în lumină faptul că Isus îi cheamă pe primii trei bărbați pentru a-i face apostoli.

Admirabilă a fost Ana, mama profetului Samuel. Nu avea nici un copil. La îndemnul soțului, Elcana, s-a dus la templu cu daruri. Aici s-a rugat și a făgăduit lui Iahve că, dacă îi va da un prunc de parte bărbătească, îl va consfinți Domnului. Se ruga cu atâta înfocare încât preotul Eli, care o supraveghea, a crezut că este beată și a dojenit-o, zicându-i: Până când vei sta aici beată? Trezește-te și pleacă din fața Domnului! Ana i-a răspuns: Nu, domnul meu, eu sunt o femeie cu inima copleșită de tristețe; n-am băut nici vin, nici bere, ci îmi dezvălui sufletul înaintea Domnului. Nu mă socoti femeie netrebnică, deoarece din durerea mea cea mare și din întristarea ce mă apasă am vorbit până acum. Eli a binecuvântat-o și ea a plecat (1Rg 1,9-28). Domnul i-a ascultat nu numai ruga de a-i da un prunc, ci l-a chemat pe copilul ei să fie profet. Samuel răspunde: M-ai chemat, iată-mă. Vorbește, Doamne, că slujitorul tău ascultă. Din acel moment Domnul era cu el, iar Samuel nu lăsa să cadă pe pământ, să rămână fără rost, nici unul din cuvintele Domnului. Această atenție față de cuvântul Domnului îl face nu numai profet, ci preot la Silo, judecător în Israel și el va pune bazele monarhiei, pregătind calea domniei lui Mesia care se va naște din neamul regelui David.

Chemarea noastră este Isus.

Cu rugăciuni, oboseală și lacrimi, cu post și cu sudori de sânge, Isus cere de la Tatăl o mireasă. Da, o mireasă care să ajungă până la identificarea cu sine. Când Dumnezeu l-a chemat pe Samuel, acesta a răspuns: Vorbește, Doamne, că slujitorul tău ascultă. Samuel a căpătat autoritate fiindcă Domnul era cu el și n-a lăsat să se piardă nici un cuvânt care i-a fost încredințat. Isus, mai mult decât Ana, mama lui Samuel, s-a rugat zi și noapte ca mireasa sa, sfânta Biserică, să-i asculte glasul și să-i păstreze în inimă toate cuvintele. Isus ne cheamă să-i devenim mireasă, Biserică, pe diferite căi. Pe Andrei și Ioan i-a chemat prin glasul lui Ioan Botezătorul, care le-a spus, arătându-l pe Isus: Iată mielul lui Dumnezeu; pe Simon îl cheamă prin fratele său Andrei, care îi zice: L-am aflat pe Mesia și îl duce la Isus. Pe noi ne cheamă prin glasul preoților; pe copii prin glasul părinților și educatorilor. Îi răspundem ca Samuel?

În multe părți ale lumii creștinii se plâng de lipsa preoților: Nu mai avem chemări la preoție și la viața consacrată. Or, chemări sunt. Isus cheamă mereu, dar tinerii nu răspund fiindcă s-au născut fără mame. Fără mame? Da, fără să fi supt o dată cu laptele de la sân și credința; credința Anei. Nu au tați, ca Elcana, care să dea soției daruri pentru templu, ci au bani pentru băutură, distracții, anticoncepționale, avort etc.

Pe când Isus vorbea mulțimilor, o femeie a strigat: Fericit sânul care te-a purtat și pieptul la care ai supt. Isus i-a răspuns: Ba mai fericiți sunt acei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc (Lc 11,27-28). Preacurata mamă a lui Isus, Maria, și-a găsit fericirea în ascultarea și păstrarea cuvântului lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, iar apoi cuvântul veșnic s-a făcut trup din trupul ei. Prin urmare și mireasa, Biserica, pentru a fi fericită, trebuie să păzească și să asculte cuvintele Mirelui divin. În măsura în care cuvântul lui Cristos rămâne în noi, în acea măsură noi devenim Biserică, mireasă profetică a lui Isus, plină de apostoli sfinți.

Sfântul Paul pune în evidență faptul că mireasa lui Isus, Biserica, trebuie să fie curată, nepătată, sfântă. Numai așa își poate duce la îndeplinire misiunea de mireasă, de a vesti învierea Domnului (1Cor 6,13-20). Fără sfințenie Biserica nu este credibilă. Apostolul îi avertizează pe creștinii din Corint, ispitiți de apucăturile păgâne că prin prostituție se aduce cult zeiței Afrodita și se poate intra în legătură cu divinitatea, că o astfel de practică este împotriva chemării lor de a avea viața cea nouă, de a avea parte de îngerizare în ziua de apoi, deoarece păcatul cărnii constituie o nedreptate comisă contra Creatorului, un sacrilegiu față de trupul mistic (ekklesia), o profanare a templului Duhului Sfânt, o apostazie față de credință (revenire la cultul zeiței Afrodita) și un ultragiu adus propriului trup, fiindcă numai Domnul este pentru trup, adică numai el îi poate da adevărata măreție.

Dumnezeu, care l-a înviat pe Cristos, ne va învia și pe noi cu puterea sa. Puterea lui Dumnezeu este curăția noastră, care ne face temple ale Duhului Sfânt, adică depozite de iubire. Chemarea noastră este de a-l preamări pe Dumnezeu în acest templu prin rugăciune, pomană, jertfă, muncă etc. ca să se cunoască și să se accepte mesajul divin al mântuirii de către toți oamenii de pe pământ. Iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele este sufletul apostolatului (LG). Apostolatul constă, mai presus de toate, în a descoperi și în a comunica tuturor oamenilor caritatea lui Dumnezeu (Conciliul Vatican II, AG 10).

Napoleon Bonaparte, împăratul francezilor, înainte de a repurta acea victorie răsunătoare din Egipt, a spus soldaților săi: Soldați, am nevoie de voi. A fost suficient ca ei să se arunce ca leii în luptă. Biserica se adresează tuturor celor botezați, angajați în luptă pentru împărăția lui Dumnezeu: Creștinilor de pretutindeni, am nevoie de voi! Și noi ce facem? Conciliul Vatican II ne avertizează: Toți cei uniți prin Botez au dreptul și datoria de a fi apostoli. Sfântul Vasile, ca și sfântul Augustin, au același îndemn: Priviți la mădularele trupului vostru cum se slujesc și se ajută reciproc! Ochiul călăuzește picioarele, mâinile apără capul și toate se silesc să ajute partea cea mai slabă, rănită sau bolnavă. La împărțirea alimentelor fiecare mădular ia pentru sine numai cât îi este necesar, lăsând restul pentru celelalte. Legătura dintre ele este atât de strânsă încât stomacul, de exemplu, nu se poate să sufere fără să resimtă și capul. Și de suferă un mădular, toate suferă împreună, sau de se slăvește un mădular, se bucură toate împreună, după spusele sfântului Paul (1Cor 12,26). Dacă se întâmplă ca piciorul să calce pe un spin, ce este mai îndepărtat ca ochiul de picior? Și totuși ochii sunt primii care aleargă să-l caute, trupul se încovoaie ca să dea posibilitatea mâinilor să-l scoată, limba exprimă oftatul tuturor și imploră ajutorul celor din jur. Ochii, mâinile, trupul, capul și limba nu au nimic, are numai piciorul; cu toate acestea, toate îi sar într-ajutor. Iată terenul apostolatului nostru: să avem față de toate membrele trupului lui Cristos aceeași grijă pe care o avem față de noi înșine. Când cineva nu mai are ce oferi, poate oferi însăși neputința, lipsa, suferința de a nu putea face mai mult ca pe o jertfă spirituală plăcută Domnului, fiindcă însuși Duhul Sfânt se roagă în fiecare cu suspine negrăite pentru fiecare.

În anul 1926, preotul Labbé își intensifica activitatea sa misionară printre chinezii veniți la Paris pentru studii. Studentul Xi-Chen, conducătorul acțiunii anticreștine, vine și-i cere cărți de religie, nu pentru a se converti, ci pentru a ști ce trebuie să atace. Pentru convertirea lui, preotul s-a dus la o tânără bolnavă de mai mulți ani și i-a vorbit astfel: Domnișoară, te rog stăruitor, de acum înainte îndură suferințele pentru convertirea unui student chinez și cere de la Dumnezeu, dacă trebuie, chiar să-ți intensifice durerile. Tânăra generoasă, cu ochii plini de lacrimi, promite. După câteva săptămâni, într-o seară târziu, preotul sosește acasă. Xi-Chen îl aștepta în prag. Ce vrei? l-a întrebat preotul. Vreau să mă fac creștin, ca să-i pot spune lui Dumnezeu “Tată” și lui Isus “tu ești fratele meu”, ca să simt prezența lui Dumnezeu în mine. Era ora 24 fără un sfert. Părintele a aflat a doua zi că tânăra murise în acea noapte la ora 24 fără 20 de minute.

Cui nu-i stă la îndemână un necaz, o durere, o încercare pe care să le poată oferi pentru a mări frumusețea feței miresei lui Cristos?

La cuvântul lui Ioan Botezătorul: Iată mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care s-a jertfit și se jertfește necontenit, sau, după cum spune Blaise Pascal: Isus va fi în agonie până la sfârșitul lumii, pentru mireasa sa, sfânta Biserică, prin care vrea să atragă pe toți oamenii la mântuire, să-i răspundem ca Samuel: M-ai chemat?

Iată-mă!

Când se știe că este o nuntă, foarte mulți vin la biserică să vadă mireasa. Mulți ajung la Cristos când ne văd pe noi? Suntem mireasa lui Cristos în rochie albă? Iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii. Să-i oferim toate ale noastre, ca pe acest pământ să putem fi mireasa sa profetică vestind lumii învierea, ca apoi în viața veșnică să participăm la ospățul de nuntă (cf. Ap 19,1-10).

Să continuăm sfânta Liturghie prin repetarea rugăciunii de la început: Revarsă asupra noastră, Doamne, Duhul tău de iubire pentru ca, hrăniți de unica pâine cerească, să fim o singură inimă și un singur suflet în slujirea ta. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an (A)

Autor: pr. Iosif Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Trebuie să vă mărturisesc, IC, că pregătindu-mă pentru Liturghia din această duminică am remarcat asemănarea liturgiei cuvântului de astăzi cu o zi pe care fiecare om a trăit-o: este vorba despre prima zi de școală. Și nu doar cu prima zi din clasa întâi când am început școala, ci cu fiecare început de an școlar. Ce se face în prima zi de școală? Se cunosc învățătorii, profesorii, obiectele care se vor studia, locul în care se va învăța și eventual se dau câteva indicații cu caracter general despre ce anume se va învăța în acel an. Liturgic, anul bisericesc începe cu prima duminică din Advent. Însă ceea ce am trăit din punct de vedere liturgic până acum fost pregătirea pentru marea sărbătoare a Crăciunului și apoi trăirea bucuriei acestei sărbători. Astăzi se reia timpul de peste an, iar lecturile biblice pe care le-am ascultat ne cheamă să intrăm la școala lui Isus, să ne cunoaștem Învățătorul și ceea ce el ne propune pentru a învăța și a pune în practică.

Dincolo de tema generală a “chemării divine”, Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică ne prezintă o serie de personaje care au o anumită influență în viața acelora care sunt chemați de Dumnezeu: Eli în viața lui Samuel; Ioan Botezătorul în viața celor doi discipoli, dintre care unul ne este cunoscut cu numele de Andrei; Paul pentru credincioșii din Corint. Eli, Ioan Botezătorul și Paul sunt nume ale acelora pe care noi îi numim maeștri, pentru că reprezintă modele pe care oamenii le urmează în drumul lor către Dumnezeu.

Fiecare dintre noi a întâlnit în drumul vieții sale de credință, anumiți maeștri, adică acele persoane care ne-au ajutat să mergem chiar și atunci când propriile picioare erau prea slabe pentru a ne putea sprijini; persoane care au pariat pe viitorul nostru chiar și atunci când acesta nu mai reprezenta nici o speranță. Este posibil desigur, ca și fără ajutorul lui Eli, Samuel să fi devenit un mare profet; cei doi discipoli din evanghelie ar fi putut deveni mari apostoli, mari pietre de temelie a noului Israel, chiar și fără a-l cunoaște pe Ioan Botezătorul; corintenii ar fi devenit și ei cu siguranță creștini chiar și fără a-l avea ca direct evanghelizator și apostol pe sf. Paul. E posibil! Dar tocmai datorită acestor maeștri putem vorbi noi astăzi de marii oameni care i-au precedat. Tocmai datorită acelor oameni care au știut să deschidă noi orizonturi, să-i îmbogățească pe alții cu ceea ce ei înșiși au primit de la Dumnezeu, să-i ajute să-și descopere părțile importante din ei înșiși și să le valorifice, datorită acestor buni maeștri, cei care i-au urmat au reușit să realizeze lucruri deosebite în viața lor.

Privim acum la noi, la viața noastră și ne punem următoarea întrebare: de ce am devenit, de ce sunt (preot, seminarist, persoană consacrată, student la o facultate sau alta, muncitor într-un loc sau altul, creștin) ceea ce sunt în momentul de față? Datorită mai multor motive! Însă printre aceste multe motive există unul legat de persoanele pe care le-am întâlnit în viața mea. Suntem ceea ce suntem și datorită faptului că am întâlnit anumite persoane în loc să întâlnim altele. Și aceasta pornind de la părinții noștri, continuând cu învățătorii și profesorii pe care i-am avut, s-au pe care îi mai avem, cu prietenii pe care ni i-am făcut de-a lungul timpului, sau întâlnind și discutând cu anumiți preoți într-un moment sau altul. Faptul că am întâlnit în viața noastră toate aceste persoane și nu altele ne-a determinat în mare măsură să fim oamenii de astăzi.

Evanghelia proclamată astăzi ni-l prezintă la începutul ei pe Ioan Botezătorul, care cu umilință și-a îndreptat degetul indicând un alt învățător, un alt maestru în locul său: pe Mesia, pe acela pe care el îl privește ca pe Mielul care poartă păcatul întregii umanități. Iată cum Ioan Botezătorul devine un indicator, un semn care arată către unicul Învățător și Maestru: către Isus Cristos.

În prima lectură am auzit de asemenea că și Eli are înțelepciunea de a-l ajuta pe tânărul său discipol, pe Samuel, să intre într-un dialog direct și personal cu Dumnezeu: “Când te va chema din nou, tu să zici: Vorbește Doamne, slujitorul tău ascultă!” (1 Sam 3,9).

Cunoaștem totodată că și Sf. Paul va atrage atenția celor din Corint atunci când între aceștia se iscase o ceartă datorită faptului că unii se considerau discipoli ai lui Apolo iar alții ai lui Paul. Și le scrie Apostolul: “Noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu. Eu am plantat, Apolo a udat, însă Dumnezeu a făcut să crească. Așadar voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu” (cf. 1 Cor 3,4-9).

Eli, Ioan Botezătorul, Paul și toți ceilalți maeștri asemenea lor, motivați fiind de o mare libertate interioară, au știut să-și îndrume discipolii să privească dincolo de ei înșiși: să privească spre acela care este unicul și adevăratul Învățător. Tocmai datorită acestor îndrumători către Dumnezeu, care din generație în generație au transmis Evanghelia Sfântă, numele lui Isus a putut fi cunoscut în lume, iar noi cei de astăzi putem, datorită lor, să ne numim discipoli ai lui Cristos.

Întorcându-ne la Evanghelia proclamată și privind la cei doi discipoli care se îndreaptă spre Isus, Mielul lui Dumnezeu, observăm că aceștia doi nu erau neapărat mari personalități ale timpului, ci erau niște oameni simpli. Așadar Isus nu-și alege discipolii dintre persoanele elevate, și nici nu și-a creat o elită, un grup în care fiecare membru să fi fost dotat într-o manieră specială mai mult decât ceilalți oameni care erau în afara grupului. Nu! Isus preferă să păstorească printre persoanele normale, printre acei oameni care prin simplitatea și dăruirea lor erau mereu deschiși în a cunoaște care este voința lui Dumnezeu pentru ei. Acest lucru trebuie să ne îmbucure mult IC, pentru că noi, persoane normale, oameni simpli, oameni fără puteri sau ranguri deosebite, suntem invitați să stăm și să învățăm la școala unui Maestru atât de mare, la școala lui Isus. Fiecare dintre noi are nevoie să se întoarcă, să se oprească, să asculte, să reflecteze și să pună în practică cuvintele Învățătorului nostru Isus Cristos.

În cadrul Sfintei Liturghii, an de an, duminică de duminică, ne întorceam să ascultăm cuvintele Maestrului, le facem să răsune în mijlocul nostru, încercăm să le înțelegem sensurile și să le punem în practică. Suntem acum, după sărbătorile de Crăciun la începutul unui nou astfel de drum. Pornim din nou în căutarea Maestrului. El ne-a spus și ne va mai spune cuvinte capabile să vorbească personal fiecăruia dintre noi, cu o singură condiție, o condiție pe care Isus însuși o repetă întotdeauna: “Fiți treji! Vegheați!” Anul liturgic, la începutul Adventului, a pornit de la această invitație a lui Isus: “Aveți grijă, vegheați, pentru că nu știți când va veni timpul.” (Mc 13,33). În apogeul anului liturgic, în timpul zilelor de Paști, vom asculta din nou cele întâmplate în grădina Ghetsemani și vom auzi cuvintele adresate de Isus lui Petru: “Simon, dormi? Nu ai putut să veghezi nici măcar un ceas?” (Mc 14,37).

Astăzi, începând timpul de peste an, ne reîntoarcem la școala Maestrului, începem din nou să ascultăm, să fim atenți, ne străduim să nu cădem pradă somnului, să trăim cu ochii deschiși, să ieșim din noaptea neînțelegerii și a trădării. Toate acestea pentru că Învățătorul nostru, Isus Cristos, Mielul lui Dumnezeu, s-a jertfit Tatălui pentru ca noi putem trăi cu ochii deschiși, să fim mereu gata să urmăm chemarea ce vine din partea lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Veniți și vedeți

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fiecare om, prin faptul însuși de a fi în lume, este un chemat. Traversând căile misterioase ale etapelor firești, Dumnezeu îl cheamă la existență datorită unui plan al său bazat pe iubire. Chemarea este personală. Dumnezeu nu crează pe oameni în serie, după un tipar unic; nu folosește același calapod nici măcar pentru două persoane; vorbește fiecăruia personal pentru o înfăptuire unică.

A-și descoperi propria vocație înseamnă a descoperi proiectul vieții pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare dintre noi.

Totalitatea celor chemați, care își caută sensul vieții și răspund afirmativ lui Dumnezeu, formează ekklesia, ceea ce înseamnă tocmai convocată, aleasă, chemată.

În fruntea celor chemați se află Isus însuși, cel dintâi chemat din veci de Tatăl, ca să-i ducă la îndeplinire planul divin al creației și pe toți cei chemați la mântuire, să-i elibereze de păcat și să-i ducă la viața veșnică (cf. MAC, festivo, p. 820).

Făcând parte din ekklesia, în lumina celor mulți, ne vom înțelege mai bine chemarea proprie, conform revelației pe care Biserica ne-o propune la Liturgia cuvântului de azi.

Ioan Botezătorul era împreună cu ucenicii săi la Ioardan (In 1, 35-42). Isus trece prin preajmă și Botezătorul îl arată și le spune: Iată Mielul lui Dumnezeu. Doi dintre ucenici, Ioan și Andrei, înțeleg importanța mărturiei lui: că trebuie să-l părăsească și să-l urmeze pe Isus. Isus îi vede venind după el și-i întreabă: Pe cine căutați? Este pentru prima dată în evanghelia după Ioan că Isus vorbește.

Acești doi simbolizează, oare, căutarea neîncetată care caracterizează pe orice ființă omenească? De ce cei doi voiau să știe unde locuiește Isus? Ei bănuiau că acolo unde locuiește Rabi trebuie să fie și slujitorii și ucenicii lui și, neîndrăznind să-l întrebe Cine ești?, voiau să afle acest lucru de la ei, voiau să rămână printre slujitorii lui, să slujească și să poată afla sensul de Miel al lui Dumnezeu. Ce spun despre el cei care trăiesc în preajma lui? Însăși locuința lui va da mărturie despre el. Isus le-a spus: Veniți și vedeți! Și ce au aflat?

Ceea ce au aflat, ne-o mărturisește sf. Ioan în evanghelia sa în câteva cuvinte, în aparență, fără mare importanță, la prima vedere; el spune: Era cam pe la ora patru după amiază, adică ora zece, după felul lor de atunci în cronometrarea timpului. În acea vreme această oră era socotită ora plinătății, a perfecțiunii. Este numărul 10 care avea o atât de mare importanță în Vechiul Testament, în iudaism, la pitagoreici și în gnoză; număr perfect, după Filon din Alexandria. Ioan vrea să spună că Isus este plinătatea. Cine îl caută, va găsi în el răspunsul deplin, plinătatea revelației. Cei doi au văzut și au rămas cu El în acea zi, convingându-se că cele spuse de Ioan Botezătorul sunt adevărate și în Mielul lui Dumnezeu îl recunosc pe Mesia. Andrei îl invită și pe fratele său Simon ca să se convingă. Simon se convinge; Isus îi schimbă numele în Cefa, adică Petru, care înseamnă piatră, stâncă.

Dumnezeu cheamă, dar nu se revelează decât atunci când omul își deschide inima, când este dispus să asculte, să dialogheze, să-i slujească. Confirmarea chemării o dă preotul Eli. Azi chemările le confirmă Biserica.

În acest sens ne stă mărturie lectura I-a (1Sam 3, 3b-10. 19). Numai când Samuel spune: Vorbește, Doamne, că slujitorul tău ascultă!, Dumnezeu i se descoperă. În Isus revelația este deplină fiindcă a răspuns la chemarea Tatălui fără ezitare, fără tergiversare, cu toată iubirea și cu toată disponibilitatea în slujire: Iată-mă, Dumnezeule, vin să fac voința ta! (Ps 39). Samuel, răspunzând la chemarea Domnului, dispus să-i slujească, ajunge preot la Silo, profet și judecător în Israel. Este primul dintre profeți care anunță și consacră începutul monarhiei prin Saul, care va culmina prin dinastia davidică din care se va naște Mesia. Slujirea lui a fost grea: a trebuit să renunțe la funcția de judecător, pentru a face loc monarhiei; a trebuit să renunțe la preoția sa de la sanctuarul din Silo, care îi aparținea, pentru a face loc noului sanctuar din Ierusalim. Într-un cuvânt: Samuel este constrâns să facă o ruptură cu o mare perioadă de istorie, pe care a iubit-o și pentru care s-a jertfi ca judecător, preot și profet, dar înțelege că nimic nu se poate naște mai măreț decât printr-o jertfă totală.

Răspunzând la chemarea lui Iahve: Voebește, Doamne, că slujitorul tău te ascultă!, Samuel a căpătat autoritate, fiindcă Domnul era cu el și nu a lăsat ca nici un cuvânt al său să fie spus în zadar. Samuel a ascultat și ascultarea l-a făcut judecător, preot și profet și lumea l-a ascultat pe Samuel ca pe Domnul însuși.

De ce nu se bucură mulți părinți de azi de autoritate în fața propriilor copii?.. De ce copiii nu-i mai ascultă și nu-i mai respectă? Fiindcă, din păcate, mulți dintre părinți nu sunt cu Domnul. Domnul le lipsește multora încă înainte de căsătorie. Preotul Eli îi spunea lui Samuel: Du-te și te culcă! și acesta asculta. Preotul spune tinerilor înainte de căsătorie: Nu umblați noaptea pe drumuri, pe la case străine, la discoteci, baruri etc! «Culcați-vă devereme, ca să aveți putere de lucru, să vă refaceți forțele, sănătatea și să primiți har de la Domnul!». Numai că și diavolul spune celor îndrăgostiți: Culcați-vă împreună și veți fi fericiți! Și ei ascultă de satana.

Chemarea la căsătorie este sfântă, ca și chemarea la preoție sau la viața consacrată, fiindcă vine din partea lui Dumnezeu creatorul omului și inițiatorul vieții de familie: Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor asemenea lui (Gen 2, 18) A-i face un ajutor asemenea lui înseamnă că cel care primește ajutorul este chemat să slujească, asemenea ca și cel care îi vine în ajutor, ceea ce înseamnă că sexualitatea, care reclamă ajutorul, este o slujire datorată unei chemări. Sexualitatea este o chemare sfântă și nu o jucărie sau un instrument de distracție. Cel care simte această chemare pentru viața de familie trebuie să spună cu Psalmistul: Iată, Dumnezeule, eu vin să fac voința ta!

În cea de-a II-a lectură (1Cor 6, 13c-15a. 17-20) sfântul Paul aduce în dezbatere învățătura gnosticilor (eretici) libertini care susțineau că tot ceea ce se refră la viața trupească nu are nici o importanță pentru viața spirituală. Prin urmare, excesele sexuale nu pot păta sufeltul, singurul moștenitor al împărăției lui Dumnezeu. Sf. Paul arată că, din contra, desfrâul (orice contact carnal înafara căsătoriei sau contra naturii: bestialitate sau onanism) distruge libertatea interioară și este intrinsec rău din trei motive: este o nedreptate contra lui Dumnezeu, fiindcă numai el singur este stăpânul absolut al trupului omenesc în calitate de creator și el singur l-a destinat spiritualizării prin înviere (cf. Rom 8, 11); este un sacrilegiu, fiindcă aparținând, orice creștin, de trupul mistic al lui Cristos, prin desfrâu se pângărește un mădular al lui Cristos (cf. Rom 6, 12-13) și este, în al treilea rând, o profanare, fiindcă prin botez devenim temple ale Duhului Sfânt care locuiește în noi (cf. 1Tes 4, 4-8). Ceea ce este și mai grav, sfântul Paul, combătând prostituția sacră de la Corint, fiindcă chiar unii creștini se uneau cu prostituatele zeiței Afrodita spre a lua contact cu divinitatea, arată că desfrâul este o devărată apostazie (lepădare de credință). Cu cât omul este mai carnal, sexual, se materializează până în adâncul sufletului și nu mai aude glasul cerului. Închinătorul la propriul trup, din care încearcă să stoarcă maximum de plăcere și fericire, este un apostat și un dictator care vrea să fie slujit, fără să slujească pe nimeni. Trupul nu este pentru desfrâu, ci pentru Domnul și Domnul este pentru trup.

Creștinul, nu numai că este dator să asculte chemarea Domnului, ci trebuie s-o urmeze, adică să și-o clarifice, să o cultive prin înfrânare, prin post, rugăciune și chiar prin pomană, ca să poată da roadele pe care Domnul le așteaptă.

Cine își îmbrățișează chemarea lui Dumnezeu cu iubire poate răspunde chemării cu disponibilitatea sfântului Paul: Sunt fericitSunt fericit (chiar) de ceea ce sufăr pentru voi și completez în trupul meu ceea ce lipsește pătimirilor lui Cristos, pentru Trupul său care este Biserica (Col 1, 24).

Aceasta este chemarea noastră individuală, iar cea colectivă este: să fim azi ekklesia de pe pământ, ca mâine să moștenim «Ierusalimul ceresc». Amin. (cf. CBL. p. 314.1310.1606).

 

* * *

 

Duminica a II-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

La sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, niște soldați americani, stabiliți într-un sat german bombardat, i-au ajutat pe locuitori să îndepărteze molozul și să repare clădirile lovite.

Cele mai multe eforturi s-au concentrat asupra bisericii.

Încet-încet au refăcut zidurile crăpate și acoperișul căzut. Într-o zi, au așezat bucățile unei statui a lui Cristos căzută de pe altar. Repusă pe soclu, statuia era ca nouă, cu excepția mâinilor, care s-au sfărâmat.

La picioarele Mântuitorului mutilat au pus atunci acest text: “Nu am alte mâini decât pe ale voastre!”

2. Tema

Fascinația lui Isus, Fiul lui Dumnezeu: cel care o experimentează nu poate să nu devină prietenul și apostolul său.

Pentru a vesti evanghelia, Isus nu are acum altă gură decât pe a noastră; pentru a-i ajuta pe oameni, nu are alte mâini decât pe ale noastre!

3. Mesajul zilei

De ce a venit Isus în această lume?

- Pentru a le aduce oamenilor iubirea lui Dumnezeu și să-i adune pe oameni, pentru a-i face pe toți prieteni și frați.

Ce să facem pentru a ne întâlni cu el? Asemenea celor doi ucenici despre care vorbește Evanghelia:

- Să dorim să îl cunoaștem și să îl vedem pe Isus. Andrei și Ioan se pregătesc pentru venirea lui Mesia, devin ucenici ai lui Ioan Botezătorul, vor o lume mai bună, și, imediat după ce le este arătat Isus, îl urmează.

- Să dorim să trăim cu Isus. Cei doi ucenici îl urmează pe Isus, rămân cu el în casa lui, gustă prietenia cu el.

- Să le ducem tuturor prietenia lui Isus. Asemenea celor doi ucenici care propovăduiesc mesajul lui Isus și asemenea lui Andrei care l-a condus la Isus pe Petru, și noi, odată gustată prietenia cu el, trebuie să îi conducem pe prieteni la Mântuitorul.

Și nouă ne spune Isus astăzi: “Veniți și vedeți… Urmați-mă!”

- Cum? Ferice de cel care îl ascultă pe Isus!

O altă pistă posibilă: chemarea lui Samuel.

- Asemenea lui Samuel, fiecare dintre noi este chemat de Dumnezeu pentru a împlini voința sa.

- Uneori și pentru a asculta și a transmite mesajele sale.

- Concluzie: Asemenea lui Samuel și Mariei, trebuie să fim disponibili față de Dumnezeu și să ne rugăm: “Vorbește, Doamne, căci slujitorul tău ascultă… Fie mie după cuvântul tău!”

4. Exemple

Este foarte folositoare astăzi povestirea istoriei unei chemări sacerdotale, călugărești sau “creștine” recente.

a) Citim în viața monseniorului Josemaria Escriva de Balaguer, fondatorul Opus Dei, că, pe când avea cincisprezece ani și trăia cu familia lui la Logrono, pe strada Sagasta, aproape de podul de fier de peste Ebro, pentru a merge la școală era constrâns să traverseze în fiecare zi Calle Larga. Într-o zi în care totul era acoperit cu zăpadă, pe la jumătatea drumului unde se afla colegiul Fraților Mariști, a văzut urme de picior gol pe zăpada proaspătă: erau ale unui frate carmelit care îl preceda.

Era un fapt aparent banal. Dar tânărul s-a oprit îndelung pentru a observa acele urme de pocăință, de jertfă și de sărăcie: “Ce nu face omul din iubire față de Dumnezeu!” s-a gândit el. Și s-a gândit din nou la aceasta în zilele următoare. Două urme de picioare goale pe zăpadă: micul conte a intrat imediat în seminarul din Saragoza.

b) Am în fața ochilor o informație despre un tânăr sicilian, G. G., trecut recent de la droguri la alegerea preoției. Cum a fost posibil? Mama lui, după multe încercări de a-l scoate din acel joc al morții, i-a propus într-o dimineață, cu zece ani în urmă, să se spovedească, iar el, chiar dacă nu prea dădea pe la biserică, nu a putut spune nu ideii de a vorbi despre această problemă cu un preot.

S-a dus, l-a întâlnit pe bătrânul preot plin de duh, care a ascultat istoria lui până la capăt și, la sfârșit, i-a propus să primească dezlegarea, propunându-i să ardă toate drogurile pe care le avea. Ceva mare s-a întâmplat în el. După ce a primit sfânta Împărtășanie, a avut un sentiment profund de libertate, “o senzație minunată, o bucurie de nedescris”. Vedea totul într-o lumină nouă. A ars imediat drogurile pe care le avea.

De atunci, un drum în sens invers celui de mai înainte: studiu, licență în geologie, un curs de teologie. Și acum scopul este preoția.

“Nu vi se pare uimitor?” (Oraș nou).

c) Iată istoria unică în felul ei a chemării misionare a sfântului Francisc Xaveriu. Sfântul Ignațiu îi alesese pentru misiunile din Indiile Orientale pe părinții Simon Rodriguez și Nicola Bobadilla. Acesta din urmă s-a îmbolnăvit pe drumul dintre Calabria și Roma. Sfântul Ignațiu a spus atunci:

– Îmi pare foarte rău că nu pot să îl trimit pe părintele Nicola în misiuni: era tocmai omul potrivit. Totuși, sunt constrâns să îl înlocuiesc imediat, pentru că nava din Portugalia este gata să plece cu părintele Simone. Din lipsă de alții, îl trimitem pe pr. Francisc Xaveriu! Cum vedeți, din pură întâmplare (a Providenței!) sfântul Francisc Xaveriu a devenit cel mai mare misionar din Orientul Îndepărtat: patronul misiunilor din lumea întreagă.

d) Sfaturi practice

Scoateți în evidență trecerea liturgică bruscă de la Nașterea lui Isus la viața sa publică. Cei peste treizeci de ani i-au folosit pentru a deveni, în ascultare și în viața obișnuită de la Nazaret, adevărat model pentru viața noastră cotidiană. Vorbindu-le copiilor despre chemare, mai mult decât obligația de a-l urma pe Dumnezeu care cheamă, este mai bine să se evidențieze bucuria pentru darul iubirii lui Isus care ne vrea prieteni ai săi, apostoli ai săi.

 

* * *

 

Delegația expirată face să apară ora angajării

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Viciul soluțiilor

Vine momentul de a spune, ca Samuel (prima lectură): “Iată-mă!” Fiind expirată delegația, trebuie să ieșim personal la loc deschis, să ne asumăm responsabilitățile proprii. De prea multe ori preferăm să fim reprezentați. Dăm ample procuri. Însărcinăm pe profeți să vorbească clar în locul nostru. Pe misionari să anunțe evanghelia pentru noi. Pe sora ca să se dedice bătrânilor în numele nostru. Pe călugărițele de clauzură să ne înlocuiască la rugăciune. Pe voluntari să se pună dezinteresat în slujirea altora tot pentru noi. Pe curajoșii apărători ai celor oprimați să-și riște pielea în contul nostru. Pe laicii “angajați” să se ocupe de acțiunile comunității parohiale substituindu-ne pe noi, care de obicei suntem absenți și străini.

În sfârșit, suntem creștini “printr-o persoană interpusă”. Trăim Evanghelia “prin înlocuire” (și, natural, sunt mereu alții care trebuie să ne suplinească). Pare că suntem capabili numai să desemnăm îndatoriri. Însărcinăm pe cineva să dea de pomană pentru a ne face buni și generoși. Facem niște rugăciuni, sau vreo practică religioasă pentru a avea grijă de treburile sufletului nostru. Facem o acțiune bună – numai una – pentru a ne garanta o conștiință liniștită. Încredințăm ziarului deranjul de a se gândi în locul nostru. Încredințăm revistei religioase furnizarea sentimentelor bune. Mai ales delegăm pe preoți și călugări să răspundă la “chemare”.

Meseria de sfătuitori

Suntem strategi sedentari neîntrecuți. Vârâți în adăposturile noastre comode, decidem operațiuni riscante, ieșiri periculoase pe care alții trebuie să le facă. Și ne scandalizăm dacă acțiunile temerare nu reușesc. Tactica studiată de noi la birou era cea justă. Și suntem chiar sfătuitori foarte abili. Pitiți cum se cuvine, stabilim ce trebuie să spună sau să facă alții, și cum să se comporte, la ce punct să intervină. Nimeni dintre noi nu știe mai bine să încredințeze părțile neplăcute, rezervându-ne pe cele mai comode: aceea a spectatorului “critic”.

Protestând dacă protagoniștii uită timpii și metodele “ieșirilor”, dacă un preot greșește în privința fidelității, dacă o persoană religioasă se îngrădește în mărturia sa, dacă un prieten al săracilor se compromite un pic prea mult pentru cauza dreptății.

Să fim găsiți în picioare

Ei bine, procura nu mai este validă. Delegarea s-a terminat și nu mai poate fi reînnoită. S-au sfârșit timpurile reprezentării. Nimeni nu trebuie “să vegheze” pentru a avea vise liniștite. Nimeni nu trebuie să aibă o viață austeră pentru a ne asigura digestii plăcute și bucurii fără remușcări. Trebuie să ne trezim. Să ne sculăm în picioare. Să alergăm la chemarea unui glas imperios. Să găsim – ca Samuel – curajul de… a ne face de găsit. Să pronunțăm acel cuvânt simplu dar angajant: “Iată-mă”. Domnul așteaptă ca eu în persoană să mă decid să mă înrolez. Și nu mă limitez să încurajez și să salut călduros pe cei care pornesc în frunte. Trebuie să ne dăm seama că fiecare dintre noi este “chemat”. Nimeni nu este autorizat să răspundă în locul nostru.

Ghidul este pus la o parte

Norocul lui Samuel a fost acela de a avea un ghid și un sfătuitor cu înțelepciunea preotului Eli. Care nu a pretins să devină intermediar. Nu s-a inventat rolul de “porta-voce” al Altuia. Nu a impus voința proprie pentru cea a lui Dumnezeu. Nu a confundat vocea Domnului cu a sa proprie. Eli a respectat vocația lui Samuel: Nu te-am strigat eu”. Adică: chemarea nu este a mea. Depinde de un Altul. Eu nu mă bag. Chemarea este a ta. Eu nu am dreptul de a mă amesteca.

Eli a avut modestia de a se da la o parte (așa cum, în rest, va face și Ioan Botezătorul în privința discipolilor săi), limitându-se să pună în contact pe cel direct interesat cu Protagonistul și indicând calea de parcurs. Vedeți-vă cu El. El trebuie să vă asculte, nu eu. El îți va spune ce vrea de la tine. Pe El trebuie să-l urmezi. Samuel ar fi rămas pentru totdeauna într-un stadiu infantil și de lipsă de responsabilitate dacă Eli nu s-ar fi dat cu respect la o parte. Dacă bătrânul preot l-ar fi implicat în serviciul propriu și nu l-ar fi pus la dispoziția Domnului.

Un ghid, după ce a indicat calea, trebuie să aibă umilința de a dispărea, de a se ascunde. Este ceva mai rău decât a se substitui. Și de a pretinde să se substituie. Una înseamnă a ajuta să descopere, să discearnă. Și alta este de a cere ca alții să meargă cu picioarele noastre, să vadă cu ochii noștri, să gândească cu creierul nostru, să se slujească de conștiința noastră, să adopte deciziile noastre. Eli se arată un mare educator pentru că renunță să-și revendice responsabilitatea discipolului, să dezactiveze conștiința sa. Dacă ne gândim bine, nu este el care a fost deșteptat din somn de către Samuel. Ci a constrâns pe copil să se trezească. Eli se arată cel mai bun sfetnic pentru că dă singurul sfat prudent: trebuie să asculți pe un Altul.

Suntem începători

Isus, celor doi discipoli ai lui Ioan Botezătorul care îi cer: “Rabbi, unde locuiești?”, le răspunde: Veniți și vedeți. Ei, suntem mișcați, pentru aceasta. Am reușit, chiar cu o enormă oboseală, să smulgem picioarele din terenul familiar în care eram plantați și am făcut primul pas în direcția unui teritoriu de explorat cu totul. “Au mers, deci, și au văzut unde locuia”. Nu întrebați mai mult. El se mulțumește cu aceasta. “În acea zi s-au oprit la El”.

Suntem începători. Începem să vedem, să învățăm, să înțelegem ceva, să încercăm… Nu într-o zi nici într-o mie de zile se naște un creștin “gata făcut”. Înțelegem exigențele voastre. Sunt mai mult decât legitime. De la cineva care începe să-l urmeze pe Învățătorul se așteaptă mult, totul. Trebuie, însă, să aveți răbdare. Așa cum are El în privința noastră. Iertați încetinelile noastre, întârzierile noastre, distanța care ne separă încă de Evanghelie. Iertați deosebirea. Voi ați vrea să vedeți de îndată pe creștinul perfect, care nu înșeală, nu compromite numele său. Vai, mă tem că așteptarea va fi lungă.

“A fi creștin este o eternă promisiune, care ca atare nu este împlinită, este o tendință, o căutare, o luptă, un travaliu, o ciocănitură și o aspirație, ceva care se deschide continuu fără a fi vreodată cu totul deschis, ceva care este etern pe punctul de decolare, care vrea veșnic să iasă din acel centru unde nu reușește să fie suportabil” (A. Von Speyr).

Creștinul nu este în stare să promită altceva decât mișcarea

Să ne înțelegem bine. Nu înseamnă că nu vrem să menținem făgăduințele. Pur și simplu, unica promisiune pe care cu onestitate o putem formula este aceea de a ne mișca. Voi vă încăpățânați să pretindeți că suntem “sosiți”. Noi suntem în stare numai să vă promitem, în fiecare zi, o nouă plecare, o reîncepere. Am făcut primii pași. Vom face mulți alții, vă asigurăm. Dar este imposibil să prevedem câți mai trebuie. Chiar pentru că acesta este un itinerar mai degrabă neobișnuit. Când ai făcut primul pas, nu fii sigur că l-ai lăsat în spate. Mâine îl vei găsi tot înainte.

Primul pas, o dată făcut, rămâne încă de făcut. Și așa pentru toți ceilalți. Iată pentru ce, așa cum am spus, deși nu suntem fermi, rămânem mereu începători. Să rămânem cu El. Totuși încă nu i-am trecut pragul casei. Nu cereți, vă rog, să ne comportăm ca primii din clasă. Nu suntem. Și nici nu pretindem atât. Mulțumiți-vă cu chinul nostru, cu remușcările noastre, cu neliniștile noastre, cu încercările noastre. Mulțumiți-vă cu nostalgia pe care o simțiți pentru ceea ce ar trebui să fim și nu am reușit încă să fim. Mulțumiți-vă că Cuvântul ne face să ne simțim rău, ne deranjează, ne descumpănește. Mulțumiți-vă că purtăm numele de creștini cu capul sus (pentru că este un dar), dar și cu roșeață în obraji (pentru neîmplinirile noastre macroscopice).

Nu cereți, vă rog, certificatul de bună purtare. Nu suntem mai buni decât alții. Mărturisim, totuși, că nu ne mai suportăm așa cum suntem, și vrem să fim diferiți. Mai apropiați de El, și deci nu prea departe de așteptările voastre. Nu măsurați, vă rog, calea străbătută, nu fixați punctul în care am ajuns. Numărați mai degrabă rănile noastre, recunoașteți vânătăile noastre. Da, o știm, suntem condamnați de cuvintele noastre. Cei înțelepți, cei prudenți, pun cuvintele juste la sfârșit.

Noi, din păcate, avem cuvintele ca punct de plecare: “La început era Cuvântul”. Și, prinși, târâți de Cuvânt, nu știm unde trebuie să mergem să ne batem, și ne târâim cu stângăcie de-a lungul căii inaccesibile. “Veniți și vedeți…” Dacă rupeți hainele judecătorului care condamnă în baza vinelor chiar prea evidente, și veniți chiar și voi să vedeți, vă veți da seama cât de arzătoare este acțiunea noastră. Nu stați să povestiți lipsurile. Recunoaștem “lipsurile”. Da, “ne lipsește” atâta cale. Chiar dacă cineva dintre noi, din imprudență, are atitudine de campion, nu ne obosim să recunoaștem că nu am ajuns încă. Am făcut câțiva pași. Și mâine îi regăsim în fața noastră, și nu în spate…

“Am venit” și “am văzut”… că ne așteaptă multe plecări. Chemați, dar încă nenăscuți… Înșfăcați de Cineva, și totuși foarte departe. Cu glasul scăzut vă putem garanta că nu ne-am întors spatele.

Cultul trupului

Sună de-a dreptul surprinzătoare unele afirmații ale lui Paul: “Trupul nu este pentru necurăție, ci pentru Domnul”. “Domnul este pentru trup”. Preamăriți pe Dumnezeu în trupul vostru”. Ciudată această insistență față de trup. S-ar spune că Dumnezeu ține în mod deosebit la trupul nostru, îl consideră ca un lucru al său. Este de-a dreptul gelos pe el. Noi, de obicei, legăm ideea de Dumnezeu de suflet. Îi oferim un loc în suflet. El în schimb, pare hotărât să ia în stăpânire trupul nostru. Templul în care îi place să se instaleze este acela reprezentat de trupul nostru. Și este vorba, pentru noi, de a da slavă lui Dumnezeu în trupul nostru

Cine știe pentru ce, într-o anumită spiritualitate creștină, avem atâta frică să subliniem dimensiunea caracteristică trupului.

În rugăciune, și chiar în liturgie, facem totul pentru a exclude trupul. Se celebrează sărbătoarea sfințirii unei biserici. Pentru ce nu există o sărbătoare pentru “consacrarea” trupului? Și totuși Paul, într-un alt pasaj celebru, vorbește despre liturgia trupului: “Vă îndemn, fraților, pentru milostivirea lui Dumnezeu, să oferiți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu; acesta este cultul vostru spiritual” (Rm 12, 1) Pare un paradox: adevăratul cult spiritual este cel oferit cu trupul!

Și, în acest moment, se deschide un amplu evantai pentru liturgia trupului. Indicăm câteva ritualuri specifice: igiena, pudoarea, dansul, respectul, castitatea, adorația, limbajul împrumutat de la iubire și lipsit de vulgaritate. Aș spune însă că culmea acestei liturgii a trupului este dată de slujirea oferită celui sărac, celui bolnav, celui în vârstă. Cu riscul de a scandaliza pe cineva, eu nu aș exclude nici parfumul care, urmând Evanghelia, a fost mereu plăcut Domnului. Să ne gândim la femeia care, intrând în casa lui Simon Fariseul (Lc 7, 36-38), a dovedit iubirea proprie față de Isus cu acel ritual neobișnuit, și chiar descumpănitor pentru o oarecare mentalitate puritană, în centrul cărora, în afară de trup, erau și lacrimile și parfumul.

Încheiem cu câteva versuri ale P. David M. Turoldo: “Dumnezeule, și tu aveai nevoie de un trup: / fără trup nu este revelație, / trupul este vizibilitatea luminii: / noi suntem trupul viu al întregii creații, / și tu ești Cuvântul care se face în noi / trup în permanență…”

 

* * *

 

Duminica a II-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Ioan stătea cu doi dintre ucenicii săi. Îndreptându-și privirea spre Isus, care trecea, a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu”. Cei doi ucenici… l-au urmat pe Isus. Isus, întorcându-se și văzându-i că merg după el, le-a zis: “Pe cine căutați?” Iar ei au răspuns: “Rabbi, unde locuiești?” El le-a zis: “Veniți și vedeți”. Au mers deci și au văzut unde locuia; și au rămas la el în ziua aceea. Andrei… l-a întâlnit a fost fratele său, Simon, căruia i-a zis: “L-am aflat pe Mesia, ceea ce înseamnă Cristos”. Andrei l-a dus pe fratele său la Isus. Privindu-l, Isus i-a zis: “Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa, adică Petru”.

Botezul pe care Isus l-a primit în râul Iordan a însemnat pentru El recunoașterea publică a mesianității cu care a fost investit, mesianitate care obținea, cu prețul jertfirii de sine a Fiului Preaiubit, eliberarea fiecărui om de orice fel de sclavie. Cei doi ucenici ai lui Ioan trebuie să fi înțeles acest lucru în momentul în care și-au auzit învățătorul proclamându-L pe Cel care trecea, drept Mielul lui Dumnezeu. Ceea ce a urmat este definit în cele trei verbe, a veni, a vedea și a rămâne cu El. Mai precis, doar atunci când cei doi ucenici ai lui Ioan au mers împreună cu El, au văzut unde locuia și au rămas cu El le-a permis să descopere că este Mesia. Așadar, nimeni nu poate descoperi cine este Isus dacă nu merge împreună cu El, dacă nu vede unde locuiește și dacă nu rămâne cu El. Dar, pentru a-L întâlni pe Isus și a descoperi mesianitatea sa eliberatoare, este necesară de multe ori o mediere. Într-adevăr, cei doi ucenici au mers către Isus doar în urma mărturiei lui Ioan Botezătorul, iar Petru a venit la Isus doar în urma mărturiei date de către fratele său, Andrei. Această remarcă ne permite să scoatem în evidență un aspect important al dinamicii vieții religioase – O!, cât de important pentru timpurile noastre – și anume: întâlnirea celor din jurul nostru cu Isus Cristos depinde de cele mai multe ori de mărturia pe care noi o dăm cu privire la El. Abia acum înțelegem cât de importantă este mărturia vieții noastre creștine. O bună mărturie atrage oamenii către Cristos, în timp ce o mărturie negativă venită din partea unui creștin îi îndepărtează pe oameni de Cristos.

Fraților, trupul nu este pentru desfrânare; el este pentru Domnul și Domnul pentru trup. Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul Isus, ne va învia și pe noi cu puterea sa. Nu știți voi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos? Cine e unit cu Domnul formează un singur duh cu el… Nu știți voi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi, care v-a fost dat de Dumnezeu, și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț mare. Preamăriți-l, așadar, pe Dumnezeu în trupul vostru. (1Cor 6,13-15.19-20)

În lectura a doua a acestei duminici sfântul Pavel (Paul) ne indică una din sclaviile de care Moartea și Învierea glorioasă a lui Isus Cristos ne-a eliberat. Este vorba de sclavia pornirilor (instinctelor) dezordonate ale trupului. Apostolul a înțeles bine că în instinctele trupului se află o putere de “înrobire”, de “moarte”, putere pe care doar Duhul lui Cristos înviat o poate transforma în cauză de preamărire a lui Dumnezeu. Într-adevăr, un trup care altădată era “sclav” al desfrânărilor, poate, prin lucrarea Duhului de înviere a lui Isus Cristos și prin supunerea față de Dumnezeu, să ajungă să răspundă vocației sale cu toată libertatea și sfințenia. Mai mult, o astfel de trăire în libertate și sfințenie a vocației trupului este în sine o laudă pe care omul o aduce Creatorului, iar pentru cei din jur este o bună mărturie care orientează către Cristos.

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Fabian Dobos
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 18 ianuarie 2009

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.