Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXV-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Amos 8,4-7
1Timotei 2,1-8
Luca 16,1-13

Luca 16,1-13

Şi le-a mai spus discipolilor: “Era un om bogat care avea un administrator. Acesta a fost denunţat că i-ar risipi averea. El l-a chemat şi i-a spus: «Ce aud despre tine? Dă cont de administraţia ta, căci de acum nu mai poţi fi administrator». Atunci administratorul şi-a spus în sine: «Ce voi face, pentru că stăpânul îmi ia administraţia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Ştiu ce voi face pentru ca oamenii să mă primească în casele lor atunci când voi fi dat afară din administraţie». Şi, chemându-i pe debitorii stăpânului său, unul câte unul, i-a spus primului: «Cu ce eşti dator stăpânului meu?» Acesta i-a spus: «Cu o sută de măsuri de untdelemn». El i-a răspuns: «Ia-ţi chitanţa, aşază-te repede şi scrie cincizeci». După aceea, i-a spus altuia: «Tu, cât datorezi?» Acesta a răspuns: «O sută de măsuri de grâu». El i-a spus: «Ia-ţi chitanţa şi scrie optzeci». Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a lucrat cu înţelepciune; pentru că fiii veacului acestuia, în generaţia din care fac parte, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii. Iar eu vă spun: Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice atunci când veţi duce lipsă. Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mai mari. Şi cine este necinstit în cele mai mici lucruri este necinstit şi în cele mai mari. Deci, dacă voi nu aţi fost credincioşi cu mamona nedreaptă, cine vă va încredinţa adevărata bogăţie? Şi dacă nu aţi fost credincioşi cu avuţia străină, cine v-o va da pe a voastră? Nici un servitor nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi-l va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ştefan Ciubotaru
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Atenţie! Mamona ucide

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Mamona este un cuvânt aramaic şi are sensul de bunuri materiale. Cuvântul este întâlnit de două ori în Noul Testament (Mt 6,24 şi Lc 16,9). În primul text, Mt 6,24, mamona apare ca o persoană; în al doilea, Lc 16,9, ca bogăţie. Atât în primul caz, cât şi în al doilea, Isus ţine să ne avertizeze că nu putem sluji lui Dumnezeu şi mamonei. Cine îi slujeşte lui Dumnezeu are viaţă; cine slujeşte mamonei are moarte. Mamona se identifică oarecum cu diavolul, fiindcă este arma sa cea mai puternică pentru a seduce pe oameni, cu ea robeşte, ucide şi duce la pierzare. Cu această armă a încercat să-l corupă pe Isus însuşi în cea de-a treia ispitire, când, arătându-i toate bogăţiile şi slava lumii, i-a zis: Acestea toate ţi le voi da, dacă te vei închina mie (Mt 5,9), adică dacă îi va sluji.

Să fim foarte atenţi! Pe Isus l-a ispitit o singură dată; pe noi ne ispiteşte la tot pasul. Nepăsarea faţă de avertismentul lui Isus ne poate fi fatală.

Un rege al Tebei din antichitate dădea un banchet splendid într-o seară. La un moment dat soseşte un curier şi-i aduce o depeşă şi cere să fie primit de urgenţă în audienţă. Regele refuză să se deranjeze şi zice: Depeşă importantă? O fi importantă pentru alţii; aşa că poate rămâne pe mâine. În aceeaşi noapte regele a fost asasinat. Când s-a desfăcut depeşa, s-a aflat că în ea era menţionat numele aceluia care i-a uneltit moartea. Dacă îi acorda atenţie, ar fi scăpat cu viaţă.

Ceea ce ne spune Isus este urgent şi foarte important. Cine îi dă atenţie, va trăi, altfel, mamona este cu sabia scoasă şi în orice clipă este gata să ucidă sufletul şi să-l arunce în gheenă.

Lectura I-a (Am 8,4-7) combate o modalitate greşită, practicată în rândul evreilor de pe vremea profetului Amos, izvorâtă din neînţelegerea misterului suferinţei. Este drept, Scriptura spune că suferinţa şi moartea au intrat în lume prin păcat (Rom 5,12-14-17-19-21; 6,23). Prin urmare, concluzia logică este aceasta: cine suferă este un păcătos, un pedepsit de Dumnezeu. Evreii şi-au formulat această mentalitate că, din moment ce Dumnezeu îl bate pe cel păcătos, de ce să nu conlucreze şi omul, de ce să nu-i dea o mână de ajutor lui Dumnezeu ca să-l bată ca lumea? Bineînţeles că nu pe degeaba, să-i ia păcătosului ce se mai poate lua din bunurile sale materiale, ca să se facă dreptate. Aşa se explică de ce cărturarii şi fariseii dispreţuiau şi mâncau casele văduvelor şi pe cele ale orfanilor (Mc 12,40), exploatând pe cel sărac şi pe cel bolnav, pe cel lovit de soartă. Însă ar fi trebuit să-şi dea seama că păcatul înlăturat nu înlătură automat suferinţa şi moartea, ci nedreptatea făcută lui Dumnezeu, de aceea nimeni nu mai are nici un drept să profite de bunurile celui convertit. În situaţia de muritor este orice om. Prin urmare, nu este drept să-l consideri pe altul mai vinovat decât pe tine însuţi şi să poţi profita de pe urma celui nenorocit. În afară de această logică elementară, nu trebuie uitat că Dumnezeu a fost, este şi va fi mereu de partea săracului, văduvei, orfanului, de partea celui care suferă şi moare. El se intitulează Tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor (Ps 68,6) şi a poruncit să dăruieşti cu mână largă fratelui tău care este în strâmtorare şi să-l ajuţi când se întâmplă să ajungă în necaz (Dt 15,8).

Isus este categoric şi total atât de partea săracului, asumându-şi dintru-nceput cuvintele mesianice ale profetului Isaia: Duhul Domnului este asupra mea, el m-a uns să bine vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea, să eliberez pe cei închişi şi să vestesc un an de îndurarea din partea Domnului (Lc 4,18-19), cât şi de partea păcătoşilor pe care a venit să-i cheme la pocăinţă (Mt 9,13) şi cu care a stat de atâtea ori la masă (Mt 9,10), din care cauză a şi fost numit prieten al publicanilor şi al păcătoşilor (Mt 11,19).

Isus arată rostul bogăţiilor: ele nu sunt binecuvântare pentru cei drepţi, nu sunt o răsplată a virtuţilor, ci rostul lor este asemenea unei carisme: trebuie să fie date pentru a întări, pentru a mări caritatea, pentru a avea posibilitatea refacerii imaginii de asemănare cu Creatorul, care dă soare şi ploaie tuturor, celor buni şi celor răi (Mt 5,45). Pe de altă parte, bogăţiile sunt nedrepte, adică în primul rând nu sunt date pentru merite personale, pe de altă parte, mulţi dintre cei care le stăpânesc le-au dobândit prin fraudă, chiar dacă unii le moştenesc legal. Bogăţiile sunt nevrednice de slujirea omului, ele fiind inferioare condiţiei umane. Omul cu minte şi voinţă, cu suflet spiritual, cum să slujească materiei moarte? E ca şi cum ai încerca să dai de mâncare unui cadavru. A fi robul banului este o josnicie.

Nici chiar lipsa celor strict necesare acestei vieţi pământeşti nu constituie un motiv de descurajare şi teamă de faptul că ar fi o pedeapsă pentru păcat, ci din contra: viaţa nouă adusă de Isus este infinit superioară vieţii pământeşti şi, când Dumnezeu permite ca omul să piardă bunurile materiale, o face cu toată iubirea spre binele celui care nu are curajul şi tăria necesare de a se dezlipi din toată inima de cele trecătoare, pentru a nu deveni sclavul lor, aducându-i aminte că nu ceea ce posedă are valoare, ci ceea ce este; unora nu le dă bogăţii şi altora le ia ceea ce au, ca nu cumva să se chinuie precum cămilele să treacă prin urechea acului până să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu (Mt 19,24). Toate sunt ale lui Dumnezeu şi el ia când vrea, cât vrea şi cum vrea fiecărui om bunurile pe care i le-a dat spre administrare, nu spre a fi stăpân. Luând cele materiale, Dumnezeu vrea să-l obişnuiască pe om cu gândul morţii care despoaie de toate, să-l înalţe la realitatea viitoare a învierii, când nici giulgiul funerar nu va mai fi necesar şi, poate cea mai mare mângâiere izvorâtă din credinţă, datorată lipsei bunurilor materiale, este aceasta: vor fi judecaţi mai mult cei bogaţi care nu au dat de mâncare celor flămânzi, nu au dat de băut celor însetaţi, nu au îmbrăcat pe cei goi, nu au adăpostit pe călători, nu au dat cele necesare celui bolnav (Mt 25,31-46) şi pentru proasta administrare a bunurilor materiale vor fi trimişi la osânda veşnică.

Sfântul Paul (lectura a II-a: Tim 2,1-8) vrea să ne spună că rugăciunea este santinela bine înarmată care stă de veghe la uşa inimii noastre şi nu lasă să intre hoţul şi criminalul numit Mamona.

Rugăciunea umilă, sinceră, plină de credinţă şi de iubire poate face din inima fiecărui creştin o minune, fiindcă Dumnezeu ne-a dat şi inima din pieptul său, pe Isus, Fiul său unic în care din veci şi-a găsit toată bucuria (Mt 3,17), ca noi să devenim capabili prin rugăciune să dăm, nu numai bunurile materiale, dar şi inima din noi, ca aproapele să devină fiinţă nouă, om nou, lăcaş al iubirii, templul Duhului Sfânt (1Cor 3,16; In 14,23; Rom 8,9; 2Cor 6,16). Nimeni nu este atât de mic încât să nu poată face o rugăciune mare prin care să se înscrie în planul lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor, de salvare a vieţii.

Mamona ucide.

Un om al lui Dumnezeu a intrat, fiind în călătorie, într-o peşteră ca să se odihnească şi, trăgând o piatră pentru a şi-o pune căpătâi, sub ea a găsit o comoară. În loc să se bucure, a ieşit şi a luat-o la fugă, strigând: Am văzut moartea. Fugiţi! Am văzut moartea. Trei tâlhari din apropiere au auzit strigătul şi i-au ieşit în întâmpinare, zicându-i: Unde ai văzut moartea? Poţi să ne-o arăţi şi nouă? Omul lui Dumnezeu încerca să-i determine să fugă din acel loc şi, fiindcă ei insistau să vadă moartea şi apoi să fugă, el i-a dus în peşteră şi

le-a arătat comoara. Tâlharii şi-au zâmbit pe sub mustaţă şi i-au zis: Într-adevăr este moartea. Fugi cât poţi mai repede şi las-pe noi să-i venim de hac! Omul lui Dumnezeu a plecat şi tâlharii s-au bucurat de aşa chilipir. Şi fiindcă până seara mai era mult, când aveau să schimbe locul comorii în altă parte, au hotărât ca unul să meargă în oraşul cel mai apropiat şi să cumpere de toate, ca să sărbătorească descoperirea. Unul a plecat şi doi au rămas să păzească tezaurul. În lipsa celui plecat, cei doi rămaşi de pază şi-au zis: Nu este mai bine s-o împărţim în două decât în trei? Când se întoarce din oraş cu de-ale gurii, îl omorâm, îl îngropăm aici şi nimeni nu va şti vreodată nimic. Hotărârea luată trebuie executată. Cel plecat după cumpărături şi-a zis şi el în sine: De ce să împărţim comoara? Dacă unul suflă ceva, ne prind jandarmii pe toţi. Dacă o am numai eu, o voi folosi aşa fel ca nimeni să nu afle nimic. A cumpărat cele mai alese bucate şi în ele a avut grijă să pună o doză de otravă. Revenit la peşteră, cei doi paznici l-au înjunghiat şi l-au îngropat; apoi a urmat praznicul festiv, după care trebuiau să-şi împartă averea. Au mâncat pe săturate şi au băut din belşug. Au adormit şi nu s-au mai trezit.

Nu este adevărat că mamona ucide? Nu se întâmplă cele mai multe crime din cauza lăcomiei după avere?

Doamne, dă-mi harul ca să pot strânge cât mai multe bogăţii în cer, unde hoţii nu le fură, moliile nu le mănâncă şi rugina nu le distruge! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Ascultaţi acestea, voi care zdrobiţi pe cei săraci şi asupriţi pe cei sărmani, voi ziceţi: “Când se va sfârşi odată sâmbăta ca să putem deschide grânarul? Vom micşora măsurile, vom mări preţurile şi vom falsifica balanţele. Vom putea să-l cumpărăm pe cel nevoiaş cu bani şi pe cel sărac cu o pereche de sandale. Vom vinde până şi pleava de grâu”. Mă jur pe cel care este mândria lui Iacob: “Niciodată nu voi uita faptele lor rele”. (Amos 8,4-7)

În faţa unui astfel de discurs profetic, rostit cu peste 2600 de ani în urmă, rămânem surprinşi de actualitatea lui. Cât de inventivi se dovedesc protagoniştii discursului profetic în a căuta ocolirea adevărului şi a dreptăţii. Setea de profit nu mai are margini. Orice constrângere religioasă sau legislativă îi sufocă. Totul pentru ei este o marfă care se vinde şi se cumpără inclusiv semenii, iar prada lor ce mai uşoară o constituie nevoiaşul şi săracul. Lipsa lor de scrupul este revoltătoare. Ce fac conducătorii? Ce face justiţia în astfel de situaţii? Corupţia i-a îndepărtat de menirea lor. Nu mai interesează pe nimeni de nevoiaş şi sărac.

Şi totuşi Dumnezeu veghează. El nu rămâne insensibil la atâtea nedreptăţi. Din Dumnezeul binecuvântărilor el se transformă în Judecătorul imparţial care răsplăteşte pe fiecare după faptele sale.

Isus a spus ucenicilor săi: “Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic şi în cele mari… Nici un sclav nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau la unul va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei”. (Lc 16,10-13)

De o mare perspicacitate dă dovadă şi administratorul din parabola citită în această a XXV-a de peste an. Înştiinţat că îi risipeşte averea, stăpânul său i cere socoteală şi, pentru a nu duce lipsă atunci când va fi destituit din funcţie, administratorul găseşte acele modalităţi prin care să-şi alcătuiască o rezervă suficientă. Isus apreciază şi dă ucenicilor exemplul inventivitatea acestui administrator necinstit. Gândul la un viitor fericit îi stimulează fantezia.

Viitorul fericit trebuie să fie şi ţinta ucenicului lui Isus Cristos şi, pentru a-l dobândi, trebuie să dea dovadă de multă inteligenţă: inteligenţă pentru a-şi alege stăpânul alături de care să se simtă împlinit; inteligenţă pentru a şti să folosească bogăţiile vremelnice pentru a le dobândi pe cele veşnice.

 

* * *

 

Slujitorul cel inteligent

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un înger a apărut la o întâlnire dintr-o facultate şi i-a spus decanului că a venit să îl răsplătească pentru anii dedicaţi cu atâta pasiune învăţământului. L-a rugat să aleagă una dintre următoarele trei binecuvântări: bogăţie infinită, faimă infinită sau înţelepciune infinită. Fără ezitare decanul a cerut înţelepciune infinită. “AI primit-o!”, i-a spus îngerul şi a dispărut. Toţi şi-au întors capul spre decan care era acum înconjurat de o aură strălucitoare. În cele din urmă unul dintre profesori i-a şoptit: “Spune ceva”. Decanul s-a uitat la ei şi le-a spus: “Ar fi trebuit să iau banii.”

Înţelepciunea, în sensul de a fi deştept sau subtil, după cum vedem în parabola de astăzi cu slujitorul necinstit, nu este un scop în sine. Cineva poate să fie inteligent şi să îşi folosească inteligenţa pentru a face lucruri rele. Şi teroriştii pot să fie foarte deştepţi, dar cu toate acestea se folosesc de creier pentru a aduce tristeţe în lume. Parabola de astăzi ne provoacă să fim inteligenţi în căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu aşa după cum oamenii fără credinţă sunt inteligenţi în căutarea atingerii scopurilor şi ambiţiilor lor egoiste. Isus se foloseşte de exemplul unui administrator inteligent pentru a ne învăţa despre nevoia de a fi inteligenţi în slujirea Domnului. Suntem provocaţi să imităm înţelepciunea administratorului şi nu necistea lui. “Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a lucrat cu înţelepciune” (Luca 16,8).

De ce stăpânul care s-a hotărât să îl dea afară pe slujitor acum îl laudă? Probabil slujitorul a condus afacerea stăpânului cu plictis, rutinat şi fără viaţă, creativitate şi imaginaţie. Drept urmare afacerea a decăzut, astfel că stăpânul s-a hotărât să îl dea afară: “Dă cont de administraţia ta, căci de acum nu mai poţi fi administrator” (v. 2). Administratorul este în pericol să fie dat afară. Ştie cât de gravă este situaţia. Ştie cât de neajutorat este. Îşi spune în sinea lui: “Ce voi face, pentru că stăpânul îmi ia administraţia? Să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine” (v. 3). Ştie că este într-o situaţie foarte dificilă. Se gândeşte el ce să facă şi în cele din urmă vine cu un plan pentru a-şi asigura viitorul. Stăpânul l-a lăudat: dacă ar fi gândit la fel de inteligent şi când conducea zi de zi afacerea ar fi transformat-o cu siguranţă într-un succes, şi nu într-un eşec.

Parabola ne provoacă deci să fim administratori inteligenţi. Eu un administrator?, veţi spune. Da, sunteţi chemaţi să fiţi administratori. Dumnezeu v-a încredinţat întreaga Sa Creaţie, pe care sunteţi chemaţi să o administraţi. Isus Cristos ne-a încredinţat în plus Împărăţia lui Dumnezeu – împărăţia iubirii, dreptăţii şi păcii – tot spre administrare. Pacea şi armonia lumii, înnoirea tuturor lucrurilor în Cristos, sunt treburi care ne privesc pe toţi, individual şi colectiv. Sarcina noastră de creştini, slujitori hirotoniţi şi nehirotoniţi deopotrivă, este să aducem Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ începând de la noi. Am primit resursele necesare pentru a face aceasta. Am fost dotaţi cu adevărul credinţei, am fost întăriţi de Duhul Sfânt care sălăşluieşte în inimile noastre, ni s-a dat timpul existenţei. Mai devreme sau mai târziu vom fi chemaţi de Stăpân să dăm bilanţul investiţiilor făcute şi despre administraţia resurselor încredinţate nouă.

Evenimentele din lumea noastră ne arată că trăim timpuri dificile, precare, ca slujitorul din parabolă. Acesta a fost conştient de situaţie şi a găsit totuşi o soluţie. De ce oare noi ne tot minţim că suntem în siguranţă şi că nimic nu ni se poate întâmpla? Nu trebuie să aşteptăm, ca sluga necinstită, să vină ultima clipă pentru a găsi soluţia inteligentă pentru problemele ce privesc eternitatea noastră. De ce să nu fim deştepţi acum? Administratorul din parabolă a înţeles doar la sfârşit importanţa prieteniei cu asociaţii în afaceri. Noi ar trebui de acum să investim resursele temporale şi spirituale pentru a fi siguri că vom câştiga singurul lucru care contează: Împărăţia lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a de peste an – C

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi –

Lectura I (Am 4-7)

Lectura profetică a liturgiei de azi ne dă un cadru trist al societăţii israelite din timpul profetului Amos şi a regelui Ieroboam II care avea reşedinţa în Samaria. Oracolul este o denunţare violentă a asupririi săracilor, atât de mult descrisă până în cele mai mici detalii încât e capabilă să redea foarte bine situaţia de nedreptate socială a epocii care, în bună parte, ar putea să o oglindească şi pe a noastră, care este de multe ori şi mai gravă.

Preocuparea majoră a acelor traficanţi de care pomeneşte lectura este aceea de a mări mereu cantitatea/cantităţile disponibile pentru vânzare, de a “goli” rezervele de grâu din grânare. A vinde, a vine mereu mai mult şi indiferent ce, a vinde cu orice preţ, sau mai bine, a frauda şi a înşela mereu mai mult: acesta este gândul principal a lor. Amos denunţă unele din practicile lor: comercianţii mari în primul rând stabilesc cantităţile de vânzare (monopolizează piaţa impunând totul: cantitate, preţ, etc.), micşorează măsurile, măresc siclul şi folosesc cântare false. Dorinţa de câştig este aşa de mare că nu mai celebrează sărbătorile Domnului, ci, din contră, nu ştiu cum să facă să treacă mai repede aceste sărbători pentru a se întoarce la vânzările lor. Sunt stăpâniţi de acea tendinţă pe care azi o numim “tendinţa de consum(ism)”.

În această situaţie săracul şi cel nevoiaş sunt cei care trag ponoasele! Ei sunt de-a dreptul transformaţi în “obiect de vânzare” şi sunt reduşi să trăiască la un nivel mai jos de cel uman. De aici mânia lui Amos împotriva acestor nedreptăţi şi a celor care le practică. Şi o zice cu multă severitate: “Domnul nu va uita faptele lor” (v. 7)

În această lectură a textului lui Amos pomeneşte de “nedreapta Mamona” care va fi continuată în Evanghelie. Nedreptatea, totuşi, nu este văzută – aici – în bani, ci în modul cum este considerat aproapele pe care Dumnezeu ne cere să-l iubim aşa cum ne iubim pe noi înşine. Pagina din Amos este mai mult ca oricând actuală! Ne aminteşte de “sensul” bunurilor pământeşti care sunt în slujba omului, în vederea comuniunii şi fraternităţii, deci niciodată spre a profita de ceilalţi.

Lectura a II-a (1Tim 2,1-8)

Paul trasează în această scrisoare cea mai veche legislaţie a Bisericii: în primul rând rugăciunea (c. 2), apoi, slujirea de călăuzire a Bisericii. (c. 3). Orice lucru în Biserică începe cu rugăciunea iar această rugăciune, la rândul ei, este înainte de toate o rugăciune “catolică”, universală, mondială. Rugăciunea bisericii nu este doar, în primul rând, o rugăciune pentru prosperitatea comunităţii religioase şi a membrilor ei şi apoi cea a lumii, ci din contră: lumea exterioară, oamenii din orice popor şi cultură sunt primul lucru, de unde derivă şi prosperitatea Bisericii.

Pentru Paul Biserica este, în mod esenţial aceea care mijloceşte pentru toţi; este lumina lui Dumnezeu care străluceşte în toate: este lumina lui Dumnezeu asupra lumii. În acest sens, rugăciunea nu-i priveşte doar pe persoanele şi lucrurile limitate propriului spaţiu (cum sunt membrii ierarhiei şi poporul creştin), ci întregul lumii şi al societăţii. Mai concret, rugăciunea este pentru comunitatea pământească. E necesară rugăciunea pentru împărat – spune Paul – (şi în cazul destinatarilor Apostolului, împăratul în cauză era Nero!), pentru guvernatorii provinciilor şi pentru toţi cei încredinţaţi responsabilităţii lor. Lucrul acesta Biserica trebuie să-l facă întrucât este lumina lui Dumnezeu în lume şi nu există mântuire fără Biserică. În mod indirect se roagă şi pentru sine însăşi deoarece pentru a putea fi lumina lumii, trebuie să fie într-adevăr luminoasă. Nu are importanţă dacă Biserica este persecutată, ci ca lumea să se convertească … inclusiv împăratul.

În acest sens, rugăciunea comunităţii creştine este pentru lume, adică pentru toţi pentru că voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu nu are limite. Nu poate rămâne închisă – Biserica – în ea însăşi. Biserica nu intră – în sine – în planul politic, economic sau social. Datoria sa este alta: să facă totul posibil ca această lumină a fraternităţii predicate de Isus şi a iubirii să penetreze aceste dimensiuni. In acest sens, Biserica este maestra tuturor naţiunilor, chiar şi a celor păgâne. Speranţa sa nu are margini. Nu degeaba Paul spune că rugăciunea creştină poate fi făcută “oriunde”, sau “în orice moment” (Ef 6,18) sau chiar “fără încetare” (1Tes 5,17). Sunt normale aceste expresii ale Apostolului: voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu este fără margini.

Evanghelia (Lc 16,1-13)

Luca narează aşa-numita parabolă a “administratorului necinstit” care s-ar putea numi mai degrabă a “administratorului isteţ”. Isus, tocmai, evidenţiază exact abilitatea prin care acesta ştie să iasă din situaţii limită. “Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că a acţionat cu isteţime. Fiii acestei lumi sunt mai isteţi între ei decât fiii luminii” (v. 8). Calcului isteţ al administratorului reiese din faptul că, atunci când va fi “eliberat din funcţie”, va găsi primire în casa celor cărora a micşorat datoriile. Ha folosit bogăţia pe care stăpânul i-a încredinţat spre a-şi face prieteni. Stăpânul, care cu siguranţă este Cristos, nu laudă nicidecum înşelăciunea, ci isteţimea prin care “fiii acestei lumi” sunt mai abili decât creştinii.

Învăţătura lui Isus este foarte clară: bunurile sunt un obstacol mare în accesul în Împărăţie; bogaţii care nu-şi investesc bunurile prin/cu iubire, nu vor intra în Împărăţie. Dumnezeu şi banul se opun frontal, ca doi stăpâni între care trebuie făcută alegerea: “nimeni nu poate sluji la soi stăpâni” (v. 13). Adică, nu se poate sluji lui Dumnezeu şi acestui “ban” pe care Isus îl numeşte “necinstit” şi care ia chip într-o putere absolută opusă puterii lui Isus – o putere care face parte din Împărăţia întunericului. Isus îi invită în schimb pe ucenicii săi să prevină eventuala “eliberare din funcţie” dând drumul bogăţiei prin pomană pentru “a fi primiţi în lăcaşurile veşnice” (v. 9). Această bogăţie atât de periculoasă poate fi convertită în ocazie de câştig veşnic: poate deveni o comoară pentru Împărăţie dacă este investit in caritate, pentru binele tuturor. În acest fel chiar şi “banul” poate deveni “cheie” care să deschidă porţile Împărăţiei. Dar cu o condiţie: să fie cheltuit bine în iubire.

 

* * *

 

Când cineva este gata să se înece nu poate să adoarmă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Practicanţi “grăbiţi”

Tipi bizari acei indivizi “pioşi” împotriva cărora se ridică cu vehemenţă Amos, profetul ţăran. Sunt practicanţi, dar apar, dominaţi de grabă. Aşteaptă cu nerăbdare să se termine sărbătorile religioase, slujbele sacre, pentru a se putea întoarce la viaţa normală. Adică: la afaceri. Religia impune nişte obligaţii, pe care ei se feresc să le evite, şi din motive de convenienţă şi de imagine. Dar este o activitate ne productivă. Pe lângă aceasta formulează propuneri. Un lucru, prin sine, recomandabil. Necazul este că e vorba de propuneri cel puţin discutabile: a înşela, a exploata, a frauda pe aproapele, cu toate mijloacele: stricând greutăţile şi măsurile, vânzând produse de proastă calitate sau de-a dreptul stricate, înşelând pe cel sărac, speculând schimburile sale. În sfârşit, un fel de cinică programare a nedreptăţii, sub privirea lui Dumnezeu.

Tabloul astăzi nu mai este acelaşi, în privinţa detaliilor. Dar defectele, atitudinile de fond sunt aceleaşi. Graba, de exemplu, condiţionează participarea la celebrări. Şi la fel indiferenţa şi plictiseala. Cineva trădează o evidentă nerăbdare, sau o ascunsă suportare. În sfârşit, căutăm s-o rezolvăm repede, pentru că este altceva căreia vrem să ne dedicăm. Acela este un fel de tribut care trebuie plătit, dar fără prea multe lungiri birocratice. Sunt unii care fac de-a dreptul socoteala cu ceasul şi aleg biserica ce permite, datorită unei predici-fulger, să nu fure prea mult timp schiului, excursiei, sportului, sau pregătirilor culinare.

De Coubertin avea dreptate: important (sau “dator”) este de a participa. Stilul, modul, calitatea, rezultatele nu contează. Alt aspect discutabil este… lipsa de comunicare. Adică separarea netă, lipsa totală de legătură dintre două lumi. Ceea ce se întâmplă în ambientul religios nu are nici o legătură cu ceea ce se desfăşoară dincolo de uşa bisericii. Dumnezeu nu trebuie să se amestece în afaceri. Practicile religioase nu au nici un impact în conduită. Cuvântul ascultat nu are nici un efect asupra obiceiurilor. Comerţul, politica, viaţa socială, etica, nu-l privesc pe Dumnezeu. Traficul, afară, trebuie să fie “curgător”, nu încurcat sau întârziat, sau deviat, de nici un obstacol, oricât de mic, produs în conştiinţă în timpul haltei din biserică.

Rezolvăm repede cu Dumnezeu. Ne achităm faţă de El. Şi deci El va avea bunul gust de a nu interveni în celelalte lucruri care sunt menţinute cu rigurozitate în afara ambientului sacru. În schimb nu este aşa. Ne-o aruncă în faţă, cu o dură sinceritate, acel profet Amos: “Domnul se jură…: cu adevărat nu voi uita niciodată faptele lor”. Nu spune că va ţine cont de rugăciunile, de cântecele, de celebrările la care au asistat. Ci că “nu va uita faptele lor”. Aceasta înseamnă că pe el îl interesează ceea ce se face “după” după frecventarea bisericii. Că el urmăreşte cu atenţie… urmarea rugăciunilor. Nimeni nu se poate înşela că a sistematizat toate conturile cu El în acea oră (pierdută) de “practici” devote. Că a lichidat toate datoriile în ora (pierdută) de religie.

Desigur, rugăciunea este importantă, participarea la adunarea liturgică este fundamentală. Dar nu este suficient. Dumnezeu este interesat de “hotărârea noastră”. Nu, banală, cea de a ne întoarce în biserică la viitoarea sărbătoare. Ci angajamentul, destul de exigent, de “a face” în mod diferit, de “a fi” diferit, când revenim la obişnuitele festivităţi. De la biserică trebuie să plece o cale de dreptate, onestitate, coerenţă în conduită, curăţie, atenţie faţă de aproapele, respect faţă de cel sărac. Dacă nu este aşa, vreau să zic că am mers la o biserică greşită. Mai mult, nici nu am intrat în biserică.

Când cineva are apa la gură (este în primejdie)

Nu se va sublinia destul că Isus, propunând figura administratorului necinstit şi şiret care, aflându-se în primejdie, a găsit în mod strălucit să falsifice bilanţurile favorizând datornicii stăpânului său, pentru a obţine sprijinul acestora când va fi exclus din atribuţia sa, nu intenţionează să ne ceară să-l imităm în necinstea lui evidentă, în operaţiile sale fără scrupule şi incorecte. Astăzi, pe de altă parte, numeroase personaje, din toate păturile sociale, fără prea multe familiarităţi cu parabolele evanghelice, demonstrează în fiecare zi că acela, în privinţa lor, ar fi un nepregătit… Trucurile sale, cu privire la manevrarea lor pentru a se bucura de favoruri importante, sunt infantile şi aproape nevinovate…

Punctul important este un altul. Isus notează cu neplăcere că, atunci când este vorba de mântuire, este în joc viaţa, adeziunea convinsă la evanghelie, deciziile de adoptat pentru a imprima o dezvoltare unei existenţe fără sens, aşa zişii “fii ai luminii” se arată leneşi, distraţi, incapabili de a reacţiona, inerţi, resemnaţi. Nici un elan. Nici o înălţare. Nici o rază de fantezie. Inima şi mintea învăluite într-un fel de toropeală care paralizează. Timpul urgentează. Şi aceştia nu fac nimic. Administratorul a avut o tresărire, o lovitură de geniu: “Ştiu ce să fac”. Aceştia, în schimb, neştiind ce să facă, suferă, pasivi, fără voinţă, evenimentele, situaţiile cele mai apăsătoare. Aleg să nu facă nimic. Mai mult, nici nu aleg nimic. Continuă să nu trăiască. Să fie absenţi, slabi, demisionari.

Lucrurile merg spre ruină (şi pot merge în neorânduială şi atunci când conturile economice sunt avantajoase) şi ei nu observă nimic. Este prea costisitor de a gândi. Este prea riscant de a imagina un mod diferit de a fi creştini. Este incomod să ieşim prin poarta (deschisă) a închisorii. Este prea angajant să rupem cercul sufocant al obiceiurilor. Isus nu se miră că noi ne vârâm în vreun necaz, combinăm vreo neghiobie colosală, că avem registrele încurcate (sau şi mai rău). Este uimit şi se irită, pentru că, având apa la gură, scoatem mâinile afară pentru a privi unghiile, şi nu ne preocupăm nici măcar să aruncăm o privire spre ţărm pentru a zări un prieten. Vina de neiertat nu este aceea de a ne găsi, din vina noastră, într-o situaţie critică. Vina de neiertat constă în a considera lucrul acesta ca normal. În sfârşit, Isus nu poate suporta un stil creştin de renunţare, amorf, atunci când este în joc afacerea cea mai importantă: de a trăi ca oameni.

Mamona, chiar dacă este adunată de ministrant nu poate sluji lui Dumnezeu…

“Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi banului”. Incompatibilitatea cea mai radicală, afirmată categoric de Cristos, nu este între Dumnezeu şi plăcere, sau sex, ci între Dumnezeu şi Mamona. Fiul risipitor, după ce a trăit “destrăbălat”, simte greaţă pentru ghindele cu care încearcă să se îndoape, şi găseşte calea de întoarcere acasă. Simte nostalgia tatălui. Cine, în schimb, devine sclavul banului, face din el un idol, nu mai are nevoie de Dumnezeu. A găsit înlocuitorul, surogatul care îl satisface. Şi operaţiunea cea mai înşelătoare poate fi aceea de a îmbrăca Mamona cu haina ministrantului şi de a-i permite să slujească la altar.

Nu este vorba deci numai de a afirma că nu există conciliere între slujirea lui Dumnezeu şi cultul dat bogăţiilor (declaraţie care a fost făcută cine ştie de câte ori de cei care au raporturi foarte confidenţiale cu Mamona: de altă parte, nici un “evlavios” nu va mărturisi niciodată că slujeşte Mamonei, ci că se slujeşte de ea). Trebuie să ne convingem că nu se poate sluji lui Dumnezeu cu banul. Dumnezeu vrea să fie servit în iubire, gratuit, în dăruirea de sine, în fraternitate, cu dezinteres. Toate mijloace de care nu dispune Mamona, care, în schimb, este expertă în profit, calcule egoiste, nedreptate, lăcomie nesătulă. Instrumente care, deşi îmbracă haina ministrantului, nu pot să pretindă că slujesc cauzei lui Dumnezeu. Unicele “mijloace” de care Dumnezeu vrea să aibă nevoie sunt persoanele şi inima lor (total golite).

Apropo de rugăciunea liturgică

Trei observaţii în legătură cu rugăciunea liturgică recomandată de Paul către Timotei (a doua lectură).

– Insistenţa faţă de toţi. Unica haină care nu este strâmtă pentru cel credincios în general şi cel ce se roagă în particular este universalitatea.

– Rugăciunea este posibilă numai într-un climat de pace şi de comuniune cu toţi. Deci nu ajunge să fii în comuniune între participanţii “selecţionaţi” la aceeaşi Euharistie. “Vreau deci ca oamenii să se roage, oriunde se găsesc, înălţând către cer mâini curate fără ură şi fără certuri”. Din care rezultă că atunci când inima este goală, şi limba este folosită ca o armă pentru a răni, mâinile devin murdare.

- Paul îndeamnă să ne rugăm şi “pentru regi şi pentru toţi cei care sunt la putere”. Nu sugerează să ne rugăm pentru a lua locul lor.

 

* * *

 

Imperativul ceasului de faţă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Parabola ispravnicului necredincios se numără printre parabolele cel mai greu de înţeles din toată Evanghelia. Motivul nu este faptul că Isus de data aceasta nu ar fi vorbit destul de clar, ci că semnificaţiei originare înţeleasă de Isus i s-au suprapus alte semnificaţii, izvorâte din utilizarea acestei parabole în Biserica primară. S-a constatat că în textul lui Luca, parabola este însoţită de trei explicaţii diferite: Fiii veacului acestuia, în generaţia din care fac parte, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii; Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă; Dacă voi nu aţi fost credincioşi cu mamona nedreaptă, cine vă va încredinţa adevărata bogăţie?

Acest fapt nu trebuie să ne surprindă, pentru că în felul acesta au apărut Evangheliile: sunt cuvinte şi fapte ale lui Isus, reinterpretate de Biserică, la lumina Duhului Sfânt care i-a fost revelată în acele cuvinte şi în acele fapte şi semnificaţii tot mai bogate, capabile de a lămuri noi situaţii în care s-a aflat Biserica de după Paşti, în raport cu situaţiile în care a trăit Isus. Pentru noi, este important să ştim că aceste noi semnificaţii nu sunt adăugiri omeneşti la cuvântul divin, ci ele provin din aceeaşi sursă. Însuşi Duhul Sfânt care lucra şi vorbea în Isus din Nazaret, acum vorbeşte şi lucrează în Biserică, inspirând Scripturile.

În lectura acestei parabole, ar trebui plecat de la semnificaţia originară, dată de Isus prima dată, când a fost rostită, pentru a trece mai apoi la aplicaţii practice, introduse de Biserica apostolică. Interpretarea lui Isus rezultă din cuvintele: “Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înţelepţeşte”. Nu este clar dacă acest stăpân este stăpânul ispravnicului, sau este Domnul Isus în persoană, însă aceasta nu schimbă cu nimic sensul. Ispravnicul nu este lăudat pentru că a lucrat binele absolut în faţa lui Dumnezeu, ci pentru că a lucrat binele relativ, aşa cum de altfel se înşeală oamenii între ei, chiar şi cei din zilele noastre.

El a aplicat bine înţelepciunea acestei lumi, pentru că înţelepciunea lumii nu este decât nebunie la Dumnezeu. Înţelepciunea acelui om constă în faptul că el, profilându-se o situaţie critică, nu a stat cu mâinile în sân, inactiv, aşteptând ireparabilul, ci a reflectat, şi a trecut imediat în revistă toate soluţiile posibile şi imposibile: A săpa? A cerşi?… Şi îndată ce a aflat-o pe cea mai potrivită a şi pus-o în practică, hotărât şi sigur pe situaţie.

Isus spunea toate acestea ascultătorilor Săi, cu toate că ştia că se afla într-un moment dintre cele mai grave ale istoriei, la o întâlnire decisivă cu voinţa lui Dumnezeu, când oamenii nu ştiau să se decidă, preferând să mai slujească la doi stăpâni. Unora ca acestora Isus le spune: “Cum de sunteţi atât de atenţi la situaţiile dramatice care se prezintă pe planul sănătăţii, şi sunteţi atât de puţin receptivi la lucrul cel mai important şi decisiv, care este împărăţia lui Dumnezeu, adică tocmai mântuirea voastră?”

În parabolă apare clar exact ceea ce noi numim “imperativul ceasului de faţă”, adică mesajul escatologic, cunoscut ca cel mai acut şi mai insistent din toată propovăduirea lui Isus. Este ceasul deciderii, al marilor hotărâri, pentru că împărăţia este aproape, bate la uşă. Mirele este pe punctul de a sosi. Cei şovăielnici şi nehotărâţi vor rămâne înafara porţilor, şi vor bate cu disperare, asemenea fecioarelor somnoroase şi neprevăzătoare, şi vor spune: “Doamne, deschide-ne”; însă El le va răspunde: “Nu vă cunosc, nu ştiu de unde sunteţi”. Şi atunci va fi prea târziu.

Cum de nu simţim şi noi forţa acestui imperativ al ceasului de faţă? Oamenii cărora le adresa Isus acele cuvinte grele erau oameni care puteau afirma cu tot dreptul că au mâncat şi au băut împreună cu El, şi că L-au auzit predicând în propriile lor pieţe. Noi suntem acei oameni, şi acum ştim foarte bine că toate acestea nu ne ajută cu nimic la mântuire, ci avem nevoie de ceva cu totul deosebit; trebuie să aderăm trup şi suflet la Isus; trebuie să ne decidem odată şi pentru totdeauna de a-L iubi pe Isus aşa cum merită El: ori cu Isus, ori împotriva Lui, cale de mijloc nu există.

Nimeni să nu-şi facă iluzii că pentru a se mântui ar fi suficient a-i rezerva lui Dumnezeu din când în când, câte o frântură de timp sau câte un gând bun, pentru ca în mod obişnuit să-L ţinem înafara intereselor propriei noastre vieţi. Disproporţia dintre energia, isteţimea şi grija care se pun în înfăptuirea lucrurilor temporale şi tot ce se pune în înfăptuirea lucrurilor spirituale bate la ochi şi se evidenţiază în toate ocaziile. Pe plan temporal este suficient un simptom de boală pentru a da alarma şi a începe acele curse de analize şi medicamente; pe plan spiritual, se lasă ca anumite boli să se dezvolte nestingherite de nimeni, fără nici o teamă, fără a alerga la nici un fel de leac.

De câte ori nu se întâmplă chiar şi printre creştini să nu cheme preotul la căpătâiul unui muribund, de teamă ca nu cumva acesta să se sperie. Aceasta ar fi ca şi cum ai vedea un orb că se apropie de o prăpastie şi nu l-ai înştiinţa de teamă să nu îl sperii. Această înştiinţare este inclusă de Isus în parabola ispravnicului necredincios, şi a fost meditată de Biserica primitivă, care a şi tras din ea învăţăturile practice de rigoare.

Pe vremea lui Isus, a se hotărî însemna a crede în Evanghelie, a fi ucenicul Său, a trece de partea Sa; acum, pentru cei ce au îmbrăţişat credinţa şi trăiesc în sânul Bisericii, ce înseamnă a se decide, a se hotărî? Cu gândul la derularea parabolei, spontan, am avea un răspuns ca şi gata făcut: “A-şi face prieteni din bogăţiile nedrepte”. Un mod concret şi eficace de a adera la Isus, la împărăţie, şi de a schimba atitudinea noastră faţă de bogăţiile pământeşti; a nu le mai considera ca ceva ce trebuie posedat, ci numai ca anumite lucruri ce trebuie să fie administrate; ca ceva ce trebuie înmulţit şi tot adunat, ci ca ceva de transformat în bucurii pentru alţii.

Săracii sunt prietenii intimi ai lui Dumnezeu: “Domnul priveşte spre cel sărac”, spune psalmul responsorial. De ce nu ne-am face şi noi prieteni dintre aceşti puternici ai lui Dumnezeu? Odată şi odată, dacă nu chiar şi acum, ei ne pot înlesni intrarea în împărăţia cerurilor, care este a lor. Însă aici nu este vorba despre pomană cât mai degrabă despre justa administrare şi adesea chiar de o justă restituire: “Pâinea care vă prisoseşte – spune Sf. Vasile cel Mare – este pâinea săracului”. Costumele de prisos care atârnă în şifonierele voastre sunt ale celor goi; pantofii şi ghetele pe care voi nu le mai purtaţi sunt ale celor desculţi; banii pe care-i ţineţi ascunşi sunt banii săracilor; faptele de filantropie pe care voi nu le săvârşiţi sunt tot atâtea nedreptăţi comise de voi”.

Liturghia, prin propunerea acestei parabole a ispravnicului necredincios, vrea să ne atragă atenţia asupra problemei cu privire la atitudinea noastră faţă de cei săraci. Aceasta ne-o arată prima lectură, care este un formidabil denunţ al tertipurilor prin care adesea se îmbogăţesc chiaburii, sugând sângele săracilor. Amos ne face să vedem cât este de adevărat cuvântul lui Isus care vorbeşte despre bogăţia nedreaptă. Profetul evocă trucuri cunoscute de când e lumea, cu care se calcă în picioare cele mai sfinte drepturi ale omului, prin care sunt vlăguiţi toţi oropsiţii sorţii.

Cu alte cuvinte vrea să spună că tot cuvântul lui Dumnezeu este astăzi o gravă înştiinţare mai ales pentru o anumită categorie de oameni: pentru cei care lucrează în industrie, în comerţ, adică acele sectoare unde asemenea lucruri se întâlnesc adesea şi de multe ori iau proporţii tot mai mari. Dar şi aici, Cuvântul Domnului face o deosebire, şi îi are în vedere pe acei oameni care se încăpăţânează în a mai sluji la doi stăpâni, Dumnezeu şi câştigul (se înţelege câştigul necinstit sau disproporţionat); oameni care vor să pară evlavioşi şi cinstiţi (Amos vorbeşte despre bogaţii care ţin soroacele, luna nouă şi sabatul), fără a părăsi câtuşi de puţin obiceiurile rele comune cu tovarăşii sau concurenţii lor; vor să pară că sunt fiii luminii, însă într-acestea sunt şi fiii lumii acesteia.

Încheind aceste reflecţii, să ne întipărim bine în minte imperativul ceasului de faţă, acel imperativ proclamat de Isus, care este totdeauna actual: “Convertiţi-vă, pocăiţi-vă! Alegeţi pe cine voiţi ca să-l slujiţi ca unic stăpân al vieţii voastre. Nu amânaţi aceasta făcându-vă iluzii că aţi mai avea timp. Iată, Eu stau la uşă şi bat… Acum este timpul potrivit, acum este timpul mântuirii. Eu mă dau ţie drept hrană şi băutură, pentru ca tu să crezi că te iubesc şi să nu-ţi fie teamă a mă alege pe Mine şi a Mi te încredinţa cu toată fiinţa ta”.

 

* * *

 

“Tu, cât datorezi?”

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

“Oamenilor mari le plac cifrele…” Este concluzia lui Antoine de Saint Exupery în cartea sa “Micul prinţ”. O realitate a zilelor noastre este şi aceasta a cifrelor, a numerelor de tot felul. Domeniul, segmentul societăţii ce abundă, musteşte de cifre şi numere este cel financiar, bancar. Mai mult decât atât, aici cifrele, numerele nu sunt doar nişte semne convenţionale pe o hârtie, pe o chitanţă sau pe monitorul computerului. De cifrele şi numerele acestea depind foarte multe lucruri din societate.

Revenind, însă, la concluzia autorului amintit mai sus îmi aduc aminte, nu cu plăcere, de faptul că, atunci când Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a plecat dintre noi la Tatăl ceresc, nu puţini au fost aceia care se întrebau (nicidecum retoric): Ce venituri are Biserica în visteriile sale? Cu câţi bani rămâne Biserica de pe urma acestui papă? etc. De curând, în prejma morţii Patriarhului Teoctist, acelaşi interes meschin pentru (aproape) nimic altceva decât pentru cifrele, numerele din balanţele BOR. Din nou se întrebau (nici de această dată retoric): Cu câţi bani rămâne BOR? Cât a lăsat Patriarhul Teoctist celui care o să urmeze după el? etc.

Mulţumesc Domnului că nu mi-au ajuns ochii la încârduirea de cifre şi numere nici în cazul Papei Ioan Paul al II-lea, deci al Bisericii Catolice, şi nici în cazul Patriarhului Teoctist, respectiv al BOR. Personal, nu cred că are vreo relevanţă dacă faci parte dintr-o biserică bogată sau mai puţin bogată, atâta timp cât tu ştii cui şi cât datorezi ceea ce ai, ceea ce eşti! În treacăt fie spus, fără a avea intenţia de a contrazice ceea ce este sau nu proverbial, amintesc cazul unei mănăstiri unde surorile aşează facturile utilităţilor pe altarul din capelă, până la ziua scadenţei. Nu au rămas niciodată neplătite…

Cine nu s-a găsit măcar o dată în viaţă într-o situaţie dificilă, încurcată, când a ajuns la convingerea că nu mai este nimic de făcut? Dar apoi, pe neaşteptate, situaţia s-a schimbat. A apărut o cale nouă. La început nici nu am voit să recunoaştem că este posibil acest fapt. După aceea însă, a trebuit să acceptăm că, într-adevăr, putem merge mai departe. Astfel de experienţe ne amintesc de primele Rusalii. Şi apostolii erau convinşi că aici şi acum nu mai este nimic de făcut! Sfânta Scriptură ne spune că, de frica iudeilor, ucenicii încuiaseră toate uşile (nu numai uşile casei, dar şi uşile inimilor).

Aşa s-a întâmplat şi cu administratorul nostru. Cerându-i-se cont de administraţia sa îşi spunea: aici nu mai este nimic de făcut… am încurcat-o… până aici mi-a fost… ce voi face…să sap, nu pot; să cerşesc, mi-e ruşine. Deja începea să se închidă orizontul vieţii sale, al inimii sale. În cazul apostolilor ni se vorbeşte despre o deschidere aproape incredibilă în tânăra Biserică, ni se mai vorbeşte şi despre un entuziasm ce nu mai putea fi oprit: revărsarea cu putere a Duhului Sfânt asupra comunităţii din Ierusalim, trezeşte încredere şi curaj. Unul dintre roadele acestei deschideri a fost şi realitatea că “toate le aveau în comun” (Fapte 4,32). Cu alte cuvinte, înseamnă că creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi interesat să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie (CBC 952).

În cazul administratorului există aceeaşi deschidere, mijlocită de darul Duhului Sfânt, de darul înţelepciunii, lăudat şi de Isus. Această deschidere, pentru creştin este necesară în primul rând pentru a judeca, la lumina legii naturale, la lumina credinţei, toate realităţile umane, creştine, naturale şi supranaturale, şi pentru a adopta adevăratul mod de a vedea, atât pe plan doctrinal cât şi practic. Administratorul este înţelept pentru că a înţeles că este mai important să fii decât să ai. Mai mult decât atât: a înţeles că “o teorie care face din profit regula exclusivă şi scopul ultim al activităţii economice este moralmente inacceptabilă; pofta dezordonată de bani produce întotdeauna efecte perverse; este una dintre cauzele numeroaselor conflicte ce perturbă ordinea socială” (GS 63; CBC 2424). Mai mult decât atât, orice practici care reduc persoanele la starea de simple mijloace în vederea profitului îl aservesc pe om. “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu mamonei” (Luca 16,13).

Închei prin a sublinia că intenţia Bisericii, în pofida oricărui fel de înţelepciune, rămâne aceea de a oferi o contribuţie de adevăr problemei privind locul omului în societatea umană şi în natură, raportul just cu acestea, problemă abordată de civilizaţiile şi culturile în care se exprimă înţelepciunea fiilor veacului acestuia, înţelepciunea umanităţii. În această privinţă, poate fi amintit avertismentul «cunoaşte-te pe tine însuţi», sculptat pe portalul templului din Delfi, care dă mărturie despre adevărul fundamental conform căruia omul, chemat să se deosebească de toate celelalte fiinţe create, este om tocmai pentru că în esenţa sa este orientat spre a se cunoaşte pe sine însuşi, semnul cel mai evident al înţelepciunii fiilor veacului acestuia(Compendiul DSB 14).

 

* * *

 

Duminica a XXV-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Ca şi în alte câteva duminici precedente, pericopa evanghelică din această duminică ne propune o serie de învăţături ale lui Isus, învăţături ce au ca punct de pornire o situaţie de viaţă reală (v. pericopa din Duminica a XVIII-a C) sau una fictivă relatată sub forma unor povestioare/parabole (cum este cazul acestei duminici, etc.). Parabola acestei duminici pune în scenă o situaţie posibilă de viaţă în centrul căreia apare şi o problemă foarte asemănătoare cu ale noastre ale tuturor. Or, Isus, prin învăţăturile propuse în partea a doua a pericopei de astăzi, încercă să rezolve această problemă.

Parabola-cadru a acestei duminici îl are ca protagonist pe un administrator care, abuzând de încrederea stăpânului său, se vede în situaţia de a trebui să dea cont de gestiunea încredinţată şi chiar de a o pierde în scurt timp. În acest caz preocupare administratorului este aceea de a se salva în condiţiile în care, rămas fără sursă de profit şi incapabil de “reconversie profesională”, va voi să supravieţuiască şi nu oricum. Drept care, cu multă luciditate (fără să intre în panică) el analizează cu minuţiozitate, cu inteligenţă şi cu curaj situaţia în care se află şi, mai ales, în ce fel va putea să se salveze. Mai precis, profitând de funcţia de administrator şi de timpul rămas, el elaborează o strategie pentru a-şi face prieteni care să-l primească în casele lor. Văzând perspicacitatea administratorului Stăpânul (care nu mai este acum cel al administratorului, ci Isus) îl laudă şi îl dă de exemplu pentru inteligenţa cu care a folosit timpul şi mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a scăpa din situaţia dificilă pe care i-ar fi rezervat-o destituirea din funcţie. Formulată în acest fel, parabola conţine şi un reproş la adresa ucenicilor care, în calitate de fii ai luminii, dau dovadă de mult mai puţină perspicacitate în afirmarea prezenţei şi lucrării Împărăţiei lui Dumnezeu în lume decât escrocii (în text fiii întunericului) în “afacerile” murdare ale acestei lumi.

Învăţătura care decurge din această situaţie şi pe care Isus ne-o propune se referă la modul în care ucenicii trebuie să se folosească de timpul prezent şi de mijloacele care la stau la dispoziţie pentru se pune în slujba Împărăţiei lui Dumnezeu. Gestionarea Împărăţiei nu ar trebui să fie sinonimă cu naivitatea, cu incompetenţa, cu prostia, ci ea cere angajarea tuturor capacităţilor, dăruite de Dumnezeu, a întregii inteligenţe umane în favoarea lucrării creatoare sau restauratoare a lumii înfăptuite prin Isus Cristos.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Era deja bătrân, dar încă mai avea inima tânără. Când făcea ceva bun, exclama:

- Încă un măr aruncat dincolo de gardul viu!

Odată, cineva l-a întrebat ce înseamnă acele cuvinte.

A răspuns:

- Într-o zi, am chemat nişte copii în livada mea şi le-am spus să mănânce fructe câte vor, dar să nu-şi umple buzunarele. Ei au mâncat pe săturate. Însă apoi am văzut pe cineva care strângea mere şi le arunca peste gardul viu… pentru a le mânca la ieşire.

Pentru mine a fost o lecţie deosebită. Am făcut aplicarea ei spirituală, gândind astfel: “În această viaţă trebuie să facem totul pentru a arunca dincolo de gardul viu al morţii fapte bune făcute din iubire faţă de Dumnezeu, pentru ca la ieşirea din această lume să putem avea parte de roade” (C. ROSA).

2. Tema

Trebuie să fii isteţ ca să eviţi iadul şi să te asiguri de fericirea veşnică.

3. Mesajul zilei

Câteva aspecte ale temei:

- Să punem bogăţiile personale în banca lui Dumnezeu, ajutându-i pe fraţi, pentru că dobânda este plătită de Dumnezeu şi e foarte mare. Nu fă ca tânărul bogat, care, din iubire faţă de bogăţii, a pierdut împărăţia.

- Trebuie să investim propriul capital în firma lui Dumnezeu, pentru că nu dă faliment niciodată. Cine îi ajută pe fraţi primeşte de la Dumnezeu. În faimoasa parabolă a talanţilor, greşeşte numai cel care, din teamă şi egoism, nu investeşte bunurile primite de la stăpân.

- Dacă am avea grijă de realizarea noastră veşnică, aceeaşi grijă pe care o avem pentru bani, pentru câştigul cărora investim timp, muncă, idei, oboseală, cu siguranţă, am fi mai înţelepţi.

În sinteză, mesajul pe care ni-l transmit lecturile biblice de astăzi este acesta:

- să ne asigurăm viitorul veşnic cu hotărâre, cu aceeaşi grijă pentru viitor pe care a avut-o administratorul din parabola de astăzi; cu aceeaşi iubire a celor cinci tinere care, pentru a fi sigure că merg în întâmpinarea mirelui, şi-au procurat din timp uleiul necesar pentru candele; cu acelaşi simţ practic al celui care îşi asigură maşina, casa, viaţa.

Toată viaţa copilului este orientată spre viitor; toată activitatea sa de studiu, de sport este orientată spre viitor; toate sfaturile părinţilor vizează pregătirea unui viitor bun.

- Dar deseori acest viitor, în ciuda celei mai bune pregătiri, rămâne incert şi dezamăgitor pe acest pământ.

- Numai un viitor construit în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui nu va crea dezamăgiri.

4. Exemple

Trebuie să fim fideli şi în lucrurile mici.

a) Nu trebuie să neglijăm nimic pentru fericirea viitorului nostru veşnic.

În acea seară, Archia, din Tebe, benchetuia cu demnitarii oraşului. Deodată, a sosit un sol; îi aduce un mesaj foarte urgent, dar el nu vrea să-l primească. Spune:

- Lasă pe mâine lucrurile plictisitoare şi importante!

În aceeaşi noapte a fost ucis într-un complot. Atunci au deschis mesajul solului. Era avertismentul cu privire la complot.

b) Şi cel care are puţin poate face mult pentru împărăţia lui Dumnezeu.

În viaţă sunt multe persoane care au avut norocul să dispună de penele de mai multe culori: de libertate, familie, bani, serviciu. Alţii au un singur penel, şi acela mai mult negru, pentru că au parte mai mult de situaţii negative; cum ar fi condiţia izolării, a condamnării, a plictiselii, a ferestrelor şi uşilor cu grilaj.

Ce le cere Domnul tuturor, ce-i învaţă şi aşteaptă de la ei? O capodoperă! Da, pentru că cu zece penele se poate face o operă de artă, dar şi, din rea voinţă, un mare kitsch, irosind penele, timp, aşteptări ale lui Dumnezeu şi ale celor din jur. Dar cu un singur penel? Exact aceeaşi posibilitate: un kitsch dacă mă abandonez în mâinile disperării sau ale resemnării neconstructive, dar şi o minunată operă de artă… În alb şi negru (A. ABLONDI, în Famiglia Cristiana, 17 nov. 1993).

 

* * *

 

Legea incompatibilităţii

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Domnul a jurat pe slava lui Iacov: “Niciodată nu voi uita faptele lor”. Amos. 8, 4-7

“Vă îndemn dar, înainte de toate, rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii.” 1Tim. 2, 1-8

“Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona.” Lc. 16, 1-13

În biserică nu se fac afaceri

Din lecturile de astăzi avem numai de câştigat prin faptul că pot fi considerate separat, în ordinea lor, fără a căuta stabilirea unei legături între ele. Evident că şi astăzi există o legătură între prima şi a treia lectură – un calcul de tip economic ce intervine în bogăţia dominantă a scenei religioase, însă cuvintele pleacă din perspective dintre cele mai diferite, din care cauză duc şi la concluzii diferenţiate. Mai întâi de toate, scena descrisă de prorocul Amos, simplul păstor şi marele specialist de sicomori, care, distanţându-se de reformismul prorocilor precedenţi, denunţă putregaiul sistemului, prin care regatul de nord este osândit iremediabil distrugerii. Suntem între anii 760-750, înainte de Cristos.

Amos denunţă o mentalitate religioasă, încrezută, şi complet iresponsabilă, care îi face pe oameni să creadă că o situaţie ruşinoasă de inegalităţi sociale, de nedreptăţi strigătoare la cer, de exploatare a celor săraci şi lipsiţi de apărare, şi de corupţie la toate nivele ar fi compatibilă cu practica religioasă. Textul din prima lectură se înscrie chiar în această optică.

Ameninţarea prorocului are drept ţintă, mai ales, înşelătoria în comerţ, în negustorie. Sunt nişte şarlatani, care cu toate că respectă sărbătorile poruncite (cele săptămânale ale sabatului, şi cele lunare ale lunii noi), le socot a fi nişte frâne în negustoriile lor şi ca o pierdere. De aceea sunt nerăbdători ca acestea să treacă cât mai repede pentru a-şi putea relua activitatea lor lucrativă, recuperându-şi pierderile din cauza sărbătorilor prin câştiguri nedrepte în dauna celor săraci (falsificări de măsuri şi greutăţi, prin fraude asupra calităţii produselor).

Şi mai ales, un păcat îngrozitor: săracul socotit ca orice “marfă negociabilă”. Un nenorocit insolvabil, chiar şi pentru o datorie cât de mică, este degradat la nivelul oricărui alt obiect de vânzare cumpărare, iar preţul unui astfel de om era acela al unei perechi de papuci. Unica preocupare a acestor negustori, hoţi şi tâlhari, mistuiţi de pofta nesătulă a câştigului, era aceea de a strânge bani, călcând în picioare cele mai elementare exigenţe ale dreptăţii şi înăbuşind orice glas al omeniei. Dar peste toate matrapalzâcurile loc infame, peste toate faptele lor mârşave a căzut pe neaşteptate un trăznet: “Cuvântul Domnului: “să ştiţi că nu voi uita nici una din faptele nelegiuite pe care le-aţi săvârşit.” Asta nu-i numai aşa o simplă înştiinţare sau o ameninţare vagă, ci este vorba despre un jurământ solemn. Dumnezeu, aşa cum am văzut duminica trecută “nu uită” de a folosi mila, însă aici jură că nu va uita nedreptăţile săvârşite în dauna săracilor.

Aceşti traficanţi fără de scrupule, al căror unic Dumnezeu este pântecele şi banul, trebuie să ia aminte că Dumnezeul cel adevărat le înregistrează toate nedreptăţile şi toate infamiile lor. Lecţia este categorică: nu poate sta împreună religia şi nedreptatea, cultul şi furtul, slava lui Dumnezeu şi exploatarea celor săraci. Dumnezeu “uită” practicile religioase ale omului, ba nici nu le ia în consideraţie, când se pretinde a le împăca, a face casă bună cu o comportare necinstită. Dar nu uită practicile dubioase, necurate.

În biserică, cu mâinile murdare

Şi Sfântul Paul, scriindu-i lui Timotei se ocupă de cult dar cu alte intenţii (lecturea a II-a). Este vorba de a înălţa rugăciuni către Domnul – prin unicul şi neînlocuitul mijlocitor Isus Cristos – pentru toţi oamenii, deci şi pentru regi şi pentru cei care deţin puterea. Prin urmare, trebuie să ne rugăm şi pentru Nero, care tocmai în acei ani se afla pe tronul imperial al Romei. Scopul acestei rugăciuni comune pentru autorităţi, este dintre cele mai interesante: “Pentru ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită cu toată evlavia şi cu toată cinstea”. (1Tim. 2, 1-2)

Puternici zilei riscă a deveni nişte satrapi. Cel ce are autoritate este ispitit de a abuza de autoritate. “Miniştrii”, adică cei care prin definiţie, ar trebui să slujească, sunt ispitiţi de a-şi sluji propriile lor interese şi a se sluji de alţii în folosul lor propriu, particular. Rugăciunea făcută pentru ei are drept scop de a face inofensive aberaţiile puterii, adică de a garanta o convieţuire civilizată, bazată pe o ordine justă şi împăciuitoare.

Dar mai există şi altceva de luat în seamă referitor la normele dictate de Sfântul Paul asupra rugăciunii:

- Insistenţa asupra tuturor. Ne aflăm în faţa unei rugăciuni de o amplă respiraţie ecumenică, motivată de necesitatea înrolării în planul lui Dumnezeu, care este universal şi nu exclude pe nimeni. De fapt, El vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului.

- Rugăciunea, oricare ar fi locul (“vreau ca oamenii să se roage oriunde s-ar afla”), este problema “mâinilor curate”. Aici este vorba de acea curăţenie care elimină murdăria rivalităţilor, a certurilor, a neînţelegerilor… “Înălţând spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoială”. (1Tim. 2, 8)

Aşa cum se vede, Sfântul Paul, atunci când vorbeşte despre disciplina liturgică nu este preocupat atât de rubrici, ci cheamă în cauză gesturile şi atitudinile de fond, pe care trebuie să le inspire rugăciunea. În biserică, în locul sfânt, dar cu inima acolo unde nu trebuie.

- Parabola, ce are ca protagonist pe administratorul necinstit, nu trebuie citită ca o povestire edificatoare, nici stăpâniţi de obsesia “salvării moralei” (fie ea şi laică). Aici este vorba mai degrabă de primirea unei lecţii principale. Isus, probabil că fiind obligat de a-şi da o părere etică asupra unui episod, care circula din gură în gură pe vremea aceea, şi dădea loc la discuţii interminabile, El anume laudă pe acest om necinstit, din cauza operaţiilor sale scriptice, în dauna stăpânului (în zilele noastre isteţimea lui ar apărea ca o naivitate, faţă de anumite practici rafinate de corupţie), ci pentru promptitudinea lui de a înţelege dramatismul situaţiei, spre a găsi o cale de ieşire.

Omul acesta este unul dintre aceia care nu poate să vorbească şi se prinde cu o surprinzătoare rapiditate de reflexe, de singura scândură de salvare. Însă odată Isus îi îndeamnă pe “fiii luminii”, nechibzuiţi şi nepricepuţi, de a înţelege urgenţa ceasului de faţă şi de a lua o hotărâre serioasă de care depinde tot viitorul lor. Le cere cel puţin acea prezenţă de spirit, ingeniozitatea şi fantezia, pe care o au pungaşii din lume, atunci când este vorba de aşi apăra interesele. “Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri să vă primească în corturile cele veşnice.” (Lc. 16, 9) Banul nu-şi are cursul lui legal dincolo, în împărăţia cerului.

De aceea trebuie cheltuit mai înainte de ajunge acolo. Dar asta, evident nu pentru a plăti biletul de intrare sau de rezervare a locului, ci de a semăna puţin prietenia (aici este vorba mai mult de a încheia prietenia, nu de a face pomană), de a distribui puţină dragoste în această lume care este pe cale de a deveni o junglă. În felul acesta, când vă vor lipsi banii, şi va veni o vreme când tuturor ne vor lipsi, atunci nu vor lipsi săracii, adică prietenii, care vă vor da o mână de ajutor de a intra în împărăţie.

- Cristos stabileşte o nepotrivire absolută între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea mamonei. Nimeni nu-l poate adora pe Dumnezeu, dar în acelaşi timp să se închine şi la bani. Nu-ţi poţi întemeia propria viaţă de dânsul, şi pe tot ceea ce i se împotriveşte categoric. “Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau toate aceste lucruri, şi îşi băteau joc de el.” (Lc. 16, 14) De notat că fariseii erau nişte credincioşi exemplari, persoane religioase-model a vremii. Cu toate acestea…, ataşarea de practicile religioase şi de disciplină ascundeau alipirea lor de bani. Pentru persoanele religioase există totdeauna riscul ca inima să nu le bată acolo unde trebuie ci numai în imediata apropiere a casei de bani, a portofelului. Într-un asemenea caz, acea vorbire a lor neîncetată despre Dumnezeu, devine o insultă adusă majestăţii divine. Vrând nevrând, în cele trei lecturi din duminica aceasta a fost introdus şi un subiect comun. Acela al incompatibilităţii. Incompatibilitatea dintre Dumnezeu şi nedreptate, fanatismele sectare sau cearta, idolatria banului. Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp şi religios şi necinstit, şi evlavios şi harţăgos. Nimeni nu-l poate adora pe Dumnezeu atâta vreme cât îi este lipită inima de bani, de averi.

 

* * *

 

Faceţi-vă prieteni din bogăţiile nedrepte

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Vă rog să luaţi aminte cu toată atenţia la porunca neobişnuită a lui Isus: Faceţi-vă prieteni din bogăţiile nedrepte! Sigur, se pune mai întâi problema unei cercetări riguroase a conştiinţei asupra a tot ceea ce avem, ca apoi să vedem în ce măsură sunt drepte sau nedrepte aceste bogăţii.

Străduinţa unuia sau a altuia de a împlini porunca îi va aduce ca prieten chiar pe Isus, pe Dumnezeu, care se declară: Eu sunt mântuirea poporului meu; îl ascult când mă strigă în necazul său şi voi fi Domnul lui pentru totdeauna (LR, antif. intr.).

Voi enumera câteva dintre bogăţiile pe care le avem aproape cu toţii: viaţa, mintea, voinţa, memoria, sănătatea şi puterea de muncă, autoritatea, onoarea, bunurile materiale de multe feluri atât mobile cât şi imobile.

Azi, ca şi pe vremea profetului Amos (Sec. al VIII lea î.C. Lec. I: Am 8,4-7), bogaţii erau primii care foloseau orice ocazie ca să se îmbogăţească şi mai mult în dauna săracilor. Comerţul la negru era la ordinea zilei. Profetul se plânge că cei bogaţi nici ziua Domnului nu o pot petrece în linişte, dând lui Dumnezeu cultul ce i se cuvine, fără a se gândi cum să mai înşele pe cel sărac în ziua următoare. Ce să spunem noi azi când târgurile cele mai mari se ţin tocmai în ziua Domnului, la care se vând şi se cumpără prin înşelăciune tocmai acele lucruri de care va trebui să dăm cont lui Dumnezeu care ni le-a încredinţat spre administrare, cum sunt: credinţa, cinstea, onoarea, puterea etc.!

Dumnezeu se jură că va face dreptate în ziua de apoi. Cum? Când omul a păcătuit în paradis din dorinţa de a avea ceea ce nu i se cuvenea, Dumnezeu l-a căutat pe Adam şi l-a chemat, dându-i siguranţa prezenţei sale că nu l-a părăsit. În ziua de apoi Dumnezeu se va ascunde şi omul îl va striga, dar nu-i va mai răspunde în veci. Şi omul va striga cu disperare în veci de veci, fiindcă nu va mai avea siguranţa existenţei şi se va scufunda în coşmarul distrugerii a tot ceea ce este şi s-a străduit să adune pe pământ, afară de Dumnezeu care este pretutindeni şi pe care l-a neglijat, cum spune profetul Ezechiel: “Argintul lor va fi aruncat în drum şi aurul li se va schimba în spurcăciune, fiindcă argintul şi aurul lor nu-i vor putea mântui în ziua urgiei Domnului. Cu aur şi cu argint nu se vor putea sătura şi pântecele nu şi-l vor umple, deoarece le-a fost pricina căderii în păcat” (7,19).

Isus, în iubirea sa nemărginită faţă de noi oamenii, ca să ne mântuiască de coşmarul veşnic, ne-a dat parabola din evanghelia de azi (Lc 16,1-13), denumită impropriu: administratorul nedrept, ceea ce îngreunează înţelegerea învăţăturii exacte, fiindcă ni se pare că Mântuitorul laudă o nedreptate, ceea ce nu este deloc adevărat. Ceea ce interesează în parabolă nu-i omul bogat, nici administratorul cu datoriile sale şi cu datornicii stăpânului său şi nici lipsa de onestitate cu care acţionează, ci mai cu seamă abilitatea şi sârguinţa cu care îşi aranjează viitorul (cf. MAC pag. 1170). Administratorul a aflat că stăpânul său vrea să-l concedieze. Ca să aibă din ce trăi, chiar bine, s-a hotărât să falsifice cartea de conturi, reducând substanţial ceea ce se datora patronului său. Calculează toate în aşa fel încât datornicii să fie constrânşi să-l ajute îndată ce va fi concediat. Ei bine, felul lui de a lucra, sârguinţa şi ingeniozitatea în a înşela pe unul şi a-i obliga pe alţii, ne poate folosi ca model pentru noi în asigurarea viitorului nostru, în asigurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Acesta s-a folosit cu atâta iscusinţă pentru viaţa de câţiva ani pe pământ şi noi, pentru viaţa şi fericirea veşnică să rămânem mai prejos? (cf. CBL pag. 1246).

Se cuvine să ne străduim cu atât mai mult cu cât descoperirea dumnezeiască ne pune în clar cu tot ceea ce avem. Apostolul Paul ne adresează şi nouă aceeaşi întrebare ca şi corintenilor: “Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1Cor 4,7). Credem oare că numai cei care au averi materiale pe care le deţin pe nedrept trebuie să-şi facă prieteni? Bogaţii nedrepţi sunt ţinuţi la restituţie. În conştiinţă unul poate fi nevinovat cu ceea ce are: a câştigat muncind, a găsit o comoară, a câştigat, a moştenit, i s-a dăruit etc. Isus vrea să spună că la rădăcina oricărei bogăţii, indiferent de provenienţa ei, stă mereu o nedreptate: fie în felul în care a fost adunată iniţial, fie în felul în care este păstrată sau administrată, fie în felul în care este dăruită altora în mod preferenţial. Adunarea averii cinstite, peste necesarul vieţii, este lăcomie; adunarea averii necinstite este hoţie; păstrarea averii cinstite numai pentru sine este zgârcenie; distribuirea averii pe criterii de rudenie, de interes pământesc, este comerţ; până şi pomana dată săracilor poate căpăta caracter de pură filantropie sau de fariseism, dacă nu este făcută din iubire, fără a aştepta nimic în schimb.

Şi sărăcia nedreaptă poate fi o bogăţie prin care se pot câştiga cei mai mulţi prieteni. Trăirea sărăciei evanghelice din iubire poate face prieteni pe toţi oamenii de pe pământ şi tot cerul cu îngerii şi sfinţii lui.

Bogăţie nedreaptă poate fi şi credinţa prin care cineva se crede justificat fără caritate. Credinţa este cea mai mare bogăţie, dar dacă cineva se caută în ea numai pe sine şi nu-i pasă de mântuirea celor din jur, devine nedrept. Credinţa este un dar, o bogăţie imensă ce ne vine din milostivirea divină, nu-i un merit al omului, nu i se cuvine, dar din ea şi prin ea se pot face cei mai mulţi prieteni, mai ales când cei săraci din punct de vedere material sunt conştienţi de această bogăţie pe care Dumnezeu le-o dă mai mult decât altora.

Deci, atât bogatul în cele materiale, cât şi săracul bogat în cele spirituale, fiecare este chemat să-şi facă prieteni din bogăţiile nedrepte, care nu sunt un rod al meritelor personale.

Isus, bogat în cele dumnezeieşti, fiindcă Tatăl a ascuns în el “toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Col 2,3), nu şi-a reţinut pentru dânsul nimic, nici măcar ceea ce i s-ar fi cuvenit pentru meritele personale dumnezeieşti: “Slava mea le-am dat-o lor” (In 17,22), adică ucenicilor. Mult mai mult zel a pus Cristos pentru fericirea noastră veşnică decât a pus economul nedrept pentru viitorul lui de pe pământ! “Isus Cristos, spune apostolul Paul, bogat fiind, s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim noi” (2Cor 8,9).

Când Saul din Tars află această comoară pe drumul Damascului, nu mai doreşte nimic altceva; el spune: “Cele ce mai înainte îmi erau câştig, acum le socotesc drept pagubă pentru Cristos… Pe toate le privesc drept gunoaie, ca să câştig pe Cristos” (Fil 3,7-8b); pe care câştigându-l, nu l-a reţinut numai pentru sine, ci l-a făcut cunoscut tuturor, chiar cu preţul vieţii, având o singură dorinţă: Cristos să fie totul în toţi (cf. Col 3,11). Pentru aceasta şi-a luat riscul de a cere ucenicului său Timotei (Lec. a II-a: Tim 2,1-8), episcop de Efes, să facă rugăciuni pentru toţi oamenii – rege şi teocraţi – constituind o noutate periculoasă în imperiul roman care avea o liturgie imperială, în care nu se ruga pentru Cezar, ci lui Cezar, împăratul fiind considerat de origine divină; iar a se ruga pentru deţinătorii puterii – teocraţi – însemna a-i face dependenţi de altcineva şi de a le nega dreptul divinizării.

Apostolul Paul cere creştinilor bogaţi în darurile spirituale să facă rugăciuni pentru toţi, dar mai ales ca regii şi teocraţii, bogaţi în bunuri materiale ca şi în cele ale puterii, să devină adevăraţi slujitori ai fraţilor lor: ca toţi să putem trăi o viaţă liniştită în evlavie şi demnitate (cf. CBL pag. 1739-40).

Să-l ascultăm pe sfântul Vasile cel Mare care se adresează celor bogaţi din punct de vedere material: Oare nu eşti un hoţ, tu care ai obţinut numai administraţia bogăţiei şi ţi-ai făcut-o proprietate?… Flămândului îi aparţine pâinea pe care tu o păstrezi, celui gol îi aparţine haina pe care o ţii în şifonier, celui desculţ îi aparţin încălţămintele care mucegăiesc în casa ta, celui nevoiaş îi aparţin banii pe care tu îi ţii la ciorap. În felul acesta tu săvârşeşti atâtea nedreptăţi, pe când există atâta lume cărei i-ai putea face un bine! (cf. MAC pag. 1167).

Să nu încercăm să ne astupăm conştiinţa cu scuza că nu avem şi nu putem! Dumnezeu l-a creat pe fiecare om după chipul său (Gen 1,27), adică făcător de bine celor din jur după puteri. Cei credincioşi în cele mici, vor primi mult. Cei care încearcă să schimbe destinaţia bunurilor, altfel decât aşa cum sunt ele în planul divin, se înşală pe ei înşişi crezând că pot sluji la doi stăpâni.

Duhul Sfânt să ne lumineze şi să ne întărească prin ruga de azi a întregii Biserici catolice: Dumnezeule, care ai pus baza întregii legi în iubirea faţă de tine şi faţă de aproapele, dă-ne, ca, păstrând poruncile tale, să merităm a intra în viaţa veşnică (LR). Amin.

 

* * *

 

Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic şi în cele mari

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Când a rostit parabola administratorului necinstit pe care am auzit-o în Evanghelia de azi, Isus trebuie să se fi inspirat dintr-un fapt real din vremea aceea; un scandal financiar, o ţeapă, un act de corupţie care fusese descoperit şi despre care vorbea toată lumea. E una din parabolele cele mai dificile de înţeles din toată Evanghelia. Sunt câteva lucruri pe care le afirmă Isus care provoacă uimire şi care pot fi interpretate greşit.

Mai întâi ne surprinde afirmaţia lui Isus: stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că lucrase înţelepţeşte, căci fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi faţă de semenii lor decât fiii luminii. Cum?, ne putem întreba. Isus laudă înţelepciunea unui şmecher, a unui hoţ, a unui escroc care şi-a înşelat şi şi-a furat stăpânul? Poate fi de-acord cu el, să aibă cuvinte de apreciere, de admiraţie faţă de el? Nu poate fi vorba de aşa ceva. Isus îl numeşte pe administratorul din parabolă necinstit, iar epitetul “necinstit” e unul ruşinos, reprobabil, nu e un elogiu. Administratorul a fost necinstit şi înainte a fi fost descoperit că fură şi risipeşte averea stăpânului său. De obicei un hoţ, când e descoperit, nu recunoaşte, minte, se apără, găseşte justificări, acuză pe alţii de hoţie. Administratorul din parabolă nu face nici atât; nu recunoaşte şi nici măcar nu se apără. Fără scrupule şi fără remuşcări, pune la cale o nouă ţeapă, ca să iasă din încurcătură, devenind astfel şi mai necinstit decât înainte. Remarcaţi ce spune Isus. Fiii acestei lumi, fiii întunericului printre care se numără şi administratorul necinstit, sunt mai înţelepţi faţă de semenii lor decât fiii lumini. Faţă de semenii lor, nu faţă de Dumnezeu. În ochii lumii el apare inteligent, isteţ, şmecher, descurcăreţ, îi umblă mintea la hoţii, dar în ochii lui Dumnezeu rămâne un administrator necinstit, un hoţ. Lumea laudă şi admiră înţelepciunea isteţimea şi ascuţimea minţii indivizilor necinstiţi care se îmbogăţesc pe căi necinstite, se îmbogăţesc peste noapte, fără să fie descoperiţi, iar dacă sunt descoperiţi, ies din orice încurcătură, nu fac puşcărie şi îşi continuă cu neruşinare afacerile necinstite. Dar să nu uităm că înţelepciunea lor este, cum spune apostolul Pavel, nebunie în ochii lui Dumnezeu, este o înţelepciune drăcească, cum spune acelaşi apostol. Isus scote în evidenţă inteligenţa acelui administrator care văzându-se pe punctul de a fi dat afară din serviciu, nu a rămas nepăsător, cu braţele încrucişate. A intrat în criză, şi-a pus mintea la contribuţie, s-a gândit, a petrecut nopţi nedormite, a trecut în revistă toate soluţiile: Să muncesc? Sunt prea bătrân şi nu sunt antrenat pentru muncă. Să cerşesc? Mă cunoaşte toată lumea, mă fac de râs. Până când, în sfârşit, găseşte soluţia: să mai tragă ţeapă. S-a descurcat. A fost deştept. Prietenii cărora le-a şters o parte din datorii, odată concediat, l-au primit în casele lor. Existenţa i-a fost asigurată, datorită înţelepciunii lui, până la moarte. Dar după moarte? Cine îi va asigura o existenţă fără griji în veşnicie? Îl va păcăli şi pe Dumnezeu? În fond, înţelepciunea lui a fost o falsă înţelepciune, profitul a fost doar aparent şi până la anumit punct, după care a urmat falimentul total şi iremediabil. La drept vorbind, Isus Cristos voia să le spună ascultătorilor săi şi nouă tuturor: Voi care sunteţi fiii luminii, care cunoaşteţi învăţătura mea, trebuie să daţi dovadă de aceeaşi preocupare, de acelaşi interes, de aceeaşi ingeniozitate, de aceeaşi prezenţă de spirit, de aceeaşi acuitate a minţii, de aceleaşi iniţiative când e vorba de Împărăţia lui cerurilor, de mântuirea noastră veşnică, de care dau dovadă fiii acestei lumi, fiii întunericului, când se află în situaţii dramatice de ordin vremelnic: afaceri, sănătate, carieră ş.a.m.d. Când apare un mic semn de boală, intraţi imediat în panică: alergaţi la spital, căutaţi un doctor bun, faceţi analize. Dar cum puteţi rămâne nepăsători când sufletul vă este grav bolnav, e ras de cancerul păcatului? Nu puteţi sluji la doi stăpâni: şi lui Dumnezeu, şi Mamonei, adică banului necinstit. Trebuie să decideţi, să alegeţi ori una ori alta. Nu puteţi fi în acelaşi timp şi fii ai întunericul şi fii ai luminii. Faceţi o alegere înţeleaptă, sacrificaţi ce e mai puţin important, ce e vremelnic, pentru ce este cu adevărat preţios, pentru ce este veşnic. Fiţi ca un comandant înţelept de vapor care transportă şi călători şi marfă. Când se iveşte pe mare i furtună puternică, el aruncă în mare marfa,pentru a salva călătorii, altminteri, voind să salveze şi călătorii şi marfa, pierde totul, naufragiază. La fel, cine crede că îl poate avea şi pe Dumnezeu şi pe Mamona – banul necinstit -, naufragiază la sfârşitul vieţii pierde totul şi pe Dumnezeu şi pe Mamona.

Fiii luminii dau dovadă că sunt înţelepţi prin faptul că se antrenează, se pregătesc toată viaţa ca să treacă cu bine pragul veşniciei, puntea din această viaţă si viaţa de dincolo. Grecii din antichitate credeau că la moarte sufletul omului trebuie să traverseze râul Stix, pentru a ajunge pe celălalt ţărm şi să intre în câmpiile Elizee, în paradis. Cine plătea, era trecut dincolo cu barca de Charon, barcagiul. De aceea i se punea mortului o monedă în gură. De aici a rămas obiceiul ca la înmormântare să se arunce monede în groapă. În această lume, cu bani se rezolvă orice. Pe lumea cealaltă însă, banul nu mai rezolvă nimic, nu mai are nici o valoare. Dacă nu ai fost înţelept cu adevărat, nu te-ai străduit să te pregăteşti ca să treci răul de unul singur, toată falsa înţelepciune a fiilor acestei lumi nu-ţi foloseşte la nimic. Ca în povestea cu savantul. Un mare profesor care primise premiul Nobel a ajuns pe ţărmul unui lac. L-a rugat pe proprietarul unei bărci să-l poarte, să facă o plimbare pe lac. Barcagiul a acceptat. Când de acum erau departe de ţărm, profesorul îl întreabă pe barcagiu: “Cunoşti istoria?” “Nu!” “În acest caz ai pierdut un sfert din de viaţă” “Dar astronomie cunoşti?” “Nu”. “În acest caz ai pierdut o jumătate din viaţă”, “Dar filozofie cunoşti?” “Nu”. “În acest caz ai pierdut trei sferturi din viaţă”. Dintr-o dată izbucneşte o furtună îngrozitoare. Barca e purtată de valuri ca o coajă de nucă. Barcagiul, strigând ca să se facă auzit, îl întreabă pe profesor: “Ştii să înoţi?” “Nu!” “În acest caz viaţa îţi este pierdută în întregime!”

Dar mai sunt în parabola lui Isus şi alte afirmaţii care ne provoacă nedumerire şi ne şochiază: nu puteţi sluji la doi stăpâni şi lui Dumnezeu şi lui Mamon. Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte. Mamon este un alt nume al Diavolului. Aşadar banul este răul întrupat? E ochiul Diavolului? – cum se spune în popor. Sau excrementele Diavolului? -, cum îl numeşte scriitorul G. Papini în celebra sa Viaţă a lui Isus. Nu, banul nu este nici bun nici rău, nici Dumnezeu nici Diavolul. E rău, dacă îl foloseşti rău, dacă îl câştigi în mod necinstit, prin hoţie şi înşelăciune, şi e bun dacă îl câştigi în mod cinstit şi îl foloseşti spre a face binele. El poate fi stăpânul cel mai rău, dacă te stăpâneşte, după cum poate fi servitorul cel mai bun, dacă îl stăpâneşti. Iar bogăţiile taxate de Isus necinstite, sunt neapărat întotdeauna necinstite? Nici acest lucru nu vrea să ni-l spună Isus. El vrea să ne spună că de cele mai multe ori bogăţiile sunt rodul câştigului obţinut pe căi necinstite: hoţie, jaf, înşelăciune, corupţie, exploatare. E o realitate mai mult decât evidentă. Aşa stăteau lucrurile pe vremea profetului Amos, cu 700-800 de ani înainte de Cristos, după cum am auzit în prima lectură a Liturghiei de azi. Era o pătură de indivizi care se lăfăiau în paturi de fildeş, o duceau numai în chefuri, în timp ce poporul se zbătea în foamete şi mizerie. Se îmbogăţeau prin falsificarea cântarelor şi prin camătă. Când un sărac se împrumuta şi nu putea restitui datoria, devenea sclav şi era vândut pe o pereche de sandale. Atât valora omul pentru aceşti corupţi. Aşa stăteau lucrurile şi pe vremea lui Isus. Evanghelistul Luca ne spune pentru cine a spus Isus parabola administratorului. După ce relatează parabola, evanghelistul adaugă: “Farizeii, care erau iubitori de bani, ascultau şi ei toate lucrurile acestea, şi îşi băteau joc de el”.

Exact aşa stau lucrurile şi azi: sub ochii noştri o elită de parveniţi necinstiţi, de şmecheri, de ţepari, de afacerişti corupţi au jefuit ţara şi continuă să o jefuiască.

Dar mai e ceva de-a dreptul respingător. Profetul Amos ne informează că îmbibaţii pe care el îi condamnă erau oameni credincioşi şi evlavioşi, practicanţi, ţineau sărbătorile, şabatul, luna nouă, şi de abia aşteptau să se termine ziua de sărbătoare ca să se apuce din nou de afacerile lor murdare, să fure la cântar.

Farizeii iubitori de bani, care mâncau casele văduvelor, erau ultra credincioşi şi extraordinari de evlavioşi; împlineau cu fanatism toate practicile religioase. Afacerişti îmbogăţiţii corupţi pe care îi avem sub ochi azi fac şi ei paradă cu credinţa şi evlavia lor: nu-i vedem la televizor cum fac cruci mari şi sărută icoane, şi se închină la sfintele moaşte prin biserici? Viaţa lor necinstită şi credinţa, pentru ei, sunt două lucruri diferite paralele, nu au nimic de a face una cu cealaltă. Şi acest lucru se poate spune şi la un nivel mai general: poporul nostru se recunoaşte credincios sută la sută, mai creştini decât orice altul, s-a născut creştin, încreştinat fiind chiar de apostolul Andrei, dar acest lucru nu-l împiedică să aibă reputaţia de poporul cel mai hoţ, cel mai corupt, cel puţin din Europa. Avertismentul lui Isus e clar: nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamon.

Faceţi-vă prieteni din averile necinstite. Iată, aşadar, că averea necinstită se poate transforma în avere cinstită, din Mamon, din duşman se poate transforma, în prieten, din idol, din stăpân se poate transforma în servitor. A face avere în mod cinstit şi a o folosi pentru a-i ajuta pe cei săraci şi lipsiţi, nu mai este un viciu, ci o virtute. Banii plătiţi de samariteanul milostiv hangiului, pentru ca acesta să se îngrijească de omul căzut în mâinile tâlharilor, nu se mai numesc Mamon; sunt monede sfinte ca şi medaliile sfinţilor. Un mare industriaş italian care, în amintirea fiicei sale moartă la o vârstă fragedă, a construit un spital pentru copii din Genova, a spus într-o zi: “Sunt omul cel mai bogat din lume, deoarece mă mulţumesc cu puţin. În atâţia ani de muncă nu am avut niciodată timp să merg la cinematograf; precis nu ştiu ce însemnă un film, ce înseamnă o operă. Să facă toţi ca mine: să muncească, să economisească şi apoi să dea celor care duc lipsă”. Cei bogaţi, ajutându-i pe cei săraci, nu fac doar pomană; ei restituie o datorie pe care o au faţă de cei săraci. Nu e o chestiune numai de caritate, ci şi de dreptate. Spune sfântul Vasile cel Mare: “Pâinea care vă prisoseşte este pâinea celui flămând; haina care îţi atârnă în şifonier este haina celui gol; încălţămintea pe care voi nu o purtaţi este încălţămintea celui desculţ; banul pe care îl ţineţi ascuns este banul săracului; faptele de caritate pe care voi nu le săvârşiţi sunt tot atâtea nedreptăţi pe care le comiteţi”.