Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 49,3.5-6
1Corinteni 1,1-3
Ioan 1,29-34

Ioan 1,29-34

A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: “Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Eu nu-l cunoşteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”. Ioan a dat mărturie, spunând: “Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui. Eu nu-l cunoşteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Mărturia lui Ioan

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu.

Aceasta a fost mărturia lui Ioan Botezătorul şi prin aceasta şi-a îndeplinit misiunea sa, şi-a atins scopul vieţii, sensul existenţei sale.

Fiecare om are un scop pe acest pământ pe care trebuie să-l atingă. Catehismul ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om ca să-l cunoască, să-l iubească, să-l slujească şi aşa să dobândească viaţa veşnică. Mai pe scurt, sfântul Irineu spune că omul a fost creat pentru gloria lui Dumnezeu.

Ioan Botezătorul mărturiseşte cu toată convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, fiindcă la botezul acestuia l-a auzit pe Tatăl ceresc spunând: Acesta este Fiul meu preaiubit, şi l-a văzut pe Duhul Sfânt coborându-se asupra Mântuitorului sub chip de porumbel (Mt 3,16-17). Ioan şi-a împlinit menirea.

Nouă, ca să ne împlinim menirea, cine ne va da convingerea necesară că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că este Domnul nostru? Sub ce formă, semn îl putem descoperi pe Duhul Sfânt?

Răspunsul: Biserica lui Isus este opera Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. În ea găsim atât glasul Tatălui şi Fiului, cât şi semnele Duhului Sfânt.

Din botezul lui Isus s-a zămislit Biserica: curată, frumoasă, pecetluită cu adevărul divin prin carismele Duhului, vrednică de crezare; ea este trupul mistic al lui Cristos, al cărui suflet este Duhul lui Dumnezeu; ea a ieşit din apa Iordanului ca martoră şi depozitară a învăţăturilor lui Isus Cristos. Primul membru al Bisericii, exceptând-o pe preacurata Fecioară Maria care este însuşi modelul, care mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, este Ioan Botezătorul, urmează apostolii şi ultimul ales ca apostol, care singur s-a declarat că nu este vrednic de această alegere pentru că a persecutat Biserica (1Cor 15,9), dar care a susţinut că Isus Cristos este Domnul, este sfântul apostol Paul (Rom 10,9).

Noi ne dovedim mădulare ale trupului mistic, fraţi cu Ioan Botezătorul, cu apostolii şi prin urmare, copii ai Maicii Domnului, în măsura în care mărturisim aceleaşi adevăruri sub inspiraţia Duhului Sfânt.

Biserica, în calitatea ei de trup mistic, constituie realizarea unei profeţii (lectura I-a), aceea de a fi lumina neamurilor şi de a duce mântuirea până la marginile pământului. Ea nu şi-ar putea îndeplini misiunea dacă nu ar fi înzestrată de Cristos cu darul infailibilităţii, adică de a nu putea greşi când învaţă pe oameni adevărul revelat, problemele de credinţă şi de morală. Fără acest dar, Biserica nu ne-ar putea conduce la realizarea scopului vieţii noastre.

Când Isus şi-a luat rămas bun de la apostolii săi la Cina cea de Taină, i-a încurajat şi i-a îndemnat să creadă în el, în Tatăl şi să se iubească reciproc; apoi le-a spus: Eu voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac (In 14,16), şi apoi a adăugat: Mângâietorul, (adică Duhul Sfânt) pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ceea ce v-am spus eu (In 14,26); şi pentru a treia oară întăreşte insistând: Duhul adevărului are să vă călăuzească la tot adevărul, fiindcă nu va vorbi de la sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare (In 16,13).

Misterul Preasfintei Treimi, care a început să se reveleze încă de la creaţia primului om, dar care s-a întrerupt din cauza păcatului, acum, prin Cristos, îşi reia firul descoperirilor şi va desăvârşi cunoaşterea de care are trebuinţă omul pentru a fi fericit pe deplin în sânul Bisericii pe acest pământ.

Bucurându-se de această asistenţă a Sfântului Duh, de grija specială a lui Isus Cristos, Biserica nu va greşi niciodată în privinţa adevărurilor de credinţă şi de morală, fiindcă Isus o mai asigură şi de asistenţa personală: Iată eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20).

Ca să avem şi noi mai multă încredere în Biserica sa, Isus îl înzestrează pe capul ei văzut, pe Petru şi pe urmaşii lui, cu darul infailibilităţii. La Cezareea lui Filip, când Isus i-a întrebat pe ucenicii săi despre ce zic oamenii că este el şi apoi despre părerea lor, Petru a răspuns: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, iar Isus i-a replicat: Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor frânge (Mt 16,18), adică: Fericit eşti, fiindcă ori de câte ori vei vorbi Bisericii întregi în probleme de credinţă şi de morală, în problemele care privesc mântuirea sufletelor, nu tu vei vorbi, ci Tatăl meu va vorbi prin tine şi tu nu vei greşi. De asemenea, prin cel care mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, vorbeşte Tatăl şi el devine un ales (lectura a II-a), un zidit pe stânca adevărului, un născut din Dumnezeu.

Biserica, după cum spune Conciliul Vatican II în documentul Gaudium et spes, nu este animată de vreo ambiţie pământească în urmarea scopului ei; ea are menirea de a continua, sub conducerea Duhului Sfânt, opera lui Cristos, care a venit în lume să aducă mărturie despre adevăr, să mântuiască şi nu să condamne, să slujească şi nu să fie slujită. Biserica în sine este un semn evident al lui Dumnezeu, că bunătatea sa este mai mare decât răutatea omenească, este o chemare a celor păcătoşi la masa Tatălui ceresc prin trăirea credinţei în dumnezeirea şi domnia lui Cristos.

Oamenii sunt înzestraţi cu darul libertăţii, pot accepta sau refuza chemarea, dar consecinţele vor urma faptelor. Marele scriitor rus, Lev Tolstoi, a spus: Omul, fără simţul religios, este ca omul fără simţul văzului sau auzului; este un orb, un surd, un mut; un om nereuşit, anormal, om fără dogmă, un monstru. Iată şi mărturia scriitorului francez La Bruyère: Eu simt că Dumnezeu există şi nu pot înţelege deloc că s-ar putea să nu existe. Sunt însă şi spirite care se îndepărtează de credinţă. Aceasta dovedeşte că în lume sunt şi monştri. Chateaubriand dă mărturie: Din credinţă izvorăsc toate virtuţile sociale, fiindcă, după părerea unanimă a înţelepţilor, stâlpul cel mai puternic al moralei şi al vieţii de stat este credinţa într-un Dumnezeu care răsplăteşte binele şi pedepseşte răul. Iar unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai Bisericii, Strauss, când fiul său a împlinit vârsta de doisprezece ani, l-a dus la un preot ca să-l înveţe Catehismul şi să-l boteze. Preotul, crezând că este vorba de o glumă sau ironie, l-a întrebat cu toată seriozitatea dacă vrea cu adevărat educaţia religioasă, la care a răspuns: Doresc, părinte, ca fiul meu să fie mai fericit decât mine.

Cuvintele lui Isus adresate lui Petru: Fericit eşti Simon, cât şi cele adresate de Elisabeta Mariei: Fericită eşti pentru că ai crezut (Lc 1,45), se vor adeveri în toţi acei care vor mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi Domnul nostru. Italianul Enrico Medi (1911-1974), renumit om de ştiinţă, era atât de fericit că prin ştiinţă avea posibilitatea de a admira minunile revărsate de Dumnezeu în creaţie, încât voia să o împărtăşească şi altora cu toată dragostea. În acest sens ţinea diferite conferinţe la toate marile universităţi din lume. La o conferinţă ţinută la Roma, fiind de faţă şi un profesor ateu, acesta, la sfârşit a venit să-l felicite, dar şi să-i spună că altădată nu va mai veni să-l asculte. Motivul? I-a zis: Eşti teribil de contagios. Se temea ca nu cumva să se convertească. Adevărul este trist: există oameni care se tem de adevăr şi fug de propria lor fericire. Să ne rugăm pentru ei şi să le demonstrăm cu fericirea trăirii noastre în credinţă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, că el este Domnul nostru de la care ne vine tot binele acum făcându-ne domni cu cei din jur, ca în veşnicie să domnim cu el în împărăţia Tatălui. Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Domnul mi-a spus: “Tu eşti slujitorul meu, Israel, în care mă voi preamări”. Iar acum a vorbit Domnul, care m-a plămădit din sânul maicii mele ca să fiu slujitorul lui… El mi-a spus: “E puţin lucru să fii slujitorul meu ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să aduci înapoi rămăşiţa lui Israel. Te voi rândui lumină pentru neamuri, ca să ajungă mântuirea mea până la marginile pământului”. (Is 49,3.5-6)

Chemarea Slujitorului lui Dumnezeu prefigurează chemarea lui Isus manifestată în ziua Botezului său în râul Iordan. În felul acesta nouă ni se propune spre reflecţie o temă fundamentală a Sfintei Scripturi, cea a chemării, a alegerii în vederea unei misiuni. Poporul lui Israel a fost ales dintre toate popoarele în vederea mântuirii lor. Această alegere este, aşadar, strâns legată de o misiune; de o misiune universală. Legătura dintre alegere şi misiunea universală se verifică cel mai bine în Isus, uns cu Duhul Sfânt pentru a ridica păcatul lumii (v. Evanghelia zilei).

În contemplarea Slujitorului, creştinul descoperă totodată exigenţele propriei sale chemări atât în raport cu Poporul ales cât şi cu persoana lui Isus. Misiunea Slujitorului se desăvârşeşte în Biserică, Trupul mistic al lui Cristos. Primirea Duhului Sfânt de către creştin are în vedere “conformarea” sa cu Cristos împreună cu care va avea de ridicat şi ispăşit păcatul lumii.

Ioan îl vede pe Isus venind spre el şi zice: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii… Eu nu-l cunoşteam, dar ca să fie arătat El lui Israel, de aceea am venit eu botezând cu apă… Acela care m-a trimis să botez cu apă mi-a spus: Peste cine vei vedea Duhul coborându-se şi rămânând asupra lui, Acesta este Cel care botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut şi dau mărturie că Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. (In 1,29-34)

Isus este prezentat, în fragmentul celei de-a doua duminici de peste an, ca fiind făuritorul creaţiei celei noi. Într-adevăr, referinţa la Miel e menită să ne readucă în memorie atât figura mielului pascal (Ex 12) care, prin sângele său uns pe uşorii uşilor unde se aflau evreii, i-a salvat de urgia Răzbunătorului, cât şi pe cea a mielului dus la înjunghiere (Is 53) care a luat asupra sa fărădelegile noastre. În ambele cazuri jertfa avea drept scop nu doar o eliberare ci mai ales o re-naştere/re-creare ca popor sau ca persoană. Această prezentare este susţinută de către acel admirabil crescendo construit de către evanghelistul Ioan care, în prezentare, porneşte de la omul Isus (v. 29) pentru a ajunge la expresia Fiul lui Dumnezeu (v. 34). Ca Fiu al lui Dumnezeu, omul Isus este investit să înfăptuiască noua creaţie. El va realiza acest lucru înlăturând ceea ce denatura prima creaţie. Purificare pe care o va realiza nu este alta decât aceea prevestită în programul Slujitorului lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Valoarea unirii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ne aflăm în faţa unui episod evanghelic de cea mai profundă teologie. Lecţia, deşi se pare că ne-o dă sfântul Ioan Botezătorul, de fapt este o sinteză a sfântul Ioan Evanghelistul şi are un scop bine definit: înlăturarea unor dificultăţi provenind din partea unor ucenici ai Botezătorului, după moartea lui şi a unor creştini iudaizanţi, care susţineau superioritatea acestuia faţă de Isus. Ioan Evanghelistul, ca fost ucenic şi bun cunoscător al Premergătorului, apără măreţia fostului său învăţător, nu punându-l în opoziţie faţă de Cristos, ci în lumina lui. el rezumă toată învăţătura premergătorului în aceste câteva versete, pe care le-am ascultat cu toţii, făcând abstracţie de timpul exact, spunând doar “În acel timp”, ca să arate că nu-i vorba de o zi precisă, o săptămână sau un an, ci de toată durata vieţii de profet; face abstracţie de un loc exact, spunând doar că l-a “văzut pe Isus venind”, lăsându-ne să înţelegem că din orice direcţie ar fi venit, adevărul rămâne acelaşi; face abstracţie şi de ucenicii Botezătorului, atât de cei trimişi la Isus să-l întrebe dacă el este Mesia, cât şi de ceilalţi, scoţându-i total din scenă şi condamnându-i parcă să se piardă în negura istoriei, fiindcă n-au învăţat lecţia maestrului lor, care a recunoscut primatul lui Isus: în existenţă: “a fost înainte de a fi eu”; în misiune: că misiunea sa de a boteza a avut menirea să-l descopere Israelului pe Isus care va boteza cu Duh Sfânt; în teofanie, că Duhul Sfânt pe Isus l-a desemnat drept Fiul Tatălui. Pe acestea s-a bazat declaraţia lui solemnă: “Eu am văzut şi am mărturisit că acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Ioan Evanghelistul nu lasă adversarilor nici o portiţă de scăpare.

Azi, ponderea învăţăturii cade pe cuvintele Botezătorului spuse despre Isus: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii”, cuvinte care au o legătură organică cu celebrarea euharistică. Dacă Isus era mai aproape, ca să-l audă, putea să-i spună ceea ce i-a spus lui Petru mai târziu: “Eşti fericit, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în Ceruri” (Mt 16,17).

Prin aceste cuvinte Ioan Botezătorul se arată fidel principiului său de viaţă: “El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In 3,30). În realitate, nu Botezătorul îl revelează lumii pe Cristos, ci Cristos revelează măreţia aceluia care s-a micşorat pentru Isus. Revelatorul Tatălui avea trebuinţă de revelaţia Botezătorului?

Ţinând cont de contextul general al celei de-a patra Evanghelii – care pune un accent deosebit pe sărbătoarea Paştelui, putem spune că titlul de Miel al lui Dumnezeu dat de Botezător îl reprezintă pe Isus ca pe adevăratul Miel pascal (cf. Ex 12), dătător al mântuirii prin jertfă… Ne aflăm în faţa unui titlu existenţial: spune şi oferă omului ceva de care el are trebuinţă absolută. Prin acest titlu premergătorul îl prezintă pe Isus ca pe acela care răspunde unei profunde necesităţi umane, de care toată lumea are trebuinţă, ca pe un instrument de curăţire a tuturor oamenilor, ba chiar mai mult, de realizare a unui om nou, pe bază de har, unit cu Dumnezeu şi în comuniune cu semenii.

Sfântul Paul, confruntându-se cu o situaţie similară cu cea a sfântului Ioan Evanghelistul, de a vedea sciziuni în Biserică, îşi începe Scrisoarea întâi către corinteni punând în evidenţă personalitatea sa de fondator şi responsabil al comunităţii ca “apostol al lui Isus Cristos prin voinţa lui Dumnezeu”. Apostolul nu urmăreşte să se preamărească pe sine, ci pe acela care l-a pătruns cu lumina sa pe drumul Damascului. Fiecare credincios are o chemare. Credincioşii din Corint, pătrunşi de lumina lui Cristos, fideli chemării, harului şi păcii, pot şi trebuie să fie uniţi prin invocarea numelui Domnului.

Apostolul Paul face o distincţie subtilă spunând: “Domnul lor şi al nostru”. De ce? Erau la Corint unii care voiau să fie mari, determinaţi de interese personale, voiau să se impună în faţa comunităţii. Cu un simţ pedagogic foarte fin, sfântul Paul nu-i atacă frontal, sciziunile nu se evită prin condamnarea sau bârfirea căpoşilor, nici prin ridicarea comunităţii împotriva lor, ci prin datoria fiecăruia de a se sfinţi în Cristos, împreună cu toţi acei care invocă numele Domnului Isus Cristos, fiindcă ceea ce ne uneşte, Domnul, este mai mult decât ambiţia unora de fi cineva. Comunitatea nu trebuie să fie fragmentată de partide, ci deschisă acţiunii Duhului Sfânt, care sufla în modul cel mai imprevizibil. Apostolul foloseşte suveranitatea lui Cristos ca numitor comun pentru toţi membrii comunităţii, fără privilegii pentru acei care, fie că au fost desemnaţi, fie că s-au desemnat ca şefi sau responsabili. Problema de căpetenie stă în faptul că Isus Cristos este unicul şef al darurilor comunităţii: “Har şi pace”. Comunitatea trebuie să fie mereu deschisă în faţa lui Dumnezeu Tatăl, recunoscând faptul că harul şi pacea, adică darul credinţei prin care suntem mântuiţi este un dar venit de sus, total gratuit dat prin Isus Cristos. Cine nu pune accentul pe acest dar gratuit, va trebui să constate cu amărăciune: “În zadar m-am trudit”.

Dacă Evanghelia şi lectura a doua ne-au arătat cum au reuşit apostolii inspiraţi să evite sciziunile în Biserică, lectura întâi ne învaţă cum să transmitem generaţiilor viitoare ceea ce apostolii ne-au lăsat ca moştenire: unitatea Bisericii. Prin slujire.

Prima lectură face parte dintre cele patru cântări ale “slujitorului lui Iahve“. Este al doilea cânt, mai clar decât primul (din duminica trecută, Botezul Domnului, în care se spunea: “Iată-l pe slujitorul meu în care mi-am găsit bucuria”), fiindcă reiese clar că aici slujitorul lui Iahve se identifică cu Israelul; nu cu Israelul istoric, păcătos şi rebel, obiectul dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, pe care slujitorul are menirea de a-l reuni, dar cu Israelul teologic, cu acela pe care Isaia l-a definit drept rest. Această diferenţiere va rămâne tipică în învăţătura sfântului Paul despre Israelul după carne şi Israelul după spirit. Istoriceşte s-ar părea că este vorba despre cei 20.000 de iudei care s-au întors plini de speranţă spre a reconstrui noul Ierusalim, dar Istoria nu întârzie să ne demonstreze că nici aceştia nu constituiau adevăratul Israel.

Cântul, care începe cu mare solemnitate şi emfază, este adresat popoarelor păgâne să facă dreptate şi le descrie misiunea conform schemei chemării lui Ieremia, dar cu o diferenţă destul de radicală: în timp ce Ieremia este numit simplu de tot “profet între naţiuni”, acest slujitor are misiunea de a face ca “mântuirea să ajungă până la marginile pământului”.

Israelul după spirit, datorită chemării, se transformă în profet, în vehicul purtător de mântuire chiar din momentul conceperii sale istorice. Dar, trecând prin botezul încercărilor, a trebuit să constate cu amărăciune: “M-am trudit în zadar”, echivalent cu “Doamne, nu sunt vrednic” al centurionului roman (Mt 8,8) şi cu acel “Îndepărtează-te de mine, Doamne!” a lui Petru (Lc 5,8). Recunoaşterea neputinţei omeneşti în faţa mântuirii, îi aduce confirmarea din partea lui Iahve: “Eu te voi pune lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”.

Este imposibil a spune mai mult cu atât de puţine cuvinte. Restul devine rege, preot şi profet al întregii omeniri. Noul Testament ne descoperă că slujitorul lui Iahve este comunitatea celor răscumpăraţi care trăiesc uniţi cu capul lor, Isus, unsul Tatălui. (cf. Comment della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, 1981).

Numai uniţi cu el, “care n-a venit ca să i se slujească, ci ca să slujească (Mt 20,28), putem face, după cum ne spune Conciliul Vatican II “ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească deplina unitate în Cristos” (LG 1)

Avem trebuinţă de Cristos, în primul rând, ca să ne înscriem în planul mântuirii, chiar dacă am fost botezaţi. Este absolut necesar pentru fiecare dintre noi ca el să ne ia păcatele şi să le spele în sângele Său. Orice păcat grav frânge unitatea în Biserică. Putem fi lumină pentru unire chiar când recunoaştem întunericul din noi: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu!”. Această recunoaştere smerită are aceeaşi valoare de mărturie pe care a dat-o Ioan Botezătorul: “Iată, Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatele lumii”. Este unicul mijloc de a fi mari în lumina lui Cristos.

Închei cu rugăciunea liturgică de la sfârşitul Liturghiei de azi: “Revarsă asupra noastră, Doamne, Duhul tău de iubire pentru ca, hrăniţi din unica Pâine cerească, să fim o singură inimă şi un singur suflet în slujirea ta! Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În Evanghelia pe care am ascultat-o există o frază care se aude repetată cvasi-identic ori de câte ori participăm la Sfânta Liturghie: “Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatul lumii”.

Probabil că se întâmplă şi cu aceste cuvinte cum se întâmplă cu multe altele: obişnuiţi să le pronunţăm şi să le auzim spunându-se în Biserică, noi nu le prea dăm im-portanţă… Dar oare am încercat vreodată să medităm, reflectăm asupra semnificaţiei lor?

Ce semnificaţie are faptul că-l numim pe Cristos “miel”? Şi ce semnificaţie are faptul de a spune despre el că este “Mielul lui Dumnezeu”?

După câte se pare, este adevărat că oamenii au folosit totdeauna referinţa la anumite animale, drept elogiu sau insultă faţă de anumite persoane: “Este un leu… un vultur”! Sau: “Este un câine… eşti un căţel”! Etcetera.

Ce se poate intenţiona să se spună vorbind despre cineva ca despre “un miel”? Poate că este vorba despre o persoană “blândă ca un miel”… Dar ce înseamnă: “mielul lui Dumnezeu”?

Probabil că pentru cei care-l ascultau pe Ioan Botezătorul vorbind aşa (sau pentru primii cititori ai Evangheliei sfântului Ioan de odinioară) era mai uşor să se intuiască ce sens aveau aceste cuvinte. Pentru că atunci toţi ştiau că mielul era animalul tipic pentru jertfa care se celebra la templul din Ierusalim cu ocazia Paştelui, pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu şi pentru a reînnoi alianţa, pactul de prietenie cu el.

Şi mulţi ştiau că profetul Isaia a vorbit despre un personaj misterios, numit “slujitorul Domnului”, care era asemănat cu un “miel dus la înjunghiere”, pentru că a fost condamnat la moarte deşi era cu totul nevinovat, luând asupra sa în mod liber vinovăţiile şi suferinţele altora, “purtând păcatul multora” şi oferindu-şi viaţa proprie “pentru cei păcătoşi” (cf Is 52,13-53,12).

Aşadar Ioan, vorbind despre Isus spunea: iată adevăratul miel pentru adevărata jertfă. Nu sărmanele animăluţe sunt acelea care-l interesează pe Dumnezeu, dar este acest om pe care el însuşi l-a trimis pentru “a duce mântuirea sa până la marginile pământului” (cf. prima lectură), prin jertfa de sine însuşi.

Isus, “Fiul lui Dumnezeu”, şi-a trăit existenţa sa umană în deplină fidelitate faţă de criteriul încrederii totale în Dumnezeu şi al iubirii fără condiţii faţă de oameni. În felul acesta el “a îndepărtat păcatul lumii”, purtând cu sine şi asupra sa până pe cruce povoara răului care grava asupra lumii: răutatea, violenţele, nedreptăţile, mizeriile, suferinţele oamenilor. Prin moartea şi învierea sa, Isus a golit dinlăuntru puterea şi atotputernicia răului, care totuşi continuă să fie prezent în lume.

Fiecare suferinţă umană este ca şi scufundată şi cuprinsă în pătimirea lui Cristos. Acest gest de bunătate şi de iubire se înscrie înlăuntrul iubirii lui Cristos. Fiecare păcat, orice răutate şi nedreptate sunt încă acel păcat, acea nedreptate şi acea răutate care l-au ucis pe Isus Cristos. Dar totul este deja iertat, din partea lui Dumnezeu aşa cum Isus i-a iertat pe cei care-l răstigneau.

Întreaga suferinţă a lumii este deja răscumpărată, pentru că Cristos a înviat; şi în fiecare om care moare este de asemenea Cristos care moare, pentru a face părtaş pe fiecare om la învierea în viaţa lui Dumnezeu. Şi, aşa cum spune sfântul Paul, “suferinţele acestei lumi prezente nu sunt comparabile cu slava viitoare care se va arăta în noi” (Rm 8,18).

La Sfânta Liturghie auzim repetându-se acele cuvinte (“Iată Mielul lui Dumnezeu…”) chiar înainte de împărtăşanie. De fapt, tocmai în acest moment se actualizează concret pentru noi acea dăruire de sine însuşi pe care Isus a săvârşit-o o dată pentru totdeauna prin viaţa şi moartea sa (“Luaţi şi mâncaţi: aceste este trupul meu oferit ca jertfă pentru voi”).

Prin împărtăşanie, noi devenim una cu Cristos, pentru că el însuşi este acela care “trăieşte în noi”, după cum ne spune sfântul Paul (Gal 2,20), şi în felul aceasta întreaga noastră viaţă de fiecare zi devine “o jertfă plăcută lui Dumnezeu” prin fidelitate faţă de cuvântul său şi prin ascultare faţă de voinţa sa.

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Unul din aspectele cele mai neliniştitoare ale culturii contemporane este lipsa sa de speranţă. Omenirea pare afundată în nelinişte şi teamă, cu privire la propria supravieţuire, din cauza războaielor nedrepte, a sărăciei cu care se confruntă continente întregi, a atenţiei scăzute faţă de solidaritatea cu cei nevoiaşi şi slabi, a şomajului care creşte, a bolilor contagioase care se răspândesc, a folosirii tot mai răspândite a drogurilor printre tineri. Iată aşadar câteva orizonturi care-i conduc pe oameni spre teamă şi disperare. Oare ce-i de făcut? Cum putem să-i ajutăm pe aceşti oameni?

Într-o scrisoare pastorală intitulată Biserica – Mamă, monseniorul Aldo del Monte, episcop de Novara, aminteşte un amănunt înălţător al retragerii trupelor din Rusia în timpul celui de-al doilea război mondial: “În timp ce ne trudeam la – 30o C în căutarea unui drum de ieşire din iarna aceea cumplită şi din menghina disperării şi a singurătăţii care ne copleşea, deseori se întâmpla un adevărat spectacol de umanitate, unul dintre soldaţii noştri se oprea de unul singur în coada coloanei, cu riscul morţii, pentru a spune primilor din coloana următoare, care era încă departe: «Pe aici! Pe aici!» Iar acest gest de caritate a dat speranţă multor oameni, salvându-i de la disperarea ce îi cuprindea”.

Într-o situaţie asemănătoare se afla poporul israelit în robia babilonică, când profetul Isaia anunţase că Cirus, marele rege, era instrumentul lui Dumnezeu care va reface unitatea poporului israelit rătăcit în exil şi-l va readuce în patria sa. Aceasta era speranţa în acel moment pentru Israel. Acest popor avea nevoie de o călăuză care să-l îndrume, să-i spună: “Pe aici! Pe aici!”, avea nevoie de un slujitor fidel care să-l poarte spre unitate şi spre mântuire.

În prima lectură, luată din cartea profetului Isaia, este amintită vocaţia divină a lui Israel, viitorul şi misiunea pe care Iahve o pregăteşte poporului său, în relaţiile sale cu lumea. Astfel, exilul nu este ultimul cuvânt al istoriei, iar planul lui Dumnezeu de a reuni pe poporul său încă din Vechiul Testament, arată că acest plan mântuitor al lui Dumnezeu este orientat spre formarea unei noi realităţi, cea a Bisericii. Ca atare, întoarcerea lui Israel din exil şi unificarea sa, nu este pentru Deutero-Isaia un simplu fapt politic sau un proces uman plin de eforturi, dar o actualizare a planului lui Dumnezeu în vederea formării Bisericii. Iar misiunea slujitorului e aceea de a purta cuvântul lui Dumnezeu, de a fi “lumină” prin care popoarele vor vedea de unde vine mântuirea şi vor recunoaşte că singur Iahve e Salvator, iar slujitorul va fi pentru toţi un semn al mântuirii.

În lumina acestui text din Isaia trebuie înţeleasă evanghelia duminicii de astăzi, evanghelie care face parte dintr-un lung capitol dedicat mărturiei lui Ioan Botezătorul. În faţa Israelului, Botezătorul dezvăluie în omul – Cristos speranţa mult aşteptată de oameni, Mesia care va mântui neamul omenesc de sub povara păcatului. Ioan Botezătorul îl vesteşte pe Mesia – Cristos nu numai ca pe acela care vine în Duhul Sfânt, dar şi pe acela care îl poartă pe Duhul Sfânt. Dând împlinire cuvintelor lui Isaia, îl prezintă pe Mesia-Cristos cu cuvintele: “Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii” (In 1,29). Ioan dezvăluia prin aceasta unele din marile trăsături ale celui ce se arătase. Nu este un erou ţinând în mână spada, ci este un Miel blând bun pentru jertfit. El nu va elibera pe poporul său de sub jugul roman, ci-l va dezlega de jugul păcatelor lui. Expresia “Mielul lui Dumnezeu”, prin care mărturiseşte credinţa în misiunea răscumpărătoare a lui Isus, nu este mai puţin semnificativă decât cea a lui Isaia de “Slujitor al Domnului”. Astfel, prin mărturia lui Ioan la Iordan, Isus din Nazaret, respins de proprii conaţionali, este înălţat în ochii lui Israel ca Mesia, adică cel “Uns” cu Duhul Sfânt.

Citind cu atenţie evanghelia de astăzi, observăm cum Ioan Botezătorul, vorbind despre Isus, ne face să înţelegem, repetând de două ori, că până în acel moment el nu îl cunoştea pe acesta. Această mărturie are ceva surprinzător. Ştim bine că Maria şi Elisabeta erau rude, Ioan şi Isus au crescut şi s-au cunoscut înainte de acest eveniment, al botezului în râul Iordan. Intrarea solemnă a lui Isus pe scena vieţii publice ar fi trebuit să fie astfel: un eveniment pentru întreaga familie, asemenea unui triumf pregătit de părinţi, în timp ce Ioan şi Isus să-şi fi strâns mâinile împreună. Dar nu a fost aşa. Dacă Ioan l-a cunoscut bine pe Isus un timp, aşa cum ar spune sfântul Paul “după carne”, iată că acum, cu ocazia botezului, nu-l mai recunoaşte şi cu toată puterea spune: “Eu nu-l cunosc pe acest om!” (In 1,33).

S-a schimbat oare Isus? Nu, Ioan este acela care s-a schimbat, el care a avut în pustiu o tulburătoare revelaţie a adevăratei identităţi a aceluia care un timp a fost aşa de aproape de el şi faţă de care într-un prim moment are un sentiment de frică, o dorinţă de a se retrage, chiar ar vrea să dispară: “Eu ar trebui să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” (Mt 13,14). Numai cu forţele sale Ioan nu ştia că Isus este Mielul lui Dumnezeu, venit să ridice păcatele lumii, nici că este Fiul preaiubit asupra căruia va locui Duhul Tatălui. Prin Duhul Sfânt, l-a văzut în el pe Dumnezeu. Ioan este cel care s-a schimbat, cu ochii săi de carne putea să vadă acum altfel lucrurile care se văd normal şi dă mărturie: “Eu l-am văzut şi dau mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,34). Ioan vede acum o altă faţă a adevărului. Dar nu pe alt Isus, pentru că nu este decât unul. Nu alt chip. Mereu este acelaşi, fiul Mariei. Dar în privirea sa, în prezenţa bogată şi luminoasă a umanităţii sale, Ioan îl vede acum pe adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Cuvântul care este în sânul Tatălui, vede că Isus este cel aşteptat şi aceasta încă din copilăria sa, din fragedă pruncie şi chiar încă înainte de naştere, de când el există, dintotdeauna. Ştie de asemenea că a venit pentru Isus şi că botezul său în apă nu are alt scop decât să permită manifestarea lui Isus şi noul său botez în Duhul Sfânt. “Omul asupra căruia vei vedea coborând şi rămânând Duhul, acela este care va boteza în Duhul Sfânt!” (In 1,33)

Şi noi, ca şi sfântul Ioan Botezătorul, dorim de asemenea să-l putem cunoaşte cu adevărat pe Isus şi să progresăm mai mult în această cunoaştere. Este o muncă nemăsurată, dar nu imposibilă. Noi, creştinii, îl cunoaştem pe Isus cu adevărat numai atunci când facem cunoştinţă cu el şi vedem într-însul izvorul unei vieţi noi. Nu biciuirea păcatului îl schimbă pe om, ci frumuseţea, curăţia, lumina lui Cristos. A-l cunoaşte apoi pe Cristos înseamnă a ne lăsa sfâşiaţi pe noi înşine, pentru a-l urma până la acea plinătate, în care toţi primim neîncetat har după har, acea plinătate care se numeşte iubire. Ca urmare, a-l cunoaşte cu adevărat pe Cristos înseamnă a face din iubire voinţa sa, iar voinţa lui Cristos nu este altceva decât o continuă chemare la sfinţenie.

Lectura a doua, luată din Scrisoarea întâi către Corinteni a sfântului Paul, scoate în evidenţă tocmai această datorie a creştinilor, aceea de “a fi chemaţi la sfinţenie”. Sfinţenia, care derivă din invocarea numelui Domnului şi din a face voinţa sa, îi uneşte pe toţi oamenii şi-i face într-adevăr fraţi. De aceea şi comunitatea noastră, ca odinioară cea din Corint, trebuie să fie mereu deschisă în faţa lui Dumnezeu Tatăl, recunoscând faptul că harul şi pacea, adică darul credinţei prin care suntem mântuiţi, este un dar venit de sus, total gratuit, dat nouă prin Isus Cristos. Cristos, în opera sa de mântuire, vrea colaborarea noastră, a tuturor celor botezaţi, pentru că la rândul nostru, după ce ne-am purificat pe noi înşine, suntem chemaţi să-i ajutăm pe ceilalţi oameni să se vindece de păcat. Cu alte cuvinte, cine l-a cunoscut pe Cristos, trebuie, ca şi Ioan Botezătorul, să-l vestească lumii. Dar câţi dintre noi îl vestim pe Cristos după ce l-am cunoscut? Câţi dăm mărturie despre el? În ajutorul celor care nu reuşesc să înţeleagă, sau nu au acest dar al vestirii Evangheliei lui Cristos, cunoscutul scriitor german Dietrich Bonhoffer, martir al nazismului, ne spune: “În loc să vorbeşti despre Dumnezeu fratelui tău, de ce nu vorbeşti lui Dumnezeu despre fratele tău?”

Iată că vestirea Evangheliei lui Cristos şi rugăciunea sau jertfa pentru lume sunt două căi ale mărturiei creştine. Dar ca să înţelegem mai bine cea de-a doua dimensiune a mărturiei creştine, cea a jertfei, a rugăciunii pentru cei din jur, voi relata un caz cât se poate de elocvent.

În timpul unei predici un preot a spus: “Vreţi să salvaţi o familie? E de ajuns să faceţi ca Isus, să vă sacrificaţi pentru binele membrilor ei”.

Aceste cuvinte au avut un mare răsunet în sufletul unei fetiţe, care întorcându-se acasă şi îmbrăţişându-şi mama îi spuse: “Mamă de acum înainte tata nu te va mai întrista, nu se va mai întoarce acasă beat!” Seara, tatăl întorcându-se ca de obicei beat, fetiţa începu să plângă, iar la masă a mâncat numai pâine şi nu a dat nici o explicaţie părinţilor. A doua zi s-a repetat aceeaşi scenă. Mama a început să se neliniştească, însă tatăl a început să ţipe la fetiţă: “Vreau ca tu să mănânci!” “Nu, îi răspunse amabil fetiţa, tată, voi mânca atunci când tu vei înceta să mai bei şi să mai blestemi!”

La auzul acestor cuvinte tatăl îşi înclină capul şi la scurt timp începu să plângă. Discuţia dintre ei a fost lungă şi dificilă, dar cum putea el să se mai întoarcă acasă beat şi să suporte vederea fetiţei sale drăguţe, care slăbea zi după zi? După o lună, în acea casă s-a reîntors pacea şi odată cu ea iubirea.

Aşadar, după cum într-o familie ne ajutăm unii pe alţii, cei sănătoşi îi asistă pe cei bolnavi, cei puternici îi apără pe cei slabi, sau cei inocenţi se jertfesc pentru cei păcătoşi, tot astfel, în familia lui Dumnezeu, care este Biserica, trebuie să crească această solidaritate care îşi află rădăcina în Trupul Mistic al lui Cristos, prin care noi toţi suntem părtaşi atât la bine cât şi la rău. Aceasta este datoria fiecărui creştin. Aceasta este esenţa creştinismului. Iubirea Domnului este pentru toţi, planul său de mântuire îmbrăţişează în mod părintesc tot universul, iar prezenţa unei Biserici vii, a unei comunităţi creştine capabile de a genera noi germeni şi noi dimensiuni istoriei, pentru toţi oamenii care se trudesc, pentru căutarea unei căi bune, este un mesaj de iubire, este o voce care spune: “Pe aici! Pe aici!”

Dorel LENGHEN

 

* * *

 

Duminica a II-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Multe propuneri ni se fac în societatea de astăzi, unele din ele fiind capabile, dacă le acceptăm, să ne schimbe într-o oarecare măsură viaţa. Dar ce-aţi spune dacă după sfânta liturghie ar veni însuşi preşedintele O.N.U., ar alege pe câţiva dintre noi şi ne-ar zice: “Pe dvs. vă angajez să lucraţi în cadrul O.N.U“. Prima reacţie a noastră ar fi de uimire, apoi i-am răspunde că nu suntem capabili de o astfel de misiune. Dar el ar insista, asigurându-ne că vom primi pregătirea necesară pentru a ne îndeplini bine această funcţie specială. Acest exemplu ni se pare poate un produs prea fantezist al imaginaţiei. Însă nu trebuie să considerăm la fel mesajul ce ni-l propune Biserica în această duminică: însuşi Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi şi ne încredinţează o misiune, aceea de a fi martorii săi în lume, misiune care este mult mai demnă decât orice alt serviciu pe care îl putem aduce omenirii. Acest mesaj îl găsim în lecturile pe care le-am ascultat.

În prima lectură ne este prezentat Ebet Iahwe, slujitorul lui Dumnezeu, care îşi exprimă sentimentul de neputinţă şi de inutilitate a misiunii sale: “În zadar m-am trudit pentru nimic şi fără folos mi-am epuizat puterea“. Situaţia sa se identifică de fapt cu cea a întregului popor. pentru a înţelege mai bine această identificare precum şi întreaga lectură, este necesar să ştim că toate cuvintele profetului Isaia se îndreaptă spre iudeii descurajaţi ce se află prizonieri în Babilon. În această situaţie grea în care se află slujitorul lui Iahwe, în persoana căruia este reprezentat poporul, de fapt ceea ce mai rămăsese din poporul deportat, “rămăşiţa sfântă“, “restul sfânt“, deci în această situaţie dificilă intervine Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l încuraja: “Şi acum vorbeşte El (Dumnezeu) care m-a întocmit din pântecele mamei mele ca să fiu slujitorul lui“. Aşadar cum reuşeşte slujitorul să-şi recapete speranţa în viitorul său şi încrederea în Dumnezeu? Amintindu-şi că Dumnezeu care l-a chemat, l-a ales din primul moment al existenţei sale, pe când se afla încă în sânul matern.

Şi noi suntem într-o situaţie asemănătoare cu a evreilor oprimaţi. Este adevărat că nu suntem sclavi ca ei, nu decide nimeni asupra vieţii sau a morţii noastre, dar suntem poate uneori victime ale nedreptăţii sociale, alteori viaţa de familie sau relaţiile cu vecinii, cu cei de la serviciu, ni se pare insuportabilă; în alte cazuri greutăţile materiale ne apasă şi devin de netrecut. În toate aceste situaţii şi în atâtea de acest gen, să ne păstrăm întotdeauna, asemenea robilor evrei, speranţa în Dumnezeu. Motivul acestei speranţe să fie credinţa că Dumnezeu ne-a chemat să fim creştini, s-a gândit la noi înainte de a ne fi născut, adică ne-a iubit cu o iubire veşnică, aşa cum se iubesc însăşi Persoanele Sfintei Treimi: veşnic.

Profetul Isaia în fragmentul pe care l-am ascultat, după ce ne-a relatat despre alegerea şi chemarea sa, vorbeşte despre misiunea sa. Să urmărim acest ultim aspect din lectura întâi: Dumnezeu, când cheamă pe cineva, o face întotdeauna în vederea unei misiuni. În mod concret Ebet Iahwe, slujitorul lui Dumnezeu, va trebui să fie “Lumina popoarelor” şi să ducă mântuirea lui Dumnezeu “până la marginile pământului “. Aşa cum am văzut, datoria slujitorului este a întregului popor. Într-adevăr, poporul israelit, deşi se află acum în robie, va fi eliberat şi va avea obligaţia de a vesti tuturor popoarelor minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu ei, mai mari decât acelea săvârşite la prima eliberare, aceea din Egipt. Vă întreb însă acum pe dvs., când credeţi că s-a împlinit această profeţie? Prin venirea lui Isus Cristos şi prin întemeierea Bisericii această profeţie a devenit realitate. Cristos este adevăratul şi perfectul slujitor al lui Dumnezeu la care se referă Isaia. În Cristos Dumnezeu a pronunţat Cuvântul său plenar şi definitiv tuturor popoarelor, iar misiunea de a duce vestea sa, mesajul său până la marginile pământului, îi revine Bisericii şi mai ales apostolilor, aşa după cum a intenţionat Cristos când i-a trimis zicându-le: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate popoarele, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19).

O imagine excelentă a unuia care a fost chemat la această misiune de apostol ne este propusă în persoana Sf. Paul în lectura a II-a, care conţine începutul primei scrisori către Corinteni. Poate ni se par lipsite de conţinut aceste cuvinte introductive prin care Paul salută comunitatea. Şi totuşi sunt prezente unele elemente importante pentru tematica acestei duminici. Mai întâi el spune că a fost chemat să fie apostol de însuşi Dumnezeu. Era oare necesar să se prezinte astfel pe sine, mai ales în faţa unei comunităţi pe care el însuşi o întemeiase? Da, era necesar, deoarece după plecarea sa de la Corint, după ce predicase şi celebrase acolo timp de un an şi jumătate, unii creştini rup comuniunea cu comunitatea, refuză orice autoritate omenească şi nu vor să depindă decât de Cristos. Pentru aceştia, Paul precizează că este “apostol prin voinţa lui Isus Cristos” adică chemat direct de Dumnezeu la creştinism în drumul spre Damasc, autoritatea sa este de la Dumnezeu, iar el devine apostol al Domnului pentru neamurile păgâne. Cuvântul apostol înseamnă de fapt în limba greacă trimis, sol, sau în termenii mai moderni ambasador. De aceea apostolul Paul este un adevărat înlocuitor al Celui care îl trimite, mesajul său este al lui Cristos, iar a-l refuza pe Paul atunci când îşi exercită misiunea înseamnă a-l refuza pe Dumnezeu.

Oare la ce ne invită concret Biserica propunându-ne astăzi ca modele pe slujitorul lui Dumnezeu – în prima lectură, şi pe apostolul Paul – în a doua? La nimic altceva decât la o atitudine asemănătoare cu a lor. Şi noi am primit la botez o vocaţie, aceea de creştin, şi asemenea profeţilor şi apostolilor suntem chemaţi la o misiune: de a da mărturie despre Cel care ne-a chemat. Dar ce înseamnă acest lucru? În concepţia biblică, a da mărturie înseamnă a atesta realitatea unui fapt, dând propriei afirmaţii o anumită solemnitate. Tocmai despre acest lucru ne relatează şi Evanghelia. Într-adevăr Ioan Botezătorul, la inspiraţia Duhului Sfânt recunoaşte în Isus pe Mesia şi afirmă că el este Fiul lui Dumnezeu şi Mielul lui Dumnezeu. Iar pentru a da mai mare solemnitate afirmaţiei sale, o introduce prin cuvântul iată: “Iată Mielul lui Dumnezeu“. Mărturia sa devine astfel pentru ucenici o adevărată revelaţie, o descoperire ce provine de la însuşi Dumnezeu, de la Duhul Sfânt. De fapt Ioan spune că nu l-a cunoscut pe cel ce era înaintea lui dar că l-a văzut pe Duhul Sfânt coborând şi rămânând asupra lui Isus. Aceasta este dovada definitivă că Isus este Cristos şi Fiul lui Dumnezeu, deoarece dacă în V.T. Duhul Sfânt cobora asupra profeţilor în momentul în care ei profeţeau şi apoi se retrăgea de la ei, acum în N.T., în timpul mesianic, Duhul Sfânt rămâne şi lucrează permanent în Cristos şi în Biserica sa, adică în noi.

Dar Ioan dă mărturie despre Cristos nu numai prin cuvintele sale, ci îşi dobândeşte credibilitate în faţa poporului prin întreaga sa viaţă austeră dedicată lui Dumnezeu. El este ultimul şi unul dintre cei mai mari profeţi ai V.T. De aceea Biserica îl aşează astăzi în faţa noastră pentru a ne revizui sau reînnoi modul nostru de a-l vesti pe Cristos. Căci nu este suficient să fim botezaţi şi să participăm duminica la Sf. Liturghie, chiar dacă ne împărtăşim, nu este suficient să credem în Dumnezeu doar pentru noi înşine, nu este suficient să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu rămânând cu spatele la aproapele. Dar este necesar ca vocaţia şi credinţa, precum şi toate valorile spirituale ce ni le-a dăruit Domnul, să le arătăm şi să le împărtăşim altora. Şi aceasta nu prin prozelitism, prin acţiuni energice de atragere la credinţa catolică a altor credincioşi, nici prin fapte extraordinare, ci în situaţiile simple în care ne găsim zilnic. În mediul social în care ne aflăm asistăm la răspândirea sectelor, a unor teorii şi practici orientale cum ar fi yoga; în faţa acestora nu putem rămâne indiferenţi. Datoria noastră nu constă în a face propagandă activă împotriva acestora, dar în a avea în noi înşine şi în a trezi şi în alţii conştiinţa că suntem responsabili de păstrarea adevărului revelat. În alte cazuri suntem provocaţi la discuţii pe baza unor teme propuse de televiziune sau în presă. Dacă interlocutorii noştri sunt bine intenţionaţi, suntem datori să le dăm explicaţiile necesare, fiecare în măsura pregătirii sale.

Dar misiunea noastră de a vesti idealul la care ne cheamă Cristos nu se limitează la cuvinte ci se extinde la întreaga noastră viaţă asemenea mărturiei lui Ioan Botezătorul. Prin întregul nostru comportament putem naşte întrebări în cei cu care venim în contact. Într-o societate pătrunsă de o mentalitate împotriva vieţii, prin poziţia dvs. pozitivă faţă de viaţă acceptând copiii ce urmează să se nască, deveniţi martori ai iubirii lui Cristos care s-a sacrificat pentru orice fiinţă omenească. Educând aceşti copii, îngrijindu-vă să urmeze cursurile de cateheză la şcoală, vă îndepliniţi o obligaţie majoră nu numai faţă de Dumnezeu şi faţă de copii, dar şi faţă de societatea modernă secularizată care are cel mai mult nevoie de această mărturie.

Acestea sunt câteva din situaţiile în care putem şi trebuie să dăm mărturie ca şi creştini, dar viaţa este de fapt mult mai complexă. De aceea avem nevoie de o normă generală de acţiune, pe care fiecare să o aplice în situaţia în care se află: gândindu-ne că Dumnezeu ne-a ales din sânul matern, că ne-a chemat cu o iubire irezistibilă la o viaţă de comuniune cu el precum i-a chemat pe profeţi şi pe apostoli, să trăim demn această vocaţie, să ducem o viaţă sfântă aşa cum ne numeşte apostolul în lectura a doua: “chemaţi la sfinţenie“. Acesta este rezumatul mesajului de astăzi al Bisericii: Dumnezeu ne iubeşte şi ne cheamă la o viaţă sfântă. Iar împreună cu episcopul maghiar Prohaszka putem conchide că “orice suflet curat asemenea lui Cristos, este o binecuvântare pentru toţi; este izvor în pustiu, este vatră caldă pe vreme geroasă. Ce vocaţie sublimă să fii sfânt, să fii strălucitor, să dai lumină în smerenia inimii, să fii sprijin multora!”

Lucian Păuleţ

 

* * *

 

Între deschiderea universală şi atenţia faţă de particular

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Mielul nu trebuie să aibă gheare…

Să notăm îndată doi termeni: slujitor şi miel. Slujitor al lui Dumnezeu este cel care este însărcinat să participe la un plan şi să-l ducă la îndeplinire. Deci se subînţelege ideea de dăruire totală pentru o cauză. Mielul indică ascultarea, docilitatea. Şi este subînţeleasă ideea unei iubiri lipsite de apărare care ajunge până la jertfirea supremă, la sacrificiul de sine.

Este semnificativ faptul că, în limba aramaică, acelaşi termen indică atât pe slujitor cât şi mielul. Deci cele două imagini, în lecturile de astăzi, se suprapun. Isus, mielul lui Dumnezeu, are misiunea de a lua asupra sa, să ridice “păcatul lumii”. Ciudat. Tocmai mielul, un animal care nu poate fi considerat “de povoară”, care nu ne face să ne gândim la forţă şi robusteţe, ia asupra sa, se împovărează cu greutatea cea mai zdrobitoare. Grămada înspăimântătoare a răului este luată, ridicată de creatura cea mai slabă, cea mai ascultătoare.

Astăzi avem impresia că nu ne încredem prea mult în miel, cel puţin conform interpretării “extreme” făcute de Cristos.

Nu a fost eliminat de tot, se continuă să fie exaltat, dar s-a încercat, cu stângăcie, să-l… fortifice, injectându-i în vene doze puternice de agresivitate, ajungând să-i schimbe natura (sunt operaţii de inginerie genetică care sunt făcute, în mod clandestin, dar cu toate binecuvântările trebuincioase, în laboratoarele sacre). Şi astfel avem un miel semeţ, dominator, care adesea îşi arată ghearele, scoate un sunet care se aseamănă cu un răget, îşi netezeşte blana şi îşi arată dinţii în faţa oricărui atac, îşi ia atitudini provocatoare, trufaşe, sfidătoare, loveşte puternic cu copita, aruncă priviri ameninţătoare, revendică cu încăpăţânare drepturile proprii la locul de păscut.

În sfârşit, nu se mai resemnează să fie victima de jertfit. Şi pentru că o socoteşte depăşită, şi oricum ineficace. Ca şi cum ar spune: pentru a combate răul din lume ne trebuie altceva. Mielul – cel puţin cel tradiţional – nu este potrivit pentru luptă, prea timid, supus, incapabil să reacţioneze aşa cum trebuie, excesiv de îngăduitor, bun numai de a fi călcat în picioare… Astăzi trebuie schimbat registrul. Şi astfel este prezentat un hibrid, care chiar dacă nu este îmbrăcat ca un lup, nu mai păstrează desigur nici o vagă asemănare cu mielul.

Nevinovăţia – trebuie dovedită – este fluturată ca un motiv de privilegiu, de ţinere la distanţă dispreţuitoare faţă de păcătoşi, de refuz al solidarităţii faţă de cei păcătoşi. Cât priveşte vărsarea sângelui… să o dovedim! Se ajunge până la impresia că crucea trebuie mânuită, dacă nu tocmai ca o armă (dar se întâmplă şi asta), desigur ca un steag pentru a da semnalul revoluţiei, luând revanşa dorită asupra duşmanilor. Ultimul lucru la care ne gândim este că ea (crucea) este instrumentul făcut într-adins pentru a ne lăsa răstigniţi.

Şi nu ne dăm seama că acest miel echipat pentru luptă, pentru dominare, departe de a îndepărta răul din lume, sfârşeşte prin a-l mări. Poate este momentul în care creştinii trebuie să găsească curajul să se întoarcă pentru a adopta un stil de blândeţe, înţelegere, tandreţe, dăruire tăcută, modestie, solidaritate reală cu cei slabi. Mielul “agresiv” îşi scutură de pe umeri păcatul lumii, nu îl elimină. Mielul lui Dumnezeu, în schimb, nu ezită să-l “poarte”, până la acceptarea distrugerii proprii.

Păcatul este închiderea

Dar ce este, precis, “păcatul lumii”? Poate să fie suma păcatelor tuturor oamenilor. Evident şi păcatele mele fac parte din păcatul lumii. Totuşi expresia indică, poate, închiderea, retragerea în sine, închistarea în lucrurile particulare şi refuzul universalului. Poporul lui Israel, ascultând cuvintele lui Isaia adresate slujitorului lui Jahweh (prima lectură), se gândea la împlinirea promisiunii pur şi simplu în termeni de reîntoarcere în teritoriul patriei după experienţa arzătoare a exilului. Dar această concepţie este prea restrânsă faţă de planul lui Dumnezeu.

Redobândirea unităţii naţionale nu este suficientă. Trebuie să se deschidă către un orizont mult mai vast, să nu se lase închis de scheme particulare de privilegiu, suficienţă şi prezumţie. Slujitorul lui Jahweh are misiunea să treacă peste graniţele Israelului, să ducă mântuirea la toate popoarele, să fie lumină pentru toate popoarele. Tradiţiile iudaice au sfârşit prin congelarea, sufocarea spiritului promisiunii. Profeţia cu respiraţie universalistă s-a asfixiat, mumificat, s-a strâns în faşele vederilor naţionaliste şi sectare. Isus, slujitorul lui Dumnezeu, rupe acea crustă tare care ţinea Duhul încarcerat, îl eliberează, dă viaţă cuvintelor antice sclerozate, redă vestirii dimensiunea sa universală. Aşa ar trebui să fie pentru Biserică.

Mereu este o siguranţă precedentă care trebuie abandonată. De făcut o rocadă. De respins o atitudine de frică. De înlăturat un stil de suficienţă. O preocupare obsesivă de sine, o eliberare de un instinct de apărare. Un teritoriu intact de explorat. De deschidere spre un timp noi. De înfruntat situaţii istorice inedite cu spiritul golit de prejudecăţi. De ajutat să participe oameni “neaşteptaţi” la moştenirea fiilor Împărăţiei. Oameni veniţi “de departe” care sunt primiţi ca purtători de valori neînchipuite.

De ce fidelitatea este invocată aproape totdeauna în cheie imobilă de conservare, de suspiciune faţă de orice schimbare, de aderare la tradiţii? De ce nu se insistă şi asupra datoriei de fidelitate faţă de profeţie care, fără a renega tradiţia, ba chiar pornind de la ea, despuind-o de faşele asfixiante şi paralizante, să pătrundă cu curaj şi luciditate spre întâlnirea cu viitorul, să explodeze implicaţiile actuale ale promisiunii? Nu este vorba de a privi sau exalta realizările trecutului, ci de a observa posibilităţile prezentului, energia potenţială a viitorului. Nu, deci, regrete pentru ceea ce a fost, ci atenţie faţă de încolţirea subterană de astăzi.

Utopia este de acord cu caracterul concret

Totuşi deschiderea universală nu mai este separată de angajamentul particular. A cultiva utopia nu ne scuteşte de caracterul concret. Se pot folosi orizonturi nemăsurate, rămânând totuşi fixaţi pe frontiera propriei datorii “parţiale”. Un credincios reuşeşte să fie “lumina neamurilor” şi atunci când aprinde o flacără mică de fidelitate, dăruire, sacrificiu, în mediul familiar sau în mica biserică locală.

Slujirea făcută celui mai apropiat vecin poate deveni o slujire făcută omenirii întregi. Un pas spre o singură persoană, neglijată, poate fi important ca o călătorie până “la marginile pământului”. O necedare pe tărâmul coerenţei, al onestităţii, al dreptăţii, al sincerităţii, poate să devină un element de mântuire pentru toate popoarele. Este posibilă o implicare în istorie, fără a abandona pentru aceasta terenul modest al faptelor zilnice.

Profeţia nu are nevoie de afectare sau declaraţii zgomotoase. Ea merge cu picioarele goale, cu discreţie, pe terenul vieţii de fiecare zi, şi introduce în ea pe furiş sămânţa promisiunii, germenele viitorului. Viitorul lui Dumnezeu este viitorul omului împreună.

Ceea ce ne separă de comuniune…

Atacul din scrisoarea lui Paul către creştinii din Corint (a doua lectură) uneşte cele două dimensiuni ale universalului şi ale particularului. Apostolul, într-adevăr, se adresează Bisericii universale a lui Dumnezeu care se întrupează în acea mică parte locală care este comunitatea din Corint. Biserica se manifestă şi se exprimă în comunităţile locale. Îndată după aceea, însă, apostolul dilată spaţiile şi include creştinii acelei biserici într-o perspectivă universală: “… chemaţi să fie sfinţi, împreună cu toţi aceia care în orice loc cheamă numele Domnului nostru Isus Cristos”.

Comunitatea locală riscă mereu să se închidă în sine însăşi, să se separe, să se înstrăineze de viaţa Bisericii în totalitatea sa. Deci: revendicarea legitimă a particularului, dar şi apartenenţa la comuniunea universală. Paul recunoaşte creştinilor săi dreptul de a fi ceea ce sunt, dar le aminteşte, nu numai datoria de a fi sfinţi (aceasta este şi nu alta chemarea lor!), dar să fie împreună cu ceilalţi.Corintul forfotea de hamalii din port, marinari, comercianţi, meşteşugari, prostituate, intelectuali… Toţi aceştia au fost înglobaţi (sfinţiţi) în Cristos Isus şi fac parte dintr-un popor (poporul celor care “cheamă numele Domnului”).

Nimănui nu-i este permis să trăiască izolat, sau să se refugieze în grupul propriu. Toţi sunt invitaţi să vadă şi să simtă “larg”. Un creştin individualist refuză să aducă aportul propriu de neînlocuit Bisericii, dar prin aceasta se izolează inexorabil de bogăţia care i-ar fi venit din patrimoniul comun. În sfârşit, sărăceşte şi este sărăcit.

 

* * *

 

Măreţia lui Ioan Botezătorul

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un uliu era consumat de invidia pe vultur. “De ce el poate să zboare atât de sus? Toată lumea îl admiră în timp ce pe mine nu mă admiră nimeni.” Într-o zi uliul a văzut un vânător şi l-a chemat să împuşte vulturul. Vânătorul i-a răspuns că are nevoie de nişte pene să le pună la săgeata sa pentru a ajunge până la vultur. Uliul şi-a smuls unele dintre cele mai bune pene ale sale şi le-a dat vânătorului. Dar nu au fost de ajuns ca săgeata să ajungă vulturul. Atunci uliul şi-a smuls alte şi alte pene, dar săgeata nu ajungea nicicum la vultur. În scurt timp uliul a rămas complet fără pene şi deci nu a mai putut zbura. Vânătorul s-a întors spre el şi l-a împuşcat: era prada lui pe acea zi. Morala poveştii? Invidia şi gelozia consumă persoana ce are aceste sentimente înainte de cea pentru care le are.

Există o diferenţă între invidie şi gelozie. Invidia este nemulţumirea faţă de ce avem şi dorinţa de a avea ceea ce îi aparţine altuia. Putem invidia oamenii pentru cum arată, pentru ce au, pentru relaţiile lor, dorindu-ne să fim în locul lor. Gelozia pe de altă parte este teama că am putea pierde ceea ce e al nostru în favoarea altcuiva. Atât invidia cât şi gelozia îi fură omului pacea interioară în timp ce plănuieşte cum să elimine persoana pe care o percepe ca o piedică în calea împlinii personale. Privind cum stau lucrurile în lumea de astăzi, s-ar părea că invidia şi gelozia sunt trăsături umane normale. Dar exemplul lui Ioan Botezătorul ne arată că adevărata împlinire şi măreţie personală stă nu în modul în care suntem în comparaţie cu alţii ci în fidelitatea noastră faţă de rolurilor date nouă de Dumnezeu.

Cui îi place să afle că persoana care i-a succedat se descurcă mai bine decât el? Nimănui. Ioan este din acest punct de vedere un exemplu rar. Ioan Botezătorul a început mişcarea Împărăţia lui Dumnezeu. Isus i-a succedat ca lider al mişcării după ce Irod l-a închis. Şi totuşi, ori de câte ori Ioan vorbeşte despre Isus, îl recunoaşte pe Acesta ca fiind mai bun decât el. Îl descrie pe Isus ca mire iar pe el doar ca prietenul mirelui (Ioan 3,29). Observaţi cum îl prezintă pe Isus propriilor lui discipoli în Evanghelia de astăzi: “A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. Acesta este cel despre care am spus: ‘După mine vine un bărbat care a ajuns înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine’.” (Ioan 1,29-30). Drept urmare, doi discipoli l-au părăsit şi l-au urmat pe Isus (v. 37). Aceştia au fost primii discipoli ai lui Isus, după Evanghelia lui Ioan. Să mai reţinem şi modul în care Ioan Botezătorul îşi rezumă atitudinea faţă de Isus: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3,30).

De ce Ioan este atât de mulţumit cu locul doi, în loc să dea din coate pentru a ajunge el sub lumina rampei? Deoarece el ştie exact motivul pentru care este pe această lume. El ştie de ce a fost chemat la viaţă: “Am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, El să fie făcut cunoscut lui Israel” (Ioan 1,30). Deoarece ştie de ce se află aici, Ioan poate să spună când şi-a împlinit menirea. El poate să spună când a venit timpul să predea ştacheta. Dar de ce ai venit tu pe lume? Care este planul lui Dumnezeu cu viaţa ta? Dacă nu ai un răspuns la această întrebare există riscul că îţi petreci viaţa alergând după nimicuri, într-o cursă a invidiei şi geloziei împotriva celor pe care îi percepi ca fiind mai buni decât tine. În loc să trăiască şi să lucreze în armonie şi cooperare cu alţii, oamenii care nu îşi ştiu scopul lor ca fiinţe sunt adesea ademenite de rivalitate şi competiţie.

Să medităm astăzi la exemplul pe care ni-l oferă Ioan. El ne spune că nu contează locul (al doilea, sau mai mult), atâta timp cât facem ceea ce trebuie. Chiar dacă ceea ce facem nu pare extraordinar, important este să ne respectăm misiunea. Ioan se considera pe sine ca nedemn să îi lege curelele sandalei la Isus, dar despre el s-a spus că: “nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11,11).