Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVII-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Geneza 2,18-24
Evrei 2,9-11
Marcu 10,2-16

Marcu 10,2-16

Atunci au venit fariseii şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia”. El le-a răspuns: “Ce v-a poruncit Moise?” I-au spus: “Moise a permis să scrie un act de despărţire şi s-o lase“. Isus le-a spus: “Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creaţiei, i-a făcut bărbat şi femeie; de aceea omul îşi va părăsi tatăl şi mama şi se va uni cu soţia lui şi cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a spus: “Oricine îşi lasă femeia şi se însoară cu alta comite adulter cu ea. Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter”. Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare şi le-a spus: “Lăsaţi copiii să vină la mine, nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a acelora care sunt ca ei. Adevăr vă spun, cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Şi, luându-i în braţe, îi binecuvânta punându-şi mâinile peste ei.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ştefan Ciubotaru
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Mesajul sfintei Căsătorii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Căsătoria nu este un scop în sine, ci transmite un mesaj care ne descoperă sufletul autorului ei, care este Dumnezeu însuşi.

Azi, când se încearcă să se laicizeze tot ce este sfânt, este necesar să privim cu mai multă atenţie Căsătoria, oarecum contemplând-o. Este mare diferenţă între o privire fugitivă şi una contemplativă. Contemplând un tablou poţi descoperi nu numai mesajul pictorului dar şi o parte din sufletul lui.

Toate cele trei lecturi din Liturgia cuvântului de azi aruncă o lumină cristică asupra unui singur tablou: Căsătoria. Dacă o privim cu ochi profani, o găsim destul de laică; dacă o contemplăm în spirit de credinţă, vom descoperi mesajul ei şi o mare parte din sufletul autorului, din Duhul lui Dumnezeu Tatăl. În acest context este cuprins şi îndemnul sfântului Paul de a-l privi pe Isus încununat cu mărire şi cinste, de a-l contempla spre a descoperi mesajul sufletului său: ca toţi să fie uniţi pentru a pune în evidenţă şi a apăra sfinţenia. Şi Isus a pus o mare parte din mesajul său în sacramentul sfintei Căsătorii. Putem spune că primul mesaj aducător de credinţă în sufletele ucenicilor l-a pus aici, la nunta din Cana, la celebrarea unei căsătorii, la ridicarea ei la rangul de sacrament, de taină sfântă ca izvor de viaţă vremelnică, pământească, dar şi veşnică. Isus şi Maria, mama sa, au iniţiativa salvării iubirii celor doi, iubire curată, feciorelnică, ce merită răsplătită cu o minune.

Primul om, Adam, ocupa un loc privilegiat în univers şi avea o valoare unică. Menirea lui de a da nume tuturor creaturilor arăta puterea sa de pătrundere în tainele creaţiei, de a comunica el însuşi cu lumea din jur şi de a le împărtăşi ceva din sine, din gândurile sale, pentru a forma un tot armonios prin care să se continue opera lui Dumnezeu. Numind lucrurile create, Adam caută şi cauza lor, caută să-l înţeleagă mai bine pe Creator şi se pare nemulţumit că în strădaniile sale nu mai este ajutat de nimeni. Dumnezeu răspunde dorinţei lui printr-o viziune extatică din care apare Eva. Femeia îl va ajuta, prin iubirea şi gingăşia ei, prin credinţa şi evlavia ei, să-l găsească pe Creator şi să rămână credincios revelaţiei. Apărută din extazul lui Adam, ea are menirea să-l înalţe pe om la starea de contemplaţie de sine şi de femeia sa, exclamând: Iată os din oasele mele şi carne din carnea mea. Aceasta se va chema femeie, căci din bărbat a fost luată (Gen 2,23). Adam, în calitate de bărbat, va fi de acum încolo raţiunea cosmică, exponentul adevărului; Eva, femeia, va fi inima cosmică, exponentă a binelui.

Izvorul adevărului este Dumnezeu. Somnul greu, adus de Dumnezeu asupra lui Adam, reprezintă o stare extatică prin care i se revelează ceea ce raţiunea omului n-ar fi fost în stare să descopere: originea şi menirea Evei. Ea este o creatură a lui Dumnezeu, la fel de nobilă ca şi Adam, menită să-i fie soţie unică, ajutor inseparabil, exemplu de bunătate, de frumuseţe şi de sensibilitate.

Somnul greu reprezintă începutul revelaţiei divine, al procesului evolutiv de perfecţionare a fiinţei umane printr-un schimb reciproc de daruri naturale, prin care să se realizeze o lume de vis, în care misterele să se reveleze prin fiecare nou-născut din adevăr şi bunătate îmbrăcat în frumuseţe îngerească. Dumnezeu a început lucrarea şi apoi a încredinţat-o omului s-o ducă la bun sfârşit. Ce poate fi mai nobil?

Dacă privim cu mai multă atenţie această primă pereche de oameni, vom descoperi un alt mesaj divin: Căsătoria este sfântă fiindcă autorul ei, Dumnezeu, este sfânt.

Pierzând sfinţenia prin dezbinarea adusă de Şarpele viclean, Eva se îndoieşte de adevărul Domnului şi Adam se îndoieşte de bunătatea Creatorului (cf. Gen 3,4-12), Dumnezeu îl trimite pe Fiul său să sfinţească din nou unirea dintre bărbat şi femeie şi să nu se ruşineze că sunt fraţi prin firea omenească cu el care nu s-a ruşinat să devină Fiul Omului (lectura a II-a). Ca să nu mai fie zădărnicit mesajul Căsătoriei, Fiul Omului înfiinţează Biserica, trupul său mistic, prin care să salveze unirea sfântă. De aceea spune sfântul Paul că taina aceasta este mare, în Cristos şi Biserică. Isus se jertfeşte pentru Biserica sa s-o vadă mamă. Fie mama oricât de sfântă, sarcina ei, nefiind botezată, este păgână. Fie Biserica oricât de sfântă, sarcina ei este lumea păgână. Adevărata mamă, fie sarcina ei oricât de păgână, o iubeşte şi este în stare să se jertfească total pentru viaţa ei. La fel face şi Biserica, înzestrată cu Duhul lui Cristos, se jertfeşte pentru lumea păgână, sarcină care este într-o creştere continuă. Încreştinarea lumii depinde de trăirea în sfinţenie a Căsătoriei.

Istoria a pus întotdeauna Căsătoria sub protecţia divinităţii. Numai secolul nostru vrea s-o laicizeze, jefuind-o de caracterul ei sacru. Şi ce rămâne? O împerechere până la noi dispoziţii. Şi ce rămâne din iubirea veşnică pe care şi-au jurat-o tinerii la încheierea contractului matrimonial? O iluzie. Fără sacru, totul este iluzie.

Tot din contemplarea Căsătoriei mai descifrăm o altă parte a mesajului divin, anume: bărbatul şi femeia sunt două persoane distincte, independente şi totuşi unite în mod necesar. Dacă bărbatul nu şi-ar căuta femeie, dacă femeia nu şi-ar căuta bărbat, fiinţa omenească nu l-ar căuta pe Dumnezeu, ar fi fiecare suficient în sine însuşi. Cerinţa unuia după altul constituie o nouă cerinţă: cea după Dumnezeul protector. Mai ales în urma păcatului, care a accentuat doza egoismului până la paroxism, este necesară divinitatea pentru unitatea familiei.

Ceea ce stă la baza legăturii dintre om şi Dumnezeu, credinţa, speranţa şi iubirea, trebuie să stea şi la temelia noii familii. Virtuţile teologale devin şi virtuţi matrimoniale numai sub aripile Duhului Sfânt, care, aşa cum am mai arătat în duminica a XXI-a de peste an, prin cele şapte daruri (înţelepciune, înţelegere, sfat, putere, ştiinţă, evlavie şi frica de Dumnezeu) face active aceste virtuţi. Cu cât credinţa în Dumnezeu este mai puternică şi mai vie, cu atât credinţa dintre soţi este mai solidă şi mai stabilă. Credinţa în Dumnezeu şi în partenerul de viaţă aduce pace în suflet şi fericire autentică, îi fereşte de gelozie şi de adulter, de concubinaj etc. Cu cât speranţa în Dumnezeu este mai vie şi mai puternică, cu atât speranţa dintre soţi, în vederea construirii în căsuţa lor a unui colţişor de rai, este mai dătătoare de curaj, devenind izvor de energii miraculoase, chiar de eroism, ferindu-i de descurajare, de onanism conjugal, de divorţ şi de lene. Cu cât iubirea faţă de Dumnezeu este mai înflăcărată, cu atât iubirea lor devine mai curată, mai sigură de veşnicie în durabilitate, cu atât rodul ei, copilul, devine o înţelegere mai profundă a menirii lor şi a atotputerniciei lui Dumnezeu, prin punerea numelui la sfântul Botez, ca Adam la începutul creaţiei care pune nume la toate (Gen 2,19). Dacă Moş Goriot al lui Balzac putea spune: L-am înţeles pe Dumnezeu când am devenit tată, acelaşi lucru îl pot spune orice tată şi orice mamă care contemplă fiinţa care le aduce soarele în casă.

În sânul Bisericii, preotul are menirea să menţină Căsătoria oamenilor la înălţime.

Dar, nici credinţa, nici speranţa şi nici iubirea matrimonială nu se pot menţine în prospeţime şi vigoare, dacă nu-şi au rădăcinile înfipte adânc în solul cel mai bun al smereniei. Actul umilinţei matrimoniale este dublu: de părăsire şi de dăruire totală. Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va dărui femeii sale şi vor fi amândoi un trup. A lăsa pe cei dragi care ţi-au dat viaţă, pe cei care te-au iubit mai întâi, te-au apărat, educat, crescut etc. constituie un act de umilinţă. A te dărui altei persoane, renunţând la independenţa proprie, este umilinţă. A te înclina în faţa persoanei alese, a te jertfi pentru ea, este un act de umilinţă; a-i suporta lipsurile, defectele fizice şi morale, este umilinţă. Căsătoria – conjugium – jug comun – este şcoala umilinţei. Aici se învaţă renunţarea la egoism; aici se învaţă supunerea faţă de Legea Domnului până la moartea pe crucea matrimonială. Şi din acest motiv a spus sfântul Paul că taina aceasta este mare în Cristos şi Biserică, fiindcă Isus, care prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea pentru fiecare om, înţelege mai bine decât oricine valoarea jertfei celor angajaţi la o cruce dublă, proprie şi a partenerului şi a rânduit să reverse harul îmbelşugat pentru împlinirea menirii lor.

Celor ce sunt legaţi prin Căsătorie le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat; iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată, ori să se împace cu bărbatul ei. Şi bărbatul să nu-şi lase nevasta (1Cor 7,10-11). Este clar?

De unde autoritatea unor soacre care poruncesc: Las-o, mă, că găseşti tu pe alta? sau: Lasă-l, fa, că mai găseşti tu pe altul?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Te poţi despărţi de ceea ce

nu-ţi place, dar niciodată de femeia cu care te-ai căsătorit. Se bazează pe porunca divină: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă! Sfântul Francisc de Sales spunea: Mai degrabă se poate despărţi sufletul de trup decât soţul de soţie.

Divorţul nu este soluţia cea mai bună pentru înlăturarea unor eventuale necazuri, el este paravanul laşilor şi izvorul a mult mai multor necazuri; mai ales pentru primejdia pierderii sufletului.

Contemplând Căsătoria în planul divin, partenerii devin unelte de nădejde pentru înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Desăvârşit prin suferinţă

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

(predică la a doua lectură)

“Vedem că cel care a fost ‘cu puţin mai mic decât îngerii’, Isus, pentru că a suferit moartea, este ‘încununat cu mărire şi cinste’, întrucât prin harul lui Dumnezeu, El a suferit moartea pentru fiecare om. Într-adevăr, se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate şi prin care există toate, care voia să ducă mulţi fii la mărire, să-l desăvârşească prin suferinţă pe iniţiatorul mântuirii lor” (Evrei 2,9-10).

Afirmaţia că Isus a fost desăvârşit prin suferinţă poate conduce la idei greşite. Unii creştini au dedus din acest verset că suferinţa sau durerea auto-produsă este bună. Drept urmare, acest verset este invocat pentru justificarea auto-flagelării şi pentru alte forme de auto-pedepsire. Oricare ar fi meritele unor astfel de practici auto-disciplinare, autorul Scrisorii către Evrei doreşte să ne spună cu totul altceva.

Un motiv pentru care înţelegem greşit afirmaţia că Isus a fost desăvârşit prin suferinţă se datorează modului în care înţelegem noi perfecţiunea (desăvârşirea) în cadrul acestui text. Ne aplecăm adesea asupra textului cu o înţelegere a perfecţiunii tipică filozofiei greceşti, conform căreia a fi perfect înseamnă a fi ideal din toate punctele de vedere, a excela pe toate planurile, a nu avea absolut nici un defect sau slăbiciune. Concepţia iudaică despre perfecţiune, aflată în spatele Scrisorii către Evrei, este însă alta. Conform acestei înţelegeri iudaice, a fi perfect înseamnă a fi la modul ideal potrivit pentru un anumit scop. Perfecţiunea este înţeleasă raportat la un scop, şi nu în mod absolut, ca în gândirea greacă. De aceea, afirmaţia că Isus a fost desăvârşit prin suferinţă trebuie înţeleasă astfel: prin ceea ce a suferit, Isus a devenit la modul ideal potrivit pentru scopul pentru care a venit, adică pentru a fi “iniţiatorul mântuirii noastre” (v. 10). Iată o povestioară ce ilustrează cum suferinţa l-a făcut pe Isus arhitectul ideal al mântuirii noastre.

Un bărbat a pus în faţa casei sale un anunţ: “Căţeluşi de vânzare”. Puţin timp după aceea, un băiat a venit să vadă despre ce este vorba. “Vă rog, domnule”, a spus el, “aş vrea să cumpăr un căţeluş dacă nu costă prea mult.” “Păi, fiule, 25 de dolari bucata.” Copilul a fost distrus să audă preţul. “Am doar doi dolari şi câţiva cenţi. Aş putea totuşi să îi văd?” “Desigur. Poate găsim totuşi ceva pentru tine”, a spus bărbatul. Ochii copilului au început să strălucească la vederea celor cinci ghemuri de blană. “Am auzit că unul are un picioruş bolnav”, a spus el. “Da, mi-e teamă că aşa va rămâne toată viaţa.” “Pot să îl iau eu? Voi plăti în timp pentru el.” Bărbatul i-a spus: “Dar va fi toată viaţa şchiop.” Zâmbind, băiatul şi-a ridicat un crac de la pantalon: avea un picior de lemn. “Nici eu nu umblu prea bine.” Apoi, privind cu căldură spre căţeluş, a continuat: “Cred că are nevoie de multă iubire, de mult ajutor. Eu cel puţin am nevoie. Nu este simplu să fii infirm.” “Ia-l”, i-a spus bărbatul. “Ştiu că te vei ocupa bine de el. Iar despre bani, nu vreau să aud.”

În această povestioară, vedem cum un copil a devenit deţinătorul perfect, ideal, pentru un căţeluş şchiop, tocmai prin ceea ce el a suferit, prin handicapul lui personal. Experimentând în propriul său trup invaliditatea, băiatul a fost cel mai în măsură să îl înţeleagă şi să îl ajute pe căţeluş. Într-un mod similar, Cristos, asumându-şi condiţia umană şi experimentând greutatea, slăbiciunea şi tentaţiile vieţii umane, a devenit candidatul perfect care să ne ajute pe drumul mântuirii. “Căci nu avem un mare preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat” (Evrei 4,15).

Aceasta este vestea cea bună, pentru noi cei care ne luptăm cu păcatul. Uneori simţim tentaţia să cădem în disperare, asemenea lui Iuda, crezând că Domnul nostru Isus Cristos nu ne va înţelege şi nu ne va ierta după ce l-am trădat din nou. Dar El ne va înţelege şi ne va ierta dacă, asemenea lui Petru, vom refuza să cedăm păcatului. Şi ca încurajare, să ne amintim cuvintele din aceeaşi Scrisoare către Evrei: “Să ne apropiem cu toată încrederea de tronul harului ca să primim îndurare şi să găsim ca ajutor harul său la timpul potrivit” (Evrei 4,16).

 

* * *

 

Învăţătura lui Isus despre divorţ

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

La aniversarea a 50 de ani de căsătorie, celebrul Henry Ford a fost întrebat de cineva care este secretul succesului şi fericirii în căsătorie. El a răspuns: “Este la fel ca în industria automobilelor: să rămâi fidel unui singur model.” Isus învăţa acelaşi lucru acum 2000 de ani, după cum putem citi în Evanghelia de astăzi: “Au venit fariseii şi, ca să-l pună la încercare, l-au întrebat (pe Isus) dacă îi este permis unui bărbat să-şi lase femeia” (Marcu 10,2). Ce se întâmplă aici? De ce această încercare? Ei bine, să spunem pentru început că fariseii nu aveau nici un dubiu cu privire la disolubilitatea căsătoriei. În Vechiului Testament, divorţul şi recăsătorirea erau “legale” şi aşa le considerau şi fariseii. “De va lua cineva femeie şi se va face bărbat ei, dar ea nu va afla bunăvoinţă în ochii lui, pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea, şi-i va scrie carte de despărţire, i-o va da la mână şi o va slobozi din casa sa. Iar ea va ieşi şi, ducându-se, se va mărita cu alt bărbat” (Deuteronom 24,1-2).

Singura neînţelegere între diferitele şcoli ale fariseilor era cu privire la acel “ceva neplăcut” pe care un bărbat îl poate găsi la o femeie, suficient ca să justifice divorţul. Ce putea fi acel “ceva neplăcut”? Şcoala conservatoare a rabinului Shammai îl interpreta ca fiind un caz de scandal, precum adulterul. Şcoala liberală a rabinului Hillel spunea că “ceva neplăcut” poate fi chiar şi arsul mâncării de către soţie. Iar şcoala şi mai liberală a rabinului Aqiba afirma că femeia nu trebuia să fie vinovată de ceva; dacă bărbatul pur şi simplu s-a săturat de ea, poate să divorţeze. Aceasta era capcana, pentru că dacă Isus ar fi apărat poziţia unei şcoli iudaice, şi le-ar fi ridicat în cap pe celelalte.

Isus răspunde ridicându-se deasupra legii date în Deuteronom, referindu-se la gândirea lui Dumnezeu aşa cum ne-o arată Geneza. El trece de la legea mozaică la planul divin al creaţiei. De la începutul creaţiei, spune El, Dumnezeu a orânduit ca soţul şi soţia să trăiască în unitate. “Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Marcu 10,9). Răspunsul lui Isus subliniază două aspecte importante. În primul rând Isus tratează femeia ca fiind o persoană. Legea iudaică o trata ca pe un bun al bărbatului, de care acesta dispunea după cum dorea. De fapt, aici se vorbeşte pentru prima oară în literatura ebraică (versetul 12: “Şi dacă ea, lăsându-şi bărbatul, se mărită cu un altul, comite adulter”) nu doar despre bărbatul care îşi lasă femeia ci şi despre femeia care ia iniţiativa de a-şi lăsa bărbatul. Isus tratează femeia ca o persoană egală cu bărbatul. În al doilea rând, Isus este interesat în învăţătura Sa nu de problemele legale, ci de principiile morale. Ei l-au întrebat dacă divorţul era permis, iar El le-a răspuns că în concepţia lui Dumnezeu soţul şi soţia nu trebuie să se despartă niciodată. Ei doreau să ştie ce este permis, El le-a răspuns ce este mai bine pentru ei, ce trebuie să caute. Pentru că în Cristos “toate sunt permise, dar nu toate sunt de folos; toate sunt permise, dar nu toate edifică” (1Corinteni 10,23).

Cu acest ideal în minte, Isus reinterpretează prevederile mozaice care spuneau că un bărbat poate divorţa de femeia sa dacă îi dă carte de despărţire. Nu este vorba de o permisiune de a divorţa. Este mai degrabă un compromis pe care Moise îl face datorită “împietririi inimii” semenilor lui. Aceasta înseamnă că Moise cunoştea idealul divin pentru soţ şi soţie, dar nu l-a impus datorită situaţiei. De fapt, analizată în contextul cultural al vremii, condiţionarea divorţului de o carte de despărţire nu urmărea simplificarea separării soţului de soţie, ci apărarea unităţii căsătoriei.

Ce formă de divorţ practicau evreii înainte ca Moise să le dea legea? Probabil aceeaşi regulă a “pronunţării de trei ori”, pe care o aveau vecinii semitici: pentru aceştia, o femeie era considerată divorţată de bărbatul ei dacă acesta pronunţa de trei ori formula de divorţ în prezenţa unor martori. Declaraţia de divorţ putea veni de exemplu după o ceartă, la mânie. Cerând însă o scrisoare de despărţire într-o vreme în care doar preoţii de la templu ştiau scrie şi citi însemna că procesul de divorţ putea dura luni până la încheiere. Aceasta dădea timp soţilor să depăşească problema, rudelor şi prietenilor să îi ajute. Cerinţa unei scrisori de divorţ a salvat numeroase căsătorii care s-ar fi încheiat rapid cu sistemul “pronunţării de trei ori”.

Fariseii se concentrau pe lege şi treceau cu vederea idealul. La fel facem şi noi. Una dintre cele mai riguroase legi pe care misionarii le-au adus în Africa a fost interzicerea poligamiei. Au aplicat-o strict chiar şi în cazul celor care se căsătoriseră în mod valid înainte de sosirea creştinismului. În Europa şi în America divorţul şi recăsătorirea sunt fenomene de masă. Nici poligamia şi nici divorţul şi recăsătorirea nu reprezintă idealul. Ar trebui ca Biserica timpurilor noastre, asemenea lui Moise, să facă compromisuri din cauza “împietririi inimii” poporului lui Dumnezeu de astăzi? Unii oameni cred că da. La urma urmei, argumentează ei, suntem noi cu ceva mai buni decât poporul lui Dumnezeu din vechime? Să le amintim poziţia lui Isus faţă de compromisurile făcute de Moise. Să ne rugăm pentru liderii Bisericii din vremea noastră, ca Duhul Sfânt să îi lumineze pentru ca ei să prezinte idealurile Evangheliei în moduri care să fie văzute ca fiind practice şi realiste de oamenii de astăzi.

 

* * *

 

În viaţă derapezi, mai repede decât crezi!

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru

În timpul călătoriei spre Ierusalim, Isus şi-a format ucenicii într-o mentalitate nouă. În capitolul zece din Marcu găsim trei dintre aceste cateheze importante care indică drumul ucenicului spre cruce. Cele trei probleme sunt: căsătoria, bogăţia, puterea. Evanghelia duminicii de astăzi vorbeşte doar despre prima şi ultima: căsătoria şi puterea, bogăţia rămânând pentru duminica următoare. Este permis divorţul? Cine trebuie să aibă primul loc în comunitate? Sunt probleme pe care ucenicii sunt chemaţi să le rezolve pe baza criteriului crucii: trebuie renunţat la propriul eu bolnav şi posesiv şi a urma, a merge pe calea lui Isus.

Cele două scene importante din evanghelia de azi: prima, referitoare la căsătorie şi cea de-a doua la copii, alături de cea de-a treia, din duminica următoare, despre bogăţie, sunt trei situaţii specifice ale mentalităţii creştine în comparaţie cu gândirea ebraică a timpului şi cu logica umană în general.

În legea lui Moise era prevăzută repudierea soţiei. Acest discurs era în mod clar unul în care bărbatul era privilegiat cu posibilitatea de a-şi părăsi soţia, dacă el găsea ceva care nu mergea bine. Învăţătorii din acel timp discutau care sunt condiţiile care permit repudierea soţiei. Textul din Deuteronom, citat de Isus, spune că dacă soţul găseşte vreun lucru negativ poate să o alunge. Şi de aici o mulţime de discuţii despre ce lucru negativ, rău, greşit este vorba. Îl întreabă aşadar şi pe Isus, care este şi el învăţător, tu ce crezi despre acest lucru. Un învăţător foarte rigid, Shamai, credea că este vorba numai despre o chestiune de morală sexuală şi spunea că dacă femeia comite vreo greşeală de imoralitate, de exemplu îşi arată glezna descoperită, este suficient pentru a o repudia. Hillel, un alt învăţător, deja bătrân când Isus era copil, a învăţat că problema este mai cuprinzătoare, mai amplă, iar motivul repudierii poate să fie orice chestiune negativă, iar exemplul pe care îl dădea era omleta arsă: dacă lasă să se ardă o mâncare este un motiv suficient pentru a repudia soţia. Îi cer lui Isus să spună: el ce părere are, iar el agită şi mai mult, spunând că nu este permis acest lucru. Cum să nu fie permis? Moise a spus că se poate. Moise a spus că este permis, dar la început Dumnezeu a avut un alt plan. Aşadar, discursul nu este doar despre divorţ, dar este mult mai profund.

Mai întâi de toate Isus se prezintă ca fiind cel care readuce omul la sfinţenia de la început. Isus pretinde că ştie care este planul lui Dumnezeu şi spune că a venit pentru a realiza adevăratul plan al lui Dumnezeu, care constă într-o relaţie egală dintre soţ şi soţie, o relaţie de primire şi dăruire reciprocă, până acolo încât să devină un singur trup. Pe lângă discursul practic, în cuvintele lui Isus este şi dorinţa de a depăşi o mentalitate de supremaţie din partea bărbatului, care se foloseşte de femeie, Isus vorbind de o relaţie de iubire egală, iubire care devine dar, dăruire. Iată de ce imediat după este introdus discursul despre locul copiilor. Apostolii îi alungă pentru că sunt mici, distrag atenţia, sunt neimportanţi şi te fac să pierzi timpul. Isus, în schimb, le dă importanţă copiilor. De la greutatea de a accepta, la persoane care nu au niciun fel de greutate socială. Aici este vorba despre o schimbare a mentalităţii în evaluarea relaţiilor personale. Cine merită mai multă atenţie? Cine are prestigiu şi putere, sau cine nu contează deloc în societate?

Un antreprenor avea nevoie de un băiat de serviciu pentru birourile sale. Se prezentară diferiţi băieţi în urma anunţului dat în presă. Îi primi unul câte unul, însă niciunul nu-i plăcu. Ultimul care sosi pentru interviu avea o înfăţişare vioaie şi dezgheţată, însă era prea tânăr şi mic de statură. Nu era hotărât să-l angajeze.
-«Te-aş angaja pe tine» – îi spuse – «însă îmi pari destul de tinerel.»
-«Nu vă faceţi griji.» Îi răspunse băiatul. «Să revin peste două săptămâni, când voi fi mai mare?»
Impresarului îi plăcu răspunsul şi-l angajă imediat.

Atunci când oamenii trebuie să răspundă la exigenţele adevărate ale iubirii, sunt ispitiţi să-şi apere egoismul şi, au inventat ceea ce numesc “drept”. Isus depăşeşte subterfugiile legalismului: discursul său nu se bazează pe cazuistica a ceea ce este permis şi ceea ce nu este interzis, pentru a sta în faţa planului originar al Creatorului. Şi iubirea conjugală este chemată să se deschidă la perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu şi ucenicii o trăiesc ca o urmare a lui Cristos: pe calea crucii şi a iubirii fără calcule şi fără rezerve. Urmarea lui Cristos cere o inimă de copil… Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Alois Bisoc
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 8 octombrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Ceea ce Dumnezeu a unit

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Nişte farisei, conştienţi că lucrurile nu stau tocmai bine în ceea ce priveşte căsătoria, au venit să-l ispitească pe Isus. Ispita porneşte din mândria lor: nu vor să se smerească şi să-i ceară lui Isus o explicaţie pertinentă, fiindcă l-ar fi recunoscut superior… Isus face apel la Moise pentru a le demonstra că: dacă lucrurile nu stau bine în ceea ce priveşte cartea de despărţire, acest lucru se datorează răutăţii părinţilor lor, răutate pe care ei o moştenesc. Adevărul este: Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Egalitatea lor provine din voinţa şi actul Creatorului (Mc 10, 2-16).

Morala fariseică era bazată pe nemărturisita inferioritate a femeii, care era considerată ca o proprietate a bărbatului. Isus arată că la început nu a fost aşa. Dar cum a fost?..

Textul din cartea Genezei (Lec.I-a: Gen 2, 18-24) arată că unirea bărbatului şi a femeii exprimă scopul unei realizări umane. Nu-i bărbatul care cucereşte ca proprietate pe femeie, ci unul şi altul au fost creaţi egali spre a se îmbogăţi reciproc. Deci: unirea porneşte dintr-un proiect divin şi, din partea omului ar fi un sacrilegiu dacă i-ar opune un proiect de separare şi de divergenţă (cf. CBL p. 1076). Diversitatea sexelor îi ajută pe fiecare să devină mai oameni, să progreseze în cunoaştere reciprocă din cauza diferenţei de zestre spirituală şi chiar corporală. În om există o fereastră deschisă spre cer, spre divin. Dacă privesc doi prin ea, vor vedea mai bine ceva de Dincolo. Acest episod, ca de altfel întreaga carte a Facerii, nu-i un mit referitor la origini, dar nici o afirmaţie istorică a ceea ce a fost omul la început, ci o proclamare soteriologică – mântuitoare – asupra destinului uman (cf. CBL p. 81). Proclamarea soteriologică vine prin Cristos care s-a făcut solidar neamului omenesc: deşi superior îngerilor, el s-a făcut om capabil să sufere şi să moară pe cruce ca un jurământ din partea Tatălui că îl iubeşte pe omul pe care l-a creat, vrea să-l desăvârşească şi să-l aibă în împărăţia sa (Lec.II-a: Evr 2, 9-11).

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa (Gen 1, 27). Dumnezeu este spirit. El l-a creat în virtutea Duhului său atotputernic; l-a creat după asemănarea sa dându-i putere de a procrea în virtutea spiritului, a Duhului pe care i l-a suflat în faţă şi a devenit fiinţă vie prin spirit (id.2,7). Ar fi nedemn de Dumnezeu să-i dea omului putere de procreare numai în virtutea instinctului orb. Chiar începutul cărţii Genezei ne spune că viaţa a apărut pe pământ prin acţiunea atotputernică a Duhului Sfânt care plutea deasupra apelor (id.1, 2).

Cum îşi are originea puterea de procreaţie în suflet prin Duhul Sfânt?

Prin fereastra deschisă spre cer, din dorinţa desăvârşirii personale şi a dobândirii valorilor spirituale. Valorile spirituale, pe care omul le doreşte, îi vin din partea Duhului Sfânt şi sunt şapte. Şapte este considerat în sine un număr perfect. Lumea a fost creată în şase zile şi în a şaptea a primit binecuvântarea desăvârşirii: Şi a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse şi iată erau foarte bune (id. 1, 31). Valorile spirituale ale Duhului Sfânt sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, tăria, ştiinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu. Pentru a înlătura egoismul, de care au fost cuprinşi o parte dintre îngeri când s-au văzut atât de înzestraţi cu frumuseţea valorilor divine şi s-au răzvrătit contra Creatorului, Duhul Sfânt a pus în fiinţa umană cele şapte valori spirituale în mod diferit în bărbat şi femeie, ca să se caute reciproc spre a se desăvârşi. În bărbat a pus mai multă înţelepciune, putere, ştiinţa practică şi frica de Dumnezeu. În femeie a pus mai multă înţelegere, darul sfatului, ştiinţa vieţii şi mai multă evlavie. Bărbatul doreşte să aibă ceea ce simte că îi lipseşte: darul sfatului, ştiinţa vieţii (Eva fiind mama tuturor celor vii, Gen 3, 20) şi evlavia. Femeia doreşte să aibă ceea ce simte că îi lipseşte: înţelepciunea, puterea, ştiinţa inventivă (Adam a fost rânduit să lucreze pământul şi să dea nume tuturor vieţuitoarelor: Gen 2,15.19-20) şi frica de Dumnezeu. Vedem această atracţie spre valorile spirituale încă din Eden. Când Adam o vede pentru prima dată pe Eva, îşi exprimă ataşamentul faţă de valorile spirituale nevăzute prin cele văzute: Os din oasele mele şi carne din carnea mea (id. 2, 23), adică: am aflat ceea ce îmi lipseşte, coasta, un litoral indefinit al fiinţei mele. Eva, la rândul ei, lipsită de înţelepciune, de putere şi de frica de Dumnezeu, înainte de a găsi aceste valori în Adam, este ispitită de şarpe spre a mânca din pomul oprit ca să dobândească atâta înţelepciune, putere şi ştiinţă încât să fie asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Eva, văzând rodul pomului ca unul care dă înţelepciune, a luat, a mâncat şi i-a dat, adică l-a sfătuit pe Adam să mănânce şi el, ceea ce a şi făcut (id. 3, 6). Deşi înainte de a greşi amândoi erau goi şi nu se ruşinau (id. 2, 25), fiindcă râvneau după bunurile spirituale, acum, după greşeală, faptul că sunt goi (id.3,7) constituie o pedeapsă de care se ruşinează. Păcatul le-a înlăturat posibilitatea de a se desăvârşi numai pe calea spiritului, dar dorinţa de a fi desăvârşiţi le-a rămas ca un imbold şi dorinţa de a se cunoaşte şi pe cale trupească s-a accentuat, devenind ca o valoare esenţială a împărtăşirii valorilor spirituale. In realitate viaţa sexuală´ a fost rânduită de Dumnezeu numai ca o verificare a schimbului de valori spirituale. În primul rând viaţa sexuală în sine nu-i mulţumeşte niciodată deplin pe cei doi soţi, mereu le lasă un gol în suflet (cf. Teologia spirituale, de Charles Andre Bernard, Ed. San Paolo 1987, p. 207 ş.u.) şi dorinţa unei cunoaşteri mai profunde, de aceia, când unul dintre soţi nu acceptă convieţuirea, celălalt nu-i nemulţumit că este frustrat de o plăcere trupească, dar se întreabă: «De ce?» Dacă cel frustrat este soţul, el se întreabă: «De ce? Mă consideră prost?.. Mă ia drept neputincios?.. Nu am simţul răspunderii faţă de viaţa familiei? Crede că nu mă tem de Dumnezeu şi n-am conştiinţă?.. Sau poate că ea are pe altul pe care îl consideră mai bun decât mine!» Dacă cea frustrată este soţia, se întreabă: «De ce?.. Crede că nu-l înţeleg?.. I se pare că nu-i îngrijesc destul de bine copiii?.. Nu mă crede destul de credincioasă?.. Sau, poate, are pe alta pe care o consideră mai bună ca pe mine!» Deci viaţa sexuală verifică schimbul reciproc de valori. Când egoismul pune «stop» schimbului de valori, intervine învârtoşarea inimii şi apoi cartea de despărţire. Atâta timp cât valorile spirituale sunt oferite şi acceptate reciproc, familia formează o unitate în Duhul Sfânt, reflex al unităţii din Preasfânta Treime în care tot ce este al Tatălui este al Fiului şi tot ce este al Fiului este al Tatălui în acelaşi Duh al iubirii veşnice care dă indisolubilitatea divinităţii, fiindcă iubirea este legătura desăvârşirii (Col 3,14), pe care Dumnezeu a revărsat-o şi în inimile noastre prin Duhul său (Rom 5, 5).

Prin păcat s-a rupt legătura desăvârşirii şi de aceea Adam îi reproşează lui Dumnezeu că femeia pe care i-a dat-o l-a sfătuit să mănânce şi el a acceptat (cf. Gen 3, 12).

Scriitorul bisericesc, Tertullian, spune că Dumnezeu l-a creat pe om din trup şi suflet în Duhul Sfânt. Valorile spirituale ale Duhului Sfânt au avut şi au menirea să facă indisolubilă căsătoria prin împărtăşirea lor reciprocă. A fi amândoi un trup nu pune în primul rând unitatea sexuală, ci pe cea totală, care porneşte din suflet, din raţiune şi din lumina credinţei pe baza unei alegeri conştiente şi responsabile. A fi un singur trup nu înseamnă o singură fiinţă animalică, ci o umplere a golului spre a nu se mai ruşina de vinovăţia lor, lăsând în lume o pecete vie a iubirii în copilul pe care s-au străduit să-l înzestreze cu valorile spirituale caracteristice tatălui şi mamei, spre a face din el o fiinţă desăvârşită şi astfel vor conlucra cu harul lui Dumnezeu pentru a realiza fiinţa umană din Impărăţia cerurilor, în care oamenii nu se vor mai însura şi nici mărita, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30).

Sigur că drumul spre această desăvârşire personală şi colectivă este greu, dar, după cum Cristos nu a părăsit nici omenirea şi nici Biserica când l-au pironit pe cruce, tot astfel căsătoria, odată încheiată în Domnul, îşi păstrează indisolubilitatea prin legătura desăvârşirii care există între Cristos şi Biserică, Duhul Sfânt, prin care căsătoria devine o taină mare, după cum o caracterizează sf. Paul (Ef 5, 32). Prezenţa lui Cristos în căsătoria celui credincios nu exclude, a priori, incompatibilitatea caracterelor, greşelile în alegerile matrimoniale, greutăţile cu copiii, nervozitatea, bolile dezgustul etc, dar înseamnă că pentru cel credincios, al treilea, adică Isus Cristos, este mereu prezent, El dă putere, disponibilitate, speranţă… Cine se umple de Duhul lui Cristos în zilele fericite, va putea continua să trăiască din această speranţă în ceasurile de încercare (cf. MAC p. 975). Părinţii Fecioarei Maria, Ioachim şi Ana, plini de Duhul Sfânt, şi-au unit valorile spirituale şi fizice şi au dat naştere celei plină da har. Părinţii lui Ioan Botezătorul, Zaharia şi Elisabeta, plini de Duhul Sfânt, au dat naştere celui mai mare om născut din femeie (Lc 7, 28). Dar mai ales Preacurata, umbrită de Duhul Sfânt, plină de har, şi Iosif bărbat drept, ambii plini de Duhul Sfânt, realizează căsătoria indisolubilă numai pe valorile spirituale şi încă de pe pământ intră în familia lui Dumnezeu prin fecioria lor. Proclamarea soteriologică vine prin Cristos solidar neamului omenesc, care, superior îngerilor, se face inferior acceptând firea sclavului, capabil să sufere şi să moară spre a învia iubirea Celui care toate le-a creat spre slava numelui său.

Nu ne rămâne altceva de făcut decât să cerem prin rugi fierbinţi ca planul divin să se realizeze în noi şi în fiecare om: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, în iubirea ta nesfârşită tu dăruieşti celor ce te imploră mai mult decât merită şi doresc; te rugăm, revarsă mila ta asupra noastră: eliberează-ne conştiinţa de tot ce o nelinişteşte şi dăruieşte-ne ceea ce nu îndrăznim să-ţi cerem în rugăciune! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi trăim într-o societate în care instituţia familială a intrat în declin. Mijloacele de comunicare precum cinematografia sau televiziunea au creat o imagine a familiei care contrastează cu însăşi natura şi misiunea ei. Puţini sunt aceia care au curajul să vorbească astăzi despre căsătorie sau familie. De exemplu, nu vorbesc despre ea oamenii politici deoarece constituie obiectul spinos al unei revizuiri legislative; nu îndrăznesc să o abordeze sociologii adeseori angajaţi să o relativizeze, şi cu atât mai mult juriştii, pentru că această problemă constituie obiectul alcătuirii unui nou cod al familiei. Atunci cine are curajul de a vorbi deschis despre această instituţie sacră care este familia? Cristos, prin liturgia cuvântului de astăzi. El are dreptul de a vorbi despre instituţia matrimonială şi a o repune în drepturile sale originare.

Astfel, prima lectură luată din Cartea Genezei ne prezintă realitatea căsătoriei în planul divin al Creatorului. Punctul de plecare al planului divin e constituit de expresia: nu e bine ca omul să fie singur. Omul singur şi autosuficient e o fiinţă statică, închisă în sine însăşi şi, de cele mai multe ori, expusă egoismului. Dumnezeu însă vrea să aşeze viaţa omului pe un plan înclinat, dar nu în jos, ci mereu spre un altul. Acesta este, de fapt, şi motivul pentru care Dumnezeu a creat atracţia şi simpatia faţă de celălalt sex, care este ca un stimulent care îl face pe om să iasă din sine însuşi, îi descoperă limitele şi îl lansează pe un drum la capătul căruia trebuie să ajungă la dăruirea în întregime unei alte fiinţe. Nu e suficient ca omul să fie constituit de Dumnezeu stăpân al creaţiei, ci el are nevoie de un ajutor asemănător lui, de o persoană în care să-şi poată fixa privirea într-un dialog profund al spiritului. Astfel, constatăm că zidul solitudinii s-a instalat în om în două etape: prima e simbolizată de impunerea numelui animalelor. În Biblie, a impune un nume unei vieţuitoare înseamnă a-i descoperi secretele, structura şi finalitatea. Totuşi, omul, posedând acest drept, se simte nemulţumit şi incomplet, deoarece nu îşi găseşte acea fiinţă asemănătoare lui. A doua etapă, însă, este decisivă pentru om. Apariţia femeii spulberă singurătatea şi monotonia lui Adam, ceea ce îl va determina să înalţe spre Creator primul şi eternul imn de iubire: “Aceasta este carne din carnea mea şi os din oasele mele” (Gen 2,23). De data aceasta, bucuriile, angoasele şi întrebările omului sunt împărţite cu o fiinţă asemănătoare lui. Între cei doi s-a stabilit o adevărată comuniune perfectă, capabilă de a forma o unică existenţă, pe care nici moartea nu o poate distruge, deoarece “tare ca moartea este iubirea” (Ct 8,6).

Dumnezeu, creând bărbatul şi femeia, i-a făcut egali în demnitate, complementari, capabili de a se dărui unul altuia în iubire; astfel, ei au acelaşi fundament, acelaşi izvor de existenţă şi de aceea aparţin unui plan măreţ: “De aceea va părăsi bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu soţia sa şi amândoi vor forma un singur trup” (Gen 2,24). Misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de om este un dar inestimabil.

Dacă Dumnezeu a ridicat căsătoria la o demnitate atât de mare şi a voit-o indisolubilă, totuşi fragilitatea fiinţei umane nu a ţinut cont de acest plan al lui Dumnezeu. Şi în această privinţă, poporul evreu s-a lăsat influenţat de mentalitatea popoarelor din jur, pentru că în evanghelie vedem cum fariseii, voind să-l pună la încercare pe Isus, îi pun o întrebare privitoare la repudiere şi divorţ, consimţite de legislaţia mozaică. Isus, trecând peste optica legislativă a întrebării, intră în miezul problemei, justificându-şi poziţia sa privitoare la căsătorie, aducând drept argument planul originar: “Dumnezeu i-a creat bărbat şi femeie… de aceea ei vor fi un singur trup” (Gen 2,24). Moise a dat această lege, spune Isus, ca urmare a împietririi inimii voastre, dar la început nu a fost aşa. Isus, prin această recunoaştere, nu neagă divorţul consimţit de legislaţia mozaică, ci îl identifică cu o cauză scuzantă, şi anume, împietrirea inimii. Se vorbeşte astfel de un gest de toleranţă din partea lui Dumnezeu, care din această cauză nu justifică actul divorţului. Pentru Isus, divorţul înseamnă înfrângere. Astăzi, poate mai mult ca oricând, trebuie să reflectăm asupra consecinţelor nefaste ale divorţului. Multe familii se dezbină din cauza egoismului, incapacităţii de a se suporta unul pe altul, şi nu în ultimul rând, refuzării sacrificiului; sunt ca o casă construită pe nisip şi asta pentru că nu au drept temelie ascultarea şi transpunerea în viaţă a cuvântului lui Dumnezeu.

Aşadar, Isus exclude categoric divorţul, dar nu numai cel legal, emanat printr-un act juridic, cât mai ales divorţul inimii. Divorţul inimii se declanşează atunci când are loc acea separare a unuia dintre soţi în intimitatea lor pentru a se uni, chiar dacă nu stabil, ci prin dorinţă, cu un alt bărbat sau cu altă femeie. Consimţind la acest tip de divorţ, în realitate se instalează între cei doi un zid despărţitor, care, chiar dacă nu e autorizat printr-un plic ştampilat, este totuşi real.

Câţi creştini nu trăiesc de ani de zile într-un asemenea divorţ aprobat sau consumat? Când între cei doi nu există nici cea mai mică dorinţă de reconciliere, când indiferenţa s-a stabilit în casa lor, atunci divorţul inimii şi-a croit drum printre ei, iar ruinarea este aproape. Repudierea are loc fără vreun act, iar porunca divină este încălcată. Ce realitate tristă! Oare divorţul afectează mai mult societatea sau pe copiii ai căror părinţi se află în această situaţie? Există atâţia copii violenţi, consumatori de droguri, care totuşi nu provin din părinţi divorţaţi şi recăsătoriţi; aceştia sunt fii ai căror părinţi trăiesc în divorţul inimii, care se judecă, se ofensează, se acuză în mod răutăcios făcând din propria familie un teatru infernal. În acest fel, divorţul afectează atât familiile, cât şi societatea. Suferinţa existentă în lume provine din lipsa unităţii de care sunt afectate cele mai multe familii, spunea maica Tereza de Calcuta. Tocmai de aceea, omul nu are voie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.

În anul 1987, într-un oraş din Franţa, un doctor renumit a hotărât să se despartă de soţia sa. Au mers amândoi la tribunal pentru a face actele necesare. Fiind creştini, judecătorul care se ocupa de acest caz le-a explicat care este procedura necesară intentării unui divorţ, însă le-a dat un sfat care i-a surprins pe amândoi: “Înainte de a începe procesul să faceţi o sărbătoare aşa cum aţi făcut în ziua căsătoriei”. Au plecat, iar în drum spre casă, soţia, care îşi iubea foarte mult soţul, i-a spus: “Am o mare rugăminte: înainte de a ne despărţi aş vrea să vorbim cu preotul care ne-a oficiat căsătoria”. Neavând nimic împotrivă, doctorul şi soţia au mers şi i-au povestit preotului dificultatea în care se aflau. Ascultându-i, preotul şi-a dat seama că viaţa lor este lipsită de un element important: Dumnezeu. I-a pus să-şi amintească de clipele fericite petrecute împreună. La sfârşit, le-a spus: “Să nu uitaţi niciodată, iubiţi soţi, că pentru o căsătorie fericită este indispensabilă prezenţa a trei persoane: soţul, soţia şi Dumnezeu”.

Da, acesta este un adevăr fundamental pentru viaţa de căsătorie. Dumnezeu este cel care realizează prin intermediul soţilor unitatea şi soliditatea unei familii. Dar cum poate fi promovată o astfel de unitate astăzi? Dizolvând contrastele, neînţelegerile, şi favorizând renunţarea, spiritul de sacrificiu, aşa cum Cristos a fost încununat cu cinste şi măreţie din cauza suferinţelor, după cum am auzit în cea de-a doua lectură. Suferinţa este calea aleasă de Dumnezeu pentru a fi solidar cu oamenii. Mântuirea adusă de Cristos fundamentează comuniunea între El şi destinatarii mântuirii. O astfel de comuniune e caracterizată de sfinţenie. Papa Paul al VI-lea spunea într-unul din discursurile sale: viaţa de familie este o cale spre sfinţire care se hrăneşte din bucuriile şi sacrificiile zilnice, din viaţa aparent normală, şi ea devine cu adevărat un mijloc de sfinţire atunci când se lasă călăuzită de poruncile lui Dumnezeu şi îmbibată de iubire.

A iubi este frumos şi dificil; a construi căsătoria este, de asemenea, frumos şi dificil; însă orice iubire, pentru a dura, trebuie să fie zidită pe o singură stâncă neclintită: Dumnezeu – care este iubire.

Aşadar, să-l rugăm pe Dumnezeu să le inspire soţilor iubire, generozitate în sacrificiu, şi mai ales acceptarea planului său. Numai aşa putem construi încă aici, de pe pământ, Împărăţia lui Dumnezeu, şi sfinţi cu viaţa noastră realităţile perene.

Iulian Jitaru

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Nişte farisei au venit la Isus şi l-au întrebat: “Este îngăduit unui bărbat să se despartă de femeia sa?” Isus le-a zis: “Ce v-a prescris Moise?” Ei i-au răspuns: “Moise a îngăduit să se despartă de femeie, cu condiţia să-i întocmească un act de despărţire”. Isus le-a replicat: “Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripţie. Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie. De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”. Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a răspuns: “Cine se desparte de femeia sa, pentru a se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. Tot aşa şi femeia, dacă se desparte de bărbatul ei şi se căsătoreşte cu altul, se face vinovată de adulter”. Mulţimile aduceau copii la Isus, ca să-şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii îi dojeneau aspru. Văzând aceasta, Isus s-a supărat şi le-a spus: “Lăsaţi copiii să vină la mine; nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Vă spun adevărul: cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea. Şi Isus îi lua pe copii în braţe şi-i binecuvânta, punându-şi mâinile peste ei”. (Marcu 10,2-16)

Abordând problema legii fundamentale a căsătoriei şi a condiţiilor unei iubiri adevărate şi durabile, această pagină celebră a evangheliei pune în valoare câteva trăsături ale relaţiilor durabile dintre bărbat şi femeie: 1. importanţa recunoaşterii celeilalte persoane ca semen…; 2. condiţia de a părăsi totul pentru a se ataşa de cealaltă persoană…; 3. adoptarea unei atitudini solidare şi modeste (vezi exemplul copilului) în viaţa de cuplu. În acest sens fidelitatea în iubirea conjugală nu este prezentată mai întâi ca o lege a indisolubilităţii, întrucât Isus nu rămâne închis într-un cadru strict juridic. El vizează mai ales o transformare a inimii: să învăţăm să iubim aşa cum El ne-a iubit…

Clarificarea a cel puţin câtorva aspecte ne-ar permite să întrezărim mai bine revelaţia pe care Isus Cristos, Domnul nostru, ne-o oferă în acest fragment evanghelic. Să remarcăm, mai întâi, faptul că fariseii îi adresează lui Isus o întrebare deosebit de importantă pe când El se afla pe drum către Iudeea cu intenţia, nu de a primi un răspuns căruia să se conformeze, ci de a-L pune la încercare (v. şi 8,11 sau 12,15). Apoi că întrebarea se constituie ca o interpretarea a textului din cartea Deuteronomului (24,1-4) care a servit în acel timp de fundament al practicii divorţului. Luând ca punct de plecare problema indisolubilităţii, fariseii încercă să-l determine pe Isus să se pronunţe vizavi de enunţul Legii lui Moise în termeni de a fi sa a nu fi îngăduit. După un scurt dialog dintre Isus şi interlocutorii săi din care rezultă că Moise nu a prescris ci doar a îngăduit despărţirea bărbatului de soţia lui, Mântuitorul afirmă că enunţul deuteronomic care permite divorţul este subordonat celui care fondează căsătoria. Prin urmare, permisiunea provizorie a lui Moise NU ABOLEŞTE LEGEA FUNDAMENTALĂ A CREATORULUI: bărbatul şi femeia uniţi prin căsătorie formează un singur trup, o singură fiinţă, fiinţa cuplului… Din acel moment ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă (Mc 10,9). În sfârşit, odată ajunşi acasă, ucenicii revin asupra întrebării adresate de farisei (Mc 10,10-12). Lor Isus le precizează că recăsătoria trebuie considerată ca un adulter. (Să ne amintim că tocmai pentru o afirmaţie identică Ioan Botezătorul şi-a dat viaţa, decapitat de către Irod, v. Mc 6,18). Astfel, bărbatul alungându-şi soţia sau (în cazuri mai rare) femeia alungându-şi soţul, nu obţin şi suprimarea legăturii lor (ceea ce Dumnezeu a unit…), iar recăsătorirea ar echivala cu un soi de poligamie (poliandrie).

Prin întoarcerea la originea cuplului uman din cartea Genezei, Isus arată cu claritate în ce fel trebuie pusă problema: o situaţie în care omul se află în poziţie de dominare nu este normală. Dumnezeu îi dăruieşte bărbatului femeia nu pentru ca să o stăpânească (ca pe celelalte creaturi), ci ca el să i se dăruiască detaşându-se de părinţi săi şi ataşându-se de soţia sa. La fel va trebui să procedeze şi femeia. Oare nu aceasta este lege (pe care Creatorul a aşezat-o în inimile lor şi) pe care bărbatul şi femeia şi-au fundamentată căsătoria lor? Or, în momentul în care unul dintre soţi doreşte ruptura, întrebarea care trebuie pusă nu este aceea de a şti dacă este permisă realizarea acestei dorinţe, ci mai curând dacă a împlinit ceea ce a promis, dacă a căutat şi caută şi în continuare fericirea în fidelitatea angajamentului asumat.

Dar cum ar putea fi trăită această realitate a vieţii de familie fără ajutorul puterii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale ştiind că nu este vorba de o încercare fatală, ci de o exigenţă a iubirii care îi determină pe soţi să adopte o atitudine de modestie similară celei a unui copil? În fond aceasta este insistenţa texului: Împărăţia nu poate fi obţinută prin forţă ci ca pe un dar. La fel, fidelitate conjugală este un dar care se obţine de la Dumnezeu prin Isus Cristos.

 

* * *

 

Duminica a 27-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 10,2-16

2 În acel timp, au venit la Isus nişte farisei şi l-au întrebat:
- Este permis unui bărbat să se despartă de femeia sa?
3 Isus le-a zis:
- Ce v-a prescris Moise?
4 Ei i-au răspuns:
- Moise a permis să se despartă de femeie, cu condiţia să-i întocmească un act de despărţire.
5 Isus le-a replicat:
- Din cauza împietririi inimii voastre v-a dat el această prescripţie. 6 Însă la începutul lumii, când Dumnezeu i-a creat pe oameni, i-a creat bărbat şi femeie. 7 De aceea omul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa; 8 şi amândoi vor fi un singur trup. Astfel ei nu mai sunt doi, ci unul singur, 9 deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă.
10 Când au ajuns acasă, ucenicii l-au întrebat din nou despre aceasta. 11 El le-a răspuns: «Cine se desparte de femeia sa, pentru a se căsători cu alta, se face vinovat de adulter. 12 Tot aşa şi femeia, dacă se desparte de bărbatul ei şi se căsătoreşte cu altul, se face vinovată de adulter».

Isus îi binecuvântează pe copii
13 Mulţimile aduceau copii la Isus, ca să-şi pună mâinile peste ei, dar ucenicii îi dojeneau aspru.
14 Văzând aceasta, Isus s-a supărat şi le-a spus:
«Lăsaţi copiii să vină la mine; nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. 15 Vă spun adevărul: cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea».
16 Şi Isus îi lua pe copii în braţe şi-i binecuvânta, punându-şi mâinile peste ei.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică liturgia Bisericii ne propune spre consideraţie unul din acele texte pe care le-am putea numi “dificile”. Dificile în ele însele pentru că una din temele pe care le atinge este realmente complexă, aşa cum este “divorţul”. Este complexă în actualitate şi era complexă în perioada lui Isus şi chiar înainte ca Moise să dea prescripţia. Totuşi, realităţile, culturile şi situaţiile vieţii s-au schimbat mult. Ce dificilă este interpretarea textului de astăzi…! Pe de altă parte, de-a lungul secolelor diferitele Biserici au interpretat acest text în manieră divergentă în unele puncte…

Cu toate aceste “complicaţii” pe care le-am descris în primul paragraf, textul biblic prezintă în centrul mesajului său elemente clare şi categorice asupra cărora ne vom opri pentru o interpretare corectă şi aplicare la viaţă.

De la început se percepe obiectivul acestor farisei care se apropie de Isus: a-i întinde o cursă. Nu-i interesează să cunoască adevărul. Nu-i interesează învăţăturile Învăţătorului, ci să-l poată prinde în vorbă cu vreo afirmaţie împotriva Vechiului Testament pentru a-l putea acuza de blasfemie şi că neagă tradiţiile strămoşilor. În afară de asta, întrebarea nu este de rază lungă. Este mai curând restrictivă. Nu întreabă cu privire la situaţia divorţului în general ci se opresc asupra unui detaliu legal al propriei lor situaţii: “Este permis unui bărbat să se despartă de femeia sa?”. Legea permitea decizia de a divorţa sau nu numai bărbatului. Femeia nu era liberă, nu putea “să aleagă” să se despartă de soţul ei. Femeia era discriminată până acolo încât era considerată de unii aproape ca un “obiect” sau o “proprietate” a bărbatului, care putea s-o ţină sau “să scape de ea” dacă avea un motiv minim pentru asta. De fapt, aceasta este marea discuţie care se află în spatele întrebării pe care i-o pun lui Isus. În fond, în afară de a-i întinde o cursă, vor să vadă ce crede Domnul în privinţa “motivelor” de divorţ pe care le argumentează Isus pentru ca bărbatul să se poată despărţi de soţie. Diferiţii “învăţători” din perioada lui Isus discutau diferitele poziţii referitoare la această temă care, desigur, nu sunt centrul problemei…

Isus nu cade în “cursa legalistă” şi îi duce la miezul problemei pentru a da o învăţătură mai amplă şi universală. Mai întâi merge chiar la Scriptură şi îi întreabă care este porunca dată de Moise. Ei îi vor răspunde că în scrierile lui Moise se permite soţului să întocmească un act de despărţire şi să se despartă de soţia sa. De fapt, asta aşa este, este o clauză legală specială, ca atâtea altele pe care le întâlnim în Vechiul Testament. Are de-a face cu un moment special din viaţa poporului care încă nu şi-a format opţiunile sale de credinţă mai profunde.

Isus situează această “prescripţie” a lui Moise în locul său just. Asta s-a datorat în trecut pentru că “voi” sunteţi mai închişi, adică “mai împietriţi la inimă”, puţin deschişi la adevărul lui Dumnezeu. Începând de aici Domnul va spune ceea ce este cel mai important cu privire la tema pe care o tratăm, învăţând ceea ce Dumnezeu a voit încă de la început. Isus descrie şi sintetizează planul lui Dumnezeu pentru viaţa omului, pentru bărbat şi pentru femeie…

Cum se poate descrie acest plan original în lumina acestor versete pe care astăzi ni le învaţă Domnul? S-ar putea evidenţia câteva puncte:

- Dumnezeu îl creează pe bărbat şi pe femeie pentru ca ei să fie uniţi. Unitatea şi comuniunea în pereche, în căsătorie, este planul original al lui Dumnezeu.
- Pentru aceasta, învăţătura din cartea Genezei va spune că bărbatul va lăsa casa părintească pentru a forma o nouă familie împreună cu soţia sa.
- Această unitate între bărbat şi femeie este aşa de puternică încât cei doi vor trăi ca şi cum ar fi o singură persoană. Relatarea spune literalmente că cei doi vor fi “un singur trup”. Cei care se căsătoresc deja nu mai pot trăi ca două persoane separate.
- Unirea celor doi care se căsătoresc în Dumnezeu este aşa de puternică încât nimic nu-i poate despărţi. Este clar că omul nu poate să despartă ceea ce Dumnezeu a unit.

Învăţătura lui Isus a fost mai mult decât clară. Totuşi, în intimitate, atunci când este cu discipolii săi mai apropiaţi, aceştia îl întreabă din nou cu privire la temă. Isus va continua învăţătura sa şi va spune cu claritate că divorţul şi noua unire nu este în acord cu planul original al lui Dumnezeu. Dacă aceia care sunt căsătoriţi se despart de soţ/soţie şi dacă se unesc cu o altă persoană, comit păcat, dat fiind faptul că ei contrazic unitatea pe care Dumnezeu a dat-o soţilor. Ceea ce este interesant din reflecţia lui Isus este că el echivalează situaţia bărbatului cu aceea a femeii. Până în acel moment bărbatul putea să facă tot ceea ce voia. Cuvintele lui Isus sunt “revoluţionare” în privinţa locului de egalitate şi de nediscriminare pe care-l dă femeii.

Partea a doua a relatării are de-a face cu atitudinea lui Isus faţă de copii şi anume că ei sunt model pentru adulţi în privinţa primirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Trebuie să fim asemenea lor. Am reflectat în parte despre această temă la Lectio divina de duminica a 25-a de p.a. (Mc 9,30-37).

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 19,1-9; Gen 1,27; Gen 2,24; Dt 24,1; Mt 5,32; Lc 16,18.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar termenul “Divorţ”.

Întrebări pentru lectură
- Cine se apropie de Isus?
- Ce îi spun?
- Ce intenţie au cu întrebarea pe care i-o pun?
- Care este întrebarea?
- Ce răspunde Domnul? Care este contra-întrebarea pe care le-o pune?
- Ce răspund fariseii?
- Cum interpretează Isus “permisiunea” dată de Moise în trecut?
- Ce elemente recuperează Domnul din învăţătura originală a lui Dumnezeu în privinţa unirii bărbatului şi femeii în căsătorie? Enumeraţi învăţăturile pe care le aminteşte Domnul…
- Este propus divorţul ca o valoare de urmat?
- Ce îl întreabă discipolii mai apropiaţi atunci când ajung acasă?
- Ce le spune Domnul?
- Pe cine arată Isus ca model de primire a Împărăţiei lui Dumnezeu?
- Ce atitudine are Isus faţă de copii?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie
- Există în inima mea ceva din aceşti farisei care vor să-l prindă în vorbă pe Domnul?
- În ce măsură pot să fiu şi eu “duplicitar” şi să caut prin întrebări să-l trag în cursă pe fratele meu?
- În dialog: caut adevărul cu sinceritate sau mă interesează numai poziţia mea?
- În situaţiile problematice sau dificile din viaţă: încep să caut soluţii în planul original al lui Dumnezeu sau pentru “remedierea” defectelor oamenilor?
- În ce măsură astăzi Isus poate să-mi spună că sunt un “îndărătnic”, un “împietrit cu inima”?
- Caut adevărul original al lui Dumnezeu pentru bărbat şi femeie?
- Ce cred despre căsătoria creştină?
- Dincolo de dificultăţile şi problemele vieţii, mă formez şi îi formez pe alţii, în măsura posibilităţilor mele, pentru a învăţa să trăiască “un singur trup” în darul frumos al căsătoriei?
- Ce implică astăzi pentru mine a crede că este “un singur trup” căsătoria?
- Ce semnificaţie are expresia: “Dacă Dumnezeu a unit un bărbat şi o femeie, nimeni nu va trebui să-i despartă”?
- Fac cunoscută fraţilor mei învăţătura lui Isus despre căsătorie?
- Ce impact are asupra mea modul “revoluţionar” al lui Isus de a pune pe acelaşi nivel bărbatul şi femeia în privinţa obligaţiilor şi drepturilor în căsătorie?
- Mă las binecuvântat de Isus asemenea unui copil?
- Am atitudinea dependentă, simplă şi umilă a copiilor pentru a accepta şi a trăi Împărăţia cerurilor?
- Aplic în viaţa mea exemplul lui Isus care îi pune în centru pe copii?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune vă propun să recitim a doua relatare a creaţiei din cartea Genezei.

Gen 2,4-24

Bărbatul şi femeia
4 Când Domnul Dumnezeu a făcut pământul şi cerul,
5 nici un copăcel nu era pe pământ şi nici un fel de plantă, pentru că Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era încă nici un om care să lucreze pământul. 6 Însă din pământ ieşea apă şi îmbiba solul. 7 Domnul Dumnezeu l-a plămădit pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în faţă duh de viaţă şi omul a devenit astfel fiinţă vie.

8 Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care îl plămădise. 9 Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi fructiferi, plăcuţi la vedere şi cu fructe bune de mâncat, iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului.

10 Din Eden ieşea un râu care uda grădina, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11 Numele unui era Pison. Acesta înconjura toată ţara Havila, în care se află aur. 12 Aurul din ţara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13 Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjura toată ţara Cuş. 14 Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin faţa Asiriei. Râul al patrulea este Eufratul.

15 Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi l-a condus în grădina Edenului, ca să o lucreze şi să o păzească. 16 Domnul Dumnezeu i-a dat omului această poruncă: «Poţi mânca fructe din toţi pomii grădinii, 17 însă din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca, cu siguranţă vei muri».

18 Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur. Îi vom da pe cineva asemenea lui ca să-l ajute». 19-20 Domnul Dumnezeu a plămădit din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om ca să vadă ce nume avea să le dea. Şi numele pe care avea să-l dea omul fiecărei vieţuitoare acela trebuia să rămână. Omul a pus deci nume tuturor animalelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului.

Dar între ele n-a găsit nici un ajutor potrivit lui. 21 Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc asupra omului şi omul a adormit. 22 Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la loc. Domnul Dumnezeu a plămădit o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om. 23 Atunci omul a zis:

«Iată în sfârşit,
os din oasele mele
şi carne din carnea mea!
Aceasta se va numi femeie,
pentru că din bărbat a fost luată.

24 De aceea, va lăsa bărbatul pe tatăl şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup».

Aceasta este prima lectură de la Liturghia de astăzi. Daţi atenţie în mod deosebit versetelor 23 şi 24.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie sugerăm să se ia exemplul copilului pe care ni-l dăruieşte Isus la sfârşitul Evangheliei:
- Vreau să mă încred în Dumnezeu asemenea unui copil pentru a accepta voinţa lui în viaţa mea…
- Vreau să mă încred în Dumnezeu asemenea unui copil pentru a învăţa să trăiesc realitatea căsătoriei aşa cum ne învaţă El…
- Vreau să mă încred în Dumnezeu asemenea unui copil pentru a valoriza femeia aşa cum a făcut Isus întotdeauna…
- Vreau să mă încred în Dumnezeu asemenea unui copil…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală
- Din păcate multe “căsătorii” eşuează din diferite motive care în multe cazuri nu pot fi judecate în mod uşor. Aceste persoane care se despart intentează o nouă unire cu o altă persoană. Biserica catolică “nu acceptă” ca pe o căsătorie această nouă unire dat fiind faptul că ea contrazice căsătoria anterioară. Totuşi niciodată nu discriminează şi nici nu vrea să elimine din orizontul Bisericii persoanele care au această situaţie. Vă propun aici un fragment dintr-un text al unui document al Papei Ioan Paul al II-lea care vorbeşte despre această temă, despre situaţie celor despărţiţi aflaţi într-o nouă unire. Este pentru a-l citi şi a-l medita:

EXORTAŢIA APOSTOLICĂ
FAMILIARIS CONSORTIO
A SANCTITĂŢII SALE IOAN PAUL AL II-LEA
Divorţaţii recăsătoriţi
84. [...] Biserica – întemeiată pentru a duce la mântuire pe toţi oamenii şi mai ales pe cei botezaţi – nu poate să-i părăsească pe aceştia care, deşi legaţi în căsătorie sacramentală, au încercat să treacă la altă căsătorie. Pentru aceasta va încerca, neobosit, de a le pune la dispoziţie mijloacele de mântuire.
[...]
Îndemn călduros pe păstorii sufleteşti şi întreaga comunitate a credincioşilor să ajute pe cei divorţaţi, ajutându-i cu dragoste îngrijită, ca ei să nu se considere separaţi de Biserică, putând şi trebuind, în calitate de botezaţi să ia parte la viaţa Bisericii. Să fie îndemnaţi ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să ia parte la sfânta Liturghie, să persevereze în rugăciune, să ia parte la operele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în favoarea dreptăţii şi să-şi crească copiii în credinţa creştină, să cultive spiritul şi operele de penitenţă, pentru ca în felul acesta, să ceară zilnic harul lui Dumnezeu, Biserica să se roage pentru ei, să-i încurajeze, să se arate mamă plină de milă şi aşa să-i susţină în credinţă şi în speranţă.
[...]
Cu fermă încredere, Biserica crede că şi cei care s-au îndepărtat de porunca lui Dumnezeu şi mai trăiesc încă în această stare, vor putea obţine de la Dumnezeu harul întoarcerii şi al mântuirii, dacă vor fi perseverat în rugăciune, în pocăinţă şi caritate.

Propunere comunitară
- Luaţi contact cu tineri şi adulţi din alte Biserici creştine pentru a comenta şi dezbate despre modul în care interpretează fiecare dintre tradiţii textele pe care le-am meditat: căsătoria, despărţirea, divorţul şi noua unire. Faceţi asta mereu cu claritate şi profund respect faţă de opiniile celorlalţi chiar dacă nu se potrivesc diferitele poziţii.

 

* * *

 

A reîncepe ca un copil

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu

Dumnezeu nu ne aprobă

Cunosc un profesor pensionar, care explică astfel crearea omului şi a femeii: “La crearea omului, nu a mers prea bine prima încercare. Dumnezeu ne-a dezaprobat şi în final a reuşit… cu femeia”. Ca şi cum ar spune: femeia ar fi ediţia corectă, revăzută şi îmbunătăţită a omului. Nu ştiu de unde bătrânul învăţător de filozofie a scos teoria sa. Dar nu mi se pare că Părinţii Bisericii sunt printre lecturile sale preferate, nici cu atât mai puţin tratatele moderne de exegeză. Printre altele interpretarea sa originală nu constituie comentariul cel mai potrivit al textului Genezei, unde aflăm că Dumnezeu a vrut mai degrabă să remedieze singurătatea lui adam procurându-i un ajutor care să-i fie asemănător”.

Liturgia de astăzi propune ca argumente obligatorii proiectul original al lui Dumnezeu şi legătura consecventă de fidelitate reciprocă între bărbat şi femeie. Dezvoltând din belşug aceste teme în seria mea de comentarii precedente (mai precis în Pâine pentru duminică şi Cuvântul lui Dumnezeu, ciclurile B), aş vrea mai degrabă să dezvolt unele consideraţii asupra scenei evanghelice care descrie atitudinea lui Isus în privinţa copilului şi asupra rolului suferinţei aşa cum decurge din fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua).

Dacă ne gândim bine, aceste două perspective ajută să completăm tabloul de fond şi să-i ofere o lumină deosebită. Am putea spune mai mult sau mai puţin astfel: omul este îmbătrânit precoce, a pierdut spontaneitatea şi prospeţimea şi elanul original, a devenit complicat, pretenţios, şiret, sofisticat. De aceea este necesar să reînceapă de la capăt, să repornească ca un copil. De alt fel, pentru a-l reface pe om, de a-l readuce la armonia voită de Creator, de a-i reda sensul responsabilităţilor proprii, trebuie să fie supus pedagogiei, aspre dar de neînlocuit, a durerii. Să vedem lucrurile mai în de aproape.

Mai bine ca pictorii

“Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi mustrau. Isus, văzând aceasta, s-a supărat şi le-a spus: “Lăsaţi pe copii să vină la mine, nu-i opriţi, pentru că împărăţia cerurilor aparţine acelora care sunt ca ei. În adevăr vă spun: Cine nu primeşte Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea”. Şi, îmbrăţişându-i, îi binecuvânta punând mâinile peste ei.” Prefer scena, aşa cum o prezintă Marcu, în locul reprezentărilor, dulcegăriilor uscate, ale multor pictori. Evanghelistul ne oferă un instantaneu cu efect sigur şi cu o frumuseţe sobră, în care delicateţea este imună de complăceri sentimentale şi de efecte spectaculare.

Probabil episodul este încadrat în timpul unei opriri în călătorie. Ne fac să surâdem acei comentatori care, cu cea mai mare seriozitate, afirmă că este o legătură logică cu ceea ce a fost mai înainte: după ce a vorbit, mai întâi, de divorţ şi căsătorie, aici înfruntă tema copiilor! Nu se clarifică cine îi poartă sau prezintă la Isus pe copii. Poate mamele, sau fraţii mai măricei. Reacţia discipolilor, după unii, ar fi fost dictată de motive teologice: acei copii nu sunt maturi pentru Împărăţie, care este o afacere exclusivă de adulţi capabili de a se angaja în urmarea şi înţelegerea învăţăturii Maestrului.

Alţii susţin că vor să împiedice un gest superstiţios (“ca să-i atingă…”), înrudită cu magia, pentru care contactul fizic cu Isus-vindecătorul le-ar aduce noroc. Dar, mai simplu, aici se pare că i se cere Învăţătorului impunerea mâinilor – cum de fapt se va întâmpla la sfârşit – un gest caracteristic de binecuvântare, care era săvârşită de rabinii cei mai eminenţi.

Personal consider că preocuparea discipolilor denunţă atitudinea caracteristică a organizatorilor, a maeştrilor de ceremonie. Acea gloată deranjează, este un element de dezordine. Discipolii, în aceasta, sunt coerenţi cu mentalitatea timpului, după care copiii merită o consideraţie mai mică. A se ocupa de ei însemna a pierde timpul. La furia discipolilor reacţionează indignarea lui Cristos pentru acel comportament insipid şi, după lecţie, gestul afectuos. “Modul brusc împotriva copiilor ne face să-l recunoaştem pe Petru, indignarea împotriva discipolilor şi gingăşia în privinţa copiilor ne face să-l recunoaştem pe Isus” (p. R. Bernard).

Copilul ca model

Scena, mai degrabă vie, nu este un scop în sine. Devine ocazie de învăţătură. Aceasta se dezvoltă în două etape: 1 – I-a mustrat pe discipoli pentru că au adoptat o atitudine greşită. Încă o dată! Aşa ca atunci când se simţeau importanţi, (discuţia despre cine ar fi cel mai mare), sau ca grup (“excomunicarea” exorcistului străin), şi acum demonstrează lipsa lor de înţelegere. Într-adevăr, cu pretenţia de a salva persoana Învăţătorului, păstrarea distanţelor, au prezumţia de a decide ei cine este demn şi cine nu de a se apropia de El.

Este surprinzător, între altele, cum discipolii sunt mereu dojeniţi pentru că încearcă să “împiedice”, “să interzică”. Nu rezultă că au meritat, nici o dată, o dojană severă din partea Învăţătorului pentru condescendenţa lor, pentru un exces de încredere faţă de alţii, pentru lărgimea exagerată a vederilor, pentru prea mare indulgenţă. Neînţelegerea este mereu pe versantul refuzului, al închiderii. Specialişti în a exclude, campioni ai ostracizării, profesionişti ai indignării, în loc să fie experţi ai primirii, cum ar trebui să fie. Şi este o atitudine care se repetă şi astăzi. Cu câtva timp în urmă S. Bonnet punea această întrebare neliniştitoare: “Poate pentru aceasta ne arătăm incapabili de a face să intre în Biserică, pentru că ne străduim să alungăm afară pe cei care mai sunt în ea?”

2 – Invitaţie de a imita atitudinea de fond a copiilor, care este “exemplară”, adică devine tipul de primire în privinţa Împărăţiei (disponibilitate, receptivitate). Copilul este propus ca model. Dar în ce sens, precis? Să deosebim de îndată două lucruri. Nu atât inocenţa, o realitate total străină de mentalitatea biblică, şi dezminţită de cele mai elementare cunoştinţe ale sufletului de copil. Nici de umilinţă. Copiii nu sunt deloc exemple de umilinţă. Mă limitez, în schimb, să citez opiniile unora dintre cei mai autorizaţi comentatori.

E. Schweizer: Copiii sunt fericiţi (se poate vorbi, într-adevăr, de fericire în privinţa frazei “împăeăţia cerurilor aparţine acelora care sunt ca ei”) ” pentru că nu au nimic de pus înainte, nici o operă de a calcula activul; sunt asemenea mâinii goale a unui cerşetor”. Sunt aceia care nu au nimic cu care să se laude, pretenţii de acaparare. Nu pretind să cucerească cu forţa ceea ce le este dat.

W. Grundmann: “Isus nu idealizează pentru nimic pe copii… Şi cuvântul citat nu înseamnă de fapt că adulţii trebuie să se întoarcă la stadiul infantil. Este un lucru, însă, pe care îl posedă copiii şi care îi distinge de adulţi: copilul este, din natură, încrezător, dispus să primească ceea ce îi este dăruit, capabil de a se lăsa călăuzit; are darul de a trăi în clipa prezentă. Aceasta este atitudinea de credinţă…”

G. Dehn: “Aceste cuvinte ne oferă o imagine clară a omului evanghelic. Nu este omul faustin care încearcă în lume chipul său de Icar, nu este omul care se oboseşte… Biblia nu este cartea tânărului care cu aripile întinse se lansează în oceanul vieţii. Chinul pubertăţii, şi este vorba despre pubertatea eternă a omului idealist, nu are ecou în paginile acestei cărţi. Biblia este o carte a copilului, a omului şi a femeii, în măsura în care copilul a rămas viu în ei”.

G. Koch: “Isus a rămas copil până la sfârşit… pentru că nu aştepta nimic de la sine însuşi, dar totul de la Tatăl… Nu ştim nimic de anii săi de tinereţe, dar ştim că prin evenimentele cele mai dure, din Ghetsemani până pe Golgota, nu a fost niciodată mânat de un spirit tineresc, ci de un spirit de copil… În ascultare şi în lipsa de prezumţie, chiar de prezumţie morală, Dumnezeu săvârşeşte minunile sale. El nu oferă forţa sa Prometeilor care se suie la cer, ci copilului…”

Eu aş adăuga că copilul nu are poziţii de conservare, de apărat siguranţe, de reclamat roluri, de menţinut un prestigiu, de revendicat privilegii. Şi deci este liber, gata să răspundă la apelurile care îi sunt adresate. Se deschide încrezător, prin abandon. Nu se află în el acea prudenţă suspicioasă şi vicleană care adesea îi distinge pe adulţi. În sfârşit, în copil este implicit un simţ natural de dependenţă. Dependenţă mai ales în privinţa persoanelor. Şi deci, aici poate se insinuează şi un alt element în didactica lui Isus: mentalitatea filială.

Copilul, adică unul care nu a făcut încă o obişnuinţă de viaţă

Pentru a încheia, aş adăuga un ultim element. Copilul este unul care nu a făcut o obişnuinţă de viaţă. Ceea ce îl distinge este sensul minunării, al surprizei. Nu este un spectacol mai deprimant decât cel oferit de anumiţi copii viciaţi care ştiu deja totul, au văzut deja totul. Unul devine bătrân, nu când începe să-şi piardă părul, sau acesta se colorează în alb, şi nici când pierde memoria, ci în ziua în care dispare capacitatea de a se uimi. Mă mişcă mereu anumiţi bătrâni care dau impresia că, în fiecare zi, se prezintă în viaţă ca începători. Nu s-au obişnuit încă cu viaţa. Au păstrat intactă capacitatea de a se surprinde pentru totul, să nu ţină nimic drept scontat. Este o legătură evidentă între receptivitate, adică deschiderea spre dar, simţul uimirii, mulţumire. În această perspectivă. Rugăciunea – cântec, laudă, adoraţie – este opusul bătrâneţii.

O posibilitate de “folosire” a suferinţei

Să nu ne aşteptăm ca fragmentul din Scrisoarea către Evrei să ne ofere o explicaţie exhaustivă asupra problemei chinuitoare a suferinţei. În nici o pagină a Bibliei nu se poate găsi un răspuns convingător – în sensul dorit de noi – despre de ce al durerii. Scriptura – şi Isus în particular – prezintă un mod de a ne pune în faţa suferinţei. Şi, deci, ne lasă să întrevedem o posibilitate de “folosire” a ei. În fragmentul prezent se vorbeşte despre Fiul devenit perfect prin intermediul suferinţei”. Aplicarea apare mai degrabă transparentă. Există, în noi, ceva incomplet, ne realizat, imperfect, până când nu s-a experimentat încercarea.

Nici un nivel nu poate fi dobândit dacă nu se izbeşte de obstacol care îi opune rezistenţă, în sacrificiu, în renunţare. Nici o bucurie nu poate fi gustată dacă nu se cunoaşte durerea. Nici o armonie nu poate fi atinsă fără “stridenţa” suferinţei. Orice realizare, înăuntru sau afară de noi, este incertă, fragilă, precară, discutabilă, dacă nu trece prin încercarea focului purificator. Însuşi sensul vieţii, plinătatea de a trăi, se descoperă numai printr-o muncă chinuitoare. O persoană care a fost “scutită” de durere, de privaţiune, este condamnată să ducă o existenţă sărăcită.

Spunea p. David Turaldo la un congres, ţinut în Elveţia în 1991, asupra temei “Spre o societate lipsită de dureri?”: “Să începem să ne gândim la o viaţă fără durere, fără nici o suferinţă, fără un preţ. Nu mai este nici o valoare în lucruri. Nu mai este nici o preţuire, nici una. Nu numai că am avea primul instrument pentru a judeca valoarea lucrurilor, dar nu ar mai fi nici instrumentul pentru a simţi savoarea lucrurilor. Nu ar mai fi nici o valoare, nu ar mai fi nici sensibilitatea spre altul. Ar fi o lume fără pietate… Chiar şi viaţa, dacă nu este construită de tine, dacă nu este sudată, nu poate fi apreciată. Se înjoseşte. Aşa este pentru toate bunurile. Iubirea spre exemplu. Dacă nu costă, nu poate fi credibilă. Revelarea iubirii este dată de sacrificiul care este în mod necesar legat de ea.
La mărturia lui Turaldo aş vrea să adaug pe cea a unei carmelitane desculţă din Napoli, foarte dragă mie, Maica Maria Pia a sfintei Tereza a Pruncului Isus, care, în ultimele ore ale vieţii, punea o ecuaţie foarte simplă: “mai multă iubire, mai multă durere”. Ca şi cum ar spune: dacă se iubeşte, se suferă. Şi, suferind, se întăreşte iubirea.

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Într-o scrisoare a unui băiat de doisprezece ani, apărută într-un ziar din Los Angeles, se poate citi: “Dacă aş avea şansa de a vorbi cu Isus, i-aş spune să ia locul judecătorului şi să îi unească din nou pe părinţii mei”. Un judecător era într-adevăr pe punctul de a acorda divorţul părinţilor săi. Totuşi, în America, cea mai mare parte a judecătorilor se gândesc mai mult să acorde divorţurile decât să îi împace pe soţi.

2. Tema

Copiii au un minunat avocat al apărării: Dumnezeu!

3. Mesajul zilei

Copiii sunt slabi în comparaţie cu adulţii.
- Mulţi le fac nedreptăţi şi abuzuri copiilor (relataţi câteva fapte din ziare).
În numele lui Dumnezeu, astăzi vreau să vă spun, dragii mei copii, cât de multă grijă are Dumnezeu de voi.
- Toată Biblia afirmă că Dumnezeu este apărătorul celor mici, părinte al orfanilor.
- Aţi auzit din Evanghelie cum Isus îi apără, îi iubeşte, îi preţuieşte pe copii: “Şi luându-i în braţe, îşi punea mâinile peste ei şi îi binecuvânta”.
- Astăzi am bucuria să fiu pentru voi ceea ce făcea Isus: să fiu avocatul vostru de apărare.
- Vă voi vorbi cu bucurie despre drepturile voastre în societate, în Biserică şi în familie.
Copiii în societate.
- Iată câteva puncte scoase din declaraţia drepturilor copilului făcută de O.N.U. în 1959: “Copilul are dreptul la viaţă… la iubire… la educaţie… la joacă… la şcoală etc.” (cf. textul la punctul 4). Comentaţi pe scurt.
Copiii în Biserică.
- Biserica, ascultându-l pe Isus, i-a iubit întotdeauna pe copii. A spus mereu: “Chiar dacă sunt mici, au dreptul la Botez, la credinţă, la viaţă, chiar înainte de a se naşte, şi la viaţa supranaturală a harului”.
- Gândiţi-vă: Copiii sunt fii ai lui Dumnezeu! Copiii sunt primii deţinători ai împărăţiei lui Dumnezeu!
- Dumnezeu le dă celor mari împărăţia, privind şi la comportamentul lor; celor mici, în schimb, le-o dăruieşte: atât de mult îi iubeşte!
Copiii în familie.
- Ştiţi de ce se opune Isus divorţului? De ce este căsătoria binecuvântată ca sacrament şi aduce cu sine şi transmite tuturor celor din familie iubirea fidelă, puternică, delicată, veşnică a lui Dumnezeu?
- Pentru că Dumnezeu îi iubeşte pe copii, vrea pentru ei un cuib sigur şi senin în care, prin iubirea puternică a tatălui şi prin afecţiunea delicată a mamei, să poată găsi toată căldura necesară pentru a deveni mari în trup, în suflet şi în inimă.
- “Şi viaţa soţilor este marcată totuşi de păcat, de egoism, de neînţelegeri, de certuri. Dar Domnul înviat, prin darul Duhului său, este prezent în mijlocul lor, pentru a-i susţine şi a-i invita la convertire”.
Dragii mei, vreţi ca, în ciuda dificultăţilor, familiile voastre să rămână mereu unite? Puteţi face cel puţin două lucruri foarte utile:
- asiguraţi-vă că acasă este prezent mereu Cristos, care este cel mai bun mijlocitor, apărător al părinţilor voştri;
- iubiţi-i şi ajutaţi-i pe cei dragi vouă, mai ales în momentele dificile.
Prieteni preaiubiţi, dacă într-o zi veţi avea nevoie, veniţi la mine: voi face totul pentru a vă ajuta pe voi şi familiile voastre pentru a redeveni senine, bogate în iubire, aşa cum vrea Domnul.

4. Exemple

a) Acestea sunt drepturile copiilor (O.N.U., 1959):

- Dreptul la viaţă. El cuprinde în esenţă dreptul la naştere, la creştere, la integritate fizică, la o hrănire adecvată, la un mediu sănătos, la îngrijiri igienico-sanitare, la siguranţă socială…
- Dreptul la iubire. El cuprinde în esenţă dreptul la o familie, la iubire şi înţelegere autentice… la o relaţie afectivă senină… depăşirea oricărei forme de discriminare…
- Dreptul la folosirea bunurilor… (la locuinţă… la spaţiul verde…).
- Dreptul la joacă…
- Dreptul la adevăr (… să primească răspunsuri obiective şi deschise la propriile întrebări).
- Dreptul la a se întruni şi asocia…
- Dreptul la o viaţă morală (…la formarea la simţul moral, la asumarea unei scări de valori motivate…).
- Dreptul la viaţă religioasă. El cuprinde în esenţă posibilitatea reală de a-l descoperi pe Dumnezeu şi de a lega un autentic raport personal cu el, de a accede la experienţe şi expresii religioase pe măsura vârstei…).
- Dreptul la pregătire profesională… la educaţie audiovizuală, la protecţie împotriva exploatării, la autorealizare…

b) Sfaturi

Dacă vrei un material abundent, adaptat şi practic despre această temă, nu uita: “Catehismul copiilor”, CEI.
La citirea Evangheliei poţi folosi forma scurtă. Pentru cel care preferă forma lungă, în cadrul Liturghiei cu participarea copiilor, vei simplifica prima parte astfel: “În acel timp, apropiindu-se fariseii, pentru a-l pune la încercare, l-au întrebat pe Isus: «Este permis divorţul?» Isus le-a spus: «Omul să nu despartă ceea ce a unit Dumnezeu». I-au prezentat copii…”

c) Câmpul de acţiune al apostolatului copiilor este descris astfel de sfântul Augustin:

Mărturisesc, Dumnezeul meu, că pe când eram copil… prin infinite minciuni îmi înşelam învăţătorii, maeştrii şi părinţii, din cauza maniei de a mă juca… Mai furam câte ceva din cămară sau de pe masa părinţilor mei, fie atras de gât, fie pentru a împărţi prietenilor… Şi în timp ce mă jucam cu ei, încercam să câştig înşelând, pentru a fi considerat ca bun, lucru pe care nu îl suportam la ei: şi dacă descopeream, îi insultam; în schimb, când eram descoperit eu, mă înfuriam pe toţi, în loc să spun adevărul… (Confesiuni, L. I, cap. XIX).

d) O mamă de familie numeroasă, în Adunarea familiilor din septembrie 1986, a prezentat ceea ce i-a spus o mamă a unui singur fiu: “Cum aş putea să iubesc mai mulţi copii? Eu, care nu am decât unul, fac eforturi ca să îl iubesc cum se cuvine”. Mama acelei familii numeroase îi răspunsese: “Pentru mine, fiecare fiu este unic, şi de fiecare dată inima mea se lărgeşte” (R. Laurentin).

 

* * *

 

Duminica a XXVII-a de peste an (comentariu pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Lucian Avădăni
Copyright: Predici.cnet.ro

Cât de frumoasă este relatarea din Cartea Genezei pe care am ascultat-o în prima lectură! Este aşa de poetică, plină de imagini simple pentru a putea să înţelegem lucruri importante! De exemplu, am ascultat că Domnul spune: “Nu este bine ca omul să fie singur“.

Tatăl care ne-a creat ştie că am fost făcuţi pentru a avea relaţii, pentru prietenie, pentru a sta împreună cu alţii. Când suntem singuri, ne simţim incompleţi: avem nevoie să experimentăm afecţiuni din partea altora. Cartea Genezei adaugă: “Domnul Dumnezeu a plămădit din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la om ca să vadă ce nume avea să le dea. Şi numele pe care avea să-l dea omul fiecărei vieţuitoare acela trebuia să rămână“. Când se naşte un copil cine este cel care decide cum se va chema? Tatăl şi mama. A da nume fiilor înseamnă să-l recunoşti cu voce tare: da, acesta este fiul meu! Îl voi iubi şi voi avea grijă de el. Este un semn de mare responsabilitate. Şi Dumnezeu Tatăl pune în mâinile umanităţii toată creaţia cerând să dea nume, adică să-şi asume responsabilitatea acestui dar primit: a avea grijă de creaţie, a o proteja, a o apăra şi a o face să se dezvolte.

Primul om observă că între toate fiinţele vii nu era nici una care să-i semene, adică să fie capabilă ca şi el să dea nume şi cu care să împărtăşească responsabilitatea şi afecţiunea. Cartea Genezei foloseşte aici o imagine foarte frumoasă pentru a descrie misterul întâlnirii dintre bărbat şi femeie: “Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc asupra omului şi omul a adormit. Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la loc. Domnul Dumnezeu a plămădit o femeie din coasta pe care o luase din om şi a adus-o la om“. Nu este vorba că omul are o coastă mai puţin pentru că Dumnezeu i-a luat-o pentru a crea femeia! Cum spuneam la început, este o imagine poetică pentru a spune că bărbatul şi femeia au aceeaşi demnitate, provin din aceleaşi mâini creatoare ale lui Dumnezeu, sunt un dar unul pentru celălalt şi niciodată nu trebuie să se afirme că unul este mai important decât celălalt.

Dar să ne îndreptăm atenţia către Evanghelie, unde Isus, căruia nu-i este ruşine să ne numească fraţi (a doua lectură), este interpelat de farisei asupra problemei divorţului. Învăţătorul răspunde făcând referinţă la acel fragment din Cartea Genezei pe care l-am ascultat în prima lectură. Isus este clar, aproape dur în răspunsul dat fariseilor, dar din evanghelia de azi aş dori să ne oprim împreună asupra afirmaţiilor finale care ne privesc personal.

Într-adevăr, încă o dată, evanghelistul Marcu ne arată că Isus îi preferă pe copii, pe care îi vrea aproape de sine. Apostolilor le este teamă ca Învăţătorul să nu se enerveze şi în schimb Isus îi ia pe copii în braţe şi îi mângâie. Pune mâinile asupra lor şi îi binecuvântează pe toţi cu dragoste. Le repetă ucenicilor: “Lăsaţi copiii să vină la mine; nu-i opriţi“. Şi nu doar atât: încă o dată Învăţătorul bun confirmă legătura specială care există între cei mai mici şi Împărăţie: “a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Vă spun adevărul: cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu asemenea unui copil nu va intra în ea“.

Aceasta este cu adevărat interesant: Isus îi invită pe adulţi să primească Împărăţia lui Dumnezeu precum un copil. Dar ce înseamnă? Dacă o persoană adultă v-ar fi întrebat: tu care eşti un băieţel, o fetiţă, cum mă înveţi să primesc Împărăţia lui Dumnezeu? Ce aţi fi răspuns?

Am observat mulţi copii pe care îi cunosc şi mi s-a părut că înţeleg ce vrea să spună Învăţătorul Isus. Pentru a înţelege mai bine, vă adresez o întrebare.

Dacă primiţi un cadou, mai ales ceva ce doreaţi de mult timp, sunteţi mulţumiţi, da sau nu? Mă faceţi să înţeleg că sunteţi mulţumiţi? Sau nu vă interesează, ca şi cum ar fi un lucru lipsit de importanţă?

Şi când vi se face un gest drăguţ, o atenţie specială, spuneţi: “mulţumesc” sau nu?

O altă întrebare uşoară, uşoară: când vedeţi un lucru frumos, foarte frumos, vă emoţionaţi? Un fluture care se aşează pe mâna voastră, un curcubeu uriaş pe cer, o furtună pe mare, cu valuri gigante şi stropi mari…rămâneţi cu gura deschisă? Sau ridicaţi din umeri şi spuneţi: da, nimic deosebit?

Iată: dacă atunci când sunteţi mulţumiţi o arătaţi dacă ştiţi să spuneţi mulţumesc pentru toate darurile pe care le primiţi, dacă ştiţi să vă minunaţi în faţa lucrurilor frumoase, atunci ştiţi să primiţi Împărăţia lui Dumnezeu!

Recunoştinţa cu bucurie şi capacitatea de a vă uimi, de a privi lumea cu ochi care ştiu să se minuneze în faţa a ceea ce este frumos, sunt două caracteristici ale copiilor şi sunt două condiţii indispensabile pentru a intra în Împărăţie.

Pentru săptămâna care începe azi, ne propunem să creştem în capacitatea de a primi Împărăţia. Putem să facem aceasta cu cei trei paşi ai rugăciunii pe care a compus-o Edi, care are 9 ani, părul foarte bogat şi un surâs splendid, chiar şi acum când trebuie să poarte aparat dentar. Edi a împărţit rugăciunea sa în trei paşi:

- Primul pas: dimineaţa, când se trezeşte, face semnul sfintei cruci foarte frumos pentru a putea trăi orice moment al zilei care începe în compania Domnului, şi apoi se apropie de fereastră. Nu contează dacă este soare sau plouă, dacă este ceaţă sau zăpadă: el zâmbeşte către cer pentru a-i mulţumi Tatălui pentru noua zi.

- Al doilea pas: când se întoarce de la şcoală: Edi pune la locul său ghiozdanul şi în acelaşi timp se gândeşte la ceea ce a făcut de dimineaţă până în acel moment pentru a alege un lucru frumos pe care să-l păstreze în memorie: un chip frumos, surâsul unui coleg, o explicaţie a învăţătoarei, parfumul pâinii de la gustare…Nu contează dacă este un lucru mare sau mic: important este să fie frumos.

- Al treilea pas: înainte să se culce: imediat după ce mama a stins lumina, Edi se gândeşte la tot ceea ce s-a petrecut în timpul zilei. Pentru toate lucrurile frumoase murmură un “Mulţumesc, Isuse!”: Mulţumesc Isuse pentru plimbarea cu bicicleta! Mulţumesc Isuse pentru împărţirile pe care le-am rezolvat foarte repede! Mulţumesc Isuse pentru telefonul primit de la Marian! Mulţumesc Isuse pentru îmbrăţişările tatei de pe canapea! Mulţumesc Isuse pentru sărutul de noapte bună al mamei mele!…

În această săptămână dorim să urmăm şi noi cei trei paşi ai lui Edi, pentru a menţine vie capacitatea de a ne minuna şi a spune mulţumesc, aşa încât să putem primi Împărăţia lui Dumnezeu.

Comentariu îngrijit de Daniela De Simeis