Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVIII-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
2Regi 5,14-17
2Timotei 2,8-13
Luca 17,11-19

Luca 17,11-19

În timp ce mergea spre Ierusalim, a trecut prin Samaria și Galileea. A intrat într-un sat și i-au venit în întâmpinare zece leproși care stăteau la distanță. Aceștia au ridicat glasul, strigând: “Isuse, Învățătorule, îndură-te de noi!” Văzându-i, el le-a spus: “Mergeți și arătați-vă preoților!” Și, în timp ce mergeau, s-au curățat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas puternic și s-a prosternat la picioarele lui, mulțumindu-i; iar acesta era samaritean. Atunci Isus a spus: “Oare nu s-au curățat zece? Unde sunt ceilalți nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă și să-l preamărească pe Dumnezeu decât acest străin?” Apoi i-a zis: “Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Daniel Iacobuț
pr. Eduard Patrașcu
pr. Șerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Despre recunoștință

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Naaman, ca recunoștință pentru vindecarea sa de lepră, vrea să-i ofere mari daruri profetului Elizeu; daruri pe care acesta le-a refuzat. A mai luat, tot ca recunoștință, o cantitate de pământ din Samaria ca, întors acasă, să facă un altar pe care să aducă deseori jertfe de mulțumire și de recunoștință față de Iahve (lectura I-a).

Apostolul Paul, pentru faptul că Dumnezeu l-a făcut vas ales, adică un depozit al milostivirii divine, plin de recunoștință suferă orice necaz și desfășoară o activitate misionară fără precedent (lectura a II-a).

Unul singur, dintre cei zece leproși vindecați de Isus, vine și îi mulțumește, aducând laudă lui Dumnezeu. Isus s-a plâns de nerecunoștința celorlalți nouă, zicând: Oare nu zece s-au vindecat? Ceilalți nouă unde sunt?

Binefacerea și recunoștința se întâlnesc rar. Rugăciunile noastre sunt pline de cereri de binefacere, dar rar se fac rugăciuni de recunoștință. Vara, când este secetă, se fac rugăciuni, Liturghii, procesiuni, praznice etc. pentru ploaie; și după ce plouă, ce se mai face drept recunoștință?

În mod obișnuit nici nu știm să definim această virtute. Totuși trebuie să știm că ea este o atitudine interioară de profundă umilință și de iubire desăvârșită, care se arată în extern printr-un act de laudă, cinste și preamărire adus lui Dumnezeu. Nu este de mirare că recunoștința este o virtute rară, fiindcă are în componența sa umilința. Ce este mai greu de practicat decât smerenia și iubirea?

Isus, model de recunoștință.

Pe când se afla în casa fariseului Simon, a venit o femeie, cunoscută în cetate ca o mare păcătoasă și i-a uns capul cu parfum de nard de mare preț, i-a spălat picioarele cu lacrimi, le-a sărutat și le-a șters cu părul capului ei. Mântuitorul, ca recunoștință, spune că fapta ei va fi vestită lumii întregi, oriunde se va predica evanghelia (Mt 26,6-13). Recunoștința lui Isus era îndreptată mereu spre Tatăl ceresc: Îți mulțumesc ție, Părinte, sau: Te preamăresc pe tine, Părinte. Așa a făcut la înmulțirea pâinilor (In 6,11). Evanghelistul a rămas atât de profund impresionat de actul lui Isus încât, când altădată va vorbi despre înmulțirea pâinilor, va spune: Locul unde Isus a adus mulțumiri (Mt 14,19). Mulțumirile l-au impresionat mai mult decât minunea. Mulțumiri a adus Isus și la învierea lui Lazăr (Mt 11,4-27), la înființarea Euharistiei (Lc 22,19) etc.

Preacurata Fecioară Maria se aseamănă atât de mult cu Isus în această privință. Arhanghelul Gabriel o salută cu cuvintele: Bucură-te cea plină de har (Lc 1,29). Cuvântul har înseamnă, în limba latină, grația, ceea ce în traducere mai exactă înseamnă recunoștință, mulțumire. Deseori auzim Deo gratias – Mulțumim lui Dumnezeu. Preacurata era plină de mulțumiri aduse lui Dumnezeu încă înainte de a fi mama Fiului său, ceea ce a contribuit mult la dobândirea privilegiului unic al maternității divine. Tradiția creștină susține că ea repeta foarte des cuvintele Deo gratias – Mulțumesc lui Dumnezeu; așa a devenit, după expresia din Litaniile lauretane, mama harului dumnezeiesc, adică mama mulțumirilor divine.

Să urmărim dimensiunile recunoștinței în creaturi.

Dumnezeu a întipărit sentimentul de recunoștință în orice făptură. Isaia exprimă regretul lui Dumnezeu că mai ușor își cunoaște boul stăpânul și măgarul ieslea celui care îl hrănește decât Israel pe Domnul (Is 1,3). Pilde de recunoștință din partea animalelor față de om avem destule și sunt uimitoare. Dumnezeu, spune sfântul Ambrozie, nu l-a creat pe om nici din aer fin, nici din aur, nici din marmură sau din vreo altă piatră prețioasă, ci l-a creat din pământ, ca omul să știe și să fie recunoscător ca pământul, să dea însutit celui de la care a primit un bob. Pentru un bob de grâu sau de porumb, pământul oferă în schimb un spic sau un știulete cu zeci de boabe.

Revelația ne arată recunoștința îmbrăcată în haină divină. Leprosul vindecat mulțumește lui Dumnezeu nu numai pentru faptul că dorința lui de vindecare s-a împlinit, ci mai ales pentru că a ajuns să înțeleagă faptul că Dumnezeu este prezent și lucrează în istoria omenirii prin Isus, în care vede manifestarea slavei lui. În Isus contemplă iubirea gratuită și gloria Creatorului, ceea ce îl umple de fericire sufletească mai mult decât pentru vindecarea trupească. Evanghelia de azi nu urmărește să ne dea o lecție de urbanism, de comportament politicos, ci vrea să ne spună că recunoștința este adevărată revărsare de har și constituie trăsătura fundamentală a omului de caracter și care prin credință descoperă că mântuirea ne vine numai din inițiativa lui Dumnezeu prin Isus Cristos.

Valoarea unui suflet se măsoară prin mărimea recunoștinței. Ea este semnul distinctiv de ridicare a sentimentelor și a gândurilor, afirmă abatele Huvelin.

Recunoștința este icoana credinței mântuitoare. Zece s-au vindecat, dar numai unul s-a mântuit prin credința că ceea ce a primit nu i se datorează, ci este un dar, menit să facă din el însuși un alt dar pentru alții. Din moment ce primim daruri, este dovada cea mai grăitoare că Dumnezeu ne iubește și are încredere în noi, că investește în noi valori menite să aducă la credință și la mântuire, la fericirea și la viața veșnică pe toți cei din jurul nostru.

Câți îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darul credinței? Ce ar fi viața noastră fără speranță? Un iad. Câți îi mulțumim pentru dânsa? Recunoștința leprosului vindecat a devenit obiect de mântuire pentru mulți, chiar și pentru noi, fiindu-ne exemplu. I-am mulțumit lui Dumnezeu că l-a vindecat și ni l-a dat ca model de recunoștință?

De ce ceilalți nouă nu s-au întors și nu și-au arătat recunoștința față de binefăcătorul lor? Le-a lipsit credința. Ei sunt icoana majorității oamenilor. S-au grăbit să se arate preoților, după cum au fost trimiși de Isus conform Legii, ca apoi să fie integrați legal în comunitate și societate și așa să-și poată satisface datoriile lor omenești. Dar luându-se cu cele ale lumii, au uitat de cele dumnezeiești. Unii dintre ei nu s-au mai întors fiindcă au crezut că vindecarea se datorează faptului că s-au rugat, au cerut-o. Nu știau că Dumnezeu nu este dator nimănui, chiar dacă este rugat. El s-a obligat să ne asculte rugăciunea când căutăm mântuirea, împărăția cerurilor și pe Duhul Sfânt (Lc 11,13). Alții, probabil, nu s-au întors la Isus fiindcă au considerat drumul spre preoți și darul prescris de Lege drept medicamentul care le-a adus vindecarea. La fel putea să vadă și Naaman sirianul în drumul spre Iordan și în scufundarea de șapte ori în apă un medicament și o dezlegare de datoria recunoștinței prin efortul depus, dar credința a fost aceea care l-a făcut să vadă un pas mai departe decât știința. Unii, probabil, nu s-au mai întors de frica persecuției din partea preoților la care s-au prezentat, ca nu cumva să fie scoși din sinagogă, dacă vor susține că Isus i-a vindecat, așa cum s-a întâmplat cu Bartimeu, orbul din naștere, vindecat de Mântuitorul (cf. In 9,22). Frica închide poarta recunoștinței în multe cazuri.

Expresive sunt cuvintele sfântului papă Clement Romanul: Un suflet recunoscător își atrage prietenia lui Dumnezeu; un suflet nerecunoscător este prada diavolilor.

Nerecunoștința este plata omului vechi care încă nu s-a ridicat din starea barbariei. Focion, care a fost de 45 de ori în fruntea atenienilor în cele mai grele lupte și i-a condus la cele mai strălucitoare victorii, la vârsta de 80 de ani, a fost învinuit de trădare și condamnat la moarte. A trebuit să bea paharul cu otravă, fără a i se da dreptul de a se apăra. După ce a golit paharul, a zis unui prieten: Te rog, mergi și spune fiului meu să nu se răzbune pe atenienii care mi-au făcut atâta nedreptate și să dea uitării această crimă! A murit în anul 317 înainte de Cristos. Nici Socrate n-a avut o soartă mai bună, deși propovăduia cunoașterea de sine pentru a ajunge la nonviolență.

Noi, fraților, conștienți de ceea ce ne spune sfântul Iacob că orice dar de preț și orice bun desăvârșit ne vine de sus, coboară de la Părintele luminilor (1,17), să facem toate în numele Domnului Isus și să-i mulțumim prin el lui Dumnezeu Tatăl (Col 3,17), recunoscând cu umilință că el nu are trebuință de recunoștința noastră, dar credem că este un mare dar al său, ca să-i arătăm recunoștință, căci, deși lauda pe care i-o aducem nu adaugă nimic maiestății sale nemărginite, în schimb ea ne obține harul mântuirii prin Domnul nostru Isus Cristos (Prefața a IV-a ferială). Amin.

 

* * *

 

Când lepra atacă credința

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Un preot străin poate să fie de ajuns

Am intrat în San Pietro într-o dimineață de iunie. Merg acolo, chiar dacă destul de rar, pentru a reciti lecția grandioasă a lui Bramante, Bernini și Michelangelo. Dar și pentru a mă opri cât mai mult posibil în fața anumitor morminte care au puterea extraordinară de a reîncărca credința mea, mereu amenințată cu sleirea. În acea zi erau aprinse toate reflectoarele. Raze de lumină veneau din cornișele foarte înalte și de la alte lămpi, puternice, ascunse cine știe unde. Ca o rană pentru ochi.

Am înțeles repede pentru ce era acea neobișnuită lumină puternică. Un cardinal, foarte cunoscut, măsura cu pași bine ritmați, elastici, nava centrală, însoțit de un secretar lustruit, țeapăn, și însoțit de ochiul scânteietor de sticlă a câtorva telecamere, împărțind surâsuri și semne binevoitoare cu mâna inelată la puținii turiști curioși. Am fost ispitit să mă apropiu, văzând și evidenta sa disponibilitate. Și să primesc de la el întărirea credinței care îmi trebuia. Dar am renunțat îndată. Nu era tocmai cazul să deranjez pe Eminența sa pentru o astfel de faptă. Cine știe cum ar fi interpretat lipsa mea de credință și la ce terapii m-ar fi supus. Și apoi erau acele lumini indiscrete care îmi provocau o adevărată neplăcere (nu numai ochilor). Am ieșit în vârful picioarelor, lăsând pe cardinal sub privirea telecamerelor și a credincioșilor puțin distrați, și a curioșilor un pic…evlavioși. Am fost răsplătit imediat, dincolo de orice așteptare.

A fost o întâlnire întâmplătoare, absolut neprogramată, cu un preot tânăr din Bogota, proaspăt doctor în Biblicum. Un chip curat, doi ochi care îți permiteau să te apropii de un suflet simplu, o voce caldă cu o tonalitate modestă. În sfârșit, o adevărată persoană. Ne-am așezat pe o treaptă a colonadelor, în penumbră. O prietenie se poate naște și așa. El îmi vorbea cu entuziasm de apropiata sa întoarcere în Columbia, despre dorința sa intensă de a împărtăși așteptările, speranțele, cât și pâinea Cuvântului cu cei săraci, cu ultimii din țara sa. Nu vedea decât ora plecării pentru a duce un mesaj de eliberare, de viață, poporului său. M-a informat și despre un personaj un pic prea onorat și deranjant (mai ales din cauza evangheliei), dar fără asprime. Anumite măreții fără valoare și umflate… dincolo de simțul comun al pudorii, se reduc de la sine. Ajunge un pic de simplitate și autenticitate evanghelică pentru a denunța fără milă defectele colosale și ipocriziile, pentru a neutraliza lumina artificială.

Gabriel avea în spate un trecut, un prezent și un viitor de sărăcie. Dar nu se supăra. Dimpotrivă, aveam impresia că el considera aceasta ca un mare noroc pentru propria misiune. Îl priveam, îl ascultam, uimit, admirându-l. Să spunem chiar mișcat. În prima lectură de astăzi este o expresie care traduce exact ceea ce am văzut în el. Despre Naaman Sirianul, vindecat de lepră, se spune că “trupul său a redevenit ca trupul unui copil”. Iată, Gabriel, un străin asemenea lui Naaman, mi se părea un copil. Strălucind de tinerețe, cu o credință proaspătă, intactă, curajoasă, plină de pasiune, luminoasă. Aveam impresia că pielea mea, aspră, zbârcită, bătrână, decepționată, pustiită de obișnuință, care a văzut deja toate, a învățat totul, fără palpitația în fața surprizei, a reîntinerit (sau cel puțin, a încercat să vrea) în fața acelei încântări, a acelei minuni de copilărie și spontaneitate.

În sfârșit, tânărul preot străin a fost râul Iordan pentru mine în care am avut posibilitatea să scufund credința mea “leproasă” pentru a ieși cu uimirea de la începuturi. Povestirea din a doua carte a Regilor ne informează și că Naaman, șeful statului major al armatei siriene, văzând că profetul autorul vindecării sale respingea hotărât darurile (în acel timp ofertele erau libere, dar Elizeu se simțea obligat să le respingă, poate pentru că avea niște dificultăți – astăzi depășite cu dezinvoltură – să le “gireze” către cel direct Interesat), cere, în schimb, să încarce doi măgari cu saci de pământ din Israel, astfel ca să poată celebra în propria patrie pe unicul Domn folosindu-se de acel pământ sacru.

Nu mă gândesc ca prietenul meu Gabriel să poarte în Columbia niște relicvii romane (are deja mari probleme pentru bagajul esențial, din cauza tarifelor aeriene. Și apoi l-a studiat pe Ioan, și știe că “oriunde” este locul în care este posibil să adori pe Tatăl “în spirit și adevăr”). Eu, mai degrabă, fără a-i cere măcar autorizația, am umplut sacii mei cu o încărcătură prețioasă. M-am întors de la Roma cu o consistentă rezervă de credință. Acumulată, de această dată, nu în contact cu mormintele, ci legând privirea mea de o ființă vie, determinată să repete aventura începută de douăzeci de secole. Fără a se lăsa intimidat de autoritatea personajelor prea mari și de opacitatea strălucirii lor excesive. Puternic numai datorită sărăciei sale. Expert numai în sinceritatea sa. Nerăbdător de a începe.

Acum știu și eu că “Nu este alt Dumnezeu pe întregul pământ” decât acela despre care acel mic preot străin devine martor transparent. Sunt străini ca Gabriel care ne vindecă de “boala pielei” contractate din cauza credinței noastre îmbătrânite, veștejite. Și spun mulțumesc prietenului întâlnit pe o treaptă înnegrită de la coloanele lui Bernini, în apropierea palatului Sfântului Oficiu, pentru molipsirea benefică. Poate că sunt tocmai străinii care ne reamintesc că Iordanul este și la dispoziția noastră. Și, pentru început, în apele sale putem să cufundăm totdeauna dezonoarea noastră.

Am reintrat în San Pietro pentru a ajunge din urmă pe tovarășii mei de călătorie. Reflectoarele erau stinse. Și eu aveam impresia că văd un pic mai clar. Gabriele, nu trece prin Bogota râul Iordan? În acest caz mă vei vedea sosind pentru a scufunda credința mea “leproasă”. Am impresia, de fapt, că acea boală a pielii este un fenomen care revine, “sezonier”…

Cred că ghicesc motivul pentru care Samariteanul, singurul din cei zece leproși, s-a întors la Isus ca să manifeste propria recunoștință.

Probabil că a fost trimis înapoi de preoții autorizați cu certificarea vindecării produse. Poate nu aveau formulare adaptate. Cazul său nu intra în competențele lor. Un străin, și mai mult eretic, nu era treaba lor. Îi era închisă posibilitatea de a regulariza propria poziție, dar nimeni nu-l putea împiedica să-și potrivească pașii de dans, de a urla cu glas puternic propria bucurie, de a mulțumi Celui care ignoră frontierele și distribuie propriile daruri și acelora care au pașapoartele lipsite de vizele oficiale, sau de-a dreptul nu au pașapoarte.

“Nu s-a găsit cine să se întoarcă pentru a da slavă lui Dumnezeu, în afară de acest străin?” Ce păcat absența celorlalți, a celor de ai casei, a celor “în regulă”… S-au mulțumit numai cu vindecarea. Străinului, în schimb, Isus îi oferă și mântuirea: Ridică-te și mergi, credința ta te-a mântuit!… Aceia se simt în siguranță. Lepra a dispărut. Dar pielea a rămas bătrână. Numai cel străin, care s-a pus în genunchi să-l adore și să mulțumească, poate să se ridice refăcut “în interior”. Pe pielea sa au apărut, vizibile, semnele tinereții. Chiar dacă actele oficiale nu au putut să le înregistreze. Actele pot asigura că “totul este în regulă”. Dar nu este nici un formular în stare să garanteze că “totul este nou”, totul este readus la origine, totul începe de la minune. Și că mulțumirea nu este sfârșitul ci începutul…

Cuvântul înlănțuit este cuvântul eliberat

Rămân totdeauna impresionat de strigătul lui Paul în închisoare: “… Dar cuvântul lui Dumnezeu nu este înlănțuit”. O afirmație de acest fel implică nu atât un anumit ton al vocii (răsunător, retoric), dar o anumită îmbrăcăminte. Este greu de imaginat pe Paul înfășurat în mantie solemnă. Apostolul îmbracă în această situație îmbrăcămintea celui încarcerat, și are picioarele strânse în lanțuri.

Acea frază nu este strigată, ci șoptită. Este o suspiciune contagioasă, care circulă clandestină. O informație secretă. Nu răsună în palatul împăratului, ci în întunericul unei închisori. Dușmanii nu pot să pună în lanțuri Cuvântul lui Dumnezeu. Nu au instrumentele adaptate. Numai noi avem această putere. Un cuvânt care nu este “eliberat” de calculele oportuniste, de diplomație, de compromisuri, de interese, este un cuvânt care nu mai spune nimic nimănui.

Când ne apropiem de cuvânt, îl facem al nostru, îl îmbrăcăm cu cultura noastră și cu limbajul nostru înțelept, îl refuzăm celui străin – sau îl administrăm după dozajele noastre viclene -, sfârșim prin a stinge cuvântul. Dacă nu este cuvânt de eliberare, chiar și cu un aspect uman, nu este nici cuvântul lui Dumnezeu. Atunci rămânem să păzim muzeele noastre, să pierdem vremea cu arhivele noastre (încredințate memoriei computerului, pentru că am devenit foarte moderni), să ne jucăm cu formulele noastre, să organizăm procesiunile noastre, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu scapă din mână… Paul ne-a avertizat. Evanghelia nu poate rămâne înlănțuită. Mai ales nu suportă lanțurile prea elegante și comode.

Gabriele, îmi permiți să arunc o privire în sacul tău de călătorie?…

 

* * *

 

Despre recunoștința pentru binecuvântări

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Harry Ironside, marele predicator și biblist american, a intrat într-un restaurant să ia masa. Pe când se pregătea să înceapă să mănânce, un bărbat s-a apropiat de el și l-a întrebat dacă i se poate alătura. Ironside l-a invitat să se așeze. Apoi, conform obiceiului, Ironside și-a înclinat capul pentru ase ruga. Când și-a deschis ochii bărbatul din fața lui l-a întrebat: “Vă doare capul?” Ironside a răspuns: “Nu.” Bărbatul a continuat: “Este ceva în mâncarea Dvs?” Ironside i-a răspuns: “Nu, doar m-am rugat lui Dumnezeu înainte să mănânc.” Omul i-a răspuns: “Ahhh, sunteți unul dintre aceia deci? Ei bine, să știți atunci că eu nu mulțumesc niciodată. Îmi câștig banii prin sudoarea frunții mele și astfel nu trebuie să mulțumesc nimănui când mănânc. Încep să mănânc și gata!” Ironside i-a spus: “Mda, sunteți exact ca și câinele meu. Exact așa face și el!”

Sunt mulți oameni în societatea de astăzi care sunt asemenea câinelui lui Ironside. Ei cred că au câștigat pe drept fiecare bun și în concluzie nu au cui să îi mulțumească, nici măcar lui Dumnezeu. Ei uită că binecuvântările din viețile lor sunt binecuvântările lui Dumnezeu înainte să devină realizările noastre. Ce a făcut cineva ca să merite să se nască, atunci când alții se nasc morți sau sunt avortați? Ce am făcut noi ca să fim iubiți de părinți, când unii nici măcar nu îi au? Ce am făcut ca să avem ochi să vedem, urechi să auzim, limbă să vorbim, picioare să umblăm? Cât de mult i-a plătit cineva lui Dumnezeu pentru că este inteligent sau frumos? Să ne gândim la numeroșii prieteni, la rude, la persoanele de la care am avut de învățat. Sunt binecuvântări primite pe gratis. Emerson spunea că dacă stelele ar apărea pe cer odată pe an, fiecare ar sta treaz în acea noapte să le vadă. Dar am văzut stelele atât de des încât nu ne mai obosim să ne mai uităm la ele. Cât de ușor ne obișnuim cu binecuvântările din viață și uităm să mai mulțumim pentru ele.

În Evanghelia de astăzi Isus a vindecat zece leproși. Doar unul s-a întors să mulțumească. De ce nouă leproși nu s-au întors? Iată câteva motive pentru care se poate să nu se fi întors: Mai bine stau să văd dacă vindecarea e pe bune sau boala se va întoarce. Este suficient timp să merg la Isus; am să merg mai târziu. Dacă mă gândesc bine se poate să nu fi suferit de lepră de fapt. Eram sigur că într-o bună zi ne vom vindeca. Așa după cum mă gândeam: dacă gândim pozitiv ne vom vindeca într-o zi – ea a venit. Isus nu a făcut nimic special: orice rabin putea să facă la fel. Acum că sunt OK ce nevoie mai am de El? Ceea ce îmi trebuie acum este un preot al templului, singurul care mă poate curăța. Isus a spus să mergem la preot – s-ar enerva să vadă că ne întoarcem acum. Vedem din aceste motive că ingratitudinea poate adesea să izvorască din egoism și lăcomie. Nerecunoștința nu este altceva decât punerea nevoilor mele în fața nevoilor altora.

Din fericire există un al zecelea lepros care nu spune nimic ci pur și simplu se întoarce la Isus. El este un samaritean, un străin. Nu poate să meargă la preot deoarece preotul nu l-ar primi. Nu aparține religie “adevărate”. Este privind ca un păcătos pentru că nu respectă legea iudaică. Cei nouă leproși evrei au mers la preot pentru că doreau să împlinească legea. Cel fără de lege își urmează instinctul natural și se întoarce la Isus să îi mulțumească. Uneori bunul simț este mai corect decât litera legii când e vorba de descifrarea voinței lui Dumnezeu. Oamenii care resping bunul simț și rațiunea, și care caută să împlinească legile omului sau ale lui Dumnezeu, sfârșesc adesea greșind, asemenea celor nouă leproși.

Mulți creștini astăzi nu participă la Liturghia de duminică. Mai mult decât orice este un semn că au devenit oameni nerecunoscători. Pentru creștini, un motiv important al venirii duminica la biserică este să aducă mulțumită lui Dumnezeu. Cuvântul “Euharistie” vine din cuvântul grec care înseamnă “mulțumită”. Dacă ne vom număra binecuvântările, dacă ne vom da seama că toate vin de sus, atunci vom fi mai deschiși să ne comportăm ca samariteanul lepros, care când și-a dat seama că a fost vindecat s-a întors cu bucurie și s-a închinat lui Dumnezeu și i-a adus slavă.

 

* * *

 

La ce slujesc minunile?

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

În Biblie, Domnul, când ne vorbește prin cuvinte, când prin fapte; astăzi ne vorbește printr-un fapt sigur al lui Dumnezeu, care se numește minune. În prima lectură, am văzut vindecarea leprosului Naaman Sirianul de către prorocul Elisei; pericopa evanghelică ne povestește vindecarea a zece leproși de către Isus. Cele două fragmente biblice prezintă o structură identică; ambele evidențiază două părți și doi protagoniști: partea lui Dumnezeu, care intervine în mod minunat în favoarea omului, redându-i sănătatea și bucuria, și partea omului, care simte nevoia de a recunoaște binefacerile lui Dumnezeu, de a-I mulțumi și de a-L lăuda. Aici ne vom opri numai asupra primei părți: aceea a lui Dumnezeu, și vom reflecta asupra sensului minunii.

Naaman, un general sirian din secolul al IX-lea înainte de Cristos, fusese atins de lepră, de la o sclavă de-a lui, care era evreică. Naaman a auzit vorbindu-se despre profetul Elizei și despre minunile pe care le făcea acest profet; se duce la Elizei urmat de un cortegiu impunător. Însă atunci când ajunge în Samaria, mare i-a fost mirarea auzind că trebuie să se scalde în Iordan. El ascultă mai mult în silă, gândind că prorocul și-a bătut joc de el; dar făcând aceasta, trupul său își recăpătă prospețimea și sănătatea unui tânăr; era vindecat. Același fapt îl aflăm și în pericopa Evanghelică: “Isuse, învățătorule, ai milă de noi!” Isus îi trimite la preoți, iar pe cale aceștia s-au vindecat.

Prin urmare, două minuni. Însă, la ce poate sluji minunea? Ce propune Dumnezeu atunci când intervine într-un mod atât de vădit în evenimentele și cauzele lumii? Ce scop are minunea? Ea este un semn, și ca atare prezintă o analogie cu sacramentul, chiar dacă spre deosebire de acesta, minunea este unică și de nerepetat. Minunea este o ruptură, o deșirare a urzelei cauzelor naturale ce are drept temelie suverana și absoluta libertate a lui Dumnezeu, care nu poate fi legată nici de ceea ce El însuși a creat, adică natura. Minunea este o breșă, pe care Dumnezeu o deschide spre a ne revela existența unei alte realități. Este ca un cer întunecat de norii plumburii dar care totuși e străpuns de o rază a soarelui ce tivește cu aur norii zdrențuiți.

Nu contează atât surprinderea sau uimirea omului că Dumnezeu îl cercetează printr-o minune, cât mai mult atenția sa. Prin minune, Dumnezeu nu face altceva decât ceea ce face profesorul în școală, care în timpul lecțiilor bate din când în când din palme, spre a-și face atenți elevii distrați și cu mințile împrăștiate. Minunea ne constrânge a fi atenți, a observa că Dumnezeu este de față, și că are grijă de noi. Într-un chip cu totul deosebit, minunea ne vestește ceva ce Dumnezeu va face în viitor. Minunea este totdeauna profetică. Aici se află toată esența minunii: ea este o anticipare, o incursiune, o invazie în timp, o anticipare a realității escatologice care ne așteaptă.

Minunea tipică Evangheliei este vindecarea de infirmități, biruința asupra maladiei și a morții. Omul vindecat și înviat se va îmbolnăvi din nou și va muri, însă prin aceasta Dumnezeu a vestit prin el că într-o zi nu va mai fi nici boală și nici moarte, în cele din urmă dușmanul va fi nimicit. Ca întotdeauna, Dumnezeu vestește mai dinainte ceea ce se va întâmpla mai apoi. El face aceasta pentru a susține credința noastră, dar și pentru că El știe că omul este încăpățânat și în fața noutății este gata totdeauna să spună: “Asta o știam și eu mai demult!”, sau să atribuie totul inteligenței sale (Isaia 48,4-7).

Care sunt lucrurile noi și secrete la care omul nici nu era capabil să se gândească, și pe care Dumnezeu i le-a pregătit printr-o minune? În Ierusalimul ceresc – spune Sf. Ioan în Apocalips – “nu va mai fi nici moarte, nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile cele dintâi au trecut” (Apocalips 2,4). Minunea are drept scop a ne face să credem că Dumnezeu va șterge într-o zi toată lacrima din ochii noștri, și că ne va da viața veșnică, pentru că în vreme ce mai hălăduim încă pe acest pământ, în trupul acesta, și mai credem, l-am și văzut deja uscând o lacrimă și făcând să învie o viață deja stinsă. În felul acesta Dumnezeu ne-a pregătit să primim suprema veste a mântuirii, care este cea formulată de Paul în lectura a doua: “Isus, din neamul lui David, a înviat din morți”.

Acea imensă făgăduință a lui Dumnezeu pe care am ascultat-o se bazează pe o minune, care este cea mai mare minune a lui Dumnezeu: El l-a înviat pe Isus Cristos din morți! Noi credem că Dumnezeu ne va da viața, pentru că în Isus, El s-a arătat Domnul și Stăpânul absolut al vieții. Este foarte adevărat ceea ce s-a scris în această privință: “Nu se mai crede în minuni, pentru că noi nu mai credem așa cum ar trebui în minunea prin excelență, adică în acea intervenție nemotivată a lui Dumnezeu prin libera rațiune, care este învierea lui Isus Cristos din morți” (H. Schlier). Aici este vorba de o legătură intrinsecă, teologică, nu numai apologetică. Este credința în înviere, care-l face pe Duhul Sfânt să fie activ, fiindcă de la El vine orice minune, semn și putere, și care singur permite ca minunile să fie primite.

Minuni mai au loc și astăzi, necazul este că numai puțini sunt credincioșii conduși de Duhul Sfânt care știu să le observe. Cei mai mulți găsesc mii de rațiuni plauzibile pentru a nu le observa: posibilitatea de iluzie sau de înșelătorie, forțe oculte și necunoscute, parapsihologice. Chiar și pe vremea lui Isus și a apostolilor era așa: cel ce nu era dispus a crede, afla totdeauna o scuză pentru a nu admite minunea: “Nu era orb; se prefăcea că-i șchiop, spre a putea cerși; face minuni cu Beelzebul, căpetenia diavolilor”.

M-am convins personal de această similaritate, cu privire la minuni, dintre situația noastră și cea din timpul lui Isus, cu ocazia unui fapt împlinit. Am asistat la o slujbă de vindecare a bolnavilor prezidată de un episcop în prezența a peste zece mii de credincioși. La sfârșitul acestei slujbe, au fost invitați toți cei ce se simt cu adevărat vindecați să se scoale în picioare spre a da mărturie Domnului. Atunci s-au văzut nu mai puțin de cincizeci de persoane sculându-se în picioare, plângând de bucurie, printre care se aflau și vreo câțiva preoți. Ieșind de acolo, am încercat să stau de vorbă cu unii și cu alții care luaseră parte la această slujbă, și de-abia atunci mi-am dat seama că minunile nu pot fi povestite. Minunile sunt numai pentru cei ce le-au văzut și le-au trăit; sunt ca acea forță a unui sacrament, care se transmite celui ce-l primește, și nu celui care aude vorbindu-se despre el.

Reluând firul Liturghiei noastre, acum suntem chemați la un act de credință privind cea mai mare și mai ascunsă dintre toate minunile, care este Euharistia. Isus se află aici, printre noi, sub speciile pâinii și vinului. Este aceleași Isus Înviat și Viu, același Isus care le-a apărut apostolilor; nu este fantoma Lui, nu este numai o idee despre El. “Tu nu vezi și nu înțelegi, dar credința îți confirmă ceea ce nu poți înțelege” (secvență din Sărbătoarea Trupul și Sângele Domnului). Dacă se cerea credință pentru a-L recunoaște pe Isus ca Dumnezeu, ascuns în trup omenesc, acum ni se cere și mai multă credință, ca să credem că Dumnezeu se poate ascunde sub speciile pâinii și vinului. Însă Cuvântul Său rămâne și este adevărat: “Ferice de cei ce nu au văzut și au crezut!” (Ioan 20,29).

 

* * *

 

A mulțumi cu bucurie lui Dumnezeu

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Unul dintre cei zece leproși vindecați de Isus, despre care vorbește Evanghelia de astăzi, “s-a întors slăvind pe Dumnezeu cu glas tare, s-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și i-a mulțumit. Era samaritean”. Toți cei zece se însănătoșiseră, însă numai acesta s-a reîntors spre a mulțumi, pentru vindecare și pentru mântuire, adică, în sensul evanghelic, acesta a venit la credință și a intrat în împărăție. “Scoală-te și mergi, i-a spus Isus, credința ta te-a mântuit”. Probabil că întregul episod a fost amintit de evangheliști numai datorită acestuia, cel de-al zecelea lepros, pentru că întreaga greutate a pericopei apasă asupra lui.

Ceva asemănător se observă și în prima lectură: Naaman sirianul, simțindu-se vindecat de lepră, a recunoscut măreția Dumnezeului lui Israel, și s-a hotărât a nu mai aduce jertfe altor dumnezei decât Domnului. În ambele lecturi biblice, observăm mai ales frumusețea și importanța mulțumirii. Aceasta trebuie să fie acea atitudine a omului care în mod spontan să urmeze imediat oricărei binefaceri a lui Dumnezeu. În urma oricărei binefaceri din partea lui Dumnezeu, omul trebuie să-i aducă mulțumiri și laude, și în același timp să mărturisească mărinimia lui Dumnezeu.

Desigur, nu numai cel care a beneficiat de o minune din partea lui Dumnezeu, în adevăratul sens al cuvântului, va trebui să mulțumească, ci cu toții trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu, pentru că într-un fel sau altul, cu toții am fost vizitați de El și am experimentat tangibil prezența și puterea Lui. Copilul, odată crescut, nu va ști de câte ori a fost salvat, în copilărie, de mâna vigilentă a mamei sau a tatălui său. Tot așa și noi. Poate că nu am asistat la minuni senzaționale, însă noi cu toții suntem niște însănătoșiți în chip miraculos.

Numai în cer, la lumina lui Dumnezeu, vom observa de câte ori a intervenit El și în cauza noastră, plecând de la acea grandioasă vindecare care a fost botezul nostru, un eveniment nu mai puțin miraculos decât acela al trecerii Mării Roșii de către izraeliți. În cuvintele Evangheliei, am auzit încredințându-se un consemn: “Voi sunteți neam ales, preoție regească, popor de sfinți, de aceea trebuie să vestiți mărețiile Lui, care v-a chemat de la întuneric la admirabila sa lumină”. Prin urmare, vestirea mărețiilor lui Dumnezeu, ca și mulțumirea, fac parte integrantă din esența Bisericii și a fiecărui creștin în parte. Așadar, experiența de toate zilele ne spune și nouă, ca și celorlalți nouă leproși, că suntem nerecunoscători. Primim darul și îl ascundem, temându-ne oarecum să nu ni-l fure alții, spre a ne bucura numai noi de el.

Poate că această dificultate de a fi recunoscători față de Dumnezeu se naște din faptul că nu știm a fi recunoscători față de oameni. Foarte mic este numărul acelor oameni care să știe să fie recunoscători față de ceilalți, care să mulțumească din inimă, nu numai cu buzele, binefăcătorilor lor… Educarea recunoștinței este însăși floarea educației, însă aceasta trebuie să fie o recunoștință liberă, nu forțată, recunoscători în libertate, nu constrânși sau din obișnuință. În cazul acesta mulțumirea devine spontană, este rodul umilinței și al mărinimiei, pentru că ne face să recunoaștem nevoia noastră și generozitatea fraților noștri. Vom aprofunda ceva mai mult această temă, care va da un nou avânt rugăciunii noastre, și ne va ajuta ca să înțelegem mai bine Euharistia.

Ce înțelegem noi atunci când îi spunem lui Dumnezeu: “Îți mulțumesc, Ție, Doamne?… El, Donatorul, Creatorul, Dumnezeul, iar noi niște simple creaturi ale lui Dumnezeu. Înseamnă a accepta că Dumnezeu este Dumnezeu și că noi suntem oameni. Într-un sens oarecare, acesta este sentimentul religios fundamental: a ne accepta așa cum suntem, adică debitori în toate (“Ce ai care să nu-l fi primit de la Dumnezeu?”), oameni care pot spune numai “Mulțumesc!”. Însă a accepta aceasta liber și cu bucurie, așa cum fac copiii atunci când primesc vreun cadou de la tata sau de la mama, fără a se simți umiliți și înjosiți. În cazul acesta, a-I mulțumi lui Dumnezeu înseamnă a-I spune: “Bine îmi este mie Doamne, să fiu așa: ca Tu să fii Dumnezeu iar eu să fiu creatura Ta”.

În felul acesta, mulțumirea este anti-păcatul prin excelență, răsturnarea atitudinii înnăscute a păcatului. Păcatul este refuzul de a-i mulțumi lui Dumnezeu, de a se accepta ca făptură omenească. Lucifer era cel mai frumos dintre toate făpturile, însă pentru aceasta trebuia să-I mulțumească lui Dumnezeu. Dar ce a făcut el? A preferat să fie cel mai nefericit dintre toate creaturile… Aceeași atitudine o recunoaștem și în cel dintâi păcat al omului… Tăgăduirea lui Dumnezeu este cel mai îngrozitor păcat, pe care-l denunță Paul în Scrisoarea sa către Romani atunci când spune: “Necunoscându-L pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit și nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1,21).

Se înțelege, deci, pentru ce Isus, Cel ce este Acela care ridică păcatele lumii, este în același timp și mulțumirea vie și personificată. Mulțumirea Tatălui inundă sufletul omenesc al lui Isus, care se recunoaște întru totul dator Tatălui, încât ajunge a spune: “Cuvântul Meu nu este al Meu, ci al Tatălui” (Ioan 7,16). Și cum El este Cuvântul, este ca și cum ar spune: “Eu nu sunt al Meu: nu-mi aparțin, ci sunt al Tatălui”. Prin urmare a mulțumi înseamnă a-L accepta pe Dumnezeu, a trece de partea Lui. Într-o zi, Isus s-a bucurat întru Duhul Sfânt și a zis: “Tată, Domn al cerului și al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că așa ai găsit Tu cu cale” (Luca 10,21).

Prin urmare, a mulțumi înseamnă a-L recunoaște și a-L mărturisi pe Dumnezeu. Apocalipsul îl numește pe Isus “Amin”, pentru a spune că Isus este mulțumirea întruchipată a Tatălui (Apocalips 3,14). Acest sentiment intim al lui Isus se extinde la toate acțiunile Sale și formează fondul tuturor rugăciunilor ce le rostește. Mai înainte de a întreprinde vreo acțiune importantă, Isus mulțumește Tatălui. Sinopticii de comun acord pun accentul pe o aducere de mulțumire deosebită din viața lui Isus: “Apoi a luat pâinea, și după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o, zicând: Acesta este Trupul Meu…” (Luca 22,19).

Să ne gândim că și în acea noapte, când trebuia să fie trădat și omorât, “El a mulțumit Tatălui”. Mulțumirea adusă de Isus în acea noapte, la frângerea pâinii, a trebuit să fie atât de intensă și atât de mișcătoare, încât s-a întipărit atât de bine în amintirea celor de față. Biserica, primind această moștenire, numește amintirea a toate acestea ca și tot ritualul săvârșit atunci “Euharistie”, adică aducere de mulțumire, iar acest cuvânt “euharistie”, dintr-un termen comun devine termen tehnic, spre a arăta că toată mulțumirea adusă lui Dumnezeu este conținută în acea mulțumire, de la care își primește și sensul.

După pilda lui Isus urmează pilda comunității apostolice. Scrisorile lui Paul, și în general întreaga Biserică apostolică este pătrunsă de acest sentiment de mulțumire adusă lui Dumnezeu, care se nutrește ceas de ceas dintr-un alt motiv, care este cel mai mare dintre toate, și care se numește “Răscumpărarea adusă de Isus, darul Duhului Sfânt”: Mulțumescu-ți, Ție, Părinte, prin Isus Cristos. La amintirea a ceea ce a făcut Isus se unește îndemnul de a face și noi așa cum a făcut El: “De aceea mulțumim fără încetare lui Dumnezeu… Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Cristos, cu privire la voi” (1Tesaloniceni 2,13; 5,18). “Să-i mulțumim cu bucurie Tatălui” (Coloseni 1,12).

Această mulțumire a Bisericii nu este un sentiment subiectiv și psihologic, un sentiment bun și atâta tot, ci este o mulțumire adusă lui Dumnezeu prin Isus Cristos, de aceea este ceva obiectiv, care spală, care curăță în însăși mulțumirea pe care Isus o aduce Tatălui, mai înainte de moartea Sa, și pe care o mai aduce și astăzi ori de câte ori amintim Patima și Moartea Sa. În Euharistie, noi ne nutrim cu mulțumirea lui Isus, și pentru a ne spune astfel, noi mâncăm mulțumirea Sa, spre a ne învăța și pe noi a fi totdeauna disponibili la voința Tatălui.

După ce am explicat Euharistia, acum ni se oferă posibilitatea de a o trăi. Și noi trebuie să luăm pâinea și să îi mulțumim lui Dumnezeu; o mulțumire colectivă, corală, ca o singură familie reunită în jurul aceleiași mese, cu ochii îndreptați spre Tatăl: Mulțumim pentru minunea vieții pe care ne-ai dat-o și pe care ne-o păstrezi; Mulțumim pentru că ni l-ai dat pe Isus ca frate, și împreună cu El, tot Binele; mulțumim pentru nădejdea și dragostea pe care Duhul Sfânt le-a sădit în inimile noastre; mulțumim pentru că ne permiți a Te numi cu dulcele nume de “Tată”.

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a C

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro

Duminica trecută am meditat împreună asupra forței miraculoase a credinței. Și în acest fragment din Evanghelie Domnul Isus ne provoacă la o verificare a autenticității credinței noastre. Astăzi întâlnim o altă dimensiune constitutivă: recunoștința. Atunci când este vorba despre o credință adevărată, există și recunoștința; când ea lipsește, credința încă nu este matură.

Mesajul evanghelic este pregătit și anticipat prin relatarea din cartea a II-a a Regilor ce ocupă spațiul primei lecturi. Un lepros străin – Naaman sirianul – își recuperează sănătatea nu prin forța terapeutică a apelor Iordanului, unde s-a scufundat, ci prin credința și ascultarea cuvântului omului lui Dumnezeu, profetul Elizeu, care i-a dat ordin să facă de șapte ori baie în acel râu. Vindecarea sa nu este numai fizică, ci integrală: el ajunge într-adevăr la maturitatea credinței. O demonstrează profesiunea sa de credință și adeziunea la unicul Dumnezeu: “Iată, știu acum că nu este alt Dumnezeu pe tot pământul decât cel din Israel”. Un alt străin, și el lepros, este protagonistul paginii evanghelice din această duminică.

Leproșii, separați de toți, erau obiectul disprețului public, pentru că erau considerați impuri și izvor de contaminare pentru toți cei care intrau în contact cu ei. În plus exista convingerea că bolile, și în mod special lepra, erau consecința vreunui păcat personal. De aceea săracii oamneni, loviți de acest rău, în acel timp incurabil, și îndepărtați prin lege de familie, de muncă și de centrele locuite, nu aveau nici măcar consolarea de a se putea îndrepta către Dumnezeu cu speranța de a găsi în el ajutor sau alinare. Aceștia pot să ne ducă cu mintea la masa crescândă de oameni care astăzi sunt îndepărtați la marginea vieții sociale. Leproșii trăiau împreună pentru a înfrunta împreună deplorabila lor situație și pentru a se suține reciproc. Nu sunt cu toții iudei: cu ei era și un samaritean, reținut în mod normal drept un eretic și aproape un păgân. Acești oameni, descoperind că Isus trecea prin satul lor, intuiesc că li se oferă o oportunitate neașteptată. Înțeleg că unicul care i-ar putea ajuta în condiția lor disperată este Isus. Nu se apropie, pentru că Legea le-o interzice, dar se îndreaptă către el cu vocea lor care îl imploră: “Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!”. Este vorba despre începutul credinței pe care aceștia o manifestă în Isus.

“Văzându-i, Isus le-a zis: Mergeți și arătați-vă preoților!” Privirea pe care Isus și-o îndreaptă spre fiecare persoană care suferă l-a condus imediat să intervină în favoarea lor. În acest caz Isus nu se apropie, ci îi trimite la preoți, fără să fi făcut nimic vizibil pentru vindecarea lor. Conform legii lui Moise, preoții sunt cei competenți în acest gen de boli. Trebuie să verifice dacă un lepros s-a vindecat și în acest caz eliberează un certificat de vindecare, în așa fel încât cel interesat să poată fi readmis în societate. Trimițându-i la preoți fără a face nici un gest special de vindecare, Isus cere leproșilor încrederea lor. Iar aceștia merg, adică ascultă de cuvântul lui Isus, se încred în El. Este deja miracolul credinței, care își face loc în inimile lor. De-a lungul drumului se realizează vindecarea efectivă, iar leproșii sunt curățați de boala lor. Până în acel moment grupul era compact, dar unul dintre ei se separă și se întoarce la Isus. Ceilalți, luați de entuziasmul însănătoșirii fug la preoți: sunt nerăbdători să fie declarați puri și să reintre cât mai degrabă în comunitatea umană care îi îndepărtase. Se preocupă doar de avantajul pe care îl comportă vindecarea. Nu se gândesc la Cel care i-a eliberat de destinul lor mizer. Într-adevăr când se experimentează un ajutor, curând se uită de acela care l-a dăruit.

Despre unul singur se spune: “când s-a văzut vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare”. Cu toții ceruseră cu glas tare atunci când era vorba despre propria vindecare. Acum numai unul singur îl laudă pe Dumnezeu în mod public și cu voce tare. Iar acesta este un samaritean. Emoționat până la culme, minunat că tocmai el, unul care nu era evreu, a fost vindecat de Isus, se aruncă la picioarele sale pentru a-i mulțumi. Îl recunoaște drept Mesia. Îl recunoaște drept adevăratul Templu în care Dumnezeu s-a făcut prezent pentru a-i întâlni pe oameni și în care trebuie adorat.

“Și ceilalți nouă unde sunt?”. Găsim atâta dezamăgire și amărăciune în această întrebare a lui Isus. Ceilalți nu s-au întors pentru a-l preamări pe Dumnezeu. Adică nu au dorit să celebreze minunea pe care Dumnezeu a înfăptuit-o prin Isus, nu au recunoscut prezența lui Dumenezeu cel milostiv care i-a vindecat prin persoana acestui Învățător, Isus. Oare s-au gândit că, fiind iudei, vindecarea nu era un gest gratuit ci li se cuvenea? În acest caz credința lor a luat o cale greșită: gândul de a avea privilegii înaintea lui Dumnezeu înseamnă că n-au înțeles că Dumnezeu este gratuitatea însăși. Unul singur a înțeles. Și lui, celui surprins că tocmai el a fost vindecat, Isus îi dezvăluie realitatea profundă a ceea ce s-a întâmplat în inima sa, adică adevărata minune care a avut loc: “Ridică-te și mergi. Credința ta te-a vindecat”. Zece au fost vindecați fizic, dar numai unul a fost vindecat și în interiorul său, în inima sa, a fost deci salvat, mântuit. Mântuit, pentru că pentru el vindecarea de boala fizică a devenit locul întâlnirii cu Dumnezeu, pentru că a experimentat vindecarea drept un dar al milostivirii lui Dumnezeu. Și cu voce tare, cu toată puterea ființei sale, el aduce mulțumire lui Dumnezeu cel milostiv. Samariteanul face astfel un pas decisiv pentru credința sa: trece de la dar la Donator. Într-adevăr, dacă, atunci când primim ceva, atenția noastră este îndreptată la dar – adică la bunurile materiale, sănătate, etc. – atunci inima noastră rămâne strâmtă și egoistă. Dar dacă, plecând de la darul primit, atenția noastră se îndreaptă către bunăvoința binefăcătorului, atunci experiența darului devine o întâlnire nouă și personală cu donatorul. Și în acest fel credința ajunge la maturitatea sa. Pentru samaritean într-adevăr, mulțumirea este mai mult decât un simplu gest de educație și de sensibilitate: este un adevărat act de credință în puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în Isus într-un mod cu totul gratuit, mai ales față de el un străin.

Recunoștința este așadar o dimensiune fundamentală a credinței. Este gratitudinea creaturii care este surprinsă și se minunează de vindecare care îi este oferită prin Cristos Mântuitorul. Fiecare creștin face experiența de a fi vindecat de “lepra” păcatului în toate formele sale. Această experiență se traduce în a-i prezenta zi di zi, cu uimire și bucurie, toată recunoștința noastră.

Vedem astfel cum adevărata minune nu constă neapărat în vindecarea fizică a leproșilor, relatată dealtfel într-un mod fugitiv, ci în inițiativa samariteanului de a se întoarce, de a se arunca la picioarele Învățătorului și de a-și exprima credința prin recunoștința și lauda sa. Astfel vindecarea Mântuitorului pătrunde și în inima samariteanului, ajutându-l să intre în comuniune cu cel care i-a dăruit șansa unei vieți noi.

Recunoștința este caracteristica umană care ar trebui valorizată mai ales în zilele noastre când se insistă atât de mult asupra “drepturilor” fiecăruia, lăsând impresia cum că totul ni s-ar cuveni. În schimb, “totul este dar”, chiar și în câmpul vieții naturale: începând de la soarele care strălucește deasupra capetelor noastre, de la sănătatea pe care Dumnezeu o reînnoiește zi de zi, până la bucata de pâine pe care o mâncăm, la zâmbetul copilului care ne încântă sau la gestul de prietenie și de bunătate al unui necunoscut. Dar recunoștința samariteanului este ceva mai mult decât un gest indicat de bunul simț comun: este un act de credință autentic, credință în puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în Cristos într-un mod total gratuit, și deci nemerita în vreun fel.

Fragmentul evanghelic pe care l-am meditat reprezintă așadar un izvor de reflecții importante asupra vieții noastre. Găsim mai întâi invitația de a elibera inima noastră de orice prejudecată. Actele cele mai frumoase și mai pure pot veni deseori de la persoane pe care le desconsiderăm, așa cum era judecat inferior și samariteanul din Evanghelie. Deja acest aspect ar putea fi suficient pentu a alimenta rugăciunea noastră personală. Putem însă să ne întrebăm: în rugăciunile noastre, ce îi cerem lui Isus? Suntem interesați de convertirea noastră sau ne gândim numai la trupul nostru? Grija lui Isus de a-i asculta pe cei zece leproși și de a-i vindeca demonstrează cât este de importantă vindecarea fizică, mai ales când împreună cu aceasta se redobândește și demnitatea civilă, socială. Oare cu cât e mai importantă însă mântuirea sufletului, cea care ne renaște la o adevărată viață nouă? Această întrebare ne poate ajuta să descoperim in profunzimea inimii care sunt adevăratele priorități ale vieții noastre. Și ne mai putem întreba: de câte ori “ne întoarcem” pentru a-i mulțumi lui Isus pentru darurile sale? De câte ori recunoaștem intervenția sa în viața noastră? Sau credem că totul ni se cuvine de drept?

Dacă ne recunoaștem deficitari la acest capitol să încercăm să ne deschidem ochii și mai ales să facem multe exerciții de recunoștință. Pentru noi creștinii există și o școală deosebită unde se învață această calitate a vieții noastre de credință: este Sfânta Liturghie, Sfânta Euharistie, care după cum bine știm înseamnă “aducere de mulțumire”. În timpul Sfintei Liturghii noi ne inserăm în aducerea de mulțumire pe care Isus o înalță către Tatăl său ceresc prin darul vieții sale. Să nu chiulim de la această măreață școală a iubirii și a recunoștinței, ci să ne acordăm inimile cu sentimentele de gratitudine pe care Cristos le poartă în sulfet atunci când se jertfește Tatălui din iubire pentru oameni.

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi –

Lectura I (2Rg 5,14-17)

Naaman, comandantul oastei regelui lui Aram, dușmanul lui Israel, după ce a dat crezare indicațiilor unei tinere evreice, sclavă de-a sa, merge în Samaria unde profetul Elizeu îi sugerează că dacă vrea să se vindece de lepră, trebuie să se cufunde de șapte ori în apa Iordanului. Chiar dacă la început Naaman este suspicios că se va vindeca – ba chiar bolborosește disprețuitor – după ce slujitorii îl provoacă să reflecteze asupra simplității cerinței lui Elizeu, se lasă convins și execută porunca Omului lui Dumnezeu. Obține nu doar dispariția bolii, ci o reînnoită “frăgezime” a pielii, lucru care îl face ca un tinerel. Atunci se întoarce la Elizeu spunând: “Acum știu că nu este alt Dumnezeu pe întregul pământ decât în Israel” (v. 15). Această declarație este punctul culminant al povestirii. Minunea avea ca și scop acela de a obține/smulge această profesiune de credință: mândrul comandant al armatei dușmane este constrâns să recunoască că exista numai un Dumnezeu, acela al lui Elizeu.

Profetul nu acceptă răsplată deoarece darurile lui Dumnezeu sunt gratuite și trebuiesc împărțite gratis. Permite însă ca Naaman să ia cu sine niște pământ israelit pentru a continua să recunoască chiar și când se va fi întors în țara sa că numai Dumnezeul lui Israele este Dumnezeul cel Adevărat. Acum Naaman nu mai vrea să ofere jertfe pe un pamânt unde se practică idolatria: de aceea duce cu sine un pic de pământ curat pentru a-l cinsti pe el pe Dumnezeul cel adevărat pe care l-a cunoscut în Israel și căruia are de gând să-i rămână credincios de acum înainte.

Narațiunea vindecării lui Naaman poate fi citită ușor ca o imagine (tip) a botezului care redă omului deplina integritate după ruinele provocate de păcat. Este important atunci ca gratitudinea față de Cel care are puterea să ne reînnoiască în interior să se concretizeze în recunoașterea că nu există alt Dumnezeu în afară de El pe care să-l iubim din toată inima și din tot cugetul nostru.

Lectura a II-a (2Tim 2,8-13)

Apostolul Paul se află la Roma, în lanțuri “ca un răufăcător” din cauza evangheliei. De aici el îi scrie ucenicilui Timotei îndemnându-l să persevereze în credință cu prețul oricărei suferințe. Pentru a face acest lucru, mai mult decât a se compara cu un soldat, un atlet sau un agricultor, pentru Timotei trebuie să fie importantă amintirea lui Isus Cristos “din seminția lui David” care “a înviat din morți” (v. 8). Referința la dinastia davidică demonstrează apartenența lui Isus la poporul ales, da mai mult apartenența sa la neamul omenesc – premisă la dezgolirea (kenosis) sa de sine.

A afirma că a înviat înseamnă a exprima că condiția sa glorioasă și manifestarea divinității sale. Pentru vestirea acestui mister de mântuire – aici exprimat într-o sinteză lapidară – Paul suferă fără ca pentru aceasta Cuvântul să fie încătușat. Urmează un probabil citat a unui vechi imn creștin în care este întărit – prin intermediul clasicului paralelism semitic – faptul că Isus “rămâne fidel” (v. 13). Infidelitatea noastră, trădarea noastră dispar în fața fidelității și a iubirii lui Isus care nu se obosește niciodată să ne ierte și să meargă în căutarea celui păcătos. (cf. Lc 15,4-6)

Evanghelia (Lc 17,11-19)

Episodul este redat numai de Luca și este plasat în timpul călătoriei lui Isus spre Ierusalim. Zece leproși îi ies în întâmpinare, rămânând totuși la distanță așa cum este stabilit de legea care îi considera impuri din punct de vedere ritual și excluși din comunitatea civilă. Chiar și Dumnezeu rezultă pentru ei departe întrucât boala era considerată un pedeapsa de-a Sa.

Leproșii, condamnați de Dumnezeu și de oameni la marginalizare, se adresează lui Isus al cărui nume înseamnă tocmai “Dumnezeu eliberează, salvează, mântuiește” strigând către dânsul: “Ai milă de noi!” (v. 13). Este rugăciunea pe care un evreu pios i-o adresează lui Yhwh pentru ca Domnul să-și amintească de cel sărac și nevoiaș. Cererea lor este curajoasă și plină de încredere; invocându-l “Învățătorule”, ei de fapt invocă Viața. Isus imediat ce îi zărește, îi trimite la preoți care, conform legii, după ce este certificată dispariția bolii, poate să înceapă ritualurile de purificare care dau posibilitatea celor care fuseseră loviți de boala respectivă să reintre în sânul comunității. Dar iată că în timp ce mergeau ei spre preoți, sunt vindecați. Isus arată că este Mesia cel așteptat care elimină această maladie.

Însă doar unul, un samaritean, se întoarce “lăudându-l pe Dumnezeu cu glas tare” (v. 15) și-i mulțumește lui Isus pentru că l-a vindecat. El, păgânul, non-evreul, recunoaște în Învățător puterea lui Dumnezeu și în Isus pe Mesia cel așteptat care învinge și lepra, boala impură prin excelență.

În acest moment Luca scoate în evidență indignarea lui Isus, lucru care se manifestă în niște întrebări profunde care nu au răspuns în Evanghelie. Aceste întrebări ne provoacă, ne pun la încercare și cer răspunsul nostru: “Nu au fost? … Unde sunt? … Nu s-a găsit? …” (v. 17 ș.u.). Isus este decepționat pentru că unicul recunoscător nu este un evreu; ceilalți par că “pretind” vindecarea întrucât membri ai poporului ales și, deci, nu se deschid să primească darul lui Dumnezeu care în Isus se face aproape fiecărui om spre a-l face pe deplin “viu” spre slava lui Dumnezeu. “Ridică-te și mergi, credința ta te-a salvat!” (v. 19) îi spune Isus leprosului vindecat. “Ridică-te, învie”, spune Isus oricui se apropie de El cu credință recunoscându-l ca Emanuel, Dumnezeu-cu-noi!

 

* * *

 

Duminica a XXVIII-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Pentru această a XXVIII-a duminică de peste an Liturgia Cuvântului ne propune spre meditarea un eveniment petrecut în timp ce Isus se îndrepta spre Ierusalim, la intrarea unui sat de la “granița” dintre Samaria și Galileea (v.11). Aici, zece persoane bolnave de lepră îi cer lui Isus vindecarea. Interesant este, însă, modul în care Mântuitorul răspunde cererii lor. Amintindu-ne că lepra a fost (și a rămas) o boală incurabilă – fapt ce îi obliga pe cei zece, conform Lv 13 și 14, să locuiască în afara comunității și să se țină la distanță de orice persoană ne afectată de această boală -, cererea lor apărea mai mult decât îndrăzneață. Cine oare ar putea înfăptui o astfel de vindecare fără a avea ajutorul lui Dumnezeu (2Re 5,1-19)? Să remarcăm, totuși, că episodul nostru se situează imediat după pericopa citită duminica trecută la sfânta liturghie, pericopă care punea în evidență importanța integrării credinței în viața noastră de fiecare zi. De aceea nu ne surprinde faptul că Isus, în locul vreunui gest sau a vreunui cuvânt vindecător (cu care ne-a obișnuit în câteva din episoadele precedente), îi trimite pe cei zece leproși să se arate preoților (cei acreditați de legislația din Lv 13 și 14, nu să vindece ci să constate o eventuală vindecare). Or, plecarea lor către Templu din Ierusalim denotă (și exemplifică) faptul că cei zece bolnavi răspund îndemnului lui Isus cu o credință capabilă să dezrădăcineze și să mute un dud din locul său printr-un singur cuvânt (Lc 17,6) – în cazul nostru să obțină vindecarea chiar de lepra lor -. Și iată că vindecare are loc. Gestul lor de credință este răsplătit cu acea însănătoșire care le permite reintrarea în comunitate și mai ales “revenirea la viață”, la cea liturgică și la cea socială.

Vindecarea celor zece leproși reprezintă în sine un deznodământ remarcabil al acestei istorii. Și totuși povestirea noastră cunoaște un nou avânt atunci când unul dintre ei se întoarce la Isus preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare, semn că în vindecarea obținută el a recunoscut intervenția salvatoare a lui Dumnezeu. Mai mult, odată ajuns în fața lui Isus el s-a aruncat cu fața la pământ în semn de prețuire și i-a mulțumit. Paradoxul în acest comportament constă în aceea că omul era samaritean, adică străin de credința lui Israel. Și deși străin, el este singurul care recunoaște că Dumnezeu și-a înfăptuit lucrarea prin Isus Cristos. Drept care Mântuitorul, după ce se întrebă în mod retoric Oare nu toți cei zece au fost curățați? Ceilalți nouă unde sunt?, îi cere samariteanului recunoscător să se ridice și să meargă în drumul lui spunându-i Credința ta te-a vindecat. Or, aceasta este concluzia pe care o așteptam. E drept că ea nu precizează sensul exact pe care Isus îl dă expresiei. Cu toate acestea înțelegem din context că orice lucrare mântuitoare Dumnezeu o înfăptuiește prin Isus Cristos și că credința care se îndreaptă către El atinge deja sfera divină, sursa vieții, a vieții veșnice. Acest lucru ne este confirmat de faptul că vindecarea obținută prin credință își atinge desăvârșirea în Înviere, acea Înviere exprimată de sensul plin al verbului ridică-te (exact același verb pe care evanghelistul îl va folosi pentru a exprima Învierea glorioasă a lui Isus Cristos în ziua de Paști). Prin urmare, mântuirea nu este ea oare participarea noastră la darul Vieții manifestată în Învierea lui Isus?

 

* * *

 

Credința ta te-a vindecat

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am auzit acum ne vorbește despre două lucruri pe care ar trebui să fie întotdeauna nedespărțite, dar pe care, în realitate, rar le găsim împreună în viața oamenilor: miracolul și recunoștința. Miracolul vine de la Dumnezeu, recunoștința vine de la om, dar aceasta din urmă e atât de rară, încât apare și ea ca un fel de miracol. Cuvântul miracol vine din latinescul “mirari” – a se mira -, și, fiindcă recunoștința e atât de rară, avem toate motivele, să ne miră atunci când o întâlnim.

Prima lectură și Evanghelia ne relatează două miracole asemănătoare între ele, două vindecări de lepră, două intervenții ale lui Dumnezeu spre a-i reda omul sănătatea și bucuria.

În prima lectură e vorba de generalul sirian Naaman, un păgân care, lovit de boala necruțătoare a leprei, acest lucru se întâmpla în secolul al IX-lea î.C., la sugestia unei copile evreice luată prizonieră, merge la profetul Elizeu. Îndemnat de profet generalul, se scaldă de șapte ori în Iordan și se vindecă de lepră. Carnea lui putredă, pielea lui acoperită complet de puroi, devine fragedă, curată ca pielea unui copil abia venit pe lume. Același lucru se întâmplă cu leproșii din Evanghelie care îl imploră pe Isus: “Învățătorule, ai milă de noi!” În timp ce mergeau să se arate preoților, s-au vindecat.

Din analiza celor două minuni relatate rezultă că minunea nu este doar o intervenție extraordinară, supranaturală în mersul firesc al lucrurilor, o suspendare pentru moment a legilor naturii, ci este un semn prin care Dumnezeu atrage atenția asupra unei alte realități excepționale care se petrece, așa cum face profesorul în clasă cu copiii neatenți și distrați când vrea să le spună ceva important care trebuie reținut: bate din palme, atenționându-i. Când Dumnezeu vrea să înfăptuiască și să comunice ceva excepțional oamenilor, face o breșă, o spărtură în cer, sfâșiind legile naturii și se arată lumii: aceasta e minunea. E ca o rază de soare care sfâșie și străbate norii grei de plumb atunci când cerul e complet acoperit: un fenomen care ne încântă și ne provoacă uimire.

Semn a ce este minunea înfăptuită de Isus în Evanghelia de azi? Semn al mesianității sale și semn al puteri sale de a vindeca de o altă lepră mai cumplită decât lepra trupească; vindecarea de lepra sufletească, de păcat. Isus îi trimite la preoți pe cei zece leproși, nu numai fiind că așa cerea legea din cartea Leviticului, ci în primul rând spre a arăta autorităților religioase că Mesia a venit, e în mijlocul lor, vindecarea leproșilor fiind, conform profeției lui Isaia, unul din semnele după care Mesia poate fi recunoscut.

Acești leproși care înainte erau excluși din comunitate, erau nevoiți să locuiască în afara satelor și orașelor, izolați, separați, excomunicați, erau considerați necurați, pedepsiți de Dumnezeu. Odată vindecați de Isus, au devenit semn că și cei bolnavi de lepra păcatului sunt vindecați de Cristos și readmiși la comuniunea cu Dumnezeu și cu oamenii.

Și mai rezultă din cele două vindecări de lepră din textele biblice ale Liturghiei de azi că miracolul este un semn profetic, adică o prevestire, o anticipare a unei minuni și mai mari pe care Dumnezeu o va înfăptui în viitor. Așa cum misiunea vindecării generalului sirian din prima lectură a fost o profeție a vindecării celor zece leproși din Evanghelia Liturghiei de azi, minunea vindecării celor zece leproși este la rândul ei profeția vindecării totale și definitive pe care Dumnezeu o va înfăptui la sfârșitul timpurilor când va înceta orice boală și însăși moartea va fi învinsă, spre deosebire de victoria provizorie asupra bolii și a morții din Evanghelia de azi. Victorie provizorie căci cei zece leproși vindecați cu siguranță într-o bună zi s-au îmbolnăvit din nou și au murit. Ultimul dușman care va fi nimicit atunci, scrie apostolul Pavel, va fi moartea (cf. 1Cor 15, 26). Acolo, în Ierusalimul ceresc, scrie sfântul Ioan în Apocalipsă, Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii noștri. Moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici strigăt, nici tânguire, nici durere. Iar această uluitoare minune care va avea loc se întemeiază pe minunea minunilor care este învierea lui Cristos; minunea supremă care dă forță și credibilitatea tuturor minunilor. Înviind din morți Isus s-a dovedit a fi stăpânul absolut al vieții. E o realitate care nu trebuie uitată nici o clipă, de aceea, în a doua lectură a Liturghiei de azi, sfântul Pavel îl atenționează pe ucenicul său Timotei: “Adu-ți aminte de Domnul nostru Isus Cristos cel înviat din morți, din seminția lui David… căci este adevărat cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu el,vom și trăi împreună cu el”.

Dar să trecem la al doilea aspect care iese în evidență din lecturile biblice ale acestei duminici: recunoștința, aducerea de mulțumire pentru binefacerile primite. Cât e de rară recunoștința la oameni, ne-o spune această legendă. Odată, Dumnezeu a dat o recepție în cer la care a invitat toate viruțile. Acestea erau bine dispuse, discutau între ele. Doar două dintre virtuți stăteau deoparte stinghere și nu-și vorbeau. “Ce este?” – le întreabă Domnul. Nu vă cunoașteți?” “Nu, nu ne-am întâlnit niciodată pe pământ”. “Să va fac cunoștință, zice Domnul. Erau binefacerea și recunoștința. Sunt animale care ar putea da lecție omului în această privință. Spunea scriitorul Mark Twain: “Dacă strângeți de pe stradă un câine înfometat și îi dați de mâncare, nu vă va mușca: aceasta este principala deosebire dintre câine și om”. Există o rugăciune intitulată Rugăciunea unui câine, care sună așa: “O, Stăpâne al tuturor creaturilor, fă ca omul, stăpânul meu, să fie la fel de credincios celorlalți oameni, cum îți sunt eu ție. Fă ca el să-și iubească familia și prietenii, așa cum te iubesc eu pe tine.

Fă ca el să păzească în mod cinstit bunurile pe care i le-ai încredințat, așa cum le păzesc eu în mod cinstit pe ale lui.

Dă-i, Doamne, un zâmbet ușor și spontan după cum ușor și spontan este guduratul meu.

Fă ca el să fie gata în a fi recunoscător, așa cum sunt eu gata să-i ling mâinile.

Dă-i răbdarea pe care o am eu când îl aștept ori de câte ori se întoarce acasă, fără să mă plâng.

Dă-i curajul și promptitudinea mea de a sacrifica totul pentru el, orice comoditate și chiar viața.

Păstrează-i tinerețea inimii și veselia mea.

Stăpâne al tuturor creaturilor, fă ca așa cum eu sunt întotdeauna cu adevărat câine, tot astfel să fie și el întotdeauna cu adevărat om”.

Cuvântul latin “salus” înseamnă și sănătate și mântuire. Generalul sirian a beneficiat de o dublă minune: și de vindecarea trupului și de vindecarea sufletului prin darul credinței. A fost și însănătoșit și mântuit. El a crezut că Dumnezeu lui Israel este singurul Dumnezeu adevărat, căruia de acum avea să i se închine și să-i aducă jertfe. El, deși păgân, a știut ce este recunoștința. S-a întors din drum ca să mulțumească pentru dubla minune pe care Dumnezeu o făcuse prin profetul Elizeu.

Dintre cei zece leproși vindecați de Isus doar unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors și l-a preamărit pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și i-a mulțumit. Și acesta, notează evanghelistul, era samaritean, adică un om tratat de către fiii poporului ales ca un păgân, ca un excomunicat, exclus de la mântuire. În realitate, din cei zece, numai el a fost nu numai vindecat ci și mântuit primind darul credinței. “Scoală-te, îi zice Isus. Credința ta te-a vindecat”. El a beneficiat de o dublă vindecare, de o dublă minune. Ceilalți nouă nerecunoscători au fost vindecați, dar nu au fost mântuiți. Observăm în Evanghelii că acești eretici, acești excomunicați în ochii evreilor sunt prezentați foarte favorabil, și chiar cu simpatie, pentru disponibilitatea lor de a asculta și a primii cuvântul lui Cristos, pentru calitățile lor umane precum compătimirea și recunoștința. Să ne gândim la samariteanul milostiv care l-a salvat pe omul care se zbătea între viață și moarte și pe lângă care levitul și preotul care au trecut fără să se uite la el. Să ne gândim la samariteanca de la fântâna lui Iacob care a primit cuvintele lui Isus, ca și toți cei din satul ei. Să ne gândim la succesul deplin pe care l-a avut diaconul Filip care a evanghelizat Samaria (cf Fap 8,5…). E adevărat că samaritenii, l-au împiedicat pe Isus în ultima călătorie spre Ierusalim să treacă prin satele lor, dar n-au făcut-o din răutate, ci dimpotrivă, i-au vrut binele. Aflase de prevestirea făcută de Isus care mai înainte, că îl așteaptă moartea la Ierusalim, și voiau sa-l împiedice, să-l forțeze să se întoarcă acasă, în Galileea, să evite batjocura și moartea spre care se îndrepta. Așa se explică replica dură dată de Isus celor doi apostoli care voiau să coboare foc din cer, ca să-i mistuie, neștiind adevăratul motiv al refuzului samaritenilor de a le tranzita ținutul.

Iar evreii cărora Isus a venit să le aducă lor mânuirea, paradoxul, nu numai că nu au fost recunoscători pentru darul oferit, dar de-a dreptul l-au respins, dovedindu-se ostili și răzbunători. Când, în sinagoga din Nazaret Isus face o aluzie la minunile făcute de Ilie și Elizeu în favoarea păgânilor, aceștia primindu-le cu recunoștință, ascultătorii săi s-au înfuriat și l-au amenințat cu moartea, ceea ce, până la urmă, se va și întâmpla. E un fenomen straniu foarte bine ilustrat într-un film celebru intitulat Leprosul. E vorba de un medic din Londra care primește vizita unui fost coleg de școală, abia întors din orient și care e doritor să afle ultimele noutăți din capitală. În timp ce îi povestește. medicul observă că țigara între degete i se termină și că mucul de țigară îi arde carnea prietenului său fără ca acesta să simtă ceva. Pentru medic a fost un semn șocant: numai leproșii nu simt când li se arde carnea. Prietenul său se contaminase de această boală cumplită și nu știa. Voind să îl ajute, medicul îi face cunoscută situația în care se afla. În loc să îi fie recunoscător, din acel moment prietenul îl urăște și în cele din urmă îl omoară. E ceea ce au făcut cu Isus, medicul divin, cei pentru care el a venit ca să le vindece trupurile și sufletele.

De ce suntem noi oamenii nerecunoscători și nu-l preamărim pe Dumnezeu pentru binefacerile primite? Pentru două motive. Mai întâi pentru că suferim de amnezie, avem memoria scurtă. Nu avem ținere de minte pentru binele care ni s-a făcut. În schimb nu uităm până la moarte un mic rău care ni s-a făcut cu zeci de ani în urmă. De câte ori le-a mulțumit părinților noștri că ne-au dat viață, că au vegheat asupra noastră și numai Dumnezeu știe de câte ori ne-au salvat de la moarte în copilărie? La fel, într-o zi, în lumina lui Dumnezeu vom vedea câte minuni a făcut Dumnezeu pentru noi, de câte ori ne-a salvat din situații grele, și nici nu ne vine în minte că trebuie să-i spunem și lui: Sărut mâna pentru masă!, că trebuie să-i mulțumim și să-l preamărim pentru nenumăratele binefaceri, începând cu vindecarea înfăptuită la Botez, o intervenție nu mai puțin miraculoasă decât trecerea Mării Roșii, după cum am auzit în aclamația de la Evanghelia de azi: “Voi sunteți un neam ales, un popor sfânt: proclamați mărirea celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină”.

Dar mai ales un motiv mult mai grav, care îl face pe om să refuze darurile lui Dumnezeu și să nu-i spună mulțumesc. Este orgoliul, aroganța, auto-suficiența, pretenția de autonomie totală, de a nu te recunoaște creatură, de a fi Dumnezeu, de a nu datora nimănui nimic pentru care să spui: mulțumesc.

E păcatul lui Lucifer care a spus: “Nu-i voi sluji”. E păcatul celor dintâi oameni care au voit să fie ca Dumnezeu. E păcatul păgânilor pe care, în scrisoarea către Romani, apostolul Pavel îi găsește de nescuzat “deoarece, deși l-au cunoscut pe Dumnezeu, nu l-au preamărit ca Dumnezeu, nici nu l-au mulțumit, ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Rom 1,21). E păcatul ateilor moderni care spun: dacă există Dumnezeu, dacă el a fost, dacă de la el am totul, nu mai sunt eu totul, nu sunt complet autonom, nu-mi aparțin în întregime, deci Dumnezeu nu există, sau, dacă există eu sunt dumnezeu.

Orgoliului uman i se opune umilința Fiului lui Dumnezeu care recunoaște la tot pasul în Evanghelie că tot ce are a primit de al Tatăl: “Faptele pe care le fac, nu sunt ale mele, ci ale Tatălui meu. Cuvintele pe care le spun, nu sunt ale mele, ci ale Tatălui meu”. De aceea viața lui Isus a fost o neîntreruptă aducere de mulțumire Tatălui: “Te preamăresc, Tată!, Îți mulțumesc, Tată!” Nu numai în momente fericite, dar și în cele de extremă suferință, Isus îi mulțumește Tatălui. În ajunul morții sale, când sentința de condamnare la moarte îi era deja dată, când crucea și cuiele îi erau deja pregătite, Isus rostește cea mai vibrantă aducere de mulțumire: “Luând pâinea, a mulțumit, a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi zicând: Acesta este trupul meu”. De aceea și Cina în cadrul căreia a adus mulțumire, a rămas cu numele de Euharistie care, tradus din grecește, înseamnă mulțumire. Scrisorile sfântului apostol Pavel sunt străbătute de îndemnul la aducere de mulțumire: “Să-i mulțumim neîncetat lui Dumnezeu… În toate lucrurile aduceți neîncetat mulțumiri lui Dumnezeu (1Tes 2,13; 5,18); Să-i mulțumim cu bucurie Tatălui” (Col 1,12). Acest lucru îl facem acum noi cei adunați în jurul altarului ca să celebrăm Euharistia. Unim rugăciunea noastră de mulțumire, cu rugăciunea de mulțumire a lui Cristos căci, așa cum vom cânta la Prefață, cu adevărat vrednic și drept este să aducem mulțumiri Domnului Dumnezeului nostru.