Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica Sfinților Strămoși (a XXVIII-a după Rusalii, a XI-a după Înălțarea Sfintei Cruci)
Evanghelia: Luca 14,16-24
Apostolul: Coloseni 1,12-18

Luca 14,16-24

Iar El i-a zis: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; Și a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemați: Veniți, că iată toate sunt gata. Și au început unul câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Țarină am cumpărat și am nevoie să ies ca s-o văd; te rog iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci, și pe neputincioși, și pe orbi, și pe șchiopi adu-i aici. Și a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slugă: Ieși la drumuri și la garduri și silește să intre, ca să mi se umple casa, Căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
Diverși alți autori
Diverși alți autori
pr. Mihai Tegzeș
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeș
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Marele banchet

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Stăpânul sărbătorii s-a asigurat de două ori că oaspeții săi au primit invitațiile. A trimis două invitații fiecăruia: prima a fost spunând fiecăruia în parte că este invitat; a doua, în ziua cinei mari, anunțând că totul este pregătit: “Veniți, că iată toate sunt gata.”

“Veniți!” Evanghelia nu este atât o poruncă, ci mai degrabă o propunere; nu atât o cerință cât un dar – o invitație la a lua parte la bucuria incredibilă a Împărăției. “Veniți!” Dumnezeu vă așteaptă! El este gata să îi primească pe săraci, pe orbi, pe șchiopi. El este pregătit pentru toți cei care și-au trăit existența pe autostrăzile dar și pe străduțele vieții. El îi invită pe toți: “Veniți, că iată toate sunt gata.”

Așa cum un păstor își caută oaia pierdută, așa cum un om se apleacă în genunchi să caute o monedă rătăcită, așa cum un părinte așteaptă ca fiul să i se întoarcă din nou acasă, așa și Dumnezeu mereu caută, cheamă, invită. “Veniți, că iată toate sunt gata.” Veniți voi cei care căutați sensul vieții. Veniți voi cei înfometați și însetați de dreptate. Veniți voi cei apăsați de greutatea păcatului și a vinovăției. Veniți voi care sunteți îngrijorați și temători. Veniți voi cei care jeliți. Veniți voi cei care căutați pacea și împlinirea. Veniți “căci masa este bogată. Bucate regești sunt. Vițelul este gras. Nimeni să nu fie flămând. … Bucurați-vă de bogăția de bunătăți. … Nimeni să nu mai plângă pentru că a căzut din nou și din nou; pentru că iertarea s-a ridicat din mormânt. Nimeni să nu se mai teamă de moarte; de moarte ne-a eliberat Mântuitorul.” (Rugăciunea pascală a Sf. Ioan Gură de Aur)

 

Religia lui “vino”

Dr. Karen Homey, faimosul psihiatru, vorbea despre “tirania lui ‘trebuie’”. Trebuie să fac aceasta. Trebuie să fac cealaltă. Dacă punem prea mulți “trebuie” pe umerii unei persoane, îl putem îmbolnăvi emoțional. Există mulți oameni care consideră creștinismul o astfel de religie tiranică, a lui “trebuie”. Pentru ei, creștinismul nu este altceva decât o serie de porunci. Nu trebuie să faci aceasta. Nu trebuie să faci cealaltă. Dar creștinismul nu este în primul rând sau cel mai mult o religie a lui “trebuie”. Este în primul rând și cel mai mult o religie a lui “vino”. Marea putere a lui Cristos nu stă în “Să nu faci” ci în acest “Vino la mine”. Vino să fii umplut cu Duhul Sfânt. Vino să fii umplut cu puterea prezenței lui Dumnezeu. Dacă venim, la El, atunci trebuie să facem cu siguranță unele lucruri, dar nu pentru că “trebuie” să le facem, ci pentru că ne face plăcere să le facem ca expresie a iubirii noastre pentru Isus.

Comentând acest cuvânt, “vino”, și în special cuvintele lui Isus “veniți la mine toți cei trudiți”, Sf. Ioan Gură de Aur scria aceste cuvinte prețioase: “Invitația sa este una din bunătate. Bunătatea ei este dincolo de orice imaginație. ‘Veniți la mine toți’, nu doar stăpânii ci și cei stăpâniți, nu doar bogații, ci și săracii, nu doar cei liberi, ci și sclavii, nu doar bărbații, ci și femeile, nu doar cei tineri, ci și cei bătrâni, nu doar cei întregi la trup, ci și cei mutilați, voi toți. El spune: veniți! El nu face diferență între sclav și liber, nici între bogat și sărac, ci toate aceste inegalități le pune deoparte. ‘Veniți’, spune El, ‘toți cei trudiți și apăsați!’ Și priviți pe cine îi cheamă! Pe cei care și-au petrecut viața încălcând legea, pe cei apăsați de păcate, pe cei care nu își mai pot ține capul sus, pe cei plini de rușine, pe cei care nu mai pot vorbi. Și de ce îi cheamă? Nu pentru a-i lua la rost sau pentru a-i judeca. De ce atunci? Pentru a le ușura durerea, pentru a le lua poverile apăsătoare.”

 

El a venit!

Când Isus spune “Vino”, nu stă în vârful unei scări lungi și înalte, ce ajunge în ceruri, de unde ne face semn să începem să urcăm treptele. El însuși coboară treptele pentru a sta cot la cot cu noi. El a venit între noi. “Pentru noi și pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri și s-a întrupat de la Spiritul Sfânt și din Maria Fecioară s-a făcut om” (Crezul nicean). “Ea l-a născut pe Fiul ei și l-a înfășat în haine și l-a așezat în iesle.” El a venit, s-a născut într-un grajd. A venit și a murit pe cruce. A venit să pregătească pentru noi banchetul mântuirii. Iar acum – astăzi – își trimite slujitorii să ne comunice invitația sa: “Vino, că iată toate sunt gata.”

În loc să fie acceptată, această prețioasă invitație este respinsă. “Țarină am cumpărat… Cinci perechi de boi am cumpărat… Femeie mi-am luat… nu pot veni.” Acesta a fost răspunsul. Nu același răspuns îl dăm și astăzi? Marea noastră tragedie este că sfârșim prin a accepta invitațiile greșite. Pierdem banchetul, viața abundentă în Cristos, pentru ceva mai mic, mai trecător. Și Isus plânge: “Ierusalime, Ierusalime… de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit” (Matei 23,37).

“Vino, că iată toate sunt gata.” “Dar”, obiectezi tu, “nu sunt demn să vin. Hainele mele nu sunt pe măsura evenimentului. Și nici nu aș ști cum să mă comport în palatul Stăpânului.” Nu pricepem că nu contează. Invitația este adresată tuturor: celor care trăiesc pe străzi, celor care locuiesc în case din cartoane, precum și celor ce stau în vile de lux. Vino! Vestea bună este că nu trebuie să fii perfect pentru ca să accepți invitația. Vino așa cum ești – cu toate păcatele și durerile tale, cu slăbiciunile și eșecurile tale, cu problemele și cu neliniștile tale. Vino la singurul care poate să te ierte și să te vindece. “Vino, că iată toate sunt gata.” Zece leproși au venit… și au fost vindecați. Un orb a venit… și și-a recâștigat vederea. Un olog a venit… și l-a însănătoșit. Păcătoși au venit… și au fost iertați. Mort… și a fost adus la viață. “Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6,37).

“Vino, că iată toate sunt gata.” A veni la Isus este un drum al vieții. Începe cu botezul. Presupune zi de zi încredințare, căință, ascultare, venerație, rugăciune, lectură biblică și Împărtășanie. Presupune a merge zilnic alături de Isus. Nu înseamnă doar “vino!” ci și “mergi!” Mergi în lume și fii discipolul meu. Fii slujitor Mie. Fii lumină. Fii sare.” Nimeni nu va cunoaște vreodată strălucirea banchetului, bunătatea mâncării sau bucuria de a lua parte la această minunată fraternitate, dacă nu lăsăm deoparte scuzele și dacă nu îndrăznim să acceptăm invitația. Vino la El și fii sigur că în ultima zi El te va primi cu un mare “VINO!”: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”

 

Rugăciune

Doamne, vin. Fără scuze. Fără alibiuri. Știu că nu sunt demn. Vin de pe străzi. Fără tine am trăit ca un orb, ca un olog. Vin la Tine înfometat și însetat. Vin să îmi dai hrană la acest ospăț. Amin.

 

* * *

 

Duminica Sfinților Strămoși

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

În Apocalipsul Sfântului Ioan, Apostol și Evanghelist, Isus se definește pe sine astfel: “Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul. Celui ce însetează Eu îi voi da în dar din fântâna apei vieții” (Apocalips XXI, 5). Tot Sfântul Ioan în prologul Evangheliei sale, ne spune despre Isus: “La început a fost Cuvântul și cuvântul era în Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut, și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut” (Ioan I, 1-3). Da, El, Cuvântul veșnic, Fiul lui Dumnezeu este începutul întregii existențe materiale și spirituale și totodată scopul suprem spre care trebuie să tindă întreaga creație, și în mod deosebit și conștient omul. Pe om, Dumnezeu l-a creat mai presus de fire, dăruindu-i, prin harul sfințitor, demnitatea de fiu adoptiv al Său, cu dreptul de a se împărtăși de fericirea Sa cerească. În scopul împlinirii acestui destin supranatural, Dumnezeu nu numai că a pus în slujba omului toate făpturile, ci l-a înzestrat și cu niște privilegii peste exigențele naturii lui: cu știința infuză (vărsată), cu echilibrul perfect al poftelor biologice, cu scutirea de suferințe și de moarte. Toate aceste privilegii însă, primul om și toți urmașii săi le-au pierdut prin încălcarea unei simple opreliști, porunci, de a cărei respectare este legată păstrarea și transmiterea lor posterității. Acesta a fost păcatul originar.

Din moment ce omul s-a răzvrătit contra voinței Creatorului, era firesc ca și poftele sale instinctuale, până atunci supuse voinței omului, să se răzvrătească împotriva lui, împotriva legii minții, provocând în el acea continuă luptă contra minții și ajungând să-l pervertească în așa măsură încât și-a făcut din vicii idoli, cărora le aducea jertfe. Ura, invidia, lăcomia, închinarea la vițelul de aur, desfrâul, setea de dominare și putere, disprețul pentru semeni au dus individul și popoarele la mizerie, crime și războaie. Mai jos omul nu putea să cadă. Din această prăpastie a păcatului și a urmărilor lui tragice, omul singur nu se poate salva. Avea nevoie de o nouă intervenție divină, care să-i dea putința de a se reabilita. Această a doua intervenție, după creare, a fost o re-creare, căci prin Întruparea și moartea lui Dumnezeu-Fiul, omului i-a fost redată demnitatea de fiu al Creatorului, pierdută prin păcat. Acesta este, după prima creare, al doilea eveniment hotărâtor pentru destinul omului și istoria omenirii.

Dacă, prin prima creare, Dumnezeu l-a înălțat pe om la Sine, îndumnezeindu-l prin harul sfințitor, prin a doua creare, adică prin Jertfa răscumpărării, Dumnezeu însuși S-a făcut om, ca pe om să-l facă – precum spune Sfântul Augustin – Dumnezeu, desigur nu prin natură, ci prin participarea la viața Lui. Astfel, omul ajunge din nou în contact vital cu Dumnezeu, care devine prietenul, fratele său, sufletul sufletului său, un trup cu El prin Sfânta Euharistie, Dumnezeu inspirându-i felul Său de a gândi, de a privi lumea, de a lucra, de a iubi. Această comuniune de viață, de iubire, își va atinge deplinătatea în veșnicie unde omul, cu trupul spiritualizat, se va uni în mod nevăzut cu Creatorul, Răscumpărătorul și Sfințitorul său la veșnicul ospăț ceresc, simbolizat, închipuit, prin Cina cea mare despre care ne vorbește pericopa citită azi, ospăț pregătit de Dumnezeu-Tatăl, din veșnicie, întregii omeniri, și, în primul rând, poporului ales, chemat să participe la el încă de aici de pe pământ, prin primirea cuvântului evanghelic, prin virtuțile teologice, prin care ne unim cu Dumnezeu în mod spiritual, și prin participarea la Cina Euharistică.

Dar, oare cum au răspuns evreii, cum au răspuns și răspund, în general, oamenii chemați la cina dumnezeiască a mântuirii? Cum prețuiește omul harul chemării la împărtășirea cu Dumnezeu?

“Și au început toți a-și cere iertare într-un chip” (Luca XIV, 18) spune parabola. Și cei care au refuzat invitația la ospățul mântuirii au fost tocmai evreii. Prin ei, mesajul Evangheliei trebuia să se răspândească și la celelalte popoare, căci Isus a venit pentru mântuirea tuturor. Iată de ce, în arborele genealogic al Mântuitorului, găsim și păgâni, de pildă pe moabiteanca Rut, soția lui Boz, străbunicul lui David, unul dintre strămoșii lui Isus. Pentru acest motiv, spre a sublinia universalitatea mântuirii, Biserica, în această a 28-a duminică după Rusalii și penultima dinaintea Sfintei Nașteri, sărbătorește pe toți strămoșii după trup ai Mântuitorului.

Ce i-a oprit pe cei invitați la cină și ce îi oprește, și azi, pe oameni, să primească mesajul mântuirii?

Răspunsul ni-l dă parabola: “Am cumpărat moșie și trebuie să merg s-o văd. Te rog să mă ierți” (Luca XIV, 18), se scuză primul invitat. Iată prima piedică ce îl reține și pe omul de azi, și dintotdeauna, de a-L primi pe Isus în viața Sa, de a se nutri cu Cuvântul Său, de a se împărtăși cu El: e pofta ochilor, adică iubirea dezordonată de bunuri vremelnice, punerea lor pe prim plan, mai presus de interesul veșnic al sufletului, prețuirea lor ca scop suprem al vieții. Această concepție îl face pe om nedrept, lacom, înșelător, împietrit în fața mizeriilor materiale și spirituale ale semenilor.

“Mi-am cumpărat cinci perechi de boi și merg să-i încerc. Te rog să mă ierți” (XIV, 19), se scuză al doilea invitat. Iată a doua piedică: trufia vieții. Cinci perechi de boi este și o avere, și un prilej de fală, de a atrage privirea și admirația altora asupra stării prospere – prilej de vanitate. Și câte s-ar putea spune despre vanitatea, mândria omului modern?

“M-am însurat, de aceea nu pot veni” (XIV, 20), iată și a treia piedică: pofta trupului. Bine – ar zice cineva -, dar în parabolă e vorba de o căsătorie, de un fapt legitim. Desigur, căsătoria este un sacrament, un lucru sfânt și sfințitor; dar și cel căsătorit trebuie să fie gata de a renunța chiar și la o plăcere legitimă atunci când Dumnezeu îl cheamă în mod special să-i împărtășească un dar, o bucurie, un favor spiritual. De aceea, mortificarea, adică renunțarea, înfrânarea, în general, prin care omul își menține pornirile instinctelor în limita ordinii firești, este o îndatorire a oricărui creștin, deoarece fără mortificare nu există mântuire: “De veți viețui după trup, veți muri (spiritualicește, n.n.) – ne avertizează Apostolul neamurilor -, însă de veți omorî cu spiritul faptele trupului vostru, veți trăi” (Romani VIII, 13). Și tot el: “Cei ce sunt ai lui Cristos și-au răstignit trupul cu patimile și poftele” (Galateni V, 24).

Ce răspundere gravă, înspăimântătoare, apasă pe conștiința tuturor factorilor vinovați de răspândirea acelor publicații imunde și criminale ce se vând la tot pasul, reviste obscene, ilustrate cu atâta nerușinare, romane captivante ce murdăresc sufletele tinerilor! Cei chemați să vegheze la formarea morală a tineretului stau pasivi la această campanie de pervertire a sufletelor și nu iau nici o măsură eficientă contra acestei prese criminale, deși acest genocid spiritual, care atentează la însăși ființa morală a națiunii, este mai dezastruoască decât genocidul fizic.

Iubiți credincioși,

Ne mai despart doar zece zile de marele mister al Nașterii Domnului, zile de post, care însă nu înseamnă numai renunțarea la anumite mâncăruri, deoarece, sub acest aspect – cum știm -, în urma relaxării disciplinei postului, postul Crăciunului nu se deosebește de celelalte perioade ale anului, ci înseamnă lupta contra celor trei pofte despre care am vorbit, pentru a-L întâmpina cu sufletul și inima curată pe cel Născut în ieslea Bethleemului, smerit ca un rob, despuiat de bogăție, de fast și glorie lumească, expus tuturor rigorilor iernii, crescut apoi în anonimat și ascultare de părinții pământești, pentru ca, mai târziu, tot din ascultare, după o viață plină de privațiuni, dispreț, batjocori și calomnii, să ni se ofere ca hrană în Banchetul Euharistic și ca jertfă de răscumpărare pe Cruce. Prin toate acestea El ni se dăruiește nu numai ca Mântuitor și Mijlocitor, ci și ca Model de despuiere de noi înșine și de lume, adică de tot ce în lume e potrivnic lui Dumnezeu și unirii noastre cu El.

Iată de ce, pentru a ne face vrednici de participarea la cina pe care Isus ne-o pregătește prin nașterea Sa și ne-o oferă la masa euharistică drept preludiu al Ospățului veșnic din Cer, trebuie să ne îmbrăcăm în virtuțile cu care El S-a coborât printre noi în noaptea de mister, în: blândețe, smerenie, răbdare, dezlipire, cu sufletul măcar, de cele vremelnice, acceptarea lipsurilor de tot felul – și ce ocazie de asemănare cu El ne oferă viața de fiecare zi -, toate în semn de pocăință, spre purificare, pentru ca apoi, reînnoiți sufletește prin spovedanie, să-L primim în ieslea sufletului prin împărtășirea cu Pâinea Euharistică, chezășia vieții și fericirii veșnice. Amin.

 

* * *

 

Despre chemarea lui Dumnezeu cea în multe feluri

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Chemarea lui Dumnezeu este veșnică mai înainte de facerea lumii (Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9)

Iubiți credincioși,

Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbește în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăția lui Dumnezeu. Chemarea sau vocația, “este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El” (Dicționar al Noului Testament, op. cit., p. 4).

Să știm, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri și că vechimea ei este veșnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simțite și văzute și pînă la sfîrșitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleșii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Așa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales și a chemat pe Noe și i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); așa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); așa a chemat pe Moise (Ieșirea 3, 1-4) și pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); așa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor și l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); și tot așa a chemat Dumnezeu pe sfinții prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).

La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos și a chemat pe sfinții Săi apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbește în Sfînta Scriptură și de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) și de chemarea credincioșilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă și chemări personale și particulare, precum a fost alegerea și chemarea lui Solomon la împărăție (I Paralipomena 22, 3-6) și chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta și dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).

În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voința și după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veșnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) și spre a fi sfinți fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).

Dar și mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite. Să știm că chemarea credincioșilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2), și prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) și prin aleșii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai știm că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată și nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).

Iată pe scurt pricinile și mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăință (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povățuiește la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfințenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viață (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate și la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne unește cu Iisus Hristos la una și aceeași nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moștenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), și la împărăția slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).

Oare omul poate să primească și să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber și l-a lăsat în mîna sfatului său (Înțelepciunea lui Solomon 2, 23; Ințelepciunea lui Isus Sirah 15, 14), și cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Acest lucru ni-l arată și cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie: “Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

Dacă ați ascultat cu atenție Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, ați auzit cum toți cei chemați la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că și-a cumpărat țarina și se duce să o vadă, altul că și-a cumpărat cinci perechi de boi și merge să-i încerce, iar altul că și-a luat femeie și nu poate merge (Luca 14, 18-20).

Iată și pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea și inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceștia mai întîi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu și în ziua Judecății de apoi vor lua mai mare pedeapsă decît Sodoma și Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).

Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) și la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceștia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) și de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veșnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).

Iubiți credincioși,

În cele ce urmează vom vorbi și despre cele mai de pe urmă chemări, care le va face Domnul la sfîrșitul lumii și în ziua Judecății de apoi. Mai întîi să arătăm cum va chema Dumnezeu cerul și pămîntul, după mărturia Sfîntul Duh care zice: “Chema-va cerul de sus și pămîntul ca să judece pe poporul Său” (Psalm 49, 5).

Această chemare a cerului și pămîntului se va face în ziua cea mare a Judecății de apoi. Milioane de trîmbițe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas și înfricoșat la porunca Domnului, chemînd la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulțime a îngerilor, și pămîntul de jos, adică toate popoarele pămîntului, pe toți păcătoșii din iad și pe înșiși demonii care i-au înșelat pentru a-i da morții.

În fața divanului de judecată al lui Hristos vor sta toți drepții și păcătoșii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfîntul Apostol Pavel și Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).

De aceea zice dumnezeiasca Scriptură că “va chema cerul de sus”, adică toate puterile din ceruri și toți îngerii împreună cu sufletele tuturor drepților, care, la glasul trîmbițelor, se vor coborî din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, ca să vadă și să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).

Atunci glasul trîmbițelor, va suna în sus și în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toți îngerii și pe toți drepții; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pămînt și pînă în iad. Pe pămînt, ca să deschidă toate mormintele și să învie toți oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toți diavolii și pe toți păcătoșii la judecata cea preasfîntă și preadreaptă a lui Dumnezeu. Iată ce zice despre aceste trîmbițe ale cerului Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul: “Înfricoșat este glasul trîmbițelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porți de aramă, vor dezlega și vor risipi legăturile morților” (Ușa pocăinței, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).

La chemarea acestor trîmițe va chema Dumnezeu cerul de sus și pămîntul de jos, ca să aleagă pe cei drepți de cei păcătoși, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viața veșnică, iar alții la munca veșnică (Matei 25, 46).

Dar să auzim, frații mei, și cea mai de pe urmă chemare ce o va face Mîntuitorul nostru Iisus Hristos către aleșii Săi, în ziua Judecății de apoi. Această prea fericită chemare, ne-o arată dumnezeiasca Evanghelie, zicînd: Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniți binecuvîntații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost și Mi-ați dat să mănînc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine (Matei 25, 34-36).

Deci, vedeți, că chemările lui Dumnezeu sînt veșnice și mai înainte de facerea lumii și de la începutul lumii acesteia văzute și simțite, pînă la sfîrșitul ei și pînă în ziua Judecății celei de apoi!

Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit pînă aici, să fim cu mare atenție, cu luare aminte și cu mare frică de Dumnezeu, cînd glasul conștiinței noastre ne cheamă la pocăință și la părăsirea răutăților noastre. Căci conștiința noastră este cea mai vie trîmbiță care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăință, la îndreptarea și la calea cea sfîntă a mîntuirii.

O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trîmbițe, adică glasul conștiinței noastre, care mereu ne cheamă la pocăință spre mîntuirea sufletelor noastre. O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conștiinței care strigă din lăuntrul nostru, zicînd: Omule, părăsește păcatele tale! Omule, vine moartea și te găsește în păcate și vei fi osîndit în focul cel veșnic! Omule, trezește-te la pocăință și vezi în ce stare ești, că nu știi ziua și ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viață! Auzi, omule, ce zice dumnezeiasca Scriptură: Astăzi de veți auzi glasul Lui, să nu vă învîrtoșați inimile voastre (Psalm 94, 8). Ascultați ce zice această trîmbiță, care pururea strigă din lăuntrul nostru: Ce faci, omule, unde mergi? De ce te încurci cu grijile lumii? De ce îți împlinești poftele trupului tău? De ce stai nespovedit, fără pocăință, ca și cum ai fi nemuritor?

Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: Privegheați și vă rugați, fiți gata că nu știți în care ceas vine sfîrșitul! Și iarăși: “Pocăiește-te, omule, ca să întîmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei și a toată fapta bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc” (Matei 25, 11-12).

O, frații mei, dacă ne-am trezi pînă mai avem vreme să auzim glasul acestei trîmbițe, adică al mustrării conștiinței noastre și dacă acest glas al lui Dumnezeu care ne cheamă la pocăință și la părăsirea păcatelor, nu l-am trece cu vederea, ce mare fericire am avea și în veacul de acum și în cel viitor!

Acest glas al lui Dumnezeu este conștiința noastră, este trîmbița cea tainică și sfîntă care călătorește cu noi în viața de aici, și pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi și pocăi. Conștiința este pîrîșul care mereu ne pîrăște pe calea acestei vieți, și ne mustră cînd greșim. Despre acest pîrîș zice, într-un anumit fel, Sfînta Evanghelie: Împacă-te cu pîrîșul tău pe cale, ca nu cumva pîrîșul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).

Iubiți credincioși,

În Sfînta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mîntuitorul lumii ne cheamă pe toți la Cina Sa cea mare. Ne cheamă la ospățul credinței adevărate. Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrănește din învățătura dreptei credințe, și să meargă la cina sectelor care se înmulțesc mereu și înșală pe mulți.

Ne cheamă Hristos la ospățul pocăinței, la masa mîntuirii. Să nu amînăm pocăința, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfînta Împărtășanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gîndim, Fiul Omului va veni!

Ne cheamă Iisus Hristos la ospățul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor și preoții satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica și la marile Sărbători cu toții la biserică?

De ce punem motive că “ne-am cumpărat țarine”, adică griji pămîntești, că “ne-am cumpărat cinci perechi de boi”, adică ne-am robit de patimi cele cinci simțiri, și că “ne-am luat femeie”, adică ne-am dedat la beții și desfrînări, mai ales Duminica și de aceea nu putem veni la ospățul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului și cu toți sfinții din cer? Căci vedem la Sfînta Liturghie, Duminica, mai mult bătrîni și văduve, dar tinerii și copiii dumnevoastră unde sînt? De ce nu vin cît mai mulți la slujbele bisericii, la Sfînta Liturghie? Hristos din cer se jertfește pe Sfînta Masă, sfinții și îngerii din cer cîntă cu noi în biserică, Mîntuitorul ospătează cu noi și ne hrănește cu scumpul Său Trup și Sînge, iar cei mai mulți dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beții, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate și ospătează cu necredincioșii, cu bețivii, cu sectanții și cu slugile întunericului?

Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvîntat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică și Sfînta Împărtășanie și ca citirea sfintelor cărți nu este alta pe pămînt!

Ajunge o săptămînă de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămînă, Duminica, în Biserica Domnului la Sfînta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum și pentru suflet, că în curînd vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunți, beții, certuri și desfrînări?

Să lăsăm dar tot păcatul și să ne pocăim de păcatele noastre. Creșteți-vă copiii în frica Domnului, rugați-vă mai mult și veniți la biserică, la cina cea mare a Mîntuitorului Hristos. De vom face așa, și pe pămînt vom fi fericiți și mulțumiți, și în cer cu îngerii, cu sfinții și cu Însuși Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Invitația

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Dragi frați în Cristos, Evanghelia de astăzi ne prezintă parabola marelui ospăț. Luca ne prezintă parabola în contextul unei discuții la masă avută de Isus în casa lui Simon Fariseul. Aflăm că un bogat a dat un ospăț la care a invitat mulți oameni. Conform obiceiului acelor vremuri, bogătașul și-a trimis slujitorii la oaspeți să le amintească de banchet.

“Veniți, că iată toate sunt gata.” Și totuși, trei invitați au transmis prin slugi regretele lor, oferind diverse scuze pentru care nu pot să accepte invitația primită. Primul tocmai își cumpărase o țarină și trebuia să își inspecteze noua proprietate. Ne putem închipui că nu și-a cumpărat țarina fără să o vadă înainte, dar când omul deține ceva adesea se naște în el o aroganță: probabil primul oaspete a refuzat invitația doar pentru a-și mai spăla ochii cu țarina, doar pentru a-și mai spune încă o dată: “e a mea, e toată a mea”.

Al doilea tocmai își cumpărase cinci perechi de boi și trebuia atunci să îi încerce. Este puțin probabil să nu fi știut ce boi a cumpărat, dar era prins în vâltoarea afacerilor; doar nu era să se întrerupă pentru ceva atât de stupid ca o seară de socializare cu vecinii lui. Nu putea să înțeleagă cum vecinii lui nu găseau o pierdere de vreme un astfel de ospăț. Afacerile, știe oricine, se află pe primul loc. Probabil se credea singurul om sănătos la cap din întreaga comunitate.

Al treilea om tocmai se căsătorise și de aceea nu putea veni. Ceilalți doi oaspeți măcar oferiseră ceva scuze; acesta însă a spus scurt: “nu pot veni”.

Care este semnificația parabolei, dragii mei? Marea sărbătoare este Preasfânta Euharistie, Trupul și Sângele Domnului. Slugile sunt preoții. Omul bogat este Dumnezeu Însuși. Invitații sunt toți oamenii botezați în numele Preasfintei Treimi. Vorbim aici deci despre Divina Liturghie.

Ce știm noi despre Euharistie? Este un Sacrament, la celebrarea căruia noi primim, sub chipul vizibil al pâinii și vinului, chiar Trupul și Sângele Celui care s-a întrupat pentru noi și a murit pentru mântuirea noastră. Sacramentul Preasfintei Euharistii a fost instituit de Domnul la Ultima Cină. Atunci le-a oferit discipolilor Săi pâinea, cu cuvintele: “Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Apoi le-a oferit potirul, cu cuvintele: “Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă, spre iertarea păcatelor”. Apoi i-a îndemnat să facă aceasta în amintirea Lui până la a doua Sa venire.

Esența Euharistiei este aceasta: oricine se apropie cu credință, venerație și puritate se împărtășește cu adevărat din chiar viața lui Cristos și devine una cu El, unindu-se cu Trupul și Sângele Său, o mlădiță vie unită cu Vița cea adevărată (Ioan 15,1), din care crește și înflorește. Fiecare credincios trebuie să participe la Sfânta Împărtășanie cât mai des posibil, pentru a aprinde în el flacăra vieții divine. Așa cum o mlădiță nu poate să dea rod dacă este despărțită de viță, nici noi nu putem să avem vieți rodnice decât dacă suntem întru Cristos.

Domnul ne invită astăzi să participăm la Marele Său Ospăț. “Veniți, că iată toate sunt gata.” Nu pot să cred că vreun credincios va refuza de Crăciun invitația adresată de Domnul. Oricine se apropie de Sfântul Potir, cleric sau laic, trebuie să o facă doar după o pregătire corespunzătoare; după ce a postit; după ce s-a spovedit lui Dumnezeu în prezența unui preot. Altfel, după cum spune Sfântul Pavel, “oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului” (1Corinteni 11,27).

Închei această predică cu o povestire adevărată. În vremuri străvechi, Alexandru cel Mare a vizitat cetatea Atenei. Aici s-a întâlnit cu un umil filozof pe nume Diogene, care era întins pe jos stând la soare. Alexandru cel Mare s-a așezat lângă Diogene, s-a prezentat și a început să își recite toate titlurile și realizările. După ce și-a terminat enumerarea, Alexandru l-a întrebat pe Diogene dacă este ceva ce el, marele Alexandru, poate să facă pentru Diogene. Filozoful, fără să se ridice, și-a mișcat doar puțin mâna, făcându-i semn lui Alexandru cel Mare să se tragă puțin mai încolo, pentru că îi bloca soarele.

Diogene avea un simț corect al valorilor. Cu toate titlurile și realizările lui, Alexandru cel Mare era pentru Diogene un simplu muritor. De soare avea mai multă nevoie. Soarele era mult mai valoros. Tot astfel, dragii mei, grijile de zi cu zi ni-l ascund uneori vederii pe Cristos, care este Soarele nostru. Așa cum fiecare ființă, plantă și animal are nevoie de soare, cu atât mai mult și noi avem nevoie de Domnul și Mântuitorul nostru Isus Cristos, fără de care viața adevărată ar fi imposibilă.

 

* * *

 

Suntem invitați la banchetul euharistic

Autor: Diverși alți autori
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia pentru această duminică este despre un om care organizează o petrecere mare dar fiecare găsește scuze pentru ca să nu vină la ea. Înțelegem că este un apropo la banchetul euharistic celebrat cu fiecare Liturghie. De câte ori nu celebrăm Liturghia în prezența a foarte puțini oameni… sau de câte ori duminica, deși biserica e plină la Împărtășanie, ca să primească Trupul și Sângele lui Cristos, vin doar câțiva… La fiecare Liturghie pregătim un mare banchet și însuși Domnul ne invită să venim și să participăm. “Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”, ni se spune. Sunt cuvintele cu care preotul îi cheamă pe credincioși să se apropie de acest mare Sacrament. Dacă nu vin să se împărtășească nu este atât pentru că au păcate mari, ci datorită lenei lor: au venit nepregătiți și așa rămân.

Un mare teolog descria cândva tocmai acest pasaj, folosindu-se de o analogie. Imaginați-vă că ați pregătit o masă mare și v-ați invitat prietenii la ea. Puneți toată mâncarea pe masă și toți se așează, se uită la ea, o admiră, dar în final se ridică fără să se atingă de ea. La final te ridici și tu, strângi toată mâncarea și o arunci. Cam așa se întâmplă duminica. Pregătim sărbătoarea și îi invităm pe credincioși să vină. Și cum nu vine nimeni, o aruncăm – desigur în sens figurat. Dacă nu suntem aici pentru primirea acestui Sacrament, atunci pentru ce suntem? Care este motivul venirii noastre la biserică: să ne uităm la ceea ce se întâmplă aici? Poate ați dori să punem un film în biserică și să servim popcorn.

Din păcate de ani mulți oamenii se tot înstrăinează de Sfânta Împărtășanie. Pentru mulți norma este: de două ori pe an. Trebuie să facem ceva pentru a schimba această practică. Harul pe care îl pierdem este un har pe care nu ne putem permite să îl pierdem. Dar noi suntem chemați să aducem lumină în această lume întunecată. Această lumină are nevoie de energie pentru a putea să ardă, iar energia vine de la Trupul și Sângele lui Cristos pe care îl primim la Sfânta Împărtășanie. Dacă nu ținem noi lumina aprinsă, cine o voi face? Căci dacă nu este lumină, întunericul câștigă teren. Ceea ce nu putem să permitem să se întâmple.

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a după Rusalii

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus se lasă interpelat de ascultătorii. Există o interacțiune. În câteva rânduri, pare că ascultătorii au fost cei care i-au suscită lui Hristos expunerea învățăturii. Fie printr-o întrebare, fie printr-un cuvânt sau acțiune corectă ori ba, oamenii îl fac pe Hristos să spună ceea ce știe El. Astfel, în fragmentul evanghelic de astăzi, Isus ne spune o pildă despre invitații la cină[1], parcă răspunzând la o afirmație a unui comesean al său care spunea: “Fericit este cel ce va prânzi întru împărăția lui Dumnezeu”.

Cu o altă ocazie, ne amintim, cineva care asculta cuvintele Domnului strigă la fel ca cel de astăzi: “Fericit este pântecele care te-a purtat”. Hristos se folosise și de ocazia respectivă pentru a enunța cu autoritate dumnezeiască adevărul că: “Într-adevăr este fericit sânul care l-a purtat, adică fericită este Maria care i-a dat trup omenesc – dar, continuând – fericit este cel care ascultă și împlinește Cuvântul lui Dumnezeu”.

“Fericit este cel ce va prânzi întru împărăția lui Dumnezeu” spunea un om oarecare (în ochii lui Dumnezeu nimeni nu este un oarecare!). Iar Hristos îi spune o poveste. Povestea unuia care a invitat pe mulți la cină.

Am priceput demult cu toții că Cel care invită la cină este Tatăl Dumnezeu iar invitații sunt fiii Săi, făpturile Sale, noi cu toții și unul fiecare.

În cadrul secular, cina are o oarecare latură aparte între mesele noastre zilnice. Aparte valența negativă pentru cei care sunt “atenți la linie” și sunt îngrijorați să nu mănânce seara ca să nu adauge kilograme ce ar putea strica la ținuta, totuși cina are o latură de intimitate și exprimă un cadru de prietenie. Dacă masa de dimineața ne asigură resursele energetice pentru muncă, dacă masa de la mijlocul zilei exprimă foarte bine necesitate, pauză, comuniune, cina însă conține acel dram de intimitate care ne face parcă să ne alegem persoanele cu care vom cina. Nu ne oprim mai mult asupra acestor detalii; textul evanghelic scrie de “cină”, dar tot așa de bine putea să fi fost vorba de un “prânz” pe care omul l-a pregătit pentru invitații săi.

Este oare fără semnificație citirea acestei pilde în Biserică în apropierea imediată a Crăciunului? Cină și Crăciun sunt totuși, chiar și la nivelul vieții obișnuite, asocieri ușor de imaginat. De Crăciun se face cină, se pregătesc mese, avem și suntem invitați. Totuși! Înainte de Nașterea Domnului, Biserica citește o pildă despre cină și ne poartă astfel cu gândul la Cina Domnului, la Cina de taină dinainte de patimă, la Cina de pe Golgota, la Cina de pe altar, la Cina veșnică a raiului. Parcă ar vrea să-și amintească astfel Biserica faptul că, încă de la Naștere, Domnul are în vedere o cină la care îi invită pe oameni. El se naște ca să devină Cină. Iconografia bizantină arată această unitate a întregului mister creștin; unele icoane reprezintă mormântul Mântuitorului ca o iesle: Dumnezeu se naște pentru ca să moară și să învie. Crăciunul ne arată într-adevăr că Dumnezeu este cu noi, că s-a coborât pe pământ (chiar dacă noi avem tendința să uităm că Domnul nu s-a instalat încă de tot aici și compromitem prima venire a Sa la noi cu o bucurie acoperită de cadouri și petreceri serbede, semn al nevoii noastre de a ne așeza la o cină sărbătorească definitivă). Și totuși, cina la care ne cheamă parabola nu este o cină pământească. Cina de Crăciun este legată de Cina cea de taină și este o anticipare a Cinei fără de sfârșit. În Luca, sensul invitației la cină este escatologic, îndreptat spre viitor. Este o masă împărătească și nupțială (de nuntă), îndoită temă mesianică[2].

Simbolica nupțială și cea a invitației la cină sunt teme apropiate în Scriptură[3]. Spre exemplu, Profetul Osea (cap. 2) explică bine în cheie nupțială și parabola noastră: poporul lui Dumnezeu, chemat să-i devină mireasă sfântă, a uitat de Creatorul său și și-a dăruit inima făpturilor, trăind în infidelitate față de Legământ; cu toate acestea Dumnezeu îi iartă infidelitatea și se unește în nuntă mistică cu făptura Sa prin taina întrupării lui Hristos. Insistând asupra indemnității femei pe care și-o alege de mireasă, Osea arată măreția iubirii lui Dumnezeu, care ne alege, oricât de mizerabili am putea fi. Tot așa se petrece și cu ultimi invitați din parabolă, chemați din piețele și ulițele cetății: săracii, ciungi, orbi, șchiopi. Dacă noi oamenii ne alegem invitații la cină dintre prieteni, pentru că cina înseamnă un cadru intim, la Cina Sa Dumnezeu ne alege pe fiecare ca pe un prieten intim al său. Eu cel sărac și șchiop sunt ales ca intim comesean al lui Hristos. Nici unul mai puțin decât un altul, toți cu aceleași chemare sfântă.

Prânzul de nuntă este iminent. Deja este ceasul cinei: “Veniți că toate sunt gata!” Există un acum al Evangheliilor, un acum potrivit al chemării la mântuire și un acum al răspunsului nostru. Pilda se încheie cu cuvintele omului care a invitat la cină, zicând: “Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea”. Isus trece acum și mă cheamă să îl urmez; nu mai invită și mâine și poimâine. Chemarea lui Dumnezeu nu are rolul să ne streseze. În fiecare zi avem lucruri urgente de făcut, iar Evanghelia ne mai adresează una! Nu. Urgența Sa nu se plasează printre alte urgențe din viața noastră de genul celor legate de serviciu, viața familială, mijloacele de transport și altele. Nu, sigur nu în acest sens ne cheamă Domnul “acum”. Mai degrabă înțelegem acest acum ca o condiție existențială a noastră pe pământ: totul se petrece în prezent. Noi oamenii nu putem răspunde altfel decât acum: nu se poate face binele pe mâine; nu pot participa la cină în viitor, dacă nu particip acum când deja a început.

Înțelepciunea și-a zidit casa, și-a junghiat vitele, și-a amestecat vinul, și a pus masa. Și-a trimis slujnicele, și strigă, de pe vârful înălțimilor cetății: “Veniți de mâncați din pâinea mea, și beți din vinul pe care l-am amestecat!”(Proverbe 9, 1-5)

p. Vasile G.

[1] Texte paralele : Mt 22, 1-14 – Lc 14, 16-24– Luca dă la invitație o versiune diferită de Mt, mai simplă, mai puțin dramatică și într-un context general al bunei folosințe evanghelice a prânzului. Diferențele cu Matei sunt atât de mari încât se discută încă dacă este vorba de două versiuni ale aceleiași parabole originale ori dacă fiecare din cei doi evangheliști nu relatează o parabolă autonomă a lui Isus însă care coincid totuși într-un anumit număr de puncte și în sensul general.

[2] Din contextul general al Evangheliei înțelegem că Mirele este Fiul Împăratului. (Mt 18, 23; Mc 2, 19; In 2, 8-9; In 3, 29).

[3] Simbolica nupțială este prezentă în toată Scriptura Cf. Gen 24,2-4; 24,54; 26,30; 29,22; 31,54; Ieș 24,11; Os 1,2; 2, 4-10; Is 25,6; 54,1-10; 61,10; 62,4-5; Ier 2,1-32; Ez 16; Ps 45; Prov 9,1-5; Sir 24,19; și mai ale Cântarea Cânt.

 

* * *

 

Veniți la ospățul pregătit de Dumnezeu

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astăzi afirmă că fericirea adevărată constă în a lua parte la Banchetul organizat de Dumnezeu în Împărăția Sa. În mentalitatea Vechiului Testament, “banchetul” simbolizează mântuirea pe care Dumnezeu o dăruiește tuturor popoarelor. Din conținutul pericopei pe care astăzi am ascultat-o, reiese că cele trei categorii de oameni răspund printr-un refuz categoric invitației la banchetul dat de Domnul. Motivul refuzului constă în faptul că: bogatul este subordonat în chip fatal doar avuțiilor sale; negustorul, chiar dacă este priceput cu comerțul, nu este capabil de a evalua ceea ce este mai important pentru sufletul său; cei căsătoriți, orbiți doar de a plăcea partenerului de viață, nu simt nevoia de a-L întâlni pe Dumnezeu. Pentru ei: averea, comerțul și partenerul de viață, sunt mult mai importante decât Dumnezeu.

Evanghelistul dorește să corecteze mentalitatea conform căreia fiecare om își câștigă mântuirea în urma unei vieți trăite după bunul plac și independent de voința și respectarea poruncilor lui Dumnezeu. Mai mult, Sfântul Luca evidențiază că “participarea la banchet” sau mântuirea este un dar, o invitație pe care Dumnezeu o face oamenilor din iubire gratuită pentru ei. De fapt, la o sărbătoare, nu atât meniul, cât persoanele care sunt prezente și ne bine-dispun ne determină să ne simțim bine.

O altă idee esențială care se poate deduce din pericopa de astăzi este: “participarea la împărăție nu ține cont de cine a reușit în viață, ci mai cu seamă de cei care au acceptat invitația”. Mântuitorul nostru îi declară “fericiți” pe cei care fac binele în mod dezinteresat. El specifică faptul că fericirea lor deplină se va realiza în “Împărăție” și se va asemăna cu participarea la un banchet. Aceste idei sunt explicate de Mântuitorul în evanghelia de astăzi. Totuși, noi rămânem uimiți deoarece cei invitați nu doresc să se bucure, nu sunt interesați de fericire. În ciuda faptului că invitații refuză participarea la “banchet” pe motive de avere, comerț și plăcere, Domnul nu se predă, ci se adresează săracilor, abandonaților, cu alte cuvinte, categoriilor de oameni pe care cultura noastră căutătoare de succes le disprețuiește.

Primul motiv al refuzului este bogăția: fiecare om este atras de lucrurile la care ține, iar acestea devin pentru el comoara inimii sale. În pilda semănătorului este evidentă aluzia că averea devine stăpână pe omul bogat, îl face sclav și-l împiedică să se roage, să se maturizeze și să urmeze poruncile (să se apropie de Domnul). Al doilea motiv invocat de cei care au refuzat invitația Domnului este comerțul. Se pare că negustorul este preocupat doar de cum să câștige din ce în ce mai mult, adică de cantitate, în dauna calității produselor sale și în dauna celorlalți oameni. Astfel se comercializează și lucruri urâte și lucruri dăunătoare, se vând și oameni și chiar pe Isus suntem gata să-L trădăm și să-L vindem pentru un câștig meschin. Mai grav este faptul că preocupările unor astfel de oameni îi îndepărtează de aproapele și de Dumnezeu. Al treilea motiv este partenerul de viață. Evanghelistul ne învață și pe noi că partenerul de viață nu trebuie să fie pentru nimeni un obstacol în drumul către Dumnezeu.

Slujitorul – cuvânt ce apare de cinci ori doar în textul pe care azi l-am ascultat – trimis în lume de Tatăl nu este nimeni altul decât Isus Cristos, care s-a făcut pe sine om, din iubire față de Dumnezeu și față de toți oamenii. În urma insistențelor lui Dumnezeu, două feluri de oameni iau parte la banchetul Său: săracii și păgânii, adică cei care erau excluși de la mântuire de către mai marii poporului și de către învățații vremii. Din “dreptul” de a participa la “banchet” pe baza invitației gratuite a lui Dumnezeu, trebuie să înțelegem că toți aceia care au dorit să-și câștige mântuirea după reguli strict umane, stabilite doar după bunul lor plac, au rămas afară. Prin urmare toți aceia care se bazează doar pe propriile lor puteri vor rămâne afară până când nu se vor socoti în rândul săracilor, păcătoșilor, ultimilor; până când nu vor dori și nu vor accepta ajutorul și mântuire lui Dumnezeu.

Un om care se convertise de curând și începuse să guste pacea sufletească ce-i venea din rugăciune, aștepta ca cineva să-și dea seama de schimbarea sa și să-l admire. Spre surprinderea sa a înțeles că i s-a prezentat Isus și i-a cerut – pentru o adevărată convertire – să renunțe la tot: orgoliu, dorința de faimă, așteptări de mulțumire… Mai apoi acest creștin recunoștea: “Doar cei care sunt liberi cu adevărat, pot iubi cu adevărat și se pot bucura cu adevărat”.

 

* * *

 

Cina cea Mare

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Ceea ce caracterizează viața de fiecare clipă a unei părți a creștinilor noștri de azi, este indiferența și lipsa de preocupare pentru a trăi o viață sufletească îndrumată spre scopul ei firesc: fericirea veșnică. Dacă tradiția și deprinderile nu ar fi bătătorit un drum pe care merge, de cele mai multe ori în neștire, omul s-ar abate, cu ușurință, la dreapta sau la stânga.

Dar este oare bine să trăim viața fără a avea cugetul treaz asupra rostului ei cel din urmă? Este oare de-ajuns să împlinim cerințele legii, fără conștiința că este neapărată nevoie să facem aceasta? Iată întrebări la care răspunde și pe care le lămurește istorisirea evanghelică de azi. Pentru a înțelege mai bine textul ei este necesar să ne reamintim că Mântuitorul Isus Hristos se afla la masa unei căpetenii a fariseilor, unde se pare că erau încă și alți mulți învățați farisei și cărturari, adică oameni din pătura conducătoare a poporului evreu din vremea aceea.

Știind apucăturile celor chemați la masă, Mântuitorul se folosește de acest prilej pentru a le expune o învățătură extrem de valoroasă pentru viața practică de zi cu zi a oamenilor din totdeauna. Ca și femeia din mulțime care a strigat: “Ferice este pântecele care te-a purtat…”, unul dintre oaspeți, urmărind cu atenție cuvintele Mântuitorului știind că împărăția cerurilor este o temă asupra căreia Isus revine des, a zis în auzul tuturor: “Fericit este cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu” (Luca 14, 15). La auzul acestor cuvinte, folosind și atmosfera favorabilă care se crease, Isus Domnul nostru rostește parabola cu chemarea la cină, citită la Sf. Liturghie de astăzi.

Pe scurt, această parabolă are următorul cuprins: “Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți. Și a trimis sluga sa, la ceasul cinei, să zică celor chemați: Veniți, că iată, sunt gata toate.

Invitații au început să se scuze că nu pot veni, motivând, unul că a cumpărat pământ și trebuie să-l vadă, altul că și-a cumpărat boi și trebuie să-i încerce, altul că s-a însurat ș.a.m.d. Auzind toate acestea, cel ce a făcut masa s-a supărat și a trimis pe sluga sa pe la toate răspântiile cetății să cheme la cină pe toți cei pe care-i va întâlni, inclusiv infirmii, bolnavii și toți nefericiții. Sluga a împlinit porunca și a spus stăpânului său că totuși a mai rămas loc. Atunci stăpânul a poruncit slugii să iasă din nou și la alte drumuri, chiar din afara cetății, “ca să se umple casa mea, căci zic vouă că nici unul din oamenii care au fost chemați nu vor gusta din cina mea” (Lc. 14, 24), după cum spune parabola.

Tălmăcindu-se pe scurt, parabola are următorul înțeles: Omul care a făcut cina mare este Dumnezeu, iar cina înseamnă bucuriile vieții veșnice, sau altfel spus, împărăția lui Dumnezeu, împărăția cerurilor, mântuirea noastră. Cei chemați la început, adică prietenii stăpânului, reprezintă poporul ales, poporul pe care Dumnezeu din veacuri l-a ales, ca din el să se nască, după trup, Fiul Său și ca, întâi și întâi, către dânsul să se îndrepte Sfânta Sa chemare. Refuzul prietenilor de a veni la cină, scuzele de tot felul, în care, de fapt, se îmbracă indiferența și puțina lor iubire către Stăpân, nu este decât refuzul repetat pe care acest popor l-a dat chemării lui Dumnezeu, în cursul tuturor veacurilor, când această chemare i-a fost adresată prin graiul profeților, iar în timpul din urmă, a răsunat prin graiul și prin viața a Însuși Fiului lui Dumnezeu. Sluga trimisă este Mântuitorul Isus Hristos, care, după cuvântul Sf. Apostol Pavel, “a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor și la înfățișare arătându-se om” (Fil. 2, 7) și care cu adevărat a chemat pe toți la Sine și, prin aceasta, la cina Tatălui ceresc. N-a mustrat El oare, de atâtea ori, pe mai marii poporului evreu din acel timp, pentru îngustimea lor de minte, pentru inima lor legată peste măsură de bunurile pământești, pentru tâlcuirea greșită a scrierilor Vechiului Testament, n-a spus El cu toată căldura dragostei Sale dumnezeiești: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Mat. 11, 28), sau: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu și moșteniți împărăția care este gătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mat. 25, 34).

Dumnezeu, când a văzut această respingere a chemării Sale, se îndreaptă către toate neamurile pământului, către toți oamenii, ceea ce exprimă universalitatea împărăției lui Dumnezeu, înaintea căruia, tot după spusa Sf. Apostol Pavel, “nu mai este iudeu sau elin, rob sau slobod, bărbat sau femeie” (Gol. 3, 28). Cuvintele: “Să se umple casa Mea”, reținute din parabolă exprimă dragostea nemărginită a lui Dumnezeu către toți fiii pământului, către toți oamenii care sunt chemați în egală măsură ca, “îmbrăcând haina de nuntă”, adică viața de adevărați creștini, să ia parte la ospățul ceresc, din care cei ce vor gusta cu adevărat vor fi fericiți.

Așadar, cina din parabola de astăzi, Împărăția lui Dumnezeu, este o realitate tot atât de evidentă ca și realitatea sufletului omenesc.

Desigur că la acest ospăț ceresc nu se servesc mâncăruri și vinuri, nici alte bunătăți de acest fel, pentru că, așa cum spune Sf. Apostol Pavel, “Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace, și bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Sau cum ne asigură tot el, când zice: “Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-a suit, acestea le-a gătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe dânsul” (II Cor. 2, 9), realitate, trăire suprafirească pe care Sf. Apostol Pavel a cunoscut-o personal, experiență despre care grăiește următoarele: “Cunosc un om întru Hristos care înainte cu patrusprezece ani (așadar, prin anul 43 d.Hr.)…

a fost răpit până la al treilea cer. Știu că acest om – dacă a fost în trup, nu știu, sau dacă a fost în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe -, a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus” (II Cor. 12, 2-4).

Bucuriile ospățului divin, realitățile de dincolo de viața aceasta pământească sunt copleșitoare; ele nu pot fi redate în grai omenesc.

Se cuvine să învățăm și să știm că Mântuitorul nostru Isus Hristos ne cheamă și pe noi la cina Sa: “Veniți, căci toate sunt gata!” Prin biserica Sa, prin glasul slujitorilor ei, Mântuitorul Isus Hristos ne spune și astăzi și va spune mereu până la sfârșitul veacurilor: “Veniți de luați lumină, de la Mine, cel ce sunt lumina lumii”, cum auzim spunându-se în noaptea Învierii; cel ce “însetează să vină la Mine să bea”; și, desigur, “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi!” Înțelegem acum mai bine sensul acestei pilde și, mai ales, înțelegem de ce s-a așezat citirea ei în Sfânta Evanghelie de azi, când ne mai despart doar câteva zile de praznicul Nașterii Domnului, prin care Fiul lui Dumnezeu, “Împăratul cerurilor, pentru iubirea Sa de oameni pe pământ s-a arătat și cu oamenii a petrecut”. Această pildă arată “taina cea din veac și de îngeri neștiută” a întemeierii împărăției lui Dumnezeu pe pământ, care este Biserica și al cărei început îl constituie Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Nașterea Lui cea mai presus de fire, din Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt.

Participarea cu adevărat la cina lui Isus înseamnă să crezi în Isus cu toată inima. Să fii în mijlocul acestei lumi un mărturisitor viu al puterii Evangheliei Lui. Să vadă oamenii această putere de credință care lucrează în tine, și să-L preamărească și să facă voia lui Dumnezeu.

A lua parte, în adevăratul înțeles al cuvântului, la Cina lui Isus înseamnă participarea la adevărata religie. Și atunci, fiecare dintre noi în parte, să se întrebe dacă este, în adevăr, părtașul Cinei lui Hristos și dacă este o putere, o piedică reală în calea răului, a păcatului din lume; și aceasta, pentru că în tine lucrează puterea lui Isus! Această chemare este stăruitoare, este o dorință de comuniune cu Dumnezeu, prin Biserica Lui cea sfântă. Biserica lui Isus înseamnă trupul lui Isus, trupul spiritual al Lui, iar creștinul trebuie să devină, în adevăr, o celulă vie, sănătoasă prin credință puternică, prin nădejde statornică, dragoste nefățarnică, prin faptele cele bune, cu care să se apropie cu vrednicie de ospățul nemuririi noastre.

Fiecare creștin trebuie să știe că în Biserică este locul de întâlnire cu Isus, aici este Masa Cinei celei de Taină, la care este chemat.

Să luăm aminte că numai în sfânta biserică se află masa “nunții Mielului”, Sfânta Liturghie cu Sfânta Euharistie.

Veniți că “totul este gata”, ne cheamă Fiul lui Dumnezeu. Veniți de pretutindeni, înțelepți, săraci și îmbogățiți, suferinzi, cei zdrobiți cu trupul și cu inima, cei osteniți și împovărați, și veți afla odihnă, mângâiere, vindecarea trupului și a sufletului. Veniți de pretutindeni la cina singurei împăcări, armoniei și înfrățirii întru Isus Hristos, Dumnezeul nostru, așa ne strigă Isus Salvatorul omenirii din păcat.

Să nu luăm în seamă scuzele pe care le-au adus cei dintâi chemați la marea cină a Domnului, ci să răspundem chemării, și nu oricum, ci așa cum se cuvine, spre a putea intra la cină, căci tot El zice că “mulți sunt chemați, dar puțini aleși” (Mat. 22, 14). Dacă vei răspunde chemării ce ți se face, dacă te vei prezenta având haina sufletului curățită de păcat, vei cunoaște binele ce urmează din comuniunea cu Hristos. Dacă o refuzi sau dacă o nesocotești, pierderea va fi numai a ta.

Luați parte la Cina cea mare, gustați și veți vedea cât e de bun Domnul! Apropiați-vă de El cu credință și cu dragoste și veți cunoaște darul lui Dumnezeu! Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Cina împăratului

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: Ierodiacon Visarion

Frați creștini,

Mare de tot a fost neghiobia oamenilor din pilda Evangheliei de astăzi. Am auzit că un om a făcut cină mare, a pregătit un ospăț bogat și strălucit și a poftit lume multă ca să vină să mănânce la el. La o masă așa bogată ar fi trebuit ca cei chemați să alerge într-un suflet ca să guste din bunătățile pregătite. Dar ce vedem?

Cei poftiți, în loc să se grăbească, nici n-au vrut să audă, căci unii s-au dus la holdele ori afacerile lor, iar alții s-au încurcat în poftele păcatelor trupești. Această cină de care vorbește Sf. Evanghelie de astăzi este masa cea bogată în hrană duhovnicească, din Sfânta Biserică.

Omul care a făcut cina este Dumnezeu-Tatăl. Cina Lui înseamnă Împărăția lui Dumnezeu, Biserica creștină aici pe pământ și în ceruri. Pilda aceasta s-a împlinit în toate timpurile cu unii oameni, căci Dumnezeu a chemat, prin slugile Sale, să vină lumea să se hrănească din masa Lui cea bogată și bine pregătită în sfânta Lui casă, în biserică.

Dar, cei mai mulți n-au vrut să vină. Unii nerecunoscători, răzvrătiți ca și iudeii, s-au dedat plăcerilor trupești, s-au împietrit la inimă, și-au astupat urechile, respingând chemarea, lumina și credința ca și cei dintâi chemați. I-au orbit mândria și lăcomia, adică grija de bogății și desfătările lumești, desfrânarea. Astfel, n-au voit să asculte glasul trimișilor Domnului, ca să vină să mănânce din ospățul mântuitor, spre folosul sufletului și al trupului .

Să ne silim a înțelege Sf. Evanghelie de astăzi, iar noi niciodată să nu căutăm scuze, care întotdeauna sunt neîntemeiate, și să venim la ospățul cel Dumnezeiesc din casa Domnului, în Sfânta Biserică. Să vedem acum în ce împrejurare a spus Domnul aceasta pildă.

Pe la începutul lunii decembrie din anul al treilea al propovăduirii Sale Mântuitorul se ducea la Ierusalim pentru sărbătoarea înnoirilor și, pe cale fiind, una din căpeteniile fariseilor L-a invitat la masă. Mântuitorul a primit și, intrând în casa fariseului, a stat la masă. Aici, după obiceiul Său, folosindu-se de acest prilej pentru a învăța pe cei de la masă, El le-a vorbit de binefacerile către cei săraci și le zise că acei care hrănesc pe cei lipsiți vor fi săturați de Dumnezeu în cer.

La aceste cuvinte unul din cei de față a zis: “Fericit este cel ce va cina întru Împărăția lui Dumnezeu.”

Mântuitorul, răspunzând acestuia și la toți care-L ascultau, le-a arătat prin pilda aceasta că toți pot lua parte la această cină din Împărăția cerului, dar că cea mai mare parte a lumii nu va cina în cer, pentru că alege mai mult bunurile din lumea aceasta trecătoare, uitând de ospățul ceresc.

Toți oamenii sunt chemați la cină, căci Dumnezeu vrea ca toți să se mântuiască și să ajungă la cunoștința adevărului. Dărnicia fără de margini a lui Dumnezeu este mare prin belșugul bucatelor ce se servesc aici pe pământ. Casa lui Dumnezeu este Sfânta Biserică bucatele care se servesc la masa Lui sunt Trupul si Sângele Domnului nostru Isus Hristos care se dau prin Sf. Împărtășanie, aceasta fiind adevărata Cină de mare taină pe pământ.

Hrana si băutura de la masa Domnului mai pot fi Cuvântul lui Dumnezeu din Sf. Evanghelie. Predicile di învățăturile sînt o adevărata hrană duhovnicească. Cântările cele sfinte, imnurile religioase cu melodiile lor dulci și mângâietoare sunt cu adevărat o băutură răcoritoare ce veselește mintea, sufletul si inima.

Toate Sfintele Taine sunt de mare folos omului aici pe pământ, dar, în chip deosebit, este Sf. Liturghie, pentru că prin aceasta căpătăm cele mai mari binefaceri și dobândim nenumărate foloase de la Dumnezeu, în Sfânta Biserică. Sfinții părinți ne asigură că, atunci când ascultăm cu credință o Sfântă Liturghie, cu frică si cu smerenie, ne așezăm la masă cu Sf. Treime, cu Maica Domnului, cu Sf. Arhangheli și cu cetele îngerilor, ale apostolilor și ale sfinților părinți.

În timpul Sf. Liturghii, Isus moare în chip tainic, dându-și viața pentru noi și oferă Tatălui ceresc Sângele Său pentru mântuirea noastră, a celor care ne aflăm de față și care suntem pomeniți la Sf. Proscomidie. În timpul Sf. Liturghii se petrec minuni mari. În chip nevăzut, mulți creștini care-și plâng păcatele, după spovedanie, au fericirea ca acestea sa fie stropite cu Sângele Domnului Hristos și curățite de petele păcatului. Sfinții îngeri, în chip nevăzut, împart acestora daruri binefăcătoare.

Când luăm parte la Sf. Liturghie, diavolul este ținut departe de noi, iar noi ajungem cu totul duhovnicești, putând oferi și noi jertfă sfântă de laudă pentru alții. Prin participarea la Sf. Liturghie, aducem cea mai plăcută închinăciune Sf. Treimi, lui Dumnezeu. Cinstim Patimile Domnului, cinstim pe Maica Domnului și ne bucurăm împreună cu ea de darurile Fiului său.

Luând parte la Sf. Liturghie înseamnă a face cea mai mare și frumoasă faptă. Este un act de credință suprem care ne asigură o mare răsplată. Sunt nenumărate darurile pe care le primim de la Cina cea de Taină, de la masa cea bogată la care suntem invitați prin Sf. Evanghelie de astăzi. Ca să putem privi cu ochii cei duhovnicești la marea milostivire și la dragostea Fiului lui Dumnezeu, ascultați o istorioară, cu un frumos și adânc înțeles.

Un mare împărat, pe vremuri, avea o provincie îndepărtată, iar oamenii din acele ținuturi au început să se răzvrătească împotriva împăratului. Unii îl înjurau pe față iar alții atât se înrăiseră încât ajunseseră să spună că, dacă l-ar prinde, l-ar omorî. Toate hulele și necinstirile ajunseseră la urechile împăratului.

El adună toți sfetnicii săi în divan și începu să se sfătuiască cu ei, cerându-le părerea și întrebându-i ce să facă ca să liniștească pe cei răzvrătiți. Mai marele oștirii îi zise:

- Dă-mi oaste, împărate, și mă voi duce să aduc pe cei răzvrătiți la tine ca să-i pedepsești aspru. Împăratul însă clătină din cap și nu aprobă. Se sculă atunci un altul și zise:

- Voi da o poruncă aspră, ca acela care va nesocoti numele tău să plătească cu capul.

Altul zise:

- Aceluia care nu se supune să i se ia averea, împărate! Împăratul clătină din nou din cap și zise:

- La ce mi-ar folosi să am o ceată, un popor de sclavi care tremură, dar care pândește mereu prilejul ca să scape de mine și să mă omoare?

Sfetnicii toți amuțiră. Dar iată că unicul fecior al împăratului, prințul moștenitor, se plecă înaintea tatălui său și-i zise:

- Tată, lasă-mă pe mine să mă duc la ei și-i voi face să fie ascultători, întorcându-i la tine. Împăratul mirat îl întrebă:

- Și cum ai vrea tu, fiule, să procedezi ca să-i faci ascultători? Prințul grăi:

- Eu le voi povesti de dragostea ta cea mare, de mila și de bunătatea ta, de toate câte le-ai dat, câte le dai și câte mai vrei să le dai și nu voi înceta, tată, cu iubirea mea pentru ei până când nu-i voi scoate din rătăcire, pînă ce flacăra dragostei nu se va aprinde din nou în sufletele lor reci.

Atunci împăratul privi cu lacrimi îndelung și cu duioșie în ochii copilului, și zise:

- Da, mergi fiul meu, și poartă grijă de cei căzuți căci numai dragostea ta îi va putea izbăvi; numai mila și dragostea ta îi vor aduce la adevărul cunoștinței. S-a dus departe fiul în țara răzvrătită și nu știa de odihnă, ci zi și noapte căuta pe cei pierduți și rătăciți ca să-i întoarcă la tatăl său.

Dar, până la urmă, prețul plătit a fost foarte scump, căci a trebuit să-și dea viața. În felul acesta însă biruința a fost mai strălucită. Acum, ce va face Tatăl acelor nelegiuiți și nerecunoscători din pricina cărora a fost jertfit Fiul său? Cu ce pedepse va trebui să pedepsească pe aceia pentru care și-a dat fiul, iar ei au disprețuit jertfa dragostei și l-au omorât?

Din această istorioară, oricine ar putea bănui că aici e vorba de Tatăl ceresc, Împăratul Slavei și de Fiul Său care a luat asupra Sa toate neputințele noastre și, plin de dragoste și milă, a venit la noi, răzvrătiții, înrăiții și păcătoșii ca să ne aducă la Tatăl. Dragostea Fiului lui Dumnezeu este fără margini, căci lumea răzvrătită și răutăcioasă L-a omorât , răstignindu-L pe Cruce. El însă nu se depărtează de noi, nu ne-a lepădat, ci arată aceeași dragoste mereu, până la sfârșitul veacurilor.

Ați auzit de câte daruri ne învrednicește, prin Taina Sf. Împărtășanii, atunci când El este prezent în fiecare duminică și sărbătoare la Sf. Liturghie. De aceea, cei care nu vin duminica la biserică, la Sf. Liturghie, sunt considerați nesupuși, neascultători, disprețuitori ai Jertfei și se lipesc de toate acele daruri binecuvântate și, astfel, viața lor este în pericol.

Trăirea acestor oameni va fi numai în întuneric, în necazuri și supărări și se vor lipsi de tot binele sufletesc și trupesc. Acelora care nu iau parte la Sf. Liturghie nu le sunt primite nici celelalte slujbe și rugăciuni pe care le fac, fie în biserică, fie acasă.

La începutul creștinismului, creștini care îndrăzneau să lipsească duminica de la slujbă, erau dați afară din biserică sau puși la canon aspru, ca sa fie iarăși primiți. De la această nepăsare și neascultare, la chemarea lui Dumnezeu, mari nenorociri se abat pe capul oamenilor, chiar aici în lumea aceasta.

Iată de ce multora nu le merge bine, n-au spor în casă, n-au căsătorie fericită, iar alții chiar nu ajung la la căsătorie și astfel ruinează familia, iar ei se distrug sufletește și trupește văzând cu ochii. Bolile încolțesc, căci Dumnezeu se depărtează de ei. Prin urmare, trebuie să ne înfricoșăm și mai mult și să înțelegem că astfel de suflete, care nesocotesc chemarea la biserică, atunci când vor trece în viața cea de dincolo, cu siguranță nu vor gusta din fericirea veșnică, din frumusețea Domnului și din toate bunătățile cele cerești.

Ați auzit pe stăpânul acelei, case care a făcut cina, cum a zis: – “Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea”. Este greu pentru cei ce mor neîmpărtășiți și nu-și asigură mântuirea, fiindcă aceștia pleacă fără merinde în veșnicie. Cei care nu respectă ziua Domnului și nu vin la biserică dau dovadă că sunt niște răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu. Aceștia vor avea parte de mari pedepse, și în lumea aceasta, dar mai ales în cea viitoare.

Trebuie să ținem seama că, așa cum reiese din Sf. Evanghelie de astăzi, venirea la cina Domnului este obligatorie, căci vedem cum spune Domnul despre cei ce n-au venit, că nu vor gusta din cina cea cerească. Iată de ce diavolul se luptă pe toate căile posibile ca să-l împiedice pe om să nu mai ajungă la cina Domnului, așa cum de altfel vedem și în minunata pildă din Evanghelia de astăzi.

De ce, oare, credeți că s-a mâniat stăpânul pe cei poftiți? Oare, pentru că s-au dus să-și vândă ogorul sau să-și încerce boii, ori pentru că s-au însurat? Nu pentru aceasta s-a mâniat stăpânul, ci pentru faptul că s-au dus tocmai în ziua când trebuia să vină la cină. Atunci s-au găsit să-și facă treburile pământești, tocmai când trebuia să se îngrijească de cele cerești și sufletești.

Tot așa, vrednici de osândit sunt acei creștini care, din pricina grijilor pentru hrană și îmbrăcăminte, nu au niciodată timp pentru suflet. Din constatările noastre, ca părinți ai bisericii, observăm că mulți creștini nu se spovedesc și nu se împărtășesc câte 4-5 ani la rând. Întrebați fiind, aceștia răspund că n-au avut timp .

Acești creștini nu spun că n-au avut credință sau că s-au îndoit de foloasele și puterea Sf. Taine, ori că au uitat pe Dumnezeu și au lăsat sufletul în părăsire. Nimic din toate acestea! Ei spun scurt că n-au avut timp. Și într-adevăr, s-au făcut robii trupului, hamalii îndeletnicirilor pământești. Seara și dimineața, când e timpul să facă puțină rugăciune, duhul cel rău – diavolul – îi oprește spunându-le: “Nu e timp, grăbiți-vă și mergeți la ale voastre!” La masă nu se roagă, nu-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru binele primit, fiindcă duhul necurat le șoptește mereu: “Nu este timp!”

În schimb, cât de obosiți sunt și oricâte treburi ar avea, își fac timp pentru a citi reviste, ziare și a sta ore întregi la palavrageală și câte alte preocupări nefolositoare, fără să mai amintim de televizor, unde se irosește mult timp. Când vine ziua duminicii și clopotele îi cheamă la închinare, ei amână, zicând că vor merge altă dată.

Celor care sunt hotărâți totuși să vină la biserică, nu se poate să nu le iasă diavolul înainte cu o ispită, ca să-i împiedice de a ajunge la Cina Domnului. Unora le trimite neamuri de departe, tocmai atunci, ca să-i rețină de a merge la biserică. Cei căsătoriți se scuză, ca și omul din Evanghelia de astăzi, care spunea, după cum am văzut, că s-a însurat și de aceea nu poate veni.

Cei mai mulți, tocmai în ziua chemării la cină se găsesc să-și facă poftele, împiedicându-se unul pe altul ca să nu ajungă la biserică. Alții vin de departe pe la oraș, cu gândul să ia parte la slujbă, dar diavolul le iese înainte și le aduce aminte că au de cumpărat câte ceva și astfel aleargă ei din magazin în magazin, până obosesc de nu-i mai țin picioarele. Ajung frânți de oboseală la Sf. Biserică și nu mai sunt în stare să se roage sau să asculte cu atenție sfintele învățături. Mai mult pe chiar, pe unii atât i-a alergat necuratul și i-a tot dus, încât au scăpat și sfânta slujbă și ajung, la sfârșit, după ce cina s-a mâncat, ospățul s-a terminat iar ei nu s-au folosit cu nimic, pierzând prilejul de mântuire.

Așa, o mare parte din oameni aleargă ca niște hamali ai vieții acesteia trupești, în goana nebună după plăceri, ca să dobândească fericirea veacului acestuia trecător. Așa se trezesc mulți pe patul morții, înșelați de demonii iadului, care le apar în clipa sfârșitului și le spun: “Ai noștri sunteți, căci nouă ne-ați slujit toată viața”. În zadar mai cheamă atunci preotul, când nu mai pot vorbi și nu mai au nici timp să facă pocăință pentru păcatele săvârșite.

Dacă s-ar putea să întrebăm pe toți nenorociții ce se chinuiesc acum în focul iadului despre cauza osândirii, oare, ne-ar mai putea spune ei că n-au avut timp să vină la biserică și să se pregătească? Nu cred că ar putea să ne spună așa, ci cei mai mulți ne-ar răspunde: “Am ajuns aici fiindcă am prețuit mai mult decât sufletul nostru ogoarele, vitele, serviciile, afacerile și petrecerile, iar pentru suflet n-am vrut să facem nimic. Neglijarea sufletului nostru ne-a depărtat de Dumnezeu și ne-a făcut să ne scufundăm în păcate”.

Scufundarea în păcate este cel mai mare izvor al necredinței. Oare, de ce se împotrivesc oamenii și nu vor să guste din binefacerile mântuirii? Ce-i oprește să se apropie de Dumnezeu, să vină la casa Lui, la masa Lui duhovnicească? Iată ce: obișnuința rea în viața pământească prin care și-au stricat inimile cu totul și trăiesc în întuneric.

Religia noastră creștinească nu-i o religie care să se învoiască cu slăbiciunile omenești și cu păcatele. E aspră și neînduplecată. La păgâni nu era așa. La grecii vechi, orice păcat se putea săvârși fără teamă, fiindcă orice patimă omenească își avea un reprezentant în cerul zeilor. Desfrâul avea zeul lui, beția avea zeul ei, tâlharii își aveau patronii lor și așa mai departe.

La noi este cu totul altfel, căci Hristos Dumnezeul nostru nu dorește înțelegere și pace cu slăbiciunile și patimile noastre, pe care le condamnă. Învățătura lui Hristos osândește mândria, zgârcenia, lăcomia, desfrânarea, pizma, mânia și toate păcatele, pentru că toate acestea spurcă sufletul și trupul. De aceea, Domnul vrea să ne curățim și să nu le mai practicăm niciodată, devenind astfel curați sufletește și trupește.

Noi suntem permanent în luptă cu păcatul și nu-l putem birui fără Harul dumnezeiesc pe care-L primim de la masa cea bogată a lui Dumnezeu, din Sf. Taine și din toate sfințeniile din biserică. Zgârciții care se închină la avere, femeile care-și înșeală bărbații, tinerii care se tăvălesc în noroiul desfrânărilor niciodată nu vor asculta glasul Evangheliei care îi îndeamnă la luptă împotriva patimilor. Cei mai mulți ar vrea să fie și cu Dumnezeu, dar și cu păcatele.

Câte persoane nu vin la biserică, dar când aud că e vorba să se lepede de unele păcate, renunță, fiindcă sunt așa de legate de patimi, că li se pare ceva imposibil ca să se despartă. Spre exemplu, o tânără femeie nu poate să se despartă de un prieten cu care trăiește de multă vreme, făcându-și din el un zeu, un idol. Nu se pot lăsa unii de băutură și tutun, de ghicit și de multe rele care au prins rădăcini adânci în sufletele și trupurile lor. Ei nu înțeleg că locul acela al fericirii din raiul lui Dumnezeu este curat și sfânt și, de aceea, numai cei curați pot ajunge acolo.

Iată de ce ne cheamă Dumnezeu la masa lui bogată, la cină, ca să ne curățim și să ne sfințim de aici de pe pămînt pentru fericirea raiului de sus. O mare parte însă dintre creștini înțeleg să trăiască la un loc cu toate păcatele și nădăjduiesc ca, la sfârșit, să găsească și ei un loc într-un colțuleț din grădina raiului.

Să nu ne înșelăm, că nimic spurcat și ruginit nu va intra în Împărăția cerului, așa cum spune Sfînta Carte. În raiul lui Dumnezeu este peste tot aceeași sfințenie, aceeași curățenie și lumină. Acești oameni aduc prin aceste păreri greșite o insultă lui Dumnezeu.

Așa a pățit odată un misionar creștin care căuta să convertească pe un indian și să-l aducă la religia noastră creștină. Dar, într-o zi, indianul zise misionarului:

- Dumneata îmi vorbești de un Dumnezeu care vede și știe totul, dar eu nu am nevoie de un astfel de Dumnezeu, care să cunoască și să știe tot ce fac eu. Mai lasă-mă în pace cu Dumnezeul dumitale, că mie îmi place viața aceasta, așa cum este ea.

Cam așa este și lumea creștină de astăzi. Așa au ajuns mulți să spună, dar să știți că nu a fost așa. Acum lumea este rătăcită, înrăită și pierdută, dar adevăratele oi ale casei lui Israel n-au fost așa. Lumea creștină de astăzi este scufundată în patimi și păcate și multora nu le mai convine religia aceasta, care mustră păcatul și luptă împotriva plăcerilor.

Creștinilor noștri ortodocși le convine mai mult să stea în cârciumă și în fum de țigară, decât în biserică și în mirosul de tămâie. De aceea, mulți ar dori ca nici să nu existe Dumnezeu, care să-i tragă odată la răspundere și să-i pedepsească pentru faptele lor rele.

Ideea aceasta că nu există Dumnezeu este scornită de cei mai nelegiuți și păcătoși oameni: de criminali, hoți și desfrânați, de bețivi și mincinoși. Fără îndoială, că în inimile unor astfel de oameni Dumnezeu nu există și nu locuiește, pentru că acolo a pus stăpânire duhul cel rău. Cei care au voit să-L cunoască pe Dumnezeu au putut să-L simtă și să-L slăvească prin credință.

Dar, unde L-au simțit creștinii pe Dumnezeu? În desfășurarea vieții pământești, în mulțumirea conștiinței lor, în trăirea fericită a păzirii poruncilor, în mijlocul naturii strălucitoare, în lumina soarelui și în cântecul păsărilor, în murmurul izvoarelor și în culorile florilor, în dulceața fructelor și în tot în ce a creat Milostivul și Bunul Dumnezeu.

Cei necredincioși fac parte din tabăra celor nătângi, care n-au voie să vină la cina Domnului. Aceștia sunt vrednici de plâns și de disprețuit. Sunt niște bieți nenorociți, rătăciți printr-o tristă pustietate, niște flori rupte de furtună de pe ramura vie a Bisericii și căzuți din dreapta credință în prăpastia deznădăjduirii și a pieirii sufletești. Așa sunt toți sectanții.

Toți cei care nu vor să înțeleagă chemarea de la Cina Domnului din Sfânta Biserică se lipsesc de cina cea cerească și nu se vor mântui. Pot ei să facă toate faptele bune, pot să nu zică vorbe rele, tot la iad se duc, fiindcă au disprețuit Cina Domnului, Biserica, cu toate tainele ei. Cei ce au fost chemați mai întâi de pe pământ, de Dumnezeu, sunt preoții și cărturarii poporului evreu, care nu s-au supus chemării Domnului și nu au vrut să vină la masa mântuirii cerești, pe care atât de bogat o pregătise Dumnezeu la început prin sfinții prooroci.

Ceilalți care au fost chemați de pe străzi și din uliți: săracii, betegii și ologii, sunt tot evreii poporul cel de jos pe care l-a hrănit Dumnezeu în pustie și l-a tămăduit. Poporul acela vindecat de Fiul lui Dumnezeu L-a cunoscut pe Acesta, dar era orbit de fățărnicia fariseilor și cărturarilor care-l oprea să meargă după El. Poporul acesta era ologit trupește și sufletește.

Totuși au venit și din sânul acestui popor au șezut la masă și sunt mântuiți acum, fiind în ceruri cu Domnul, căci poporul cel de jos a cunoscut că Isus este Fiul lui Dumnezeu și L-a mărturisit înaintea împăraților păgâni și mulți au murit martiri pentru credința și dragostea lor. A mai trimis apoi stăpânul, încă o dată, pe robul său, spunându-i să iasă la drum și să silească pe toți să intre, așa încât casa să fie plină.

Această poruncă dumnezeiască este îndreptată către celelalte popoare păgâne care se închinau la idoli și erau împresurate de păcate. Expresia “să-i silească să intre” nu înseamnă ca să-i forțeze cu sabia, așa cum au făcut turcii omorând mii de oameni și distrugându-i în multe chipuri, ca să treacă la religia lor. Domnul Hristos vrea ca noi să venim din dragoste la El, să venim din convingere; de aceea, spune robului: “Silește-i”, adică convinge-i, arată-le pentru ce-i chemi și cât de bine îi așteaptă la masa Mea în Împărăția Mea.

Domnul Hristos nu obligă pe nimeni, de aceea zice: “Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, sa-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie!” Creștinul adevărat trebuie să înțeleagă că Dumnezeu zice să ne lepădăm de toate patimile și păcatele, pentru că acestea sunt piedicile care ne opresc să ajungem la masa sfințeniei, aici pe pământ, și la cina cea cerească, în raiul desfătării. Trebuie să ne lepădăm de toți idolii moderni ai veacului de pe urmă. Să nu ne robească nimic și să nu ne mai închinăm timpul și viața nici unui idol. Nimic să nu ne stăpânească și să fim gata în orice vreme de a ne lepăda de toate pentru slava lui Dumnezeu.

Mult sânge creștinesc s-a vărsat pentru stârpirea idolatriei. Astăzi însă demonii au devenit mai diplomați în lupta lor, căci au născocit alt fel de idoli, așa încât omul creștin, de multe ori, nici nu bănuiește când își închină viața unui idol modern. Pe măsură ce veți cunoaște credința, veți cunoaște și astfel de idoli periculoși, iar unii poate i-ați și cunoscut.

Îmi amintesc de o veche istorioară, cum, un misionar creștin adusese la credință pe un păgân, care se închina la idoli. Acesta nu vrea, însă cu nici un chip, să spargă un idol la care se închinase toată viața și la care ținea în mod deosebit. Bietul creștin misionar îl sfătuia să spargă idolul și îi zicea:

- Iubitul meu, sparge acest dumnezeu mincinos și să nu-ți pară rău, că Dumnezeu îți va da o mare bucurie, și ai să fii fericit atât în lumea aceasta cât și în cealaltă.

Într-o zi păgânul s-a hotărât să spargă idolul. A luat toporul și l-a lovit cu putere, dar, ce să-i vadă ochii?! Idolul acela era plin cu bani de aur. Strămoșii lui ascunseseră, pe timpuri, în el o comoară și, astfel, nimicirea lui aduse un trai fericit bietului păgân, care era sărac. S-a întărit și mai mult în credință, s-a botezat și a început să facă fapte bune, devenind un bun creștin, având mulțumire sufletească și câștigând împărăția cerului.

Iată, frate creștine, ia aminte, poate și tu ai un idol la care ții mult și te închini lui de multă vreme; un idol de plăceri, de patimi rele și îți închipui că nu poți trăi fără acest idol la care te-ai închinat o viață întreagă. Poate iubești patima beției, de unde pleacă toate relele. Sparge idolul acesta, frate, sparge-l, că vei găsi Împărăția lui Dumnezeu.

Poate te stăpânește patima desfrânării, și ai o prietenă de care nu te desparți și nici nu te cununi cu ea. Sparge legătura dintre idolul acesta și tine, frate creștine, până nu e prea târziu. Poate te înșeală patima luxului, a fumatului, a jocului de cărți și hulelor. Sparge acești idoli și și ascultă chemarea Domnului, pe care o face prin slujitorii Săi și hotărăște-te a veni la masa lui Dumnezeu, căci încă te mai cheamă.

Roagă pe Dumnezeu să îți dea putere ca să învingi păcatul care îți stăpânește sufletul și trupul. Atunci ai să găsești, frate creștine, o comoară de bucurii, chiar și în lumea aceasta vremelnică și vei plânge de bucurie pentru că ai găsit Împărăția cerului. Vei fi un ales și un plăcut al Domnului Dumnezeu, care te va primi cu bucurie la ospățul cel minunat, în Împărăția Lui cea cerească. Acolo este ținta noastră a creștinilor și acolo trebuie să meargă sufletele noastre.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu! Luminează Tu mintea noastră, ca să înțelegem că numai Tu ești Cel ce ai pregătit atâtea bunătăți pentru sufletele și trupurile noastre. Fă-ne să fim gata oricând a asculta chemările Tale și să venim cu dragoste la Cina Ta cea bogată ca să fim și noi printre aleșii Tăi și să cinăm cu Tine în Împărăția cerească în veci. Amin.

 

* * *

 

Duminica invitaților la cină

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Imaginați-vă o astfel de împrejurare neplăcută: Organizați o mare petrecere și ați trimis o serie de invitații pentru acest ospăț, la prieteni, cunoscuți și toți aceștia v-au promis că vor veni. Iată că a sosit ziua ospățului, mâncarea și băutura sunt preparate, dar oaspeții lipsesc. Telefonați la toți cei invitați, iar ei încep să se scuze, spunând că nu pot veni sub nici o formă din cauza unor probleme, pe care le au. Și nimeni nu vine… Cât de trist ar fi pentru dumneavoastră un astfel de comportament din partea celor invitați! În viața de zi cu zi, faptul ca prietenii și toți cei invitați la o petrecere să lipsească este aproape cu neputință, în schimb atitudinea ignorantă față de invitația adresată de către Dumnezeu oamenilor este o regulă! Dumnezeu ne invită permanent la Sine, la ospățul Său, dar foarte mulți dintre semeni refuză…

În Sfânta Scriptură citim că Înțelepciunea lui Dumnezeu a preparat un ospăț și trimite pe servitorii Săi spunând:«Veniți, și mâncați din pâinea mea și beți din vinul, pe care eu l-am amestecat cu mirodenii»(Pilde 9, 5). În Noul Testament, Isus Hristos a preparat un ospăț minunat pentru toți oamenii de pe pământ. Acest ospăț este în Biserica Lui Sfântă, prin Sfintele Sacramente împreună cu darurile cerești, mai ales prin Dumnezeiasca Liturghie în care primim mana cerească a Sfintei Cuminecări. «Eu sunt Pâinea vieții. Cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine, nu va înseta niciodată»(Ioan 6, 35). Totul este dăruit pentru binele nostru pământesc și fericirea veșnică. Veniți!

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu îi invită pe oameni la Sine adresându-le diferite cuvinte: «Veniți la Mine» (Matei 11, 28), «Întoarceți-vă către Mine, zice Domnul Savaot, “și atunci Mă voi Întoarce și Eu către voi”» (Zaharia 1, 3). «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea»(Ioan 7, 37). Isus Hristos dorește să-i fericească pe toți oamenii. Evanghelistul, ne-a consemnat și cuvintele de compătimire ale lui Hristos: «Milă îmi este de mulțime, că sunt trei zile de când așteaptă lângă Mine și nu au ce mânca»(Marcu 8, 2). Spunând aceste cuvinte, Mântuitorul a înmulțit pâinile în mod miraculos și a hrănit mii de ascultători flâmânzi. Precum corpul are nevoie de hrană fizică, tot așa și sufletului îi este necesară hrana spirituală, divină.

Sfânta Liturghie reprezintă Ospățul ceresc, al lui Dumnezeu. Sfânta Cuminecătură reprezintă mana cerească, pâinea îngerească, nutremântul vieții eterne. «Cel ce mănâncă Corpul Meu și bea Sângele Meu are viața veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Corpul Meu este adevărata mâncare și Sângele Meu adevărata băutură»(cf. Ioan 6, 54-55). Dacă creștinii ar înțelege cu adevărat importanța Liturghiei Dumnezeiești și a Sfintei Cuminecături, atunci Biserica ar fi suprapopulată în fiecare Duminică.

Domnul Dumnezeu, prin vocea conștiinței se adresează oamenilor: “Trebuie să-ți schimbi viața ta, ești obligat să eviți păcatul acela și acela, ești dator să-l ierți pe semenul tău, trebuie să te rogi, să iei parte la Sfânta Liturghie și să primești Sfintele Sacramente cât mai des. «Iată, stau la ușă și bat», spune Domnul (Apocalipsa 3, 20). Așa cum invitații din Evanghelie au ignorat chemarea gospodarului și nu au venit la ospăț, tot așa și creștinii devin surzi la chemarea lui Dumnezeu și spun că nu au timp (uneori din cauză că este prea frig, ori că e prea cald, ori e noapte și îi urmărește cine știe ce fantasmă care le vrea răul, ori pur și simplu plouă) și în acest fel nu au timp pentru sufletul lor nemuritor. Pentru toate află timp oamenii, dar pentru Dumnezeu nu au. Stăpânul mâniindu-se a zis: «Zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați, nu va gusta din cina Mea» (Luca 14, 24). Neglijarea chemării lui Dumnezeu, neacceptarea grației Dumnezeiești, este un lucru înspăimântător.

Autorul german Ignatie Klug în cartea sa: “Izvoarele eterne” a descris în mod poetic Judecata înfricoșătoare a lui Dumnezeu față de sufletul care a fost surd la chemarea vocii divine:

“Sufletul se apropie cu frică de tronul Cerescului Judecător și aude vocea Lui: «Ridică-te și privește!» Sufletul înfricoșat privește, ca la un film, cum a risipit grațiile lui Dumnezeu, trecând prin fața lor asemenea oamenilor pe stradă, fără să-i pese.” Prima grație a lui Dumnezeu apare în fața sufletului sub forma unui copil mic, plăcut, asemenea mirosului proaspăt al unui splendid trandafir. Copilul întinde spre suflet mânuța sa nevinovată și cu o voce tristă spune: «Suflete, o sărmane suflet! Eu sunt puritatea Misterului Sfântului tău Botez. Spune-mi, de ce m-ai omorât?» Rostind aceste cuvinte, copilul a dispărut. Se arată a doua făptură, deasemenea sub chip de prunc, asemănător îngerului și spune: «Suflete, o nefericitule suflet! Vezi: atât de frumos ai fost în ziua Primei tale Sfinte Cuminecări. Spune! De ce ai pierdut această puritate?» După aceste cuvinte copilul dispăru. Apoi apăru a treia înfățișare sub chip de tânăr neprihănit, care începu să spună: «Suflete, sărmane suflet! Mă cunoști? Eu sunt timpul de aur al tinereții tale imaculate. Spune-mi, de ce ai neglijat marile idealuri, care ardeau de focul cel sfânt în inima ta?» Înaintea sufletului apăru de asemenea și prima iubire tânără, care deplângea sufletul pentru că a fost trădată. Atunci se arătă în ascuns o altă înfățișare, cu o carte în mână și spuse: «Aceasta este cartea vieții tale; cândva filele ei erau albe, strălucitoare, dar acum sunt întunecoase, pătate de păcatele tale. Toate paginile ei puteau să fie albe, dar tu nu ai dorit acest lucru».

După aceea apăru o siluetă impunătoare având o cunună de spini pe cap, cu o cruce grea pe umeri și care cu durere în inimă, îi spuse: «Cât de des am dorit să te atrag pe tine la Mine, pentru a te face fericit, suflete, dar tu nu ai ascultat de îndemnul Meu». În cele din urmă, apăru înaintea sufletului încă o înfățișare sub chip de copil mic și cerșetor, care într-o clipă se prefăcu în prunc împărătesc, îmbrăcat în straie de aur. Privind la suflet, acest prunc îi spuse: «Nefericite suflet! Știi cine sunt eu? Eu sunt ultima ta grație Dumnezeiască. Dacă m-ai fi ascultat, într-o singură clipă tu, cerșetorul, ai fi devenit copilul Împăratului Ceresc… Dar nu ai ascultat de vocea lui Dumnezeu».

Atunci Împăratul și Judecătorul a zis cu voce cutremurătoare: «Eu te-am căutat pe tine, suflete omenesc, cu nenumărate grații. Te-am invitat la Mine, dar tu nu ai dorit să asculți. De aceea pleacă de la Mine, pleacă de la lumina Mea și din împărăția cerească, căci tu M-ai nesocotit».

Judecata divină descrisă în mod poetic, se adresează creștinilor care nu au ascultat de chemarea lui Dumnezeu, au neglijat învățătura Lui spunând: «Acum nu am timp pentru Domnul». În pilda despre invitații la ospăț, stăpânul supărat a spus: «Zic vouă: Nici unul din bărbații aceia, care au fost chemați, nu va gusta din cina mea»(Luca 14, 24). Când Stăpânul Hristos s-a adresat poporului, unul dintre oameni a spus: «Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu» (Luca 14, 15). Să nu uităm, creștinii pioși și zeloși, care ascultă de vocea conștiinței lor și păzesc poruncile lui Dumnezeu, vor fi chemați la ospățul veșnic al Mielului Imaculat în Împărăția Cerească.

Rugăciune

Mulțumim Ție întotdeauna și pretutindeni, Doamne, Părinte Sfinte, Atotputernice Dumnezeule.

O Doamne, Tu ești blând și îndurător, infinit în bunătatea Ta. Ești bun cu toți, iar bunătatea Ta cuprinde toate lucrările Tale… Ești credincios în toate cuvintele Tale sfinte. Tu Isuse, ești Cel care vei veni! O, Isuse, Tu ai venit! Vei veni în ziua cea de pe urmă pentru a-i lua pe aleșii Tăi la odihna Ta cea veșnică. O, Isuse, Tu mergi și vii neîntrerupt. Vii în inimile noastre și faci să se simtă prezența Ta, ca pe o insuflare dulce, plăcută și puternică. Iar Spiritul și Mireasa spun: «Vino!», căci Tu, o, Isuse, vii la noi, atunci când și noi venim la Tine. Și noi îți spunem: «Vino, Tu, care ești dorința popoarelor, iubirea noastră și speranța noastră, puterea și scăparea noastră, Mângâierea noastră pe calea vieții, gloria și odihna noastră în patria eternă. Amin.

(După J. B. Bossuet)

 

* * *

 

Scopul vieții: participarea la ospăț

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Fraților! Scriindu-le celor din localitatea Colosi, apostolul Pavel se bucură pentru că Evanghelia a ajuns la ei, iar aceștia au primit-o, o cunosc și aduc roadă prin facerea de fapte bune, în adevăr.

Din primele rânduri ale Scrisorii observăm că: Evanghelia se răspândește în lume prin predicare.

Apostolul își asigură destinatarii de faptul că se roagă pentru ei ca să cunoască și să împlinească voia lui Dumnezeu; să ducă o viață pe placul Domnului; să fie întăriți în toate încercările, prin puterea Sa; să-I aducă mulțumire Tatălui pentru că i-a învrednicit să fie părtași mântuirii, arătându-le astfel, că scopul ultim al tuturor creștinilor este viața veșnică.

Apostolul clarifică faptul că este Dumnezeu, Cel care “ne-a smuls” de sub puterea întunericului, pentru a ne introduce în Împărăția Fiului Său, prin care ni s-a dăruit “răscumpărarea și iertarea păcatelor”. “Tema de casă” a noastră constă în dorința acceptării iertării lui Dumnezeu pentru păcatelor noastre, fapt realizabil prin recunoașterea că El este Capul Bisericii pe care trebuie să-L urmăm, prin depărtarea de rău și facerea binelui.

Evanghelia de astăzi – prin gura unui om credincios – recunoaște că este “fericit cel care va lua masa în Împărăția lui Dumnezeu” (Lc 14, 15). Răspunzând acestei afirmații, Isus constată că Dumnezeu îi invită pe toți oamenii la ospăț, dar aceștia, cu diplomație, refuză. Nu sunt capabili să înțeleagă care este binele cel mai de preț, binele suprem al vieții lor.

Răspundem chemării lui Dumnezeu? Într-adevăr prioritatea noastră principală este pregătirea participării la ospățul Împărăției? Cunoaștem Biblia? Acceptăm darul învățăturilor Evangheliei? Ținem poruncile sau mintea noastră este plină de preocupările lumești? Alegem să cinstim invitația Tatălui sau ne încăpățânăm să stârnim mânia Lui?

Din păcate, cei care au o părere foarte bună despre ei, nu consideră că trebuie să citească, să cunoască și să respecte Evanghelia și poruncile.

Nimeni nu ar dori să fie un cerșetor, dar toți ne-am bucura să câștigăm miliardele nemuncite de la Loto! Apostolul Pavel și evanghelistul Luca ne informează că Împărăția este un câștig mult mai mare decât un posibil premiu Loto; că Dumnezeu ne-a răscumpărat prin jertfa sângeroasă de pe cruce a Fiului Său, dăruindu-ne gratis mântuirea, dar netratându-ne ca pe niște cerșetori, ne invită să cooperăm la mântuirea noastră, adică să acceptăm planul Său mântuitor, prin facerea de bine, prin primirea cu bucurie a moștenirii vieții veșnice.

Omul care dorește mântuirea demonstrează că își respectă viitorul veșnic al vieții; recunoaște că este fiu iubit al lui Dumnezeu; admite că Isus l-a iubit cu o dragoste sfântă până a Se sacrifica pentru el, scoțându-l de sub puterea întunericului… Creștinul, la urma urmei, este cel care admite că are nevoie să primească darurile lui Dumnezeu: iubirea și iertarea Sa.

Refuzarea invitației demonstrează individualismul, egoismul, autonomia, dezbinarea, alegerea omului de a sta departe de Dumnezeu, la urma urmei. Nu Dumnezeu ne alungă, ci suntem noi cei care fugim de împărăția Sa.

Prin cuvintele pericopei de astăzi, Isus ne demonstrează că acest timp de pe pământ este hotărâtor pentru alegerea fiecăruia de a intra și participa la ospăț sau a refuza mântuirea. Ei aleg “lucrurile pământești”, neînțelegând că singura alegere importantă este participarea la banchetul dat de Tatăl.

Ne miră că acest lucru îl înțeleg mai bine săracii, nevoiașii, disperații, șchiopii, orbii, adică, cei considerați impuri și excluși de la mântuire, decât oamenii inteligenți și importanți ai acestei lumi? Noi cum judecăm? Nu înțelegem că Dumnezeu ne iubește – pe toți, așa cum suntem – și dorește mântuirea tuturor, inclusiv a celor pe care noi îi disprețuim? De fapt Evanghelia este clară: “Căutați mai înainte de toate Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor alătura vouă”.

Invitația reflectă dorința lui Dumnezeu de a intra într-o relație “intimă” cu El, de a permite ca Isus să fie “Mirele” inimii noastre.

Cuvintele Domnului sunt adevărate! Faptul că cei aleși nu acceptă invitația trebuie să fie pentru noi un semn puternic, deoarece aleșii zilelor noastre – botezații – riscă să rămână pe dinafară. Avem o explicație la faptul că duminica… mulți creștini aleg să nu vină la Biserică?

Isus spune această pericopă iudeilor. Ei cunoșteau că în Vechiul Testament, cina (ospățul) era simbolul folosit pentru a vorbi de mântuirea pe care Dumnezeu o dăruia tuturor popoarelor (cfr. Is. 25, 6 ș.u; Pr 9,1-6).

Din textul Evangheliei putem înțelege că nu Dumnezeu este cel absent, ci omul, cel care dă o importanță maximă lucrurilor trecătoare.

Fraților! Vă invit să înțelegeți că mântuirea veșnică este deja prezentă și nu trebuie amânată. Răscumpărarea noastră deja s-a produs prin moartea și învierea lui Isus și nu trebuie neglijată. Prin urmare nevoia de a fi fericiți numai Dumnezeu ne-o poate da și nu lucrurile din lume. Iar acest lucru îl înțelege numai omul într-adevăr credincios. Amin.

 

* * *

 

Pilda invitaților la Cină

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

Speranța noastră este de a sta la masă ca și invitați și de a răspunde cu promptitudine și curaj invitației făcută de Dumnezeu. De aceea trebuie să învățăm a persevera în vocația noastră și de a nu lăsa cauzalității anunțarea Evangheliei și venirea Împărăției Cerurilor.

Euharistia pe care noi o celebrăm, unde pomenim ziua Domnului și a banchetului său, o facem pentru că în jurul altarului se regăsesc întreaga familie umană și pentru ca toți, și buni și răi, să îmbrace haina iubirii și a credinței.

Invitații suntem, astăzi, noi. Putem avea motive în aparență logice pentru a nu participa la banchet sau putem să umplem această biserică până la refuz, îmbrăcați de sărbătoare, pentru a ne potoli foamea de Domnul.

Parabola Evangheliei reflectă atitudinea negativă în fața Împărăției, atitudine de mândrie a celor care se încred în forțele proprii, în acea dreptate pe care o pot achiziționa cu puterea proprie observând doar în mod scrupulos Legea, sau atitudinea celor care refuză adevărata dreptate, aceea a drumului mântuirii, care vine de la Dumnezeu.

De mii de ori Domnul ne-a chemat să trăim în iubirea sa și noi, de mii de ori, am găsit mii de motive pentru a refuza. Totodată, invitația este presantă: Dumnezeu ne cheamă mereu pentru a face comuniune cu el. Aceasta este adevărata sa putere și scandaloasă libertate: Dumnezeu nu renunță la noi. Banchetul nunțial este gata mereu pentru noi. Și aceasta este prima certitudine.

Mai există apoi un al doilea adevăr: “invitații nu erau demni”. Înaintea mântuirii oferită de Cristos, reacțiile sunt antitetice: refuz și acceptare. Chiar dacă primii invitați, cei privilegiați, răspund cu indiferență, nervozitate și ostilitate, planul lui Dumnezeu nu este suprimat. Oferta nu se oprește, dimpotrivă sună cu mai multă intensitate pentru personaje stranii la care, un evreu s-ar fi uitat mai amănunțit înainte de a-l fi chemat la masa purificată și la ritual. Este o lume a săracilor, a celor suferinzi, a celor emarginați, împrăștiați pe străzile lumii. Dumnezeu stă chiar în mijlocul acestora, în acest loc în care puțini vor să pășească.

Doamne, dar cum poți fi demn pentru a sta în prezența Ta? Noi ne simțim pierduți la fel ca profetul Isaia care vede gloria Ta în templul Tău sfânt și se gândea că va muri. Cum putem rezista adevărului Tău și frumuseții Tale? Poate, ar trebui să închizi un ochi asupra multora dintre păcatele noastre și cu mâna Ta puternică și milostivă să ne prinzi și să ne introduci la sărbătoarea nunții împreună cu Tine.

Și, Doamne, ce este haina de nuntă pe care ne-o ceri să o îmbrăcăm? Este vorba desigur de ceva ce este caracteristic celor buni și nu se găsește în cei răi. Să vedem deci, ceea ce nu este comun celor buni cu cei răi și vom descoperi ce este haina de nuntă. Suntem oameni și nu animale. Este un dar al lui Dumnezeu, dar este comun și celor buni, precum și celor răi. Lumina ce ne vine din Cer, norii care fac să cadă ploaia, apele care irigă pământul, câmpurile care produc roade sunt tot atâtea daruri ale lui Dumnezeu, dar și acestea sunt comune celor buni și celor răi.

Să intrăm în sala ospățului. Lăsând deoparte pe cei care au fost invitați și nu au venit, să-i luăm în considerare pe cei care au fost invitați ulterior, adică creștinii. Ce găsim la ei? Botezul. Este un dar al lui Dumnezeu, dar este comun și celor buni și celor răi. Și bunii și răii primesc la fel Sacramentul. Sfântul Pavel, care era un păcătos, persecutorul unui om drept și sfânt, atunci când este persecutat, vorbește numai despre credința celor buni sau ne spune că și cei rău o au? Scriptura ne spune că și demonii cred și tocmai acest lucru este cel care îi face să tremure.

Unde găsim atunci haina de nuntă? Am căutat peste tot, am examinat totul și nu am descoperit-o. Și iată-l pe apostolul care îmi prezintă un sac cu lucruri extraordinare și mi-l pune în față. Eu îi spun: deschide te rog și scoate tot ce ai în sac. Vreau să văd dacă găsesc haina de nuntă. El deschide sacul și îmi zice: “Chiar dacă ai vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor; și dacă ai avea darul profeției și ai cunoaște toate misterele și toată știința și ai avea o credință desăvârșită; și dacă întreaga avuție ai da-o și corpul l-ai da pe foc să ardă..”. (1 Cor. 13).

Iată, multe lucruri mari și multe haine prețioase dar arătă-mi, odată, haina de nuntă. De ce mă ții așa în suspans? Să fie darul profeției care nu este comun celor buni și celor răi?

“Dacă nu ai caritate, nu-ți folosește la nimic”. Iată, în sfârșit, haina de nuntă pe care am căutat-o.

Îmbrăcați-vă, iubiți credincioși, cu această haină de nuntă dacă vreți să stați în siguranță la banchetul la care ați fost invitați. Nu spuneți că nu vă permiteți să obțineți această haină. Pentru a vă îmbrăca, nu trebuie decât să îmbrăcați pe cei săraci. Iată, a venit iarna, oferiți haine celor care nu au. Isus Cristos are nevoie de aceste haine pentru că locuiește în ei. Faceți acest lucru și Isus va da haina de nuntă tuturor celor care nu o au. Alergați deci la El, rugați-L cu ardoare, El știe să sfințească pe credincioși, El știe să acopere nuditatea acelora care îi aparțin. Faceți în mod constant fapte bune, pentru a avea haină de nuntă și astfel veți scăpa de teama că veți fi aruncați afară, cu mâinile și picioarele legate, în adâncul întunericului.

Altfel ce va fi cu noi? Ce vom putea face când vom avea mâinile legate? Am putea fugi cu picioarele legate? Procurați-vă, deci, această haină atât de importantă. Îmbrăcați-vă și stați liniștiți la banchetul la care ați fost chemați și atunci când capul familiei va veni să vadă pe cei care stau la masă, în ziua judecății, să nu vă fie teamă. El ne dă timpul necesar pentru a face acest lucru. Iar cei care nu au încă această haină de nuntă să se preocupe pentru a o avea și îmbrăca. Amin.