Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIX-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 53,10-11
Evrei 4,14-16
Marcu 10,35-45

Marcu 10,35-45

Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, au venit la el şi i-au spus: “Învăţătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce îţi cerem”. El le-a spus: “Ce vreţi să fac pentru voi?” Atunci ei i-au spus: “Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în gloria ta”. Dar Isus le-a spus: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?” Ei i-au spus: “Putem”. Iar Isus le-a zis: “Potirul pe care-l beau eu îl veţi bea, iar cu botezul cu care sunt botezat eu veţi fi botezaţi. Însă, a sta la dreapta sau la stânga mea, nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit”. Când au auzit, cei zece au fost cuprinşi de indignare faţă de Iacob şi Ioan. Chemându-i la sine, Isus le-a spus: “Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Joseph Pellegrino
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Felix Roca jr
Diverşi alţi autori
FSC

 

* * *

 

Dar şi dăruire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cu cât activitatea publică a lui Isus se înteţea mai mult, cu atât minunile sporeau; cu cât mulţimile se înghesuiau în jurul lui mai tare, cu atât ideea că el este Mesia prezis de profeţi se înrădăcina tot mai mult în conştiinţa ascultătorilor săi; cu cât se părea că ziua instaurării împărăţiei lui Israel este mai iminentă, cu atât mai mult se înfiripa în inima ucenicilor săi dorinţa de a fi cineva. Din acest motiv Petru îi zice mai întâi: Doamne, iată noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi? (Mt 19,27); apoi Iacob şi Ioan îi cer deschis favoarea de a şedea la dreapta şi la stânga în împărăţia lui (Mc 10,37); toţi visau onoruri şi glorie.

Prima lectură de la Liturgia cuvântului de azi nu are un caracter exegetic (astfel o arată şi alegerea versetelor pe sărite), adică nu de a vedea în ce măsură capitolul 53 îi aparţine lui Isaia, în ce măsură slujitorul lui Iahve se referă la Isaia însuşi, la un alt personaj, la Mesia sau chiar la poporul lui Israel etc., ci de a o înţelege în spirit de credinţă, ca o profeţie care se împlineşte în Cristos. Slujitorul lui Iahve numai prin jertfă va ajunge să-şi vadă urmaşii dezrobiţi. Isus numai prin jertfă îşi va vedea Biserica stabilită în libertatea fiilor lui Dumnezeu (Rom 8,21), ca să putem spune cu certitudinea credinţei, aşa cum o repetă atât de des evanghelistul Matei: S-au împlinit Scripturile.

În principal, din această împlinire a Scripturii, referitor la episodul evanghelic de azi, se desprind următoarele concluzii de credinţă şi de morală: a) de credinţă: 1) mântuirea este un dar gratuit din partea lui Dumnezeu; 2) mântuirea s-a realizat prin Cristos, prin jertfa sa, prin misterul pascal pe care el l-a înfăptuit mai întâi în propria fiinţă umană, în suflet şi apoi în trup, slujind pe oameni şi apoi lăsându-se la discreţia lor; 3) autoritatea poartă pecetea divină şi trebuie exercitată numai în spirit de credinţă; b) morale: smerenia stă la baza desăvârşirii omului.

Lectura a II-a constituie o invitaţie: dacă Dumnezeu a făcut atâtea lucruri minunate pentru noi, fără aportul nostru, cu atât mai mult va face lucruri şi mai minunate dacă noi vom avea curajul să ne apropiem de tronul harului, care este Dumnezeu însuşi în trei persoane, ca să primim din partea fiecărei persoane ceva ce îi este specific, aşa cum ne arată autorul Scrisorii către Evrei: de la Tatăl primim îndurare, ca să ne apropiem de el cu încrederea fiului risipitor, pentru a-i spune: Tată, am greşit împotriva cerului şi împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, dar primeşte-mă ca pe un slujitor al tău; de la Fiul primim harul care ne face fii, deoarece ne îmbracă în Cristos prin Botez, devenind părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4), iar Isus, fiind singura cale care ne duce la Tatăl, ne-a făcut-o cunoscută; de la Sfântul Duh primim ajutor la momentul potrivit, oportun, atunci când avem cea mai mare trebuinţă, fiindcă face activă credinţa prin cele şapte daruri: prin înţelepciunea care alege ca scop existenţial viaţa cea fără de sfârşit; ca mijloc de a o atinge alege înţelegerea Scripturii; în faţa potentaţilor lumeşti foloseşte sfatul şoptit al Duhului; tăria mărturiei creştine este tot opera Duhului, ca şi ştiinţa mântuirii; evlavia îşi capătă consistenţa prin suspinele negrăite ale Duhului din suflet; Duhul Sfânt ne dă frica de Dumnezeu, care nu-i altceva decât o iubire filială, conştiinţa că suntem copii şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu.

Numai păşind pe această cale nu vom primi reproşul lui Isus adresat celor doi fraţi, Iacob şi Ioan: Nu ştiţi ce cereţi. Ei cereau pământul, împărăţia câtorva ani, pentru nişte merite pe care credeau că le au, dar Isus le promite cerul pe care Tatăl îl dă numai pentru meritele paharului pe care Fiul îl va bea, fiindcă chiar dacă ei vor bea acelaşi pahar al pătimirii, meritele lor sunt insuficiente pentru a se mântui, pentru a sta la dreapta şi la stânga sa. Mântuirea este operă gratuită; ea vine din partea iubirii divine, fiindcă iubirea însăşi este gratuită, altfel nu mai este iubire. Numai datorită iubirii infinite meritele paharului băut de Isus au valoare mântuitoare infinită.

Dacă Isus ne-a obţinut mântuirea numai prin meritele sale infinite, nu ne-o poate da decât pe gratis, fiindcă nu are ce câştiga din meritele noastre limitate. Dar se pune problema: dacă Isus ne dă mântuirea pe gratis, dreptul de a intra în împărăţia Tatălui său şi viaţa veşnică prin învierea de apoi, de ce ne mai cere să bem şi noi paharul suferinţelor şi să ne botezăm cu amărăciunea morţii?

Răspunsul: dacă intrarea este gratuită la cinema, teatru, muzeu, circ, banchet etc. asta nu ne scuteşte de efortul de a ne pregăti spălându-ne, îmbrăcându-ne, îndreptându-ne cu paşi grăbiţi, de a învinge obstacolele din cale. Fiecare păcat, individual sau social, ne îndepărtează de intrarea gratuită la împărăţia fericită. Necazurile, suferinţele, jertfele etc. nu sunt plata pentru intrarea în rai şi în viaţa veşnică, ci plata pentru călătoria lungă până la intrare, care se datorează păcatului. Parcurgerea acestui drum spre poarta deschisă a raiului se cheamă: slujire, dăruire, renunţare, alegere, convertire etc.

Isus ne-a învăţat cum să mergem pe drumul mântuirii. El a schimbat numele pompos de Mesia în cel de Fiul Omului, pentru a da conţinut smereniei interne, sufleteşti; el singur s-a răstignit în intern, în intimitatea sufletului său; iar pe plan extern, a slujit semenilor ca om şi s-a lăsat total la discreţia lor, chiar şi a duşmanilor săi, ca ultimul dintre sclavi.

În calea mântuirii noastre stau bogăţiile, onorurile, plăcerile simţurilor, care nu sunt altceva decât frâne ale progresului spiritual, ale procesului de dăruire.

Isus a ajuns la umilinţa slujitorului pentru că a avut credinţa desăvârşită în îndurarea Tatălui de a da locurile de-a dreapta şi de-a stânga lui conform autorităţii sale divine, de a avea lângă sine pe cei mai vrednici în slujire. Isus, în misterul pascal al sufletului său, renunţă la autoritate, aşa cum a renunţat la titlul de Mesia, folosindu-se de cel de Fiu al Omului, adică fiinţă mărginită, slabă.

Ioan şi Iacob, fiii lui Zebedeu, voiau să se bucure de autoritate, fiind la dreapta şi la stânga Învăţătorului, când acesta va fi înălţat pe tronul lui David ca rege peste Israel, dar Isus le arată că la autoritate nu se ajunge decât prin slujire, ea nu se dă ca premiu pentru merite, ci ca pe o carismă care aduce merite numai dacă este exercitată prin umilinţă şi cu maximă disponibilitate. Ştim că lui Pilat, care s-a răstit la el cerându-i să-i răspundă fiindcă are putere să-l răstignească şi să-l elibereze, Isus i-a arătat clar că puterea lui este un dar, i s-a dat de sus (In 19,11).

Orice putere, autoritate, vine de sus, de la Dumnezeu, fiindcă însuşi cuvântul auctoritas vine de la verbul augeo, care înseamnă a face să crească altul. Acela care crede că a primit puterea, autoritatea asupra altora, ca să se înalţe el peste ceilalţi, se înşală. Numai acela care are darul Duhului Sfânt, darul fricii de Dumnezeu, se poate achita corect de autoritatea primită şi distribuită.

Isus în sine este noua concepţie despre autoritate, fiindcă s-a prezentat în lume sub auspiciile Duhului Sfânt: Duhul Domnului este asupra mea, pentru care m-a uns să bine vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi orbilor recăpătarea vederii, să eliberez pe cei închişi şi să vestesc anul de îndurare a Domnului (Lc 4,18-19). Mântuitorul nu este împotriva dorinţei de a fi mari, de a fi pe primul loc, dar cere fiecăruia să fie primul în slujire.

Papa Leon al XI-lea, conştient de misiunea de slujitor pe primul loc în Biserica lui Isus, simţind povara pe umeri şi răspunderea pentru autoritate, a spus: Era mai bine să fi fost portar la mănăstire decât papă. La fel şi Honoriu al III-lea: Mai bine era de rămâneam la spălatul blidelor în bucătăria mănăstirii mele.

Doamne, fă să stau şi eu la dreapta ta, nu cum au voit Iacob şi Ioan, nici ca tâlharul de pe cruce, dar în ziua judecăţii să pot fi atât de aproape de tine încât să aud cuvintele tale: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii (Mt 25,34), te rog, nu pentru meritele mele, dar pentru iubirea ta nemărginită faţă de tot ceea ce ai creat spre gloria numelui tău. Amin.

 

* * *

 

Ce este succesul?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Alexander Woolcott, unul dintre cei mai renumiţi absolvenţi ai Colegiului Hamilton din New York, a fost rugat să ţină un discurs la celebrarea a o sută de ani de existenţă a colegiului. Woolcott a ţinut un discurs memorabil, care a început cu aceste cuvinte: “Transmit salutul meu tuturor absolvenţilor Colegiului Hamilton, aflaţi peste tot în lume. Unii dintre voi sunteţi oameni de succes, alţii mostre de eşec în viaţă – doar Dumnezeu ştie care cum e de fapt!” Această introducere frumoasă ne aminteşte, atunci când ne măsurăm succesele sau eşecurile din viaţă, ceea ce spunea Isaia: “gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre” (Isaia 55,8-9). Aceasta este lecţia pe care ambiţioşii apostoli Iacob şi Ioan o vor învăţa în pericopa evanghelică de astăzi.

Dacă ştim ceva în mod sigur despre predestinare, acest lucru este că Dumnezeu ne-a creat pe toţi pentru succes. Dumnezeu nu a creat pe nimeni ca să eşueze. Dar ce înseamnă succes şi eşec? Pentru majoritatea oamenilor, ca pe Iacob şi Ioan, succesul înseamnă să fii în fruntea celorlalţi. A avea succes înseamnă a excela. Succesul se măsoară prin comparaţia cu succesul “competitorilor”. Acesta este motivul pentru care Iacob şi Ioan merg la Isus şi îi cer nu să primească un loc în Împărăţia Sa ci: “Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga Ta în gloria Ta” (Marcu 10,37). “Nu ştiţi ce cereţi”, le răspunde Isus (versetul 38), explicându-le apoi un mod nou de a înţelege succesul.

Pentru Isus, oamenii de succes sunt cei care conştientizează şi împlinesc planul pe care Dumnezeu îl are pentru ei. Isus ne spune, conform gândirii populare, că nu poţi fi orice vrei. Înainte ca oamenii să vină pe lume, providenţa divină a ataşat un plan de viaţă pentru fiecare. Nu venim în viaţă pentru a ne scrie propria noastră fişă de sarcini, ci venim cu o sarcină divină deja stabilită, şi dotaţi cu cele necesare, în plan fizic şi spiritual, pentru a duce la bun sfârşit cele încredinţate. Vedem aceasta şi în cazul doctrinei despre Neprihănita Zămislire a Mariei. Dumnezeu a avut nevoie de îndeplinirea unei anumite sarcini, şi anume de cineva care să fie mama Fiului Lui întrupat. Pentru aceasta a creat o femeie pregătită şi “echipată” complet pentru această sarcină. Nici o altă femeie înainte sau după Maria nu ar fi putut să devină mama lui Dumnezeu prin eforturile personale sau din ambiţie. De aceea Isus le spune lui Iacob şi Ioan că “a sta la dreapta sau la stânga mea, nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit” (versetul 40).

Înseamnă oare atunci că Dumnezeu ne-a hotărât deja pas cu pas existenţa pământească? Nu. Dumnezeu are o destinaţie pe care a intenţionat-o pentru fiecare dintre noi când ne-a creat. Aceasta este predestinarea. Dar că vom ajunge sau nu la această destinaţie depinde de noi, de modul în care colaborăm cu harul lui Dumnezeu. A spune că oamenii sunt ceea ce Dumnezeu i-a creat să fie, sau că fac ceea ce Dumnezeu i-a pus să facă este determinism. Biblia susţine predestinarea (Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi) şi nu determinismul (orice suntem sau facem este pentru că aşa ne-a predestinat Dumnezeu). Dumnezeu ne dă libertatea de a coopera sau nu cu harul divin. De aceea, chiar dacă Dumnezeu a predestinat-o pe Maria să fie mama Mântuitorului, când a venit timpul să îndeplinească această misiune, Dumnezeu a trimis un înger pentru a o întreba dacă răspunde pozitiv invitaţiei la cooperare. Ea este un exemplu perfect de succes, deoarece ea a spus cu curaj ‘da’ la auzul planului pe care îl avea pregătit pentru ea providenţa divină.

Iacob şi Ioan, pe de altă parte, reprezintă mentalitatea “oricine poate fi orice”, caracteristică timpurilor noastre. Acest mod de a vedea lucrurile încurajează ambiţia fără margini, rivalitatea şi competiţia nesănătoasă între oameni. E ca o cursă de ogari, dar morala este că chiar dacă ieşi învingător, tot ogar rămâi. Noua viziune asupra succesului explicată de Isus încurajează dimpotrivă cooperarea şi satisfacţia conştientizării faptului că putem fi cu toţii persoane de succes, deoarece Dumnezeu ne-a creat pe fiecare pentru altceva. Dumnezeu are suficiente planuri, un plan diferit pentru fiecare, un succes diferit pentru fiecare. Ambiţia noastră în viaţă trebuie să fie descoperirea şi trăirea planului lui Dumnezeu pentru noi. Aceasta este reţeta adevăratului succes. A te lupta cu alţii pentru aceleaşi idealuri – acesta este eşecul.

 

* * *

 

Slujirea creştină

Autor: pr. Joseph Pellegrino
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Lecturile de astăzi sunt despre slujire. Prima lectură este luată din al patrulea cântec al slujitorului, din a doua parte a cărţii profetului Isaia. Această parte, capitolele 40 până la 55, subliniază grija lui Dumnezeu pentru poporul Său. Slujitorul din prima lectură mijloceşte pe lângă Dumnezeu pentru popor, luând asupra sa greşelile acestuia şi acceptând pedeapsa pentru păcatele oamenilor. Textul a fost scris cu 500 de ani înainte de Isus, dar putem recunoaşte aici o prevestire a crucii Mântuitorului. Isus este Cel care stă în faţa Tatălui pentru noi, şi în faţa noastră pentru Tatăl. Scrisoarea către evrei notează faptul că El însuşi a răspuns chemării Tatălui de a fi mediator sau preot pentru popor. Evanghelia de astăzi adaugă faptul că cei care doresc să îi urmeze lui Cristos trebuie să nu caute puterea şi gloria, ci slujirea.

Noi, creştinii, suntem chemaţi să fim asemenea lui Isus. Suntem chemaţi să îl ducem pe Dumnezeu altora şi pe alţii la Dumnezeu. Unii dintre noi suntem chemaţi la o configurare specială pentru a-l face pe Cristos accesibil prin Sacramente şi prin predicare. Aceasta o face sacramentul hirotonirii. Aceia dintre noi care am răspuns acestei chemări am primit bucuria de a extinde prezenţa reală a lui Cristos între oameni. Şi aceasta este o bucurie reală.

Cu siguranţă, Episcopii, preoţii şi diaconii nu au monopolul ducerii lui Cristos la ceilalţi şi a celorlalţi la Cristos. De fapt, de atâtea ori în trecut Biserica a uzurpat rolul laicilor de a-l duce pe Cristos la alţii. De exemplu, primii învăţători ai credinţei pentru copii sunt părinţii, nu preotul paroh. Dacă, după cum s-a întâmplat în trecut, părinţii nu sunt educaţi pentru ca să poată să îşi pregătească copiii, şi dacă ajung să se simtă incapabili să le dea copiilor o instrucţie religioasă, atunci Biserica le-a furat rolul primar pe care îl au în acest proces.

La fel este în cazul tuturor formelor de acţiune creştină. Cu toţii suntem obligaţi ca şi creştini să luăm iniţiativa de a-l duce pe Cristos să vindece situaţiile dureroase. Dacă un semen de-al nostru suferă, este de datoria ta ca şi creştin să mergi la el. Nu trebuie să primeşti un telefon de la preotul paroh. Este vorba de un simţ creştin pe care trebuie să îl avem cu toţii. Când ne practicăm credinţa creştină în astfel de moduri, răspundem de fapt chemării, ca şi Isus. El era mereu atent la cei mai mici, la cei care sufereau, la cei persecutaţi. Nu avea nevoie de cineva care să îi spună ce să facă. Era milostiv şi acţiona din această milostivire a Sa. Aşa după cum spun ultimele cuvinte ale Evangheliei de astăzi, El a venit nu pentru ca să fie slujit, ci ca să slujească, să îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

Duminica viitoare vom celebra Duminica Misiunilor. Cei care slujesc la răspândirea credinţei în lume sunt chemaţi să trăiască iubirea sacrificială a Domnului. Cei aflaţi în misiuni cunosc ce este suferinţa. Au de-a face cu foametea şi cu boala zi de zi. Au parte de represiuni politice. Cunosc ispita compromisurilor în credinţă. Sunt adesea ispitiţi să lase totul baltă. Cei care fac parte din rândul misionarilor experimentează o strânsă identificare cu Isus. Dar, repet, şi noi suntem chemaţi să fim asemenea lui Isus. Nu putem fi El, dar putem fi ca El. Suntem chemaţi pentru aceasta să ne dăruim Lui în întregime, liber, din iubire pentru poporul Său, pentru semenii noştri. Suntem chemaţi să fim milostivi. Suntem chemaţi să fim creştini.

În momentul acceptării botezului, luăm asupra noastră o imensă povară. Este povara identificării în aşa măsură cu Cristos încât ceilalţi să nu vadă în noi decât pe Cristos. În aşa măsură s-a identificat de exemplu Sfântul Ignaţiu de Antiohia, a cărui sărbătoare am celebrat-o marţi. Vă amintiţi lunga călătorie pe care a făcut-o spre Roma, pentru a fi ucis la Colosseum. În timpul acelor 2-3 ani, unii creştini bogaţi au încercat să îi mituiască pe romani pentru a-l elibera. Ignaţiu nu i-a lăsat. Se justifica spunând că şi Isus ar fi putut să se salveze de pe cruce, dar a refuzat din iubire pentru Tatăl Său şi pentru a sluji astfel poporul Tatălui Său. Ignaţiu nu i-a permis nimănui să îl oprească de la a da mărturie despre Cristos.

Povara creştinismului este imensă, dar în acelaşi timp uşoară. Isus a spus: “Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară”. Isus ne ajută să ne purtăm povara creştinismului. El ne ajută să fim creştini. Ne ajută să mediem prezenţa Lui pentru alţii. Ne ajută să ducem prezenţa Sa altora şi să îi aducem pe alţii în prezenţa Sa. Ne ajută să ne acceptăm durerile. Ne ajută să răspundem chemării sale de a căuta mărirea prin slujire: “Cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor”.

 

* * *

 

Cel mai mare trebuie să slujească

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Presa Bună

După Evanghelia despre bogăţii, Evanghelia acestei duminici ne prezintă cuvintele lui Cristos despre un alt mare idol al lumii: puterea. Puterea, ca şi banii, nu este intrinsec rea. Dumnezeu se descrie pe sine ca “Cel Atotputernic”, şi Scriptura spune că “puterea îi aparţine lui Dumnezeu” (Psalm 61,11). Cu toate acestea, având în vedere că omul a abuzat de puterea care i s-a dat, transformând-o în controlul celor mai puternici şi oprimarea celor mai slabi, ce a făcut Dumnezeu?

Pentru a ne da un exemplu, Dumnezeu despuiat pe sine de atotputernicia Sa; de la a fi “atotputernic”, s-a făcut pe sine “neputincios”. El “s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului” (Filipeni 2,7). A transformat puterea în slujire. Prima lectură a zilei conţine o descriere profetică a acestui Mântuitor “neputincios”. “Crescut-a înaintea Lui ca o odraslă, şi ca o rădăcină în pământ uscat… Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei”.

Astfel este revelată o nouă putere, aceea a crucii: “Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi” (1Corinteni 1,27). În Magnificat, Maria vorbeşte în avans despre această revoluţie tăcută adusă de venirea lui Cristos: “i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri” (Luca 1,52). Cine sunt acuzaţi în această denunţare a puterii? Doar dictatorii şi tiranii? Ce bine ar fi să fie aşa! S-ar referi, în acest caz, la excepţii. Această denunţare ne afectează însă pe noi toţi. Puterea are ramificaţii infinite, ajunge peste tot, ca anumite nisipuri din Sahara atunci când bate vântul siroco. Ajunge chiar şi în Biserică.

Problema puterii, aşadar, nu se pune doar în domeniul politic. Dacă rămânem la acest domeniu, nu facem decât să ne alăturăm grupului celor care sunt întotdeauna gata să lovească pieptul altora pentru propriile lor greşeli. Este uşor să denunţăm greşelile colective, sau pe cele ale trecutului; este mult mai dificil însă când vine vorba de greşelile personale şi prezente. Maria a spus că Dumnezeu “i-a risipit pe cei mândri cu planurile inimii lor; i-a răsturnat pe cei puternici de pe tronuri” (Luca 1,51-52). Ea indică implicit un loc exact în care trebuie să fie combătută “dorinţa de putere”: propriile noastre inimi.

Minţile noastre – gândurile inimii – pot deveni un fel de tron pe care stăm pentru a dicta legi şi a tuna împotriva celor care nu ni se supun. Suntem, cel puţin în dorinţele noastre dacă nu în fapte, “cei puternici de pe tronuri”. Din păcate, chiar în familie este posibil ca dorinţa noastră înnăscută de putere şi abuzul să se manifeste, provocând suferinţă constantă celor care sunt victime ale acestora, adesea – dar nu întotdeauna – femeia. Ce opune Evanghelia la această putere? Slujirea: o putere pentru ceilalţi, nu asupra celorlalţi! Puterea conferă autoritate, dar slujirea conferă ceva mai mult, autoritatea care înseamnă respect, stimă, un ascendent real asupra celorlalţi. De asemenea Evanghelia se opune puterii cu nonviolenţa, adică un alt fel de putere, una morală, nu fizică. Isus a spus că ar fi putut să îl roage pe Tatăl să îi dea douăsprezece legiuni de îngeri pentru a-i învinge pe duşmanii care urmau să îl răstignească (Matei 26,53), însă a preferat să se roage pentru ei. Şi în acest fel a obţinut victoria.

Slujirea nu se exprimă însă întotdeauna prin tăcere şi supunere faţă de putere. Uneori ne poate îndemna să ne ridicăm vocea împotriva puterii şi a abuzurilor ei. Acest lucru l-a făcut Isus. În viaţa sa a trăit experienţa abuzului din partea puterilor politice şi religioase ale timpului. De aceea El este aproape de toţi aceia care – în orice mediu (familie, comunitate, societate civilă) – cunosc experienţa unei puteri rele şi tiranice. Cu ajutorul Lui putem să nu ne lăsăm “învinşi de rău”, aşa cum nici El nu s-a lăsat învins – şi mai mult, să “învingem răul prin bine” (Romani 12,21).

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Claudiu Istoc
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 22 octombrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

A venit să slujească şi să-şi dea viaţa

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În duminica trecută, Liturgia cuvântului ne-a prezentat valoarea înţelepciunii; azi ne prezintă înţelegerea.

Profetul Isaia spune, inspirat fiind: O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al temerii de Domnul (Is 11, 1-2).

«Mlădiţa» ştim că este Mesia, este Mântuitorul Isus, dar ce fel de înţelegere ne va aduce din partea Duhului Sfânt? Isus a venit, în calitate de slujitor suferind al lui Iahve (Lec.I-a: Is 53, 2a. 3a. 10-11) să ne facă să înţelegem că Dumnezeu este iubire (1In 4, 8), că atât de mult ne-a iubit încât l-a trimis pe Fiul să ne împace cu sine (2Cor 5, 19); că noi suntem mici fiindcă ne-am îndepărtat de Tatăl, de aceea El, Isus, primul născut dintre mulţi fraţi (Rom 8, 29) s-a făcut ascultător până la moarte (Fil 2, 8) şi fiind sfânt, nevinovat şi fără pată (Evr 8, 26) a luat asupra sa nimicnicia noastră, plata păcatului (Rom 6, 23) şi ne-a meritat harul spre a ne apropia iarăşi de Tatăl, spre a deveni mari în ochii lui Dumnezeu. Dar cum?.. În nici un caz aşa cum voiau să ajungă cei doi fii ai lui Zebedeu (Mc 10, 35-45), de a sta unul la dreapta şi altul la stânga în împărăţia lui.

Iată cum interpretează Commento della Bibbia Liturgica această pagină a evangheliei de azi. Cererea fiilor lui Zebedeu este interpretată de Isus în doi timpi. In primul rând se referă la posibilitatea ca ucenicii să-l însoţească în mărire, în gloria cerească. În al doilea rând se face aluzie la eventualul privilegiu de a le putea rezerva primele locuri celor doi ucenici, ca şi cum acestea li s-ar datora.

În primul rând Mântuitorul răspunde simplu: a ajunge în mărirea cerească este posibil, dar trebuie ca mai întâi să treacă prin botezul lui Isus şi să bea paharul său. Aceste două imagini – botez şi pahar – cuprind în sine toate necazurile vieţii în calitate de ucenici ai săi, inclusiv moartea. În al doilea rând răspunsul este dur: cererea de a li se rezerva primele locuri este o pretenţie plină de mândrie, de egoism, care nu-i compatibilă cu teologia gratuităţii, cu faptul că mântuirea este un har şi nu o cucerire umană.

Îndată după indignarea celor zece, care credeau că cererea fiilor lui Zebedeu este o lezare a drepturilor lor asupra celor dintâi locuri din împărăţia lui Cristos, Isus prezintă celor doi fii, dar ca să înţeleagă şi cei zece, iar acum şi noi, raţiunile fundamentale ale acestei noi economii ale Împărăţiei sale – «comunitate-fără-putere» -. Isus arată cum comunitatea mesianică diferă radical de societatea civilă, adică de cea statală.

În Stat sunt cei care trec drept conducători, care stăpânesc şi îşi exercită puterea, însă într-o măsură mai mare sau mai mică, în mod abuziv şi totuşi au pretenţia să fie numiţi binefăcători. În mod natural, reversul medaliei celui care porunceşte, este cel care slujeşte. Ei bine, în comunitatea creştină, conducătorii vor fi, în mod paradoxal, însărcinaţi să slujească. De aici urmează că o Biserică, care nu va fi radical diferită de Stat, nu va corespunde proiectului esenţial al fondatorului său. Prin urmare ar fi un păcat foarte mare al Bisericii dacă ea ar încerca să se organizeze conform imaginii şi asemănării cu Statul sau de a se înscrie ca parte integrantă a structurii sale.

Motivaţia ultimă a acestei deosebiri stă în faptul că Fiul omului n-a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa sa ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Ca să înţelegem acest verset deosebit de important, trebuie să pornim de la faptul sigur: gestul de a sluji şi de a-şi da viaţa ca răscumpărare constituie motivaţia acestei ecleziologii paradoxale.

Ce voia să spună Isus când a pus accentul pe preţ de răscumpărare? «Preţ de răscumpărare» (lytron) este suma dată pentru a elibera un prizonier de război sau un sclav. Dar de la cine răscumpără Isus omenirea? În mod logic, păstrându-ne în contextul scripturistic apropiat, trebuie să ne gândim că preţul de răscumpărare se referă la o stare de sclavie sau de oprimare faţă de care omenirea era supusă din vina acelora care exercitau asupra ei o putere abuzivă. După descrierea evanghelistului, lumea noastră este o lume de sclavi. Isus n-a venit să răscumpere aceşti sclavi transformându-se, împreună cu Biserica sa, într-un nou rege, nici măcar într-un rege-binefăcător, ci, paradoxal, într-un sclav. Iar grija lui Isus nu-i aceea de a linişti, de a adormi, de a hipnotiza, ci de a fi asemenea celui neliniştit, celui asuprit, fiindcă lucrurile stau aşa cum spune sintagma: Cui cu cui se scoate (Similia similibus curantur). Astfel, sclavia Fiului omului şi a Bisericii sale acţionează în lume ca un fel de vaccin (Notă personală: vaccinul care omoară microbii de holeră constă dintr-o înmulţire excesivă de microbi de holeră, care apoi se mănâncă între ei şi holera încetează).

În acest caz, preţul de răscumpărare, ca să spunem aşa, nu-i dat lui Dumnezeu, ci principelui acestei lumi (In 12, 31; 16, 11; 1In 5, 19), zeului acestei lumi (2Cor 4, 4) care, în timpul ispitirii îi spune clar lui Isus: Îţi voi da toată puterea şi gloria acestor împărăţii, fiindcă toate acestea mi-au fost date şi eu le dau cui vreau (Lc 4, 6). Satana apare ca un mare împărat al lumii şi care îi numeşte ca locţiitori ai săi pe toţi conducătorii de state. După cum vedem, în Noul Testament şi mai ales la sf. Paul, este constantă ideea că puterea este un punct de încercare şi de ispitire.

Lumea, prin urmare, este o lume de sclavi manipulaţi de puterile autoritare care, în fond, sunt demoniace. Isus n-a venit să ia puterea şefilor de state pe care ei o exercită. In planul misterios al lui Dumnezeu ei vor continua să-şi exercite puterea lor, mai mult sau mai puţin apăsătoare, până la sfârşitul veacurilor. Cu toate acestea, Isus şi-a început şi continuă până acum răscumpărarea lumii oferindu-se ca victimă a puterii şi se face slujitorul tuturor. Este o eliberare paradoxală. Biserica sa nu va trebui să ofere puterii demoniace alternativa unei puteri creştine. Aceasta ar fi ce mai gravă şi cea mai periculoasă ispită. Ea trebuie să fie ca o comunitate în care să nu se pomenească de cancerul puterii opresive. Numai o comunitate de slujitori, fără ambiţii politice, va putea ajuta în mod eficace omenirea spre a se ridica şi elibera de puterile care o asupresc (cf. CBL p. 1079-1081).

Cum se poate realiza o comunitate de slujitori care să scoată omenirea din impas?

Ne-o dezvăluie lectura a II-a (Evr 4, 14-16). Isus, făcându-se om asemenea nouă, afară de păcat, s-a făcut slujitorul tuturor ca un sclav, spre a ne descoperi că Tatăl său ceresc este iubire şi milostivire infinită; el ne vrea mântuiţi de relele de acum. Pe Fiul său, care s-a smerit până la moartea pe Cruce, el l-a înălţat la demnitatea de Mare Preot, ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor din infern. Isus, Marele Preot, străbătând cerurile, a ajuns în faţa Tatălui şi mijloceşte pentru noi harul de a fi pe pământ slujitori, în spirit de solidaritate cu El, aşa cum a fost şi el cu noi pe pământ, spre a domni cu el în ceruri. Isus ştie din proprie experienţă ceea ce vrea să spună a fi om slab.

Acest adevăr este fundamental pentru viaţa creştină: Isus ne obţine de la Duhul Sfânt, Duhul Tatălui său, darul înţelegerii sensului existenţei noastre. Când ne simţim abătuţi din cauza slăbiciunilor noastre sau din cauza ispitelor, putem spune mereu: Aşa s-a petrecut şi cu Isus; şi, privind la el, călăuză spre mântuire, prindem curaj în lupta cu cel rău. Ca atitudinea noastră creştină să fie şi mai corectă, să ne lăsăm călăuziţi de Biserica slujitoare care se roagă: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti tu şi să slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită!. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

Liturgia cuvântului, propusă pentru această duminică, ne relatează tema morţii răscumpărătoare a Mântuitorului nostru Isus Cristos prezentă în pericopa evanghelică (din Sfântul Marcu), în figura profetică a Slujitorului lui Iahve (din prima lectură) şi în actualizarea valorii crucii lui Cristos glorificat la dreapta Tatălui din cea de-a doua lectură.

Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi.

Aceste cuvinte ale lui Isus Cristos, luate din Evanghelia după sfântul Marcu din această duminică, sunt ca un fir roşu, călăuzitor, pentru întreaga viaţă creştină.

Isus Cristos însuşi a dobândit mântuirea tuturor oamenilor, tocmai prin viaţa sa de ascultare şi de slujire oferită Tatălui său ceresc. Evanghelia de astăzi ne arată singura cale pe care trebuie să o urmăm: calea slujirii. Această cale parcursă de Isus Cristos trece prin suferinţă şi prin cruce; ea trebuie să treacă şi prin viaţa discipolilor săi. Nu poate fi o altă cale.

Iată de ce Isus Cristos, la rugămintea mamei fiilor lui Zebedeu (pe care ne-o relatează evanghelia de astăzi), dorind să protejeze iubirea ei maternă, se adresează lui Iacob şi lui Ioan spunându-le: “Puteţi să beţi paharul pe care îl beau eu?” Iar când ei au răspuns: “Putem!”, Mântuitorul a adăugat: “Paharul meu îl veţi bea, dar eu nu pot dispune ca cineva să stea la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite”.

Scrierile Noului Testament confirmă promptitudinea răspunsului celor doi ucenici fraţi, care ulterior au dat, conform promisiunii lor, mărturie de credinţă cu preţul vieţii lor. Într-adevăr, Iacob şi-a dat viaţa pentru Cristos, fiind martirizat de Irod Agripa, iar fratele său, Ioan, a murit în exil.

Prin modul de a răspunde celor doi fraţi şi mamei lor, Isus Cristos vrea să-i conştientizeze că atribuirea “locurilor” în patria cerească nu poate fi concepută ca un drept al omului sau ca o datorie, o obligaţie a lui Dumnezeu; această atribuire este un dar liber, pe care Dumnezeu îl face conform înţelepciunii, dreptăţii şi libertăţii sale infinite.

Folosindu-se de această ocazie prilejuită de rugămintea celor doi fraţi şi a mamei lor, Isus Cristos ne aminteşte tuturor că pentru a lua parte la triumful său nu trebuie să fim slujiţi, ci să-i slujim pe alţii aşa cum a făcut El însuşi. El ne prezintă “regula” pe care trebuie să o urmăm: de a ne opune mentalităţii acestei lumi bazată pe voinţa de dominare şi de putere, pe rivalitate şi violenţă. El ne indică “legea primară” a comunităţii creştine: “Cel ce vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel ce vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor”.

Ce vrea să spună Isus Cristos cu aceste lucruri? Care este mesajul acestor cuvinte? Vrea să spună că, în mijlocul comunităţii creştine, cei chemaţi să conducă trebuie să-şi îndeplinească mandatul lor cu spirit de slujire, făcându-se “totul tuturor” şi urmărind numai binele comun. Măreţia vine din slujire, din caritate; dar slujirea trebuie să fie ca aceea a lui Isus Cristos. El este paradigma, idealul suprem de slujire. Isus Cristos nu numai că a venit pentru a se face “slujitorul tuturor”, dar a şi îndeplinit această voinţă a sa într-un mod sublim: “…dându-şi viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. Într-adevăr, exemplul său personal este prezentat ca o probă şi, în acelaşi timp, ca o normă pentru toţi cei care vor să-l urmeze.

Astfel, în persoana sa se împlineşte întocmai profeţia “Slujitorului lui Iahve” prezentată în prima lectură. În această primă lectură se descrie moartea de ispăşire a Slujitorului credincios. În lumina Noului Testament vedem realizată în Isus Cristos figura Slujitorului, a Slujitorului care suferă, aşa cum ne descrie profetul Isaia.

Lectura a doua, din Scrisoarea către Evrei, este în perfectă concordanţă cu celelalte două, prezentându-ni-l pe Isus Cristos din ceruri în actul mijlocirii sale veşnice şi universale: Marele Preot care ştie să înţeleagă slăbiciunea noastră, căci şi El a fost încercat în toate asemenea nouă, cu singura deosebire că nu a păcătuit.

Cât priveşte psalmul responsorial din această duminică, trebuie spus că el este un act de credinţă în promisiunea făcută de Dumnezeu de a ne elibera de moarte. Versetele alese vestesc fidelitatea lui Dumnezeu în a-şi îndeplini cuvântul dat. Făcând legătura cu prima lectură şi evanghelia, alegerea versetelor este importantă căci proclamă eliberarea de moarte a aceluia care speră în harul Domnului.

Aşadar, ideea principală ce rezultă din evanghelia duminicii de astăzi este aceea că fiecare dintre noi este chemat la slujire printr-o solidaritate fraternă. Odinioară, sfinţii se solidarizau cu toţi oamenii, în mod special cu cei bolnavi şi neajutoraţi…, Cristos poartă crucea omenirii întregi…, iar noi? Noi ce facem? Care este slujirea noastră? Cum este ea?

Cu mai mult timp în urmă, un tânăr a reuşit să ajungă pe o mică insulă din arhipelagul grecesc, vestită pentru frumuseţea aranjamentelor sale florale. Era o insulă predilectă a regilor, iar oamenii de rând doar auziseră de ea. Pe această insulă trăia un singur om, un grădinar, căruia i se datora toată frumuseţea aranjamentelor florale. Tânărul a vorbit câte ceva cu grădinarul, iar la un moment dat l-a întrebat: “Şi de cât timp vă îngrijiţi ca această insulă să fie atât de minunată?” “De vreo 27 de ani” – răspunse grădinarul. “Şi în tot acest timp, câţi regi au trecut să vadă aceste minunăţii?” – întrebă din nou tânărul. “Trei” – răspunse grădinarul. “Şi când a fost regele pe aici ultima oară?” – insistă tânărul. “În urmă cu doisprezece ani. Mereu sunt singur şi rar de tot se întâmplă ca cineva, aşa ca dumneata, să ajungă aici”. Atunci tânărul, surprins peste măsură zise: “Şi totuşi, slujiţi cu atâta devotament şi sacrificiu, atât de îngrijit este totul încât Măria Sa regele ar putea veni chiar mâine!” La care grădinarul, zâmbind, îi răspunse: “Astăzi domnule, astăzi!”

Ce exemplu de slujire! Acest grădinar era mereu pregătit, gata oricând să facă dovada slujirii sale. Câţi dintre noi pot spune că sunt pregătiţi ca Regele să vină “astăzi”? Sau cât de mult seamănă slujirea noastră cu slujirea de care a dat dovadă acest simplu om, acest grădinar?

Sfântul Francisc din Assisi obişnuia să repete adesea: “Fericit este acela care iubeşte şi nu aşteaptă apoi să fie iubit; fericit este acela care slujeşte şi nu aşteaptă apoi să fie slujit”. Câtă dreptate în doar câteva cuvinte!

Într-adevăr, toată viaţa creştinului trebuie să fie o slujire, căci fericirea cerească se dobândeşte numai prin sacrificiu, prin dăruire de sine. Isus Cristos ne-a precedat: ni s-a dat exemplu de urmat. Acum, este rândul nostru, al tuturor. Să-l urmăm cu fidelitate!

Ciprian Roca

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: “Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte”. El le-a zis: “Ce vreţi să fac pentru voi?” Ei i-au răspuns: “Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire”. Isus le-a zis: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?” Ei i-au răspuns: “Putem!” Isus le-a zis: “Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi, dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite”. Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan. Isus i-a chemat şi le-a spus: “Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”. (Marcu 10,42-45)

Evanghelia acestei duminici ne relatează două episoade care se situează imediat după cel de-al treilea anunţ al Pătimirii (Mc 10,32-34). Isus se apropie de Ierusalim (Mc 10,32), iar ucenicii, care au primit pentru a treia oară anunţul Pătimirii, se arată uimiţi şi incapabili să înţeleagă mesajul (Mc 10,32). Pentru a scoate în evidenţă neînţelegerea ucenicilor, sfântul Marcu nu a ezitat să lege de acest eveniment o discuţie asupra măreţiei (vv. 41-45) şi o cerere adresată de fiii lui Zebedeu (vv. 35-40) corespondentă atitudinii lui Petru de la prima vestire a Pătimirii (Mc 8,32-33). Cu privire la cererea fiilor lui Zebedeu de a ocupa locurile de cinste de la dreapta şi de la stânga lui Cristos, trebuie subliniat faptul că în mintea lor ei îşi imaginează o instaurare a unui regat mesianic, fie el şi la sfârşitul timpurilor, sfârşit la care ne trimite expresia în mărirea ta şi care face referinţă deja la banchetul ceresc final. În răspunsul dat la o astfel de cerere, Isus reia imaginea banchetului ceresc din care privilegiază două rituri, pe cel al cupei şi pe cel al ritului de purificare, pe care le transformă în simboluri ale morţii sale: cupa devine potirul suferinţelor îndurate pentru mântuirea poporului (Is 51,17.22; Ier 25,15), în timp ce baia vizează purificarea suferinţei. Cât priveşte învăţătura care a urmat după anunţului Pătimirii, ea subliniază încă o dată că adevărata măreţie în Împărăţia lui Dumnezeu nu se află în putere, ci mai curând în slujire.

Din aceste două episoade vom reţine mai ales dificultatea cu care ucenicii se situează vizavi de realităţile Împărăţiei, dat fiind mai ales că ei au trăit destul de mult timp alături de Cristos. O explicaţie ar veni din aceea că criteriile folosite în mod obişnuit în lume pentru a evalua o reuşită sau un eşec al unei realizări şi pentru a recunoaşte adevărata măreţie sunt inadecvate. Realităţile Împărăţiei lui Dumnezeu sunt radical diferite de cele ale lumii. Această situaţie ne obligă, ca şi pe ucenici, să facem o întoarcere frecventă asupra noi înşine şi să confruntăm concepţiile noastre cu cele evanghelice. În acest sens ne-am putea întreba, câte din valorile în care credem nu sunt străine spiritului lui Cristos. Să luăm un exemplu chiar din evanghelia de astăzi: oare nu avem noi obiceiul să considerăm că suferinţele noastre ar putea constitui un “capital” pentru mântuirea noastră veşnică? Şi totuşi, Cristos ne reaminteşte cu putere că mântuirea este un dar gratuit al lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

M-am detaşat de tot ce aveam şi am început totul de la zero. Dacă vrei să fii mare, trăieşte în umilinţă; dacă vrei să fii bogat, trăieşte în sobrietate; dacă vrei să fii drept, trăieşte animat de dragoste; dacă vrei să fii înţelept, trăieşte în adevăr; dacă vrei iubire, dăruieşte iubire: aici începe veşnicia! (G. Morandi).

Copiii se ceartă deseori… Şi apostolii s-au certat. Fiţi atenţi la lectura Evangheliei, apoi îmi veţi spune motivul.

2. Tema

Cine este cu adevărat creştin? Cine este, într-adevăr, “ucenic al lui Isus”? Ne-o spune însuşi Isus: “Cel care vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru, cel care vrea să fie primul între voi să fie slujitorul tuturor”.

3. Mesajul zilei

Visele noastre sunt pentru “când vom fi mari”.

- Când voi fi mare voi fi om de ştiinţă, scriitor, astronaut, fotbalist, cântăreţ etc.

- Vreau să câştig, să am succes, să fac carieră, să fiu primul la joacă, la bani, la şcoală etc.

Şi apostolii visau locuri de onoare în împărăţia lui Isus, atât de mult încât se certau…

În schimb, Isus ce dorea?

- Planul lui era acesta: “Vreau să împlinesc voinţa Tatălui, vreau să le duc oamenilor iubirea, vreau să mântuiesc omenirea”.

- De aceea, Isus vesteşte tuturor iubirea, le spală ucenicilor picioarele, se jertfeşte până la moarte.

În lumea noastră, care nu gândeşte ca Dumnezeu, la câte titluri se ţine cu orgoliu: cavaler, comandant, excelenţă, eminenţă, preşedinte, director.

- Toţi vor primele locuri; toţi vor să reuşească, să facă o carieră, să aibă succes.

- În schimb, Isus, care gândeşte ca Dumnezeu, la cina de taină, după ce le-a spălat picioarele ucenicilor săi, spune: “Voi mă numiţi Învăţător şi Domn, şi bine spuneţi, pentru că sunt. Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, am spălat picioarele voastre, şi voi trebuie să vă spălaţi picioarele unii altora. V-am dat exemplu ca să mă urmaţi” (In 13).

Adevăratul creştin, adevăratul ucenic este cel care, asemenea lui Isus, devine slujitor din iubire, până la moarte.

4. Exemple

a) Asemenea lui Isus, creştinul nu alege să primeze.

Un copil se juca “de-a preotul” împreună cu un copil de aceeaşi vârstă cu el, pe scara casei lui. Totul a mers bine până când micul lui prieten, sătul să fie doar ministrant, a urcat pe o treaptă mai sus şi a început să predice.

Copilul “preot” natural l-a certat imediat:

- Doar eu pot predica! Tu nu. Este partea mea. Strici jocul, eşti un rău!

Chemată, mama a intervenit şi i-a explicat copilului că, pentru a fi primitor, trebuia să îi permită şi celuilalt să predice.

În acel moment, copilul s-a îmbufnat puţin, apoi, luminându-se, a urcat pe o treaptă mai sus şi a răspuns:

- Bine, el poate continua să predice, dar eu o voi face pe Dumnezeu (B. Ferrero).

b) A deveni mari înseamnă a învăţa slujirea.

Părinţii tăi conduc o casă, şi totuşi sunt cei care sacrifică cea mai mare parte a timpului pentru slujirea familiei. Poruncesc pentru a-şi îndeplini datoria de slujire.

Abia te născuseşi şi toţi se plecau în faţa ta şi se puneau în slujba ta. Tu nu câştigai nimic, nu erai bun de nimic, şi totuşi era suficient ca tu să scoţi un scâncet că imediat veneau toţi la tine.

Acum eşti mare? Cât timp nu contribui la binele familiei tale, eşti un copil. A deveni mare şi, în calitate de creştin, înseamnă a învăţa să slujeşti cu iubire. De aceea a fost instituit sacramentul Mirului.

Să punem în practică o hotărâre bună: să facem un mic serviciu în casă, în biserică sau în parohie.

 

* * *

 

În cel mai înalt loc din ceruri şi în cel mai jos loc de pe pământ

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dar ce text am adoptat?

Avem impresia unor căi diferite, de itinerarii opuse. Isus este în drum spre Calvar. Cu puţin înainte a anunţat pentru a treia oară Pătimirea iminentă, destinul propriu de umilire (“Îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui…”) Şi cei doi apostoli, ca şi cum nu ar fi fost nimic, mergeau pe calea gloriei. Aceeaşi tovarăşi le “strigă”, nu atât pentru că Iacob şi Ioan s-au îndepărtat de la calea crucii, ci pentru faptul că ei se simt înaintea altora. Ca şi cum le-ar spune: trebuie să vă socotiţi şi cu noi.

Desigur, se manifestă un contrast strident între invitaţia autorului Scrisorii către Evrei de “a se apropia cu deplină încredere de tronul harului pentru a primi milostivire”, şi “apropierea” de Isus din partea lui Iacob şi Ioan pentru a rezerva locurile privilegiate în Împărăţie. Nu numai căi diferite. Se observă şi o diferenţiere în manual. Isus a deschis capitolul crucii. În el iese în relief figura “slujitorului”, aşa cum a fost tratată în al patrulea cântec din Isaia. Un personaj care nu se laudă cu genealogii ilustre, este dispreţuit, evitat de toţi, rupt de durere. Unul despre care nu se descriu impresii spectaculoase, opere grandioase, nici nu se pronunţă discursuri. Dar care realizează planul lui Dumnezeu printr-o prezenţă tăcută, poartă greutatea păcatelor altora şi le ispăşeşte. O “mlădiţă” care îşi înfige rădăcinile într-un teren ingrat, dar care devine roditor prin pătimirea proprie. Şi şcolarii au sărit cu picioarele în sus peste capitolul falimentului şi se pare că au trecut repede la paginile unui sfârşit vesel. Sau, de-a dreptul, avem senzaţia că manualul discipolilor nu este acelaşi cu al Învăţătorului.

Fenomenul se repetă şi astăzi. Vorbesc despre Evanghelie, dar avem impresia că citesc cu totul altceva. Sunt indivizi care îşi atribuie cu dezinvoltură diploma de creştin, dar se pare că au frecventat toate şcolile, cu excepţia celei a Învăţătorului; cunosc o cantitate de cărţi, dar nu Cartea. Pentru a nu vorbi despre aceia care “rescriu” Poruncile, interpretează în felul lor Legea lui Dumnezeu, cenzurează anumite părţi din Predica de pe Munte. Vorbesc de Cel Răstignit, îl sistematizează în totalitate: biserici, aule, străzi, case, piepturi, devize. Însă, în practică, îl ignoră.

Cel Răstignit care ocupă toate spaţiile nu înseamnă nimic. Si sunt aceeaşi care îl prezintă şi urmează o logică total opusă.

Dispuşi să înfrunte toate bătăliile pentru cel Răstignit, dar să nu înveţe lecţia. În sfârşit: suntem şcolari care “se apropie” de Învăţătorul pentru a-i impune un manual de adoptat, programul de schimbat. Şi ar vrea să-l asigure că toate materiile sunt facultative, că anumite examene angajante se pot evita.

Legea incompatibilităţii

Drumuri care nu se încrucişează, texte care nu concordă, lecturi diferite. Putem să vorbim de legea incompatibilităţii. Incompatibilitate între un mod de a concepe puterea după criterii lumeşti şi slujirea umilă care ar trebui să caracterizeze autoritatea după învăţătura şi exemplul oferite de Isus. Incompatibilitate între ambiţie, arivisme, şi urmarea lui Cristos. Incompatibilitate între onoruri, succes, faimă, triumfuri şi “mentalitatea perdentă” a celui atârnat pe Golgota. Incompatibilitate care se manifestă chiar şi în rugăciune: “Nu ştiţi ce cereţi…” Într-adevăr cerem lucruri pe linia dorinţeloe noastre şi nu pe cea a exigenţelor noastre adevărate.

Între altele recurgem la acelaşi şantaj infantil al celor doi apostoli acuzaţi: “Noi vrem ca tu să faci ceea ce îţi cerem”. Nu este oare adevărat că, în rugăciunea credincioşilor, aşezăm “Ascultă-ne, Doamne” îndată la început, încă înainte de a formula cererile? Adică, întindem mâinile: trebuie să spui da. Şi, o dată smulsă – cel puţin aşa ne închipuim – promisiunea ascultării, trecem apoi la ilustrarea celor ce am stabilit că Domnul trebuie să ne dea. Uneori ajungem să specificăm detaliat chiar şi modurile şi timpurile “oferirilor” din partea lui Dumnezeu. Astfel, El este deja obligat fără condiţii, în anticipaţie: nu poate să ne spună nu. Ar trebui, în schimb, să avem discreţia de a preciza: Ascultă-ne, dacă rugăciunile noastre nu sunt uşuratice. Ascultă-ne, dacă te gândeşti că cererile noastre sunt legitime. Ascultă-ne, dacă nu am greşit cererea…

Pentru a încheia discursul despre incompatibilitate: nu înseamnă că refuzăm să-l urmăm pe Învăţătorul. Totuşi, dictăm noi condiţiile, impunem modalităţile, înserăm clauze care ne dispensează de obligaţiile cele mai grele, de datoriile neplăcute. De multe ori justificăm deja din plecare absenţele de la întâlnirile decisive. Cât priveşte deviza, semnele de recunoaştere (Din aceasta vor şti toţi că sunteţi discipolii mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii…”, (In 13, 35), Vai, ne rezervăm să ne decidem din când în când. Avem la îndemână haine diferite pentru orice anotimp, pentru orice împrejurare. Pentru defilare, merg bine cele frapante. Când trebuie să riscăm viaţa, conduita, coerenţa, preferăm să nu ieşim în evidenţă prea mult, adoptăm mimetismul.

Oricum, preferinţa noastră merge mereu spre semne exterioare. Incompatibilitate? Inconciliabilitate? Nu trebuie să exagerăm, se face ce se poate. Cine ştie ce pretind de la noi anumiţi oameni. Am vrea să-i vedem pe ei, în locul nostru. Da, dar fapt este că noi ne-am “apropiat” de Învăţătorul. Şi, prin urmare, nu este suficient ca anumite lucruri să meargă bine la noi…

A înţelege şi a compătimi

Este, în schimb, o “compatibilitate” care decurge din lecturile de astăzi. Şi este cea dintre El, “expert în suferinţă”, şi suferinţa noastră. Ne-o aminteşte o frază minunată din Scrisoarea către Evrei: “Nu avem un mare preot care să nu ştie să pătimească infirmităţile noastre, fiind el însuşi încercat în toate, în afară de păcat”. Deci, între preoţia lui Cristos şi mizeria noastră există compatibilitate deplină. Isus exercită esenţial un minister de milostivire şi de compătimire.

Preoţia lui nu este “despărţitoare”, ci de implicare totală în acţiunile noastre (faptul că nu a experimentat păcatul nu-l împiedică să-i înţeleagă pe păcătoşi). Gloria sa nu este aceea a ambiţiei sau a setei de dominare satisfăcută, ci gloria de a-i iubi pe oameni, de a asuma şi împărţi slăbiciunea lor, de a-i însoţi de-a lungul drumului lor chinuit cu gingăşia sa proprie. Autoritatea preoţească a lui Cristos nu îndepărtează, ci “atrage”, este condescendentă, indulgentă. Cristos a făcut experienţa directă a dificultăţilor noastre. Este un om încercat, care cunoaşte interiorul condiţiei noastre umane. Capacitatea sa profundă de compătimire depinde precis de familiaritatea sa cu durerea. Pentru a fi în stare de a compătimi, trebuie să fi suferit. Preoţia nu se defineşte exclusiv – ca în Alianţa Veche – de la relaţia cu Dumnezeu (şi ruptura consecventă de orice legătură umană, excluderea sentimentelor de milostivire, sau de-a dreptul de însăşi sentimentele, severitatea, duritatea, păzirea implacabilă a Legii), dar de la solidaritatea cu fraţii proprii. Isus este inelul de unire între locul cel mai înalt al cerurilor şi locul cel mai jos de pe pământ. Cristos “a străbătut cerurile” pentru a pătrunde în omenire. Nimănui, după El, nu-i este permis să “traverseze” omenirea pentru a se îndepărta de ceruri.

Nu este suficient de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Trebuie să fim “legaţi” strâns de oameni. Sau, dacă vrem, este posibil să vorbim în numele lui Dumnezeu numai dacă cunoaştem limbajul durerii, al neliniştii, al foamei, al descurajării, al îndoielii, al singurătăţii. Având imaginea zugrăvită de lectura a doua, avem dreptul de a ne apropia de Isus şi să-I spunem, răsturnând sensul întrebării celor doi discipoli: “Învăţătorule, noi am vrea ca Tu să părăseşti tronul tău de glorie şi să stai alături de patul mizerabil al nefericirii noastre, al disperării noastre, al greutăţilor noastre”. Probabil ne-ar răspunde: “În sfârşit ştiţi ceea ce cereţi…”

Acele locuri nu ne interesează

Necazul este că noi, prea de multe ori, cerem atâtea alte lucruri, pretindem să smulgem alte concesii “incompatibile”. Ne indignăm – asemenea colegilor lor – cu cei doi fraţi, condamnăm ieşirea lor. În fond, însă, Iacob şi Ioan au arătat cel puţin că se preocupă de cer, nu se pare că au revendicat aranjamente comode aici pe pământ. Noi, în schimb, nu ascultăm cu plăcere vorbindu-se de viaţa veşnică (şi, trebuie să admitem, că nu se întâmplă des să ascultăm discursuri despre acest argument). Preocupările noastre principale nu privesc desigur Împărăţia cerurilor. Noi am vrea ca posturile confortabile să ne fie garantate pe acest pământ.

Sunt dintre aceia care se prezintă cu Crucifixul în mână, sau pe piept, pentru a revendica onoruri, favoruri, tratamente privilegiate, recunoaşteri, gratificări. Ne străduim, mânuind imaginea Omului de pe Golgota, pentru a dobândi un post de onoare pe scena mondenă. Aceia voiau să ocupe un fotoliu la dreapta şi la stânga Domnului. Cineva dintre noi, din păcate, se mulţumeşte să stea alături de cei puternici, să fie citat în jurnale, să fie înfăţişat într-un colţ al ecranului de televiziune. Am devenit specialişti în a cere ceea ce ar trebui să refuzăm cu fermitate. Vai, ştim ceea ce cerem. Şi este mereu pericolul să fim mulţumiţi. Nu ne lipseşte niciodată, într-adevăr, să fim dispuşi a primi tot ceea ce Cristos ne refuză.

Facă-se voinţa noastră

Indic încă o posibilitate de răsturnare a acelei cereri fatidice. Reuşim s-o transformăm mai mult sau mai puţin astfel: “Doamne, noi vrem ca Tu să ne ceri ceea ce facem…” Mă explic. Ne rugăm, în Tatăl nostru: Facă-se voia ta”. Dar subînţelegem ca El “să vrea” ceea ce vrem să facem noi sau de-a dreptul suntem gata să facem. Doamne, cere-mi şi ceea ce vrei. Numai să intri în programele mele, în dorinţele mele şi în gusturile mele. Cere-mi, te rog, să fac după voinţa mea.

Cunosc persoane care vin să ceară sfaturi asupra unor decizii luate, despre alegeri deja făcute. În loc de sfaturi, cer confirmări, aprobări. Sfaturile, de fapt, sunt acceptate numai dacă corespund cu punctele de vedere proprii. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Domnul. Mergem laEl, nu pentru a-l întreba, de a pune în discuţie,a încerca să înţelegem proiectele sale în privinţa noastră, ci pentru a-l convinge să “vrea” exact tot ceea ce am stabilit (şi este plăcut) pentru noi.

 

* * *

 

Dumnezeu are nevoie de lideri… lideri in slujire…

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu de mult, la o emisiune televizată prezentatorul spunea că dorinţa de celebritate este păcatul secolului nostru, acel păcat care îi face pe atâţia să recurgă la tot felul de mijloace doar pentru a fi în centrul atenţiei şi a câştiga un “renume”. Şi judecând realitatea cotidiană ne dăm seama că această afirmaţie nu este tocmai falsă!

Însă ascultând Liturgia Cuvântului de astăzi vedem că tentaţia celebrităţii a existat dintotdeauna şi chiar am putea crede că şi cei doi apostoli, fiii lui Zebedeu, se apropie de Isus cu această intenţie. Am fi tentaţi să credem că Isus îi condamnă pentru gestul lor şi ne îndreptăţeşte şi pe noi să facem acelaşi lucru. Însă, ar fi o interpretare plină de subiectivism (spunându-ne: Slavă Domnului că nu suntem ca ei!) şi totodată o interpretare părtinitoare şi chiar greşită. Recitind fragmentul evanghelic putem descoperi, cu stupoare chiar, că nimic din reacţia lui Isus nu are de-a face cu reproşul sau condamnarea. Ba chiar putem descoperi o tactică pedagogică subtilă şi un sentiment de înţelegere din partea lui Isus. Ceea ce putem observa este faptul că cei care nutresc resentimente şi chiar condamnare faţă de cei doi apostoli sunt chiar colegii lor, ceilalţi apostoli, care au şi ei aceleaşi aspiraţii dar nu au curajul de a le exterioriza şi de a i le prezenta lui Isus. Deci ar fi părtinitor din partea noastră să îi judecăm şi să-i condamnăm pe cei doi apostoli care au curajul de a-şi face cunoscute intenţiile şi să-i considerăm nevinovaţi pe cei care, deşi nutresc aceleaşi dorinţe, nu au curajul de a le face cunoscute. Totodată ar fi greşit să rămânem cu impresia că Isus doreşte ca cei care îl urmează să fie nişte persoane fără nici o prestanţă, fără importanţă, care să treacă prin viaţă ca nişte necunoscuţi, căci nu este deloc aşa!

Ce se întâmplă de fapt? E simplu. Isus recunoaşte în cei doi apostoli ai săi dorinţa naturală (şi oare nu se spune că cu cât eşti mai natural, cu atât eşti mai supranatural!?) de a fi primii, dorinţă pe care nu o condamnă dar pe care o dirijează spre o înţelegere şi o trăire nouă. Observăm chiar că Isus îşi îndreaptă învăţătura sa nu doar către cei doi apostoli, ci către toţi cei doisprezece, recunoscând această dorinţă naturală prezentă în toţi.

Privind la învăţătura pe care Isus o oferă apostolilor săi, vedem cum adevăratul ucenic, adevăratul urmaş al lui Cristos, este acela care păstrează mereu dorinţa şi aspiraţia de a fi primul, însă primul în slujire, aşa cum însăşi Învăţătorul a făcut. Slujire care are mereu în centrul atenţiei binele suprem al celuilalt, adică mântuirea. Totodată, slujire dispusă ca trecând prin împărtăşirea slăbiciunilor celuilalt (cf. lecturii a doua) să meargă până la zdrobirea de sine în suferinţă pentru a aduce ispăşire şi îndreptăţire celuilalt (cf. prima lectură).

Este o învăţătură nouă şi surprinzătoare prin exigenţele ei, însă nu o învăţătură iluzorie sau imposibilă. Pentru a ne convinge de acest fapt este de ajuns să ne amintim că cei doi apostoli care se apropiau de Isus pentru a cere să ocupe locurile cât mai apropiate de El în Împărăţia sa, cei doi Fii ai Tunetului, sunt cei care într-adevăr l-au urmat cel mai îndeaproape. Iacob a fost primul dintre apostoli care şi-a dat viaţa pentru mărturisirea Evangheliei, iar Ioan a fost cel care apropiindu-se cel mai mult de inima milostivă a lui Isus a reuşit să ne transmită cea mai profundă revelaţie despre fiinţa lui Dumnezeu care este Iubire.

Cum a fost posibilă o astfel de transformare în viaţa acestor doi apostoli şi ucenici ai lui Cristos? Răspunsul îl găsim în încrederea deplină pe care cei doi şi-au pus-o în Cristos şi în împlinirea cuvântului său.

Într-o bună zi pastorul unei mici comunităţi religioase, dorind să îi facă de râs pe cei doi preoţi creştini din oraşul în care era, s-a prezentat la ei. După ce le-a ascultat învăţătura, le-a spus: Să presupunem că eu aş avea aici un pahar cu otravă. Dacă voi acceptaţi să beţi otrava şi rămâneţi în viaţă, eu – şi nu doar eu, ci şi întreaga mea comunitate – ne vom alătura religiei creştine. Dar dacă voi nu acceptaţi să beţi otrava, nu pot decât să cred că sunteţi ucenici falşi ai lui Cristos, deoarece nu aveţi încredere în cuvintele şi promisiunile Învăţătorului vostru. Această propunere i-a cam pus în dificultate pe cei doi preoţi creştini care de mult se străduiau să facă cunoscută adevărata evanghelie celor din acea comunitate religioasă. După câteva momente de răgaz şi de discuţii, cei doi preoţi i-au spus acelui pastor: Uite noi avem un plan: tu bei otrava şi apoi noi te vom învia din morţi.

Aceasta trebuie să fie atitudinea de totală încredere a ucenicului lui Cristos: nu doar că acele cuvinte şi promisiuni pe care le-a făcut Cristos în timpul vieţii sale pământeşti se vor împlinii, ci mai ales, că slujindu-l pe celălalt şi împlinirea mântuirii celuilalt, ucenicul va avea puterea să înfăptuiască faptele Învăţătorului său.

 

* * *

 

Duminica a XXIX-a de peste an (comentariu pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Lucian Avădăni
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu câteva zile în urmă am citit evanghelia din această duminică pentru a începe să meditez asupra ei şi mi-a venit oarecum să râd pentru că am observat că apostolii sunt de-a dreptul încăpăţânaţi. Aţi observat şi voi acest lucru?

Să ne reamintim: în septembrie am citit că cei doisprezece se certau pentru a stabili cine este cel mai mare, adevărat? Isus le explică cu blândeţe că nu este cazul să se facă astfel de clasificări sau clasamente. La începutul lunii octombrie, ce am citit în Evanghelia după sfântul Marcu? Că apostolii voiau să împiedice un om care scotea demoni în numele lui Isus pentru că nu făcea parte din grupul celor care-l urmau, vă amintiţi? Şi din nou, Isus le explică faptul că nu sunt de folos aceste diviziuni, aceste diferenţe…noi/ei, grupul nostru/ceilalţi, ci că se poate bucura întotdeauna de ceea ce este bun. Cineva s-ar putea gândi că, după explicaţii atât de clare din partea Învăţătorului, apostolii au înţeles în sfârşit, au o idee clară despre acest subiect.

Dar ce? Iată că din nou, Iacob şi Ioan se prezintă în faţa lui Isus cu o cerere: “Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus: «Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte». El le-a zis: «Ce aţi vrea să fac pentru voi? ». Ei i-au răspuns: «Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire»“.

Vedem pentru început că Iacob şi Ioan vor un tratament special faţă de ceilalţi apostoli, vor un loc respectabil. Auzindu-l pe Isus vorbind despre Împărăţia sa, sau gândit la regii pământeşti, cu palatele lor şi cu săli de tron. Aşadar, dacă Isus este rege, atunci va şedea pe tronul său şi cei doi apostoli vor să şadă unul la dreapta şi altul la stânga, locurile cele mai apropiate de tron, cele mai importante!

Isus intervine şi răspunde: “Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?” El ştie foarte bine că primul tron pe care va urca este crucea şi în mod sigur Ioan şi Iacob nu doresc să fie crucificaţi! Astfel că, Isus le explică: “eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite”. Şi încă o dată, Isus le aminteşte ucenicilor că pentru a intra în Împărăţia sa nu sunt nevoie de tratamente speciale, locuri de cinste, ci este necesară logica Evangheliei, logica Iubirii: “Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor”.

În evanghelie Isus se referă în mod clar la pătimirea şi moartea sa pe cruce când vorbeşte de “paharul pe care îl voi bea eu”. Liturgia din această duminică ne ajută să înţelegem mai bine suferinţa trăită de Isus din iubire. Am ascultat-o în prima lectură prin cuvintele profetului Isaia: “Domnul a voit să-l zdrobească pe servitorul său prin suferinţă. Dar dacă îşi va da viaţa ca ispăşire pentru păcate, îşi va vedea urmaşii, îşi va prelungi zilele şi voinţa Domnului se va împlini prin el“. Cuvintele din profetul Isaia descriu ceea ce se va petrece în misterul pascal: Isus este numit de Isaia “om al durerilor” pentru că ştie bine ce înseamnă suferinţa, a experimentat-o el însuşi, în trupul său.

Cu puţin timp în urmă, am citit un articol despre un mare spital din Orient, nu-mi amintesc dacă În Hong Kong sau Singapore, unde s-a realizat un robot-doctor perfect. Din punct de vedere practic este infailibil. Îi este suficient să preleveze o picătură de sânge din degetul pacientului pentru a-i da imediat diagnosticul, adică a spune de ce boală suferă persoana. În memoria sa electronică sunt date despre toate bolile cunoscute până acum şi robotul-doctor ştie să elaboreze noile informaţii referitoare la persoana care stă în faţa sa pentru a le confrunta cu baza sa de date. Datorită acestui lucru, vizita la pacienţi, în fiecare dimineaţă, se putea face foarte repede. Totuşi, s-a observat un lucru curios: oamenii nu doreau să fie vizitaţi de robotul-doctor: toţi preferau medicul în carne şi oase!

Este adevărat că o fiinţă umană poate să greşească, nu poate să ţină minte totul, nu poate să dea un diagnostic cu un simplu gest…totuşi, medicul în carne şi oase ştie să asculte şi mai ales poate să înţeleagă suferinţa. Ştie să stea alături de un copil căruia îi este frică de o injecţie, ştie să-l consoleze pe cel care este împovărat de suferinţă… Doctorul care nu este un robot a experimentat în viaţa sa, pe pielea sa, ce este suferinţa, ce este durerea, ce este frica! În timp ce robotul-doctor rămâne indiferent în faţa unuia care plânge, care se lamentează, şi ia în consideraţie doar informaţiile clinice şi atât, medicul care este persoană umană ştie să înţeleagă ceea ce trăieşte bolnavul de lângă el.

Aceeaşi gândire o avea în minte chiar şi autorul Scrisorii către evrei, în lectura a doua, când scrie: “Noi nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi slăbiciunile noastre, căci el a fost încercat în toate, asemenea nouă, afară de păcat“, adică: Isus, marele nostru preot, a experimentat el însuşi suferinţa, teama, durerea şi aşadar, poate să înţeleagă slăbiciunile noastre, fragilitatea condiţiei noastre umane.

Isus ştie în trupul său ce trăieşte fiecare persoană! Este om perfect în toate, în afară de păcat, şi trebuie să ne bucurăm gândindu-ne la comuniunea sa cu fiecare dintre noi, la faptul că este alături de ceea ce fiecare bărbat şi fiecare femeie trăieşte în viaţa sa!

Este un motiv de mângâiere şi de speranţă să ştim că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu apropiat, mereu! Nu este un Dumnezeu care stă fericit în cerul său, care se ocupă doar de treburile sale şi nu se preocupă de noi! Nu! În Isus avem dovada acestei iubiri faţă de noi. În Isus avem certitudinea că Dumnezeu cunoaşte şi înţelege tot ceea ce creaturile umane trăiesc. După cum zicea Isaia, este omul durerilor, este Dumnezeu care cunoaşte în trupul Fiului său Isus ce este suferinţa, frica, oboseala, durerea, plânsul…

Ştiind că Isus a experimentat toate acestea, putem să ne adresăm lui cu încredere, în orice situaţie: “să ne apropiem cu încredere de tronul harului, pentru a primi îndurare şi har şi pentru a fi ajutaţi la momentul potrivit”. Într-adevăr, suntem siguri că putem să cerem ajutor de la Isus în orice necesitate a noastră.

Acum, în liniştea inimii, să ne gândim un moment: care cuvânt al Domnului vreau să-l păstrez în minte în timpul acestei săptămâni?

Vreau să-mi amintesc în fiecare zi că pentru a fi primul în Împărăţie trebuie să mă fac slujitorul tuturor în iubire?

Vreau să-mi amintesc în fiecare zi că Dumnezeu mă iubeşte şi că este mereu alături de mine?

Sau poate vreau să-mi păstrez gândul că în persoana Fiului Isus chiar şi Dumnezeu ştie ce este suferinţa omului, teama, tristeţea?

În linişte, acum, să alegem care bogăţie a Cuvântului lui Dumnezeu voim să-l păstrăm în adâncul inimii.

Comentariu îngrijit de Daniela De Simeis

 

* * *

 

Duminica a 29-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 10,35-45

Cererea lui Iacob şi Ioan

35 Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, s-au apropiat de Isus şi i-au spus:

- Învăţătorule, am vrea să ne împlineşti o rugăminte.

36 El le-a zis:

- Ce aţi vrea să fac pentru voi?

37 Ei i-au răspuns:

- Dispune ca noi să stăm unul la dreapta ta şi altul la stânga ta, atunci când vei veni în mărire.1

38 Isus le-a zis:

- Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea eu şi să primiţi botezul pe care îl voi primi eu?

39 Ei i-au răspuns:

- Putem!

Isus le-a zis:

- Paharul pe care îl voi bea eu îl veţi bea şi voi şi botezul pe care îl voi primi eu îl veţi primi şi voi, 40 dar eu nu pot dispune ca cineva să şadă la dreapta sau la stânga mea, pentru că aceste locuri sunt ale acelora pentru care au fost pregătite.

41 Ceilalţi zece au auzit şi au fost cuprinşi de indignare din cauza lui Iacob şi Ioan. 42 Isus i-a chemat şi le-a spus:

- Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. 43 Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru; 44 cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. 45 Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi.

____________________________________________________________________________________

1 10,37 În timpurile lui Isus, oficialii mai importanţi dintr-o împărăţie stăteau la stânga şi la dreapta regelui.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Textul pe care tocmai l-am citit se află imediat după a treia vestire a Pătimirii pe care o face Isus în Evanghelia după sfântul Marcu (10,32-34). Este realmente surprinzător să vedem că discipolii Domnului nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă. Isus vorbeşte despre pătimirea sa şi ei nu înţeleg nimic din asta, se află în altă sintonie…

Totul începe cu cererea lui Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu. Se apropie de Domnul şi îi cer favoarea de a sta unul la dreapta şi altul la stânga atunci când Isus va fi în împărăţia sa glorioasă. Discipolii încă mai cred că Isus este un “Mesia” politic sau social care vine să realizeze o “revoluţie” politică în plus după criteriile lumii. Nu au înţeles că “revoluţia” lui Isus este profund spirituală. Însă Domnul le răspunde: “Nu ştiţi ce cereţi…”.

Totuşi, imediat, Domnul le pune o întrebare: sunt ei dispuşi sau nu să îndure aceleaşi suferinţe pe care le va îndura El. Ei foarte siguri, răspund că sunt dispuşi. Isus ia cuvântul şi ratifică faptul că vor suferi mult, însă clarifică şi faptul că Tatăl este cel care decide cine stă la dreapta şi la stânga în Împărăţia lui Isus.

Se pare că ceilalţi discipoli au participat la conversaţie. Sunt cuprinşi de indignare din cauza fiilor lui Zebedeu… Însă: de ce se supără? Pentru că cererea fraţilor nu are sens sau pentru că şi ei doreau locurile acelea? Textul nu clarifică asta însă prin explicaţia lui Isus care urmează, făcută “tuturor”, s-ar părea că ceilalţi zece nu stăteau foarte departe de atitudinea lui Iacob şi Ioan.

Isus face atunci o cateheză excelentă despre tema puterii şi autorităţii. Conducătorii guvernează cu autoritate absolută şi nu permit nimic, îşi impun rău autoritatea lor… Însă între discipolii Domnului nu trebuie să se întâmple asta: cel care vrea să fie în centrul puterii şi autorităţii va trebui să aibă atitudinea servitorului, a sclavului… Cine este exemplul şi modelul acestei atitudini? Însuşi Domnul, Fiul Omului, care nu a venit ca să fie servit ci ca să servească şi să-i răscumpere pe fraţi de păcat.

Pentru a ţine cont: Împreună cu Petru, fraţii Iacob şi Ioan apar de multe ori împreună însoţindu-l pe Isus în momentele mai intense şi speciale ale activităţii sale. De exemplu: Mc 1,19; 1,29; 3,17; 5,37; 9,2; 13,3; 14,33.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 20,20-28; Lc 22,24-27.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar termenul “Fiul Omului”.

Întrebări pentru lectură

- Cine se apropie de Isus la începutul relatării?

- Ce îl întreabă pe Domnul? Ce îi cer?

- Cum reacţionează Isus? Ce le răspunde?

- Ce “contra-întrebare” le pune Învăţătorul?

- Ce răspund Iacob şi Ioan?

- Cum încheie Domnul dialogul început cu fiii lui Zebedeu?

- Ce se întâmplă după aceea?

- Care este sentimentul şi atitudinea celorlalţi zece discipoli faţă de Iacob şi Ioan?

- De ce sunt supăraţi ceilalţi zece?

- Ce face Isus?

- Ce le spune? Care este conţinutul explicaţiei lui, al catehezei lui?

- Ce comparaţie face Domnul?

- Cine este modelul şi exemplul absolut de dăruire şi de slujire faţă de ceilalţi oameni?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Ce lucruri îi cer lui Isus?

- Cum este astăzi rugăciunea mea de cerere adresată Domnului?

- Îi cer Domnului lucruri care nu corespund, aşa cum fac în acest text Iacob şi Ioan?

- Cred, asemenea lui Iacob şi Ioan, că a fi discipol al Domnului implică un “privilegiu” conform criteriilor din lumea aceasta?

- Îmi place mereu să caut “primele locuri”?

- Tind “să mă acomodez” pentru a mă simţi bine?

- Sunt condescendent cu aceia care au putere pentru a obţine beneficii particulare cu orice preţ?

- Ce cred despre răspunsul lui Isus dat fraţilor Zebedeu? Cum mă afectează astăzi acest răspuns conform propriei mele situaţii?

- Mă indignez datorită atitudinilor imature şi incorecte ale celorlalţi? În ce aspecte mă afectează? Dacă mă indignez, de ce fac asta?

- Mă simt parte din acei “toţi” (versetul 42) pe care-i cheamă Isus pentru a le face cateheza?

- Ce se întâmplă astăzi cu aceia care ne conduc? Se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce descrie Domnul? În care lucruri da şi în care lucruri nu?

- Există astăzi “autoritarismul” sau abuzul de autoritate? În ce ambiente? În ce formă?

- Faptul negativ al abuzului de autoritate: există şi în viaţa mea? Dar în viaţa noastră?

- Cum se exercită autoritatea în familia mea, în prietenii mei, în grupul meu, în Biserică? Se exercită cu atitudinea de umilinţă şi slujire sau cu “autoritarism”?

- Cum exercit eu puţina sau multa autoritate care pot ajunge s-o am în viaţa mea după propriile mele responsabilităţi? Caut să primeze dăruirea, slujirea şi umilinţa? Sau mă las “contagiat” de criteriile lumii?

- Îl iau pe Isus, Domnul, ca model de dăruire şi de slujire?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciunea noastră la Dumnezeu care pregăteşte ultimul pas din Lectio Divina, acţiunea, vă propunem un număr din Documentul de la Aparecida al Episcopatului Latinoamerican şi din Caraibe.

Documentul de la Aparecida 14b

…Aici se află provocarea pe care o înfruntăm: să arătăm capacitatea Bisericii de a promova şi a forma discipoli şi misionari care să răspundă la vocaţia primită şi să comunice pretutindeni, prin revărsare de recunoştinţă şi veselie, darul întâlnirii cu Isus Cristos. Nu avem altă comoară decât asta. Nu avem altă fericire nici altă prioritate decât să fim instrumente ale Duhului lui Dumnezeu, în Biserică, pentru ca Isus Cristos să fie întâlnit, urmat, iubit, adorat, vestit şi comunicat tuturor, în pofida tuturor dificultăţilor şi rezistenţelor. Aceasta este cea mai bună slujire – slujirea lui! – pe care Biserica trebuie s-o ofere persoanelor şi naţiunilor.

Am subliniat fraza finală din acest paragraf dat fiind faptul că acolo se insistă pe atitudinea de slujire pe care trebuie s-o aibă Biserica şi, de aceea, este atitudinea tuturor discipolilor misionari.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a favoriza contemplaţia cu acest text biblic poate să ajute luarea părţii a doua a versetului 43, recreând-o în modul următor la persoana întâi singular:

- Dacă vreau să fiu important, va trebui să-i slujesc pe ceilalţi…

- Dacă vreau să fiu important, va trebui să-i slujesc pe ceilalţi…

- Dacă vreau să fiu important, va trebui să-i slujesc pe ceilalţi…

Repetaţi în mod ritmic gândindu-vă la situaţiile vieţii care au apărut în lumina meditaţiei şi a rugăciunii.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Alegerea unei atitudini de slujire a fraţilor: simplă, obişnuită şi realizabilă. Asumarea angajamentului de a o realiza mereu când Domnul pune această situaţie în orizontul vieţii noastre.

Propunere comunitară

- Realizaţi o întâlnire cu prietenii tineri pentru a dialoga şi a confrunta această temă a autorităţii în lumea actuală. Conversaţi despre ceea ce se vede în lumea înconjurătoare şi despre ceea ce se percepe în propriul ambient de tineret… Cât de departe suntem de propunerea lui Isus?…