Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIX-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Exod 17,8-13
2Timotei 3,14-16; 4,1-2
Luca 18,1-8

Luca 18,1-8

Apoi le-a spus o parabolă referitor la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja: “Într-o cetate, era un judecător care nu se temea de Dumnezeu şi nu-i păsa de oameni. Şi mai era în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului meu!» Dar, mult timp, el nu a voit. Apoi şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu-mi pasă, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»”. Iar Domnul a zis: “Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate îndată. Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Petru Tamaş
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Rugăciunea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Creştinul este omul care aşteaptă veghind a doua venire a lui Isus. În perioada aşteptării are de luptat cu trei mari ispite: cu descurajarea, din cauza răspândirii răului tot mai mult în această lume; cu lepădarea multora de credinţă, fiindcă însuşi Isus s-a întrebat: Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18,8) şi cu răstălmăcirea mesajului evanghelic, din care cauză sfântul apostol Paul îl îndemna pe ucenicul său Timotei să rămână statornic în ceea ce a învăţat, în Sfânta Scriptură (lectura a II-a).

Pentru a ieşi biruitori din această luptă întreită, arma noastră este rugăciunea, ea salvează omul, despre care sfântul Francisc de Sales spune că este capodopera universului; sufletul este capodopera omului; dragostea este capodopera sufletului şi iubirea este capodopera carităţii. Iată pentru ce dragostea lui Dumnezeu este scopul, perfecţiunea şi excelenţa universului (Lettera 10,1).

Datoria omului este de a tinde mereu spre această perfecţiune creatoare sau desăvârşire până la o identificare cu Tatăl nostru ceresc (Mt 5,48). Iar ca să ajungem aici, trebuie să parcurgem drumul lui Dumnezeu: calea rugăciunii. Dumnezeu este rugăciune, fiindcă este smerenie (sfântul Francisc de Assisi), fiindcă este iubire (sfântul Ioan evanghelistul). Atât prin creaţie, cât şi prin fiecare har, el îşi manifestă iubirea ad extra. Dar prin aceasta nu face altceva decât să cerşească cu smerenie infinită iubirea creaturilor înzestrate de el cu raţiune şi voinţă, cu darul libertăţii; se roagă ca noi să-l iubim, să ne întoarcem la dânsul pe aceeaşi cale pe care el a venit şi vine mereu la noi, pe calea iubirii creatoare şi răscumpărătoare prin Isus smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8).

Catehismul defineşte rugăciunea ca înălţare a minţii spre Dumnezeu. Scara pe care ne putem înălţa nu poate fi alta decât aceeaşi pe care Dumnezeu a venit la noi, scara smereniei. Ei bine, dar o dată ajunşi la Dumnezeu, trebuie să-i vorbim şi să-i cântăm un duet la unison cu Duhul Sfânt care se roagă în noi cu suspine negrăite (Rom 8,26), prin care noi putem să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele de Tată (Gal 4,6), deoarece Isus ne asigură că primul efect, primul succes al rugăciunilor noastre este tocmai faptul că îl dobândim pe Duhul Sfânt de partea noastră (Lc 11,13), fiind darul Tatălui şi al Fiului. Dar dacă cineva nu-l caută în primul rând să-l aibă pe Duhul Sfânt de partea sa, Tatăl nu se obligă să-i asculte ruga, fiindcă numai prin el putem afla împărăţia cerurilor, ca toate celelalte să ni se adauge la viaţa de fiecare zi (Mt 6,33; Lc 12,31). O rugăciune fără Duhul Sfânt este ca o mâncare alterată, mai mult otrăveşte decât hrăneşte. Cine îl iubeşte, îl cunoaşte pe Dumnezeu; îl iubeşte acela care îl are pe Duhul Sfânt şi îl cunoaşte prin Isus Cristos, prin cuvântul evangheliei sale. Spune sfântul Augustin că cine nu iubeşte cuvântul lui Cristos, nu are cum să-l cunoască pe Dumnezeu.

Rugăciunea este tăcere.

Nimeni nu vine la mine, spune Isus, dacă nu-l atrage Tatăl (In 6,65) şi, de asemenea, nimeni nu poate ajunge la Tatăl decât prin Isus (In 14,6). Ca să auzim glasul Tatălui şi al Fiului – partea cea mai bună pe care o alesese Maria, sora Martei (Lc 10,42) – trebuie să facem tăcere. Pentru aceasta a spus cineva că trebuie să ne rugăm mult înainte de a ne ruga (Cantalamesa). Isus se retrăgea în linişte, pe timp de noapte, în singurătatea muntelui, în Grădina Măslinilor etc. unde asculta glasul Tatălui pentru a dobândi forţa necesară de a-i împlini voinţa, de a rămâne cu fiii oamenilor, cu această generaţie ostilă sacrului.

Rugăciunea este luptă.

Dacă în Sfintele Scripturi avem atâtea exemple grăitoare de adevărată rugăciune, ele sunt prezentate mereu ca o luptă. Abraham se luptă cu Dumnezeu ca să salveze Sodoma şi Gomora (Gen 18,16-33); Iacob se luptă cu îngerul pe tot parcursul unei nopţi (Gen 32,25-33); Moise se luptă cu Iahve ţinând mereu braţele înălţate spre cer (Ex 17,8-16); prietenul inoportun se luptă cu tovarăşul său care nu voia să se scoale în miez de noapte spre a-i da pâinea necesară (Lc 11,5-10); văduva se luptă cu judecătorul nedrept până îi face dreptate (Lc 18,2-5); Isus însuşi se luptă cu Tatăl ceresc în Grădina Măslinilor până la sudoarea de sânge (Mt 26,39-44) şi iese biruitor datorită evlaviei sale (Evr 5,7).

Câteva consideraţii asupra rugăciunii celei mai obişnuite, ruga de cerere. Şi ea este un răspuns la îndemnul lui Isus de a ne ruga fără încetare (Lc 18,1). În primul rând ruga nu trebuie să constituie o pretenţie ca Dumnezeu să facă în locul nostru ceea ce putem face noi înşine. Ea arată condiţia smerită a stării noastre umane, atât de limitată, că nu ne putem elibera de toate relele care ne vin din firea coruptă, din partea lumii scufundată în păcat şi mai ales din partea Celui Rău, care este mult mai puternic decât noi.

Descoperind lui Dumnezeu toate lipsurile şi necesităţile noastre, planurile şi dorinţele sfinte, nu-i facem cunoscute lucruri neştiute de el, ci le punem noi înşine în lumina lui prin actul smereniei; noi înşine ne dăm seama dacă sunt sau nu conforme cu voinţa lui. Omul este cu adevărat om prin ceea ce cere, prin privirea ridicată spre cer, prin afirmarea sa de antropos, prin înălţarea minţii spre Dumnezeu, ca buzele să spună din plinătatea inimii (Mt 12,34) ceea ce Duhul Sfânt a pus într-însa: iubirea (Rom 5,5), ca omul să se definească prin inima sa.

Dacă un judecător nedrept a ascultat-o pe văduvă, numai pentru că ea a insistat să-l roage (Lc 10,2-5), cu atât mai mult ne va asculta Tatăl ceresc pentru iubirea ce o are faţă de noi, care îl rugăm cu suspinele Duhului său din plinătatea iubirii inimii noastre. Prin urmare, trebuie să înţelegem că motivul ascultării rugăciunilor noastre este iubirea Duhului său şi nu pentru meritele noastre. Meritul omului constă în insistenţa inoportună care se bazează pe îndemnul lui Isus.

Rugăciunea creştină nu este o cerinţă a intervenţiei imediate a lui Dumnezeu, nu este o formulă magică ce rezolvă problemele instantaneu, ci este ceva care aderă şi acceptă libertatea şi răbdarea lui Dumnezeu (Luigi Bera).

În altă parte a Evangheliei după sfântul Luca se spune că Dumnezeu ne dă, nu atât ceea ce îi cerem, ci mai ales pe Duhul Sfânt în primul rând, că dacă nu este el cel care se roagă în noi, rugăciunile nu au nici o şansă să ajungă la Tatăl, fiindcă numai Duhul Sfânt, prin rugăciunea noastră şi suspinele lui negrăite ne poate face martorii lui Isus în lume.

Fără cunoaşterea Sfintelor Scripturi nu ne putem ruga cum trebuie, deoarece numai ea are îndrumările folositoare care dispun omul pentru realizarea dreptăţii, perfecţiunii, numai ea ne poate face disponibili şi bine pregătiţi pentru orice lucru bun (2Tim 3,15-17). Dumnezeu ne cheamă prin Sfintele Scripturi şi noi îi răspundem prin rugăciunile de laudă, preamărire, mulţumire, adoraţie şi prin cele de cerere. Rugăciunile care nu au suport scripturistic sunt ca nişte bogăţii puse într-un sac fără fund, se pierd. Când facem o rugăciune conformă cu învăţăturile evanghelice, chiar dacă ni s-ar părea că Dumnezeu nu ni le acceptă, ele rămân totuşi ca o bogăţie spirituală necesară unor momente mai importante din viaţă, pentru a învinge dificultăţi mai mari. Isus se roagă: Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă de la mine paharul acesta; dar nu voia mea, ci a ta să se facă (Mt 26,39). Câtă bogăţie a rămas lui Isus din această rugăciune, chiar dacă a trebuit să bea paharul! A căpătat puterea necesară de a-l bea, dând lumii dovada supremă a iubirii pe care Tatăl o are faţă de oameni.

Citim în viaţa scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf (premiul Nobel pentru literatură în anul 1940) următorul episod. Tatăl său era în pericol de moarte. Mama i-a zis: Nu faci o rugăciune lui Dumnezeu ca să ţi-l lase pe tăticu? Emoţionată, Selma nu răspunde nimic; stă şi se gândeşte: Ce-i plăcea tăticului meu să facă pentru a-i plăcea lui Dumnezeu? Şi-a adus aminte câtă pasiune punea el în citirea Sfintelor Scripturi şi cât le lăuda. Atunci i-a venit ideea de a face un vot: Voi citi toată Biblia şi o voi reciti până la moarte, dacă tăticul meu se face sănătos. Tăticul s-a făcut sănătos şi Selma şi-a ţinut votul până la moarte şi scrierile ei au devenit renumite datorită spiritului creştin cu care sunt impregnate.

Cineva spunea: Rugăciunea este oxigenul nostru spiritual. Dar fabrica de oxigen spiritual este Biblia. Dacă vrem să respirăm aerul ceresc al sfinţilor, trebuie să ne abonăm la fabrica de oxigen dătător de viaţă veşnică, să citim, să medităm şi să contemplăm iubirea lui Dumnezeu care ne vorbeşte prin Scriptură. Numai aşa vom trăi veşnic în fericire. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Amaleciţii au năvălit peste Israel şi l-au atacat la Rafidim. Atunci Moise i-a zis lui Iosua: “Alege-ţi nişte bărbaţi şi ieşi la luptă împotriva amaleciţilor. Mâine voi sta pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.”… Aron şi Hur îi sprijineau mâinile… Astfel mâinile lui Moise au rămas ridicate până la asfinţitul soarelui. Şi Iosua i-a învins pe amaleciţi, trecându-i prin ascuţişul sabiei. (Ex 17,8-13)

Bătălia împotriva amaleciţilor se situează, în cartea Exodului, imediat după incidentul de la Massa şi Meriba unde eliberaţii din Egipt s-au răzvrătit împotriva lui Moise din cauza lipsei de apă. Dar atitudinea evreilor ascundea, de fapt, o problemă mai profundă şi anume aceea a credinţei în prezenţa activă a lui Dumnezeu în mijlocul lor: Se află Domnul într-adevăr în mijlocul nostru? Atacul duşman care urmează nu vine la întâmplare; Dumnezeu îl loveşte pe Israel pentru a-l conduce la convertire.

Punctul culminat al povestirii nu se află în lupta care, de altfel, nici nu este descrisă. Partida decisivă se joacă pe vârful colinei. Având toiagul lui Dumnezeu în mână, acel toiag cu care a despărţit apele Mării Roşii, Moise îşi întinde braţele către câmpul unde cele două armate se încleştau. Succesul armatei evreilor a depins de acest gest. Începând cu Origene Biserica a văzut în gestul lui Moise imaginea rugăciunii neîntrerupte. Într-adevăr, din această rugăciune neîntreruptă izvorăsc adevăratele victorii.

Isus a spus o parabolă pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze: “Într-o cetate era un judecător… În cetatea aceea era şi o văduva care venea la el şi-l ruga: Fă-mi dreptate împotriva duşmanului. Multă vreme n-a voit, dar în cele din urmă şi-a zis: … Fiindcă văduva aceasta mă tot necăjeşte, îi voi face dreptate…” Domnul a adăugat: “Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el?” (Lc 18,1-8)

Introducerea făcută de evanghelistul Luca acestei parabole ar reprezenta o cheie suficientă de înţelegere: orice rugăciune făcută cu insistentă şi fără descurajare este ascultată de Dumnezeu. Cu toate acestea accentul pare să cadă, în parabolă, pe certitudinea de a fi întotdeauna ascultat. Tocmai această certitudine reprezintă fundamentul perseverenţei şi al încrederii. Dacă un judecător nedrept a sfârşit prin a împlini cererea văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tată va asculta rugăciunile copiilor săi care îl imploră. Spiritul de rugăciune care se dobândeşte astfel îi oferă ucenicului acea capacitate de deschidere ce-i permite să primească judecata lui Dumnezeu ca pe un dar.

În timpul încercării Isus s-a rugat în Grădina Măslinilor pentru a fi capabil să împlinească mântuirea; în timpul încercării, de-a lungul vieţii creştine şi mai ales în Ziua venirii Fiului Omului, ucenicul va trebui să se găsească în această atitudine de deschidere pe care o provoacă în noi rugăciunea. De aceea trebuie să ne rugăm fără încetare şi să o facem încrezători (fără a ne descuraja) căci suntem siguri că vom fi ascultaţi.

 

* * *

 

Să îndrăznim să sperăm

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Câţi dintre voi aţi văzut acea pictură cu o casă de munte arsă? Tot ce a rămas din ea este şemineul – o grămadă de pietre din ceea ce era singura avuţie a acelei familii. În faţa casei distruse stă un bătrân şi un copil care plânge. Sub imagine sunt scrise cuvintele pe care bătrânul i le spune băieţaşului. Sunt cuvinte simple, dar dau dovadă cu toate acestea de un profund simţ al credinţei şi speranţei. Cuvintele sunt: “Linişte copile, Dumnezeu nu a murit!” Oamenii de credinţă ştiu că nu există situaţii disperate; sunt doar oameni disperaţi de situaţiile în care se află. Evanghelia de astăzi ne oferă un alt exemplu, al unei femei credincioase, o văduvă, şi ne îndeamnă să nu ne pierdem niciodată speranţa, în orice situaţie am fi, oricât de disperată ar părea ea.

În societatea iudaică antică o femeie depindea de soţul ei ca statut social, dar şi pentru a supravieţui. A-ţi pierde soţul însemna a deveni săracă şi fără apărare, în special dacă văduva nu avea nici un fiu. Aceasta era cea mai disperată situaţie ce se putea imagina. Măreţia văduvei din parabolă constă în refuzul ei de a accepta situaţia opresivă şi abuzivă în care se găsea, sub pretextul “păi aşa stau lucrurile”. Unele femei pioase, mai puţin curajoase, i-au spus chiar să accepte situaţia ca fiind dorinţa lui Dumnezeu. Dar ea ştia mai bine. Şi-a păstrat speranţa în dreptatea finală şi a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru a îndrepta nedreptăţile la care era supusă de semeni. Încăpăţânarea ei de măgar i-a adus în final victoria. Nu există situaţii disperate; sunt doar persoane care cad în disperare în faţa unor situaţii.

Primii creştini se găseau într-o asemenea stare în aparenţă disperată. La puţin timp după ce Isus a plecat dintre ei, creştinii au început să fie persecutaţi şi oprimaţi de ierarhia religioasă iudaică. Ceea ce i-a încurajat în aceste persecuţii a fost convingerea lor că a doua venire a lui Isus era iminentă. Credeau că ea va coincide cu căderea Ierusalimului şi cu distrugerea templului. În anul 70 dC aceste evenimente au avut loc… dar Isus nu putea fi văzut nicăieri – creştinii au traversat atunci o criză a credinţei. Au sperat ei în van? Va mai veni vreodată Domnul pentru a aduce dreptatea, pentru a-i răzbuna pe nevinovaţi şi pentru a-i acoperi cu ruşine pe duşmani? Cu alte cuvinte primii creştini se regăseau în situaţia acestei văduve care, fără soţul ei, Domnul, a trebuit să conducă o campanie de dârză rezistenţă împotriva nedreptăţilor şi opresiunii fără să ştie când se vor sfârşi toate acestea. Tocmai de aceea parabola se încheie cu cuvinte încurajatoare, continuând cu o întrebare gravă: “Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18,7-8)

Implicaţia practică a parabolei pentru viaţa de zi cu zi a creştinului este dată de primul verset: “să vă rugaţi întotdeauna şi să nu vă pierdeţi nădejdea”. Rugăciunea exprimă speranţa noastră şi ne hrăneşte credinţa. Să îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne facă tari în credinţă, de neclintit în speranţă şi perseverenţi în rugăciune.

 

* * *

 

Rugăciunea creştinului

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

“În vremea aceea, Isus le-a spus ucenicilor o parabolă ca să le arate că ei trebuie să se roage neîncetat, şi să nu se lase”. După cât se vede, însăşi Evanghelia este aceea care ne fixează tema reflecţiilor noastre cu privire la Cuvântul Domnului, care nu poate fi alta decât tema rugăciunii. Liturghia a subliniat o astfel de temă, prin alegerea primei lecturi, care ne-a descris una dintre temele cele mai solemne şi mai dramatice ale rugăciunii: Moise care se roagă pe munte cu braţele întinse, în timp ce în vale era prăpăd, deoarece poporul se lupta pe viaţă şi pe moarte. Prin urmare, trebuie să vorbim despre rugăciune, sau mai bine spus, să-L lăsăm pe însuşi Dumnezeu să ne înveţe cum trebuie să ne rugăm.

“Rugăciunea – scrie un Sfânt Părinte al Bisericii – este cel mai mare dar, este convorbirea intimă cu Dumnezeu. Aşa cum ochii trupului, văzând lumina, în acelaşi timp se luminează şi ei, tot aşa şi sufletul care priveşte spre Dumnezeu este luminat de lumina inefabilă a rugăciunii, când aceasta este făcută din inimă, şi nu numai din obligaţie sau din obişnuinţă” (Sf. Ioan Crisostomul). Prin urmare, rugăciunea este luminarea sufletului. În rugăciune suntem ceea ce vom fi în viaţa veşnică, atunci când vom sta faţă-n faţă cu Dumnezeu.

“Când vă rugaţi, voi aşa să spuneţi: Tatăl nostru…” (Luca 11,2). Cu aceste cuvinte a definit Isus ceea ce înseamnă şi este rugăciunea, şi care trebuie să fie atitudinea de fond a ucenicului în timpul rugăciunii. A ne ruga în forma cea mai simplă a rugăciunii înseamnă a ne adresa lui Dumnezeu ca adevăraţi fii, spunându-i Abba, Părinte, Tată. Isus nu numai că ne-a învăţat această nouă metodă a rugăciunii (nouă pentru că până atunci nici un evreu nu îndrăznise a se adresa lui Dumnezeu cu acest titlu atât de familiar), ci a şi trăit-o. Apostolul Pavel era fascinat de această rugăciune a lui Isus, şi chiar el a fost acela care a cules din tradiţia orală cuvântul aramaic “Abba”, şi ni l-a transmis fără a-l mai traduce convertiţilor de la păgânism, intenţionat, spre a nu i se pierde amintirea. Tot el a evidenţiat consecinţele ce izvorăsc pentru Biserică din rugăciunea lui Isus, Capul, deoarece mădularele trebuie să se roage tot aşa cum se ruga Capul. Ucenicii se rugau ca Învăţătorul, ca Maestrul lor, pentru că, de fapt, în El au devenit fiii lui Dumnezeu.

Dacă rugătorul creştin este un fiu care vorbeşte cu propriul lui tată, un lucru trebuie să se evidenţieze mai cu seamă în rugăciunea lui. Rugăciunea creştinului este autentică şi este creştină în măsura în care este liberă: “Voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm ‘Abba’, adică ‘Tată’” (Romani 8,15). Însă, aplicat la rugăciune, ce-o fi însemnând oare cuvântul “libertate”? Sf. Pavel, în Scrisoarea sa către Galateni 5,13 spune că aceasta nu este o ocazie dată trupului, după cum nu poate fi nici un văl cu care să poată fi acoperită răutatea omenească, aşa cum ne sigură apostolul Petru (1Petru 2,16). A spune că rugăciunea trebuie să fie liberă şi spontană nu înseamnă că suntem liberi a ne ruga ori nu; nu înseamnă a ne ruga numai la anumite sărbători, nu înseamnă a justifica dezordinea, lenea ori superficialitatea în rugăciune. Aici libertatea înseamnă ceva mai mult: înseamnă orientarea minţii, înseamnă încrederea, sinceritatea şi lipsa a tot felul de complexe atunci când vorbim cu Dumnezeu.

Fiecare dintre noi am experimentat cele două tipuri de conversaţie. Una este conversaţia în care ne simţim foarte degajaţi: persoana pe care o avem în faţă ne este foarte dragă; credem în sinceritatea ei; nu avem nici un interes în a apăsa cuvintele sau a disimula intenţiile. Şi alta este conversaţia în care nu suntem liberi, fie că ne minţim pe noi înşine, fie că nu avem încredere în interlocutorul nostru; susţinerea unei astfel de conversaţii poate deveni un chin: ochii nu sunt în stare a se opri asupra unui obiect, iar starea de nervozitate trădează dezgustul interior. Rugăciunea trebuie să fie asemenea primului tip de conversaţie. Trebuie să fie o vorbire şi o ascultare liberă şi spontană.

Acestei libertăţi în rugăciune i se opun unele sclavii de care trebuie să ne debarasăm. Mai întâi de toate avem sclavia formulei. Nimeni nu ştie când şi cum i s-a impus poporului creştin convingerea că atunci când trebuie să vorbim cu Dumnezeu trebuie numaidecât să ne folosim de anumite formule fixe, ca şi cum eficacitatea rugăciunii ar sta în forţa magică a anumitor cuvinte, şi nu în simpla şi absoluta generozitate a lui Dumnezeu! “Aşa fac păgânii, spune Isus, cărora li se pare că, dacă spun multe vorbe, vor fi ascultaţi!” (Matei 6,7). Un semn al acestei sclavii ritualistice îl constituie şi faptul că nu ştim să ne rugăm decât cu rugăciunile cunoscute din memorie: Tatăl nostru; Bucură-te, Marie; Slavă Tatălui etc. Desigur, toate acestea sunt rugăciuni sublime, care, printre altele, dau posibilitatea de a ne ruga împreună, cu un singur glas al mai multor fraţi şi surori, de aceea nici nu pot fi abandonate. Dar cu toate acestea, există riscul ca o astfel de rugăciune să nu mai spună nimic, şi să devină pur şi simplu doar vorbe goale dacă nu este însoţită şi de o rugăciune personală care să izvorască din inimă, nu din memorie.

Nimeni dintre noi nu l-ar lua în serios pe un prieten care ar îndrăzni să ne vorbească totdeauna folosind cuvinte măsluite ca şi cum le-ar citi dintr-o carte, sau pe un logodnic care i-ar scrie logodnicei sale o scrisoare copiată din vreo broşură. În fiecare clipă a vieţii spirituale este de dorit a lăsa un pic la o parte rugăciunile pe care le cunoaştem din cărţi, spre a-i putea vorbi lui Dumnezeu “ex abundantia cordis”, din plinătatea inimii, aşa cum spune Isus: cu simplitate şi încredere filială. Aceasta este valabilă atât pentru rugăciunea personală şi particulară, cât şi pentru rugăciunea comunitară, care se face din când în când în grupuri de rugăciune spontană şi creativă.

Ultimul obstacol ce trebuie depăşit în acest domeniu este acela al cuvintelor însăşi, fie că sunt repetate din memorie, fie că sunt create de noi înşine la momentul oportun. Atunci când cuvintele nu ne mai mulţumesc, ele riscă a deveni chiar un obstacol, deoarece îl constrâng pe Dumnezeu a se acomoda schemelor şi calapoadelor noastre dogite. Atunci avem ceva mai bun decât cuvintele: avem tăcerea, care nu este altceva decât gestul care face inima să tresară, şi care se traduce în simple exclamaţii sau modulaţii ale glasului (ceea ce primii creştini, după toată probabilitatea, înţelegeau prin expresia “a se ruga în limbi”).

Se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, însă creştinul ar trebui să aspire la o formă şi mai intimă de a se ruga, care să nu mai poată fi numită dialog, ci duet. Dialogul este atunci când două persoane vorbesc alternativ, una vorbeşte iar cealaltă ascultă şi viceversa; duetul este atunci când două persoane vorbesc, sau, mai bine spus, cântă la unison. Cea mai bună rugăciune este atunci când credinciosul se uneşte cu Duhul Sfânt, care se roagă în toată fiinţa lui “cu gemete inexprimabile” (aici inexprimabile sunt cuvintele), şi împreună strigă: “Abba, Părinte!” Acesta este duetul pe care Dumnezeu îl vrea cel mai mult.

A doua sclavie este aceea a locurilor, a nu şti să te rogi decât în biserică, în sanctuar sau la picioarele patului. Femeii samaritene, care întreba în ce loc trebuie adorat Dumnezeu, Isus îi răspunse că pentru a-L adora pe Tatăl nu era necesar să se ducă la Ierusalim sau pe Muntele Garizim, fiindcă Dumnezeu este Duh, şi deci poate fi adorat în tot locul în duh şi în adevăr (Ioan 4,21). Prin urmare, în tot locul, chiar şi în autobuz, în tren, pe stradă sau acasă, fie că mâinile ne sunt ocupate sau nu, ne putem ruga. Nu trebuie să înălţăm mintea noastră la Dumnezeu numai atunci când duhul nostru este cu totul angajat la rugăciune. “Chiar şi atunci când suntem ocupaţi cu alte lucruri, mai mici sau mai mari, în folosul nostru sau al comunităţii, în orice activitate trebuie să avem o dorinţă vie de a ne aminti de Dumnezeu, pentru că El este dragostea nesfârşită, stăpânul cerului şi al pământului” (Sf. Ioan Crisostomul).

Totdeauna trebuie să reintrăm în propriul nostru sanctuar. Sfânta Ecaterina de Siena spunea că-şi construise o chilie în inima ei, unde obişnuia să se retragă totdeauna, în desele sale călătorii apostolice, iar Sfântul Augustin îşi spunea lui însuşi: “Reintră în tine însuţi, Augustine, pentru că numai acolo vei afla tot adevărul”. Mariei din Betania cineva i-a spus într-o zi: “Maestrul este aici şi te cheamă!” (Ioan 11,28). Noi nu trebuie să fim nici un Sfânt Augustin şi nici o Sfântă Ecaterina de Siena pentru a aspira la aşa ceva, ci să ne mulţumim numai cu faptul că suntem botezaţi, că suntem credincioşi, şi mai cu seamă că suntem credincioşi harului şi dragostei lui Dumnezeu.

A treia sclavie este aceea a timpului. Desigur, este foarte important a avea ore fixe în timpul zilei pentru rugăciune. Sunt unii creştini care cred că rugăciunea nu o pot face bine decât în anumite ore ale zilei: dimineaţa de-abia treziţi din somn, ori seara, înainte de a merge la culcare: “Nu m-am rugat seara şi dimineaţa!” Această formulă stereotipă au prea dese ocazii să o audă preoţii în confesional. Odată trecute acele momente, ei cred că s-a sfârşit cu rugăciunea din acea zi, ca şi cum Dumnezeu ar avea un program fix de serviciu ca oricare birou administrativ, bancar sau parohial. Unde nu este primit nimeni decât de la ora de… până la ora de…

Chiar şi aici, modul de a ne ruga trebuie dedus din practica vieţii de toate zilele. Când iubim cu adevărat o persoană (un prieten, logodnica pe logodnicul ei, un fiu care lucrează undeva departe şi acum vine acasă), nu va fi bine primită la orice oră din zi sau din noapte? Tot aşa se poartă şi Dumnezeu cu noi. Să luăm aminte la aceste cuvinte ale psalmistului: “Îmi aduc aminte de Tine în aşternutul meu, şi mă gândesc la Tine în timpul privegherilor nopţii. Căci Tu eşti ajutorul meu, şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale” (Psalm 63,6-7). Vom aminti aici acel îndemn al Evangheliei: “Rugaţi-vă totdeauna fără încetare!” Comunitatea creştină primară a primit cu toată seriozitatea această înştiinţare a lui Isus: “Erau statornici în rugăciune”, citim în Faptele Apostolilor. “A se ruga fără încetare nu înseamnă a sta tot timpul în genunchi, sau cu braţele întinse ori încrucişate pe piept. Există şi un alt mod de rugăciune: rugăciunea interioară, care nu poate fi alta decât dorinţa fiecăruia. Cel care îl doreşte pe Dumnezeu, chiar şi atunci când limba lui nu rosteşte nici un cuvânt, cântă şi se roagă cu inima. Cel care nu-L doreşte pe Dumnezeu, unul ca acesta poate striga cât de mult şi cât de tare, fiindcă Domnul nu-l va auzi” (Sf. Augustin).

Rugăciunea este oglinda fidelă a vieţii. O atitudine de sinceră şi adevărată rugăciune nu poate fi improvizată, deoarece aceasta este rodul atenţiei faţă de Dumnezeu şi fidelitatea în lucrurile mici sau mari. Trebuie să ne rugăm cu mult înainte de a ne ruga! Cu alte cuvinte, trebuie să-L strigăm pe Dumnezeu de departe, mai înainte de sosirea timpului pe care intenţionăm a-l dedica rugăciunii, pentru ca El să ne pregătească mintea şi inima, şi aşa să ne poată atrage la Sine. În cele din urmă, ajuns fiind momentul rugăciunii, trebuie să ne rupem de ocupaţiile şi gândurile străine rugăciunii, debarasându-ne de toate (aşa cum am trece cu picioarele goale printr-o apă curgătoare, lăsând pe mal toate bagajele) spre a fi dispuşi cum se cuvine la dialogul cu Dumnezeu.

Avem un splendid text al profetului Habacuc, care exprimă această atitudine ce trebuie să o avem la rugăciune. Profetul spune: “M-am dus la locul meu de strajă şi am stat pe turn ca să veghez, şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea”. Stând drept în picioare, pe zidurile unei fortăreţe, având în faţă numai cerul, iar în spate tot restul, iată o atitudine ideală pentru o rugăciune personală, adevărată şi profundă. A urca pe zidurile unei fortăreţe înseamnă a intra mai mult într-o atitudine decât într-un anumit loc. Dar cu toate acestea, din când în când trebuie să intrăm şi într-un asemenea loc, pentru că este un îndemn care ne vine direct de la Isus: “Când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi va răsplăti” (Matei 6,6). Pentru unii oameni, camera lor este ultimul refugiu în această lume pentru rugăciune, de aceea cuvintele Domnului trebuie considerate la literă. În Evanghelia lui Ioan se citeşte că în seara Paştelui, în vreme ce uşile erau încuiate, Isus a apărut în mijlocul ucenicilor Săi. Isus vine atunci când uşile sunt zăvorâte, pentru că El nu vine din afară, ci din interior.

Cea dintâi lectură ne-a oferit prilejul de a-l contempla pe Moise în timp ce se ruga pe munte cu braţele întinse. Când braţele sale erau ridicate spre cer, Israel era mai tare decât Amalek, iar când braţele-i cădeau de oboseală, mai tare era Amalek şi îl biruia pe Israel. Aceasta este o parabolă căreia unii Părinţi ai Bisericii (de pildă Origene), i-au găsit o interpretare spirituală: Amalek este simbolul puterilor răului, al păcatului, al lumii, care se împotrivesc poporului lui Dumnezeu. Atunci când credinciosul se roagă, el este mai puternic decât răul care se află în el şi în jurul lui, şi nimeni nu-l poate birui: în persecuţii, în dificultăţi, în oboseli, îndoieli şi dureri el va fi totdeauna biruitor. Însă atunci când mâinile i se coboară în jos, când nu se mai roagă, el este biruit. Amalek, adică senzualitatea, lenea, minciuna, mânia, pofta cea rea, îl iau în iureşul lor, pentru că acestea sunt mai tari decât el. Viaţa lui spirituală se aseamănă cu o bărcuţă debusolată, care şi-a pierdut vela şi cârma, trasă fiind la larg de valurile furioase ale mării.

Multiplele exigenţe ale vieţii creştine par imposibile şi mult superioare forţelor omeneşti (şi într-adevăr aşa şi sunt), însă cu ajutorul rugăciunii, acestea devin posibile. În rugăciune se verifică ceva analog cu ceea ce se petrece cu arborii prin acţiunea clorofilei: copacii trăiesc şi înfloresc fiindcă frunzele lor sunt expuse la lumina soarelui… credinciosul trăieşte şi se reînnoieşte atunci când în rugăciune se expune la lumina lui Dumnezeu, fixându-şi sufletul în Duhul Sfânt. Rugăciunea este oxigenul nostru spiritual.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la un punct în care nu ne rămâne altceva de făcut decât ceea ce au făcut într-o bună zi şi ucenicii, atunci când L-au implorat pe Isus cu aceste cuvinte: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” (Luca 11,1). Ei erau conştienţi că încă nu ştiu să se roage, tot aşa cum nici noi nu ştim a ne ruga, cel puţin nu în felul cum ne-a revelat astăzi Cuvântul Domnului. Suntem cu mintea împrăştiată la mii de lucruri, de aceea şi rugăciunea pătrunde foarte rar până la inima noastră, care nu-i decât un pământ uscat şi fără apă. Deci, Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, pentru că Tu ştii să ne înveţi nu numai prin cuvinte, ci în realitate. Tu ne poţi da într-o clipă ceea ce noi nu putem recepţiona ori păstra, adică duhul rugăciunii.

 

* * *

 

Forţa mâinilor

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Problema sponsorului

Problema cea mai chinuitoare, astăzi, este aceea de a găsi un sponsor. Orice iniţiativă, manifestare, acţiune, în orice domeniu, chiar şi în cel religios, pentru a avea succes, este nevoie de un sponsor. Moise, trebuind să înfrunte, într-o bătălie crucială, pe duşmanii “istorici” ai lui Israel, amaleciţii, se preocupă şi el de problema sponsorului, şi o rezolvă într-un fel neobişnuit (cel puţin pentru obiceiurile din timpul nostru).

Problema mâinilor. Mâini complet goale. Mâini ridicate în sus. Mâini în rugăciune. Mâinile le ridică el, Moise în persoană. El, capul, care suportă toată greutatea bătăliei. Şi când braţele sale se îngreuiază de oboseală, recrutează alte mâini, nu pentru luptă, ci pentru a sprijini pe cel care se roagă pentru ca să le ţină astfel până la apusul soarelui. “…Au luat o piatră, au aşezat-o sub el şi el a stat pe ea, în timp ce Aron şi Hur, unul de o parte şi celălalt de alta, susţineau mâinile sale”. Reuşita este asigurată de implicarea lui Dumnezeu, nu de posibilităţile umane.

Se înţelege că problema trebuie să-l privească cu adevărat numai pe El. Dumnezeu nu poate fi acoperirea abuzivă a unor obiective care îi sunt străine. Eliberarea este treaba lui Dumnezeu. Tot ceea ce reduce la sclavie pe om, îl oprimă, îl înjoseşte, îi sufocă conştiinţa, atentează la demnitatea sa, nu poate pretinde să obţină girul lui Dumnezeu. Dumnezeu se implică numai când este vorba de om, transparenţa acţiunii, calitatea evanghelică a operei. Perspectivele triumfaliste, succesele în termeni lumeşti, parada de forţă, proiecte ambiţioase, provocările puterii, ciocnirea de interese, determină absenţa lui Dumnezeu, chiar dacă numele său este strigat cu glas puternic, şi cineva pretinde să-l monopolizeze şi să-l folosească în avantajul propriei facţiuni.

În sfârşit, este problema curăţiei mâinilor, transparenţa intenţiilor, claritatea obiectivelor, motivarea de credinţă a alegerilor. Cineva, astăzi, nu priveşte atât de minuţios când este vorba de sponsor. Se trece uşor peste principii, şi nu se face caz de credinţa nu totdeauna imaculată a protectorului din tură. Dumnezeu, în schimb, se arată riguros. Cu scopurile sale şi cu mijloacele sale. Moise în rugăciune, adică importanţa mâinilor goale.

Până la apus…

Episodul relatat de Exod necesită câteva corectări. Astăzi scenariul poate şi trebuie să fie diferit. Bătăliile nu mai sunt împotriva cuiva. Dar în favoarea omului. Pentru dreptate. Pentru conştiinţă. Pentru a viaţă care să fie umană. Şi nu este o riguroasă distincţie a datoriilor: pe de o parte cei care se roagă, de cealaltă cei care se luptă. Rugăciunea nu poate fi fuga de propriile responsabilităţi concrete, oprire în spiritual pentru a evita întâlnirea dură cu o realitate incomodă.

Mâinile nu se ridică în sus de frica de a nu le “murdări” în contact cu datoriile cele mai neplăcute. Mâinile nu se ridică spre cer pentru că pământul ne face scârbă, ci pentru că suntem hotărâţi să schimbăm lumea. Cine se roagă, nu poate fi un resemnat, unul care legitimează cu propria absenţă sau propria neutralitate, sau comodul “să trăiţi bine”, starea de lucruri existente şi deci devine complice. Ne rugăm pentru a ne implica. Pentru a obţine curajul necesar pentru a transforma ordinea (sau dezordinea) existentă. Nu ne este permis să aruncăm asupra lui Dumnezeu neîmplinirile noastre în privinţa istoriei. Suntem prezenţi în faţa lui Dumnezeu pentru a nu fi absenţi de la angajamentele noastre concrete.

Nu este pe de o parte cel contemplativ, şi de cealaltă parte cel care se luptă. Cel care se roagă şi …truditorul sunt în mod normal aceeaşi persoană. Mâinile trebuie să fie ridicate nu în semn de predare, ci ca o capacitate de rezistenţă chiar şi în domeniile cele mai ingrate. Este vorba de a asuma o atitudine rugătoare şi luptătoare în acelaşi timp. Adică de a ne ruga luptând. Sau de a munci rugându-ne. Eu mă rog pentru a nu ceda oboselii. Pentru a mă încăpăţina să sper. Şi deci pentru a continua să mi se dea de lucru. Trebuie să mă ţin tare până la asfinţit.

De nenumărate ori cingătorile realităţii celei mai brutale se vor îndârji să treacă peste visele mele şi să le zdrobească. Dar, înainte de asfinţit (sau, în zece, cincizeci de ani…) pe acel teren devastat va răsări în final o floare. Şi atunci cingătorile se vor rugini. Şi rachetele nu vor mai sfâşia cerul albastru. Chiar şi atunci când voi fi epuizat toate celelalte răbdări, îmi va rămâne pentru totdeauna răbdarea rugăciunii. Secretul schimbării este ascuns în răbdarea nesfârşită. Da, eu mă rog pentru a cultiva visele cele mai îndrăzneţe. Rezist în rugăciune pentru a continua să cred în imposibil.

Roagă-te până vei învinge surzenia mea…

Şi dacă judecătorul indiferent, corupt, ostil, insensibil la situaţia văduvei, lipsită de protecţii, aş fi chiar eu? A insista, fără a obosi, în rugăciune, înseamnă a experimenta în afara siguranţei de a fi ascultaţi de Dumnezeu, şi capacitatea de a asculta în sfârşit glasul săracilor, strigătul celor asupriţi, invocaţia celui singur, implorarea celui care suferă, protestul fratelui discriminat. Trebuie să ne rugăm fără a obosi pentru a reuşi să învingem surzenia. Nu cea a lui Dumnezeu, evident. Ci a noastră.

Urechea noastră, graţie rugăciunii statornice, tenace ca aceea a femeii, se purifică până la a auzi cererea de ajutor a aproapelui care suferă nedreptatea sau excluderea, sau care se află în nevoie. Natural este necesar să nu ne oprim în faţa altarelor devoţiunilor noastre private, şi să ne aşezăm în faţa taberei de exterminare a necesităţii aproapelui, astfel încât să ne lăsăm răniţi de strigătul care se ridică din orice parte. Eu, deci, dacă mă rog cu adevărat, mă găsesc obligat să satisfac cererile de dreptate care ajung la inima lui Dumnezeu, şi care le transmite mie.

Sunt oameni, ca văduva din parabolă, care poate au aşteptat mult timp. Nu pot să prelungesc mai mult această aşteptare. De această dată este cazul să intervin înainte de apusul soarelui. Rugăciunea “pe munte” (pentru a ne întoarce la prima lectură), implică posibilitatea de a privi în jos, spre câmpul de bătălie a lumii. Şi dacă sunt distanţe, aceste distanţe sunt faţă de problemele noastre, de preocupările noastre, de acţiunile noastre personale. Şi dacă a ne ruga ar fi tocmai “a uita”? Şi dacă rugăciunea ar fi victoria, mai mult decât asupra resemnării, decât asupra orizonturilor prea “private”, asupra perspectivelor intime?

Perseverarea

Perseverarea nu priveşte numai rugăciunea, ci întreaga viaţă creştină. Ne-o aminteşte sfântul Paul scriind lui Timotei (a doua lectură). Este vorba, pentru fiecare dintre noi, de “a rămâne fermi” şi de a fi fideli acelui Cuvânt pe care l-am primit rezistând la toate modele, ideologiile, propagandele, şi chiar la vântul care suflă şi care năvăleşte de multe ori şi interioarele templului.

Acelaşi Cuvânt este anunţat curajos neţinând cont nici de circumstanţele “oportune”, nici de cele “inoportune”. Adesea chiar situaţiile nefavorabile sunt cele mai rodnice pentru sămânţa Cuvântului. Mă mişcă totdeauna întrebarea îndurerată a lui Cristos. “Dar Fiul omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”

Isus este în drum spre Ierusalim, şi deci spre pătimirea şi moartea sa. Şi pare să fie atins de suspiciunea falimentului propriei misiuni. De-a dreptul pare că simte teamă. Este o trăsătură foarte umană în dramatismul său tulburător.

Nouă ne revine, astăzi, să-l asigurăm despre păstrarea credinţei noastre. Poate nu vom fi prezenţi, pe acest pământ, la întâlnirea finală. Dar trebuie să putem garanta că, cel puţin până la apusul soarelui în această zi, mâinile noastre vor rămâne ridicate în sus, în ciuda oboselii inevitabile. Şi mâine vom încerca să le ridicăm din nou.

 

* * *

 

Prin rugăciune sunt ceea ce sunt

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Când ochii noştri încă nu distingeau bine lumina zilei şi chipul celor care ne înconjurau, când eram purtaţi încă în braţele mamelor noastre pe frunţi ni se trasa deja un sfânt semn al crucii, ca un firav, dar minunat act de rugăciune. De aceasta se ocupau mamele noastre ori de câte ori adormeam sau ne trezeam. Una dintre primele poezii pe care am învăţat-o aproape cu toţii a fost tot o rugăciune, iar atunci când îndrăzneam să intrăm în pat fără a ne ruga, glasul duios, dar nemulţumit al mamei avea grijă să ne amintească… Povestea un preot ajuns episcop, “dacă n-aş fi avut pe cineva care să mă ţină din scurt cu rugăciunea, eu astăzi poate n-aş fi fost preot şi cu atât mai puţin episcop. Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate acele seri când mă rugam sfântul Rozariu împreună cu toţi membrii familiei mele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acele dimineţi când mama avea grijă să mă trezească cu jumătate de oră mai devreme pentru a mă ruga Rozariul. La început a fost mai greu, apoi m-am obişnuit, şi chiar mi-am dat seama că în ziua în care nu mă rugam, la şcoală nu-mi mergea tocmai bine. În anul în care m-am rugat în felul acesta am fost cel mai bun din generaţia mea. O, Doamne, prin rugăciune sunt ceea ce sunt.”

Mi-am amintit de mărturia episcopului de mai sus în momentul în care am recitit prima lectură de astăzi, din Cartea Exodului: “Când Moise îşi ridica mâinile, erau mai tari israeliţii, când îşi lăsa mâinile jos erau mai tari amaleciţii”. E prima bătălie pe care Israel, ieşit din Egipt trebuie să o ducă în drumul său spre ţara promisă. Din această experienţă Israel trebuia să înţeleagă că speranţa victoriei nu stă în arme, ci în ajutorul lui Dumnezeu. Moise, conducătorul, este cel care se roagă nu cel care ia în mâinile sale sabia. Faptul este plin de semnificaţie, iar Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să scrie toate acestea într-o carte, spre amintire, pentru ca evenimentul să se întipărească pentru totdeauna în mintea israeliţilor.

Asemenea lor, noi ne aflăm pe drumul spre ţinta vieţii noastre, care este veşnicia fericită, Dumnezeu. La rândul ei, viaţa noastră este o luptă, iar rugăciunea are aceeaşi semnificaţie – este pusă în slujba luptei şi a victoriei. Rezultatul şi buna reuşită a angajării noastre la toate nivelurile stă în mâinile lui Dumnezeu. Biruinţa noastră este dobândită mai mult cu ajutorul lui Dumnezeu decât prin valoarea noastră personală. Adevăraţii oameni puternici nu sunt cei care ştiu a mânui bine armamentul nuclear, dar cei care mânuiesc bine rugăciunea, mai ales Rozariului – în această lună; nu sunt puternici cei a căror cuvinte au capacitatea de a desfiinţa, a distruge sau chiar a ridica pe alţii în mod nedrept, dar puternici sunt cei care îngenunchează, care în rugăciune recunosc în faţa lui Dumnezeu slăbiciunea lor; puternici nu sunt cei care au funcţii de conducere şi responsabilitate, dar cei care prin rugăciunea lor îi susţin încontinuu. Un părinte misionar cu realizări deosebite s-a prezentat în faţa credincioşilor cu următoarele cuvinte: “Dragii mei acum două luni mi-a murit mama. Până să moară ştiam că nu făcea altceva decât să se roage pentru mine. Şi am simţit lucrul acesta mereu. Acum ea a murit, de aceea apelez la rugăciunile dumneavoastră ca să preluaţi rolul mamei mele, pentru că altfel nu pot face nimic”.

E posibil ca unul sau altul dintre cei prezenţi să reproşeze că în ciuda rugăciunii sale constante continuă să fie slab, să fie învins, să fie umilit şi să nu se întâmple şi în viaţa lui aşa cum s-a întâmplat cu israeliţii în lupta cu amaleciţii. Tutoror acestora aş dori să le reamintesc că Isus Cristos şi-a arătat din plin puterea nu în momentul în care învăţa mulţimile şi săvârşea minuni, dar în momentul în care atârna pe lemnul nemilos al crucii. Răstignirea sa, umilire în ochii oamenilor, a reprezentat ceasul gloriei sale, ceasul în care asumând povara păcatelor noastre ne-a eliberat pe toţi de răutatea diavolului şi ne-a deschis calea veşniciei fericite. Ceasul gloriei lui Isus este ceasul răstignirii. Dacă aceasta a fost gloria lui Isus, oare gloria ucenicilor săi poate fi altfel? Ori rugăciunea are şi rolul de a ne ajuta să înţelegem şi să acceptăm în viaţă logica răstignitului. Pentru cel care nu se roagă, orice durere, orice suferinţă, orice luptă se transformă într-un eşec.

Era după cel de-al doilea Război Mondial. Un bătrân fusese grav rănit, astfel încât medicii au trebuit să-i amputeze piciorul. Întors în satul natal, bătrânul continua să participe zilnic la sfânta Liturghia, continua să se roage mult, aşa cum făcuse înainte. Într-o bună zi însă, câţiva tineri, care îl observau cum zi de zi mergea schiopătând şi sprijinindu-se într-un baston spre biserica de pe uliţa mare a satului au început să râdă de el: “Ce tot mergi să te rogi atât, crezi că o să-ţi pună Dumnezeu piciorul la loc?”. La care bătrânul, cu duioşie, se întoarce spre tineri şi le spune: “Nu, eu nu-i cer lui Dumnezeu să-mi pună piciorul la loc, dar îi cer să mă ajute să trăiesc cu un singur picior”. Aceasta este logica rugăciunii, să te ajute să îl ai pe Dumnezeu şi atunci când suferi.

Prin parabola judecătorului şi a văduvei din sfânta evanghelie, Isus vrea să retrezească în sufletele ucenicilor încrederea în faţa greutăţilor şi a dificultăţilor pe care le întâmpină vestirea evangheliei. Dumnezeu lucrează deşi uneori pare atât de greu să descoperi prezenţa lui. În faţa dificultăţilor există primejdia de a abandona drumul pe care ai pornit. Isus se foloseşte de această parabolă pentru a ne face să înţelegem că dacă până şi cel rău cedează în faţa insistenţei, cu atât mai mult Dumnezeu care este iubire… el nu va lăsa să treacă neobservată rugăciunea drepţilor săi.

Însă vi s-a întâmplat şi dumneavoastră, mi s-a întâmplat şi mie ca nu de puţine ori deşi ne-am rugam cu post şi lacrimi fierbinţi Dumnezeu a făcut să ni se întâmple contrariul. De ce? Pentru că Dumnezeu nu poate rândui lucrurile decât spre binele omului, şi oricât de frumoase şi nobile ar fi fost rugăciunile noastre dacă le-ar fi împlinit întocmai, Dumnezeu în preştiinţa lui ştie că acel bine dorit s-ar fi întors într-o bună zi în defavoarea noastră. Ori Dumnezeu are grijă să ne ofere doar ceea ce într-adevăr ne e de folos spre o veşnicie fericită şi nu doar pentru un trai decent şi lipsit de griji. Perspectiva lui Dumnezeu este mult mai largă decât a noastră.

Astăzi Biserica din lumea întreagă celebrează Ziua Mondială a Misiunilor. Vocaţia de misionar are la rădăcina ei rugăciunea; nu există reuşită în viaţa de misionar fără rugăciune, căci a fi misionar nu înseamnă a avea spirit aventurier, ci a fi misionar înseamnă înainte de toate a avea credinţă, şi nu are credinţă acela care nu se roagă constant, cu perseverenţă, nu are credinţă acela care nu-i acordă lui Dumnezeu reuşitele din viaţa sa. Reuşita misionarilor noştri aflaţi în diferite ţări de misiune are în spate mâinile ridicate spre cer în rugăciune ale credincioşilor noştri, aşa cum Moise îşi ridica braţele, iar israeliţii dobândeau victoria. Iată aşadar primul lucru pe care îl putem face astăzi pentru misionarii noştri, şi în felul acesta exercităm într-o formă discretă vocaţia noastră misionară, aşa cum a făcut şi Sf. Tereza a Pruncului Isus. Un al doilea gând pentru Ziua Mondială a Misiunilor este acela de mulţumire, tot prin rugăciune. Mulţumire pentru toţi misionarii care au trudit în acest teritoriu acum câteva secole, pentru că prin jertfa şi rugăciunea lor astăzi noi putem fi împreună pentru a-l lăuda pe Dumnezeu.

Se spune că mai mulţi turişti aventurieri au dorit să traverseze pe picioarele lor deşertul Africii. Înainte de a porni la drum ghidul le-a spus: “Puteţi să vă îmbrăcaţi cum vreţi, haine lungi sau scurte, subţiri sau groase, dar toţi să purtaţi la gât o cravată”. Unii au început să râdă neînţelegând logica şi n-au ţinut cont de sfatul primit, alţii l-au luat în serios şi şi-au pus la gât o cravată. Cu toţii au pornit la drum prin arşiţa deşertului, când spre amiază ajung însetaţi la o oază. Un beduin îi întâmpină şi după ce îi salută le spune: “Pot lua apă doar cei care poartă cravată!”. Pentru cei care sunt deja în misiune, dar şi pentru noi cei care îi spijin de acasă această cravată este rugăciunea. Fără rugăciune nu foloseşte la nimic sprijinul material acordat misionarilor, fără rugăciune nici misionarii nu vor reuşi să facă mare lucru, iar rugăciunea este la îndemâna oricui.

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Aceste prime versete ale capitolului 18 care se citesc în a XXIX-a duminică de peste an, trebuie înţelese în lumina pasajelor precedente ale capitolului 17, mai precis: 17,20-21 (cu privire la venirea Împărăţiei lui Dumnezeu – problemă ridicată de farisei după vindecarea celor zece leproşi) şi 17,22-37 (unde ni se oferă discursul de răspuns dat de Isus ucenicilor referitor la venirea Fiului Omului). Într-adevăr, începutul capitolului 18 dezvoltă o învăţătură care răspunde în mod imediat întrebărilor formulate de ucenici în 17,37 cu privire la modul şi la momentul venirii Zilei Fiului omului. Şi, de vreme ce venirea acestei Zile este imprevizibilă şi tranşantă aidoma unei judecăţi, atunci ucenicul trebuie să fie mereu atent la semnele ei prevestitoare şi pregătit să o întâmpine. Or, parabola care deschide capitolul 18 este rostită de Isus pentru a arăta ucenicilor săi că trebuie să se roage mereu, fără să se descurajeze, rugăciunea constantă fiind una din modalităţile de pregătire.

Surprinzător este faptul că în parabolă atitudinea lui Dumnezeu este comparată cu cea a unui judecător fără scrupule (v.2) care, chemat fiind de o văduvă să facă dreptate într-un litigiu, se va supune datorită nu atât convingerilor sale cât mai ales datorită insistenţelor ei sâcâitoare. Şi totuşi, atunci când Isus va face transpunerea parabolei la situaţia concretă (18,6) va trebui să fim atenţi la modul în care se situează accentele. Astfel, dacă versetul 1 accentuează necesitatea rugăciunii insistente şi tenace, parabola privilegiază mai curând convingerea că o astfel de rugăciune este în cele din urmă ascultată. Prin urmare, dacă un judecător nedrept sfârşeşte prin a împlini rugăciunea insistentă a văduvei, cu atât mai mult Dumnezeu care este Tată va împlini cererile copiilor care îl roagă, chiar dacă aparent venirea Zilei Fiului omului întârzie să-şi facă simţită prezenţa. Foarte grav ar fi, însă, dacă aparenta întârziere ar conduce pe cineva la descurajare sau la abandonarea rugăciunii. O astfel de persoană nu ar mai fi gata să primească judecata şi mântuirea. Într-adevăr, dacă nu trăim în mod constant în spirit de rugăciune, adică în acel spirit de deschidere faţă de judecata lui Dumnezeu, ne va fi imposibil să o primim atunci când va veni deoarece ea va veni pe neaşteptate.

Pericopa acestei duminici se termină printr-o întrebare a lui Isus oarecum derutantă: Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi el credinţă pe pământ? (v.8). E drept că fără credinţă este imposibil ca cineva să primească mântuirea atunci când ea vine. Şi totuşi, întrebarea lui Isus nu este atât de pesimistă cum ar considera-o unii sau alţii. Ea nu face decât să formuleze o întrebare fundamentală: atunci când Cristos va veni pe pământ, bunăvoinţa Tatălui va mai găsi oare vreun ecou în inimile oamenilor? Vor şti ei oare să accepte cu inimă de copil (cfr. 18,15), bunăvoinţa/harul lui Dumnezeu şi mântuirea Lui de vreme ce doar cel credincios, adică cel care are o inimă nouă şi perseverentă va putea să fie liber pentru a o primi?

 

* * *

 

Rugăciunea se naşte din credinţă, iar credinţa se hrăneşte din rugăciune

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Anul liturgic se va încheia curând cu sărbătoarea lui Cristos Regele şi Judecătorul întregii omeniri. Temele acestor ultime duminici ale anului liturgic sunt legate de ultimul destin al omului şi al lumii.

Timpul până la a doua venire a lui Cristos de la sfârşitul lumii este un timp de aşteptare, pe care îl petrecem în rugăciune şi credinţă. Credinţa şi rugăciunea sunt două lucruri inseparabile: una nu există fără cealaltă; cum să te rogi unui Dumnezeu în care nu crezi? Rugăciunea se naşte din credinţă, iar credinţa se hrăneşte din rugăciune; în rugăciune ucenicii îi cereau lui Isus: “Doamne, sporeşte în noi credinţa”. La sfârşitul Evangheliei de azi, Mântuitorul are un cuvânt misterios şi tulburător: “Oare Fiul Omului, când va veni, va mai găsi credinţă pe pământ?” La fel de bine, putea să spună: “Oare Fiul Omului, când va veni, va mai găsi rugăciune pe pământ?” Abandonarea în masă a credinţei şi a rugăciunii este unul dintre semnele care prevestesc a doua venire a lui Cristos.

Dar tema principală pe care o propune reflecţiei noastre cuvântul lui Dumnezeu de astăzi este rugăciunea. Despre importanţa rugăciunii nu este nevoie să vorbesc prea mult: rugăciunea este întâlnirea noastră cu Dumnezeu, este o anticipare a fericirii din viaţa de dincolo, când îl vom vedea pe Dumnezeu faţă în faţă. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte rugăciunea lumina sufletului. Omul care se roagă, spun el, ţine în mână cârma istoriei. După cum lumina este necesară ca să vedem lucrurile din jurul nostru, la fel rugăciunea este absolut necesară, pentru ca sufletul nostru să-l poată vedea pe Dumnezeu. “După cum trupul se hrăneşte cu mâncare, tot astfel sufletul se hrăneşte cu rugăciune”, scrie sfântul Augustin.

Rugăciunea nu este numai o întâlnire intimă, personală cu Dumnezeu, ci este, totodată, o convorbire, un dialog cu Dumnezeu. În rugăciune este mai important ce cere Dumnezeu de la noi decât ceea ce cerem noi de la Dumnezeu. Dacă la rugăciune nu auzim glasul lui Dumnezeu, ci se aude numai glasul nostru, rugăciunea noastră nu se mai poate numi dialog cu Dumnezeu, e monolog cu noi înşine.

În acest dialog cu Dumnezeu, care se realizează la rugăciune, Dumnezeu ne vrea ca parteneri liberi, ca persoane umane înzestrate cu libertate; libertate nu în sensul că suntem liberi să ne rugăm sau să nu ne rugăm, liberi să spunem ce vrem, să facem ce vrem, să ne comportăm cum vrem, mai ales la rugăciunea comunitară, liturgică, ci liberi în sensul că suntem conştienţi că nu suntem sclavi, ci fii, că suntem eliberaţi de Cristos de orice formă de sclavie; suntem conştienţi că Dumnezeu nu este stăpân de sclavi, ci ne este Tată. “Iar voi, când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Tatăl nostru»”. Apostolul Pavel le aminteşte creştinilor din Roma: “Voi nu aţi primit duhul sclaviei ca să aveţi frică, ci aţi primit duhul înfierii, care ne face să strigăm: Abba!, adică Tată”. De reţinut cuvântul sfântului Pavel: “Să strigăm”. Sclavul nu-şi permite să-şi ridice glasul, să strige la stăpânul său. Copilul, în schimb, da, e normal să strige către tatăl său. Aceasta este libertatea la rugăciune: o atitudine interioară de dezinvoltură respectuoasă, lipsă de complexe, atitudine de sinceritate, de încredere, de iubire în a vorbi cu Dumnezeu.

Libertatea iudaică ne informează că Dumnezeu era gata să pedepsească poporul său cu o mare nenorocire. “Ştii cine a revocat hotărârea cerească de a veni catastrofa asupra poporului nostru?” – l-a întrebat Baal-Şem pe rabi Naamen. ” îţi spun eu. Ni tu, nici eu, nici rabinii, nici mari şefi spirituali. Rugăciunile noastre nu au avut nici un efect. A fost o femeie din popor care ne-a salvat. Şi iată cum. A venit în sinagogă şi a început să se roage plângând: «Doamne Dumnezeu universului, oare nu eşti tu tatăl nostru? De ce să nu-ţi asculţi copiii care te imploră? Vezi, eu sunt mamă. Am cinci copii. Şi când văd că unul varsă o lacrimă, mi se rupe inima. Dar tu, tată ai mulţi copii. Toţi oamenii sunt copiii tăi. Şi toţi plâng. Chiar dacă inima îţi este de piatră, cum poţi să rămâi indiferent?» şi Dumnezeu i-a dat dreptate”.

Acest lucru îl spun la începutul creştinismului scriitorul bisericesc Aristide: “Rugăciunea creştinilor face ca lume să rămână în picioare”.

Calitatea noastră de oameni liberi, de copii ai lui Dumnezeu, ne cere să evităm orice formă de sclavie la rugăciune. Să evităm sclavia formulelor. Sunt formule preţioase de rugăciune, cum ar fi “Tatăl nostru”, “Bucură-te, Marie”, “Slavă Tatălui” şi altele pe care le ştim pe de rost, pe care este bine şi chiar necesar să le spunem, mai ales la rugăciunea comunitară, liturgică. Dar să nu ne limităm numai la acestea. Mai este rugăciunea personală, care ne izvorăşte din inimă şi care nu are nevoie întotdeauna de cuvinte. Ce am spune de un copil care ar vorbi cu tatăl său şi i-ar cere ce are nevoie, folosind întotdeauna fraze luate din cărţi sau formule gata făcute, învăţate dinainte pe de rost, şi nu ar fi în stare să-i spună tatălui său spontan, cu cuvintele lui, ce are pe inimă?

Rugăciunea făcută numai din cărţi sau din formule învăţate pe de rost riscă să devină o rugăciune mecanică, neatentă, fără suflet, din obişnuinţă, din rutină ca rugăciunile budiştilor din Tibet. Budiştii scriu rugăciuni pe steguleţe, pa care le pun în bătaia vântului, sau pe nişte morişti acţionate de vânt sau de o apă curgătoare: acestea se roagă în locul omului. Tâlfâitul steguleţelor, zgomotul moriştilor sunt rugăciuni care se înalţă spre cer.

Să evităm sclavia locurilor: rugăciunea în biserici, în lăcaşurile de închinare, este necesară, este obligatorie. Dar nu trebuie să se limiteze numai aici; noi suntem temple ale lui Dumnezeu, purtăm Biserica cu noi oriunde ne aflăm. “Ca să i te închini lui Dumnezeu”, îi spune Isus Samaritenei, “nu este nevoie să te duci nici la Ierusalim, nici pe Muntele Garizim”. Dumnezeu este pretutindeni; el vrea să ne închinăm lui în spirit şi adevăr. “Când te rogi, intră în camera ta, trage uşa după tine şi roagă-te Tatălui în taină”. Camera ta e sufletul tău, te rogi în spirit; acolo locuieşte cel ce este Adevărul: te rogi în adevăr. “Voi sunteţi sarea pământului”. Sarea face plăcute la gust toate mâncărurile. Rugându-ne pretutindeni, acasă, pe stradă, în tramvai, în atelier, în birou, în fabrică, în şcoală, în salonul spitalului, noi îi facem plăcute lui Dumnezeu toate locurile de pe pământ şi toate activităţile umane.

Să evităm sclavia timpului. A ne ruga la anumite momente fixe din zi – dimineaţa şi seara, înainte şi după masă – este un lucru foarte important în viaţa spirituală. Dar să nu uităm că Dumnezeu nu este un funcţionar care primeşte rugăciunea la anumite ore fixe, după cum e prevăzut în orar. Dumnezeu este Tată şi un tată nu are program de audienţe pentru copiii săi. Un tată poate fi deranjat de copiii săi la orice oră din zi şi din noapte; şi nici nu poate fi vorba de vreun deranj.

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce este respiraţia pentru trup. Respirăm fără întrerupere de al naştere până la moarte. Poţi să întrerupi respiraţia mai mult de câteva secunde. Poţi să facă să nu mai bată inima care pompează sângele ce transportă oxigenul şi hrana în toate celule organismului? Rugăciunea este respiraţia care ne hrăneşte şi ne oxigenează fără încetare sufletul.

În prima lectură a Liturghiei, l-am contemplat pe Moise în timp ce se ruga, pe munte, cu braţele ridicate spre cer, pe când, la poalele muntelui, evreii luptau cu amaleciţii. Când braţele lui Moise erau ridicate, era mai puternic şi învingea Israelul. Când braţele lui cădeau de oboseală şi bătrâneţe, învingeau duşmanii, amaleciţii. Această scenă ne vorbeşte despre importanţa şi forţa rugăciunii. Când ne rugăm, suntem biruitori, răul din noi şi din jurul nostru nu ne poate învinge. Când abandonăm rugăciunea, am pierdut lupta: răul, păcatul, răutatea, senzualitatea, lăcomia, ura ne înving. Totodată, Moise, mijlocitorul dintre Dumnezeu şi poporul său, este simbolul lui Cristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; Moise e simbolul lui Cristos care şi-a înălţat mâinile spre cer, când i-au fost bătute în cuie pe cruce, pe Calvar, şi care în aceeaşi poziţie stă acum în cer, mijlocind pentru noi la Tatăl.

Peste câteva minute, vom vedea cum, în partea centrală a Liturghiei, numită canon sau rugăciune euharistică, preoţii, care îl personifică pe Cristos, îşi ridică mâinile spre cer asemenea lui Moise pe munte, asemenea lui Cristos pe Calvar. Când vom ajunge la această parte a Liturghiei, reînnoind credinţa în Cristos prezent în mijlocul nostru, care se roagă şi mijloceşte pentru noi la Tatăl, să-i cerem şi noi lui Isus ceea ce i-au cerut ucenicii văzându-l în rugăciune: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”.