Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXV-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
Înțelepciune 2,17-20
Iacob 3,16-18; 4,1-3
Marcu 9,30-37

Marcu 9,30-37

Plecând de acolo, au trecut prin Galileea și nu voia ca cineva să știe, căci îi învăța pe discipolii săi și le spunea: “Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. Ei, însă, nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe. Au venit la Cafarnaum și, când erau în casă, i-a întrebat: “Despre ce ați discutat pe drum?” Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții despre cine este mai mare. Așezându-se, i-a chemat pe cei doisprezece și le-a spus: “Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor”. Și, luând un copil, l-a așezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în brațe, le-a spus: “Oricine primește un astfel de copil, în numele meu, pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
Diverși alți autori
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Miracolul umilinței

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Istoria spirituală a lumii, de care depinde și cea materială, se derulează în jurul lui Adam și al lui Cristos Isus. Primul a voit să devină Dumnezeu, al doilea, Dumnezeu fiind, s-a făcut om (In 1,14). Mândria și umilința sunt personificate de ei. Mândria îl aduce pe Adam la sapă de lemn. Umilința îl înalță pe Cristos mai presus de orice ființă (Ef 1,21). Mândria s-a furișat până în preajma Mântuitorului, căutând un loc de cinste în sufletele ucenicilor săi – Care dintre ei să fie mai mare.

Lupta pentru putere este oricând la ordinea zilei și beția ei îi amețește pe cei mai înțelepți și-i ademenește chiar pe cei mai sfinți. Mândria este rădăcina tuturor relelor; ea alimentează cu seva infernului toate patimile omenești. Ca să nu pună stăpânire și pe sufletul nostru, să privim umilința sub aspectul ei teologic!

Ce ne spune prima lectură din cartea Înțelepciunii (2,12-17-20)? Viața celui drept, smerit, este o acuză a vieții celor răi, mândri. Viața celui smerit este ca o conștiință vie în sânul societății.

Cine a aprins pentru prima dată flacăra conștiinței din om? Dar în societate? Desigur, Dumnezeu. Un principiu filozofic spune: Nemo dat quod non habet – Nimeni nu dă ceea ce nu are. Nici Dumnezeu n-ar fi pus în om conștiința și în sânul societății umilința drept conștiință vie, dacă nu ar fi avut-o. Când vezi un copil, îl poți întrezări pe tatăl său. Când îl vezi pe un om smerit, îl întrezărești pe Dumnezeu. Este cea mai formidabilă descoperire. Dar, pentru a descoperi pe Dumnezeu în cel smerit, trebuie să fii smerit. Cel mândru vede în cel smerit doar fățărnicie, lașitate, incapacitate etc. Dacă încă nu l-am descoperit pe Dumnezeu în cel smerit, ori smerenia este o virtute rară, ori noi suntem prea mândri. Ne smerim privindu-l pe Isus timp îndelungat. Dacă sfântul Ioan l-a definit pe Dumnezeu că este iubire (1In 4,8), sfântul Francisc de Assisi l-a definit că este smerenie. Are dreptate, nu numai cu privire la Isus ca Fiu al Omului, care s-a smerit luând firea sclavului și îmbrățișând moartea cea mai rușinoasă a crucii (Fil 2,6-8), dar este vorba despre toate cele trei persoane divine, care formează un singur Dumnezeu infinit și pretutindeni, care nu are unde să se mai înalțe, nu are de ce să se înalțe, nu are în fața cui să se înalțe, ci doar să se descopere. Orice descoperire, orice revelație personală este un act de smerenie, de aplecare spre cele inferioare pentru a le ridica, de a le ajuta pentru a le ferici.

Cum își dovedește cel smerit calitatea sa de fiu al lui Dumnezeu (cf. Gal 4,5)? Plecându-se spre cei mici din jurul său: copii, bătrâni, bolnavi, orfani, săraci, văduve, descurajați, păcătoși etc.

Lectura a II-a (Iac 3,16; 4,3) ne arată că gelozia (care este mai rea decât iadul (Înț 2,24) și cearta sunt excluse unde este umilință; ignoranța spirituală este înlăturată printr-o înțelepciune care vine de sus, care este curată, pacifică, smerită, mlădioasă, plină de milostivire și de fapte bune, fără părtinire și ipocrizie. Fără smerenie, viața este un iad, fiindcă devine tot mai săracă în conținutul ei esențial: iubire din iubire. Avem bunuri materiale (vai de noi), dar nu avem oameni, fiindcă ignoranța, specifică mândriei, duce omenirea cu pași repezi spre un sfârșit fatal, nedemn de om. Sfântul Iacob arată că două lucruri îl caracterizează pe omul smerit și înțelept: bogăția faptelor bune și dulceața inimii. Dar pe noi?

Să vedem cu ce ne face mai înțelepți lectura a III-a (Mc 9,29-36). Am amintit deja în duminica trecută că Isus, fiind etalonul iubirii, este și etalonul smereniei. Tot așa ne apare și în evanghelia de azi. Trecea prin Galileea, fără să fie știut; învăța pe ucenici despre ceea ce i se va face la Ierusalim, umilințele la care va fi supus; pune în fața mulțimii modelul său, copilul, ultimul luat în seamă dintre oameni; învățătura sa o atribuie Tatălui; apare asemenea celui mai sărac cu duhul dintre pământeni. Cu aceeași stare de spirit, cu care își revelează umilința și moartea, își revelează și mărirea, învierea și divinitatea. Omul trebuie să fie egal cu sine însuși în toate împrejurările și așa se arată drept. Un înțelept din vechime, vrând să cuprindă în câteva cuvinte cea mai înaltă știință din lume, spunea: Fii mereu egal cu tine însuți! sau: Cunoaște-te pe tine însuți! (Socrate). Cunoașterea de sine, în spirit și adevăr, constituie prima treaptă a smereniei prin care îl cunoaște pe Dumnezeu, care aduce haruri îmbelșugate (Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic, fiindcă a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48-49) și ne face tari (Când sunt slab, atunci sunt tare 2Cor 12,10). Isus ne propune drept exemplu de smerenie copilul, să învățăm de la el ce înseamnă a fi mic și să ne plecăm spre el, ca să fim mici, fiindcă cine trăiește pentru cel mic, trăiește pentru Cristos, pentru Dumnezeu, asemenea lui Cristos. Copilul nu se poate menține în viață decât prin grija celor din jur. Dacă înainte se spunea: Învățați înțelepciunea de la cei bătrâni, Isus vine și spune să învățăm culmea înțelepciunii, smerenia, de la cei mici. Tragedia lui Cain, care l-a ucis pe fratele său Abel, constituie în mare măsură icoana lumii de azi, care rătăcește pe fața pământului, ba chiar și în cosmos, fără legătura fraternității, fără iubire, pace, fericire, siguranță, tocmai datorită lipsei de umilință.

Cum ne caracterizăm noi?

Stagiritul (Aristotel: 384-322) spune că acela deține virtutea, care este artist în practicarea ei. Dacă un cântăreț la vioară, pian etc. caută notele cu privirea și apoi coardele sau clapele pe care să pună degetele, nu este artist, nu va încânta pe nimeni cu melodiile sale. Artistul vorbește, cântă cu gura, gândește aiurea, închide ochii sau îi rotește prin sală etc. în timp ce degetele îi merg parcă mecanic și armonia acordurilor se revarsă năvalnic în sufletele auditorilor aflați în extaz. Copilul este artist în umilință. Face din dependența sa față de părinți o adevărată artă care farmecă inima părinților și le dă forța necesară de a munci, de a se jertfi, de a-și da chiar viața pentru el. Cum plânge când este lăsat singur, cum se bucură când își îmbrățișează părinții, când primește de la ei lucruri de nimic, precum jucăriile, câteva bombonele etc., spune mult celor care vor să fie copii ai lui Dumnezeu.

Sfântul Toma de Aquino susține că acela deține secretul virtuții cu adevărat, când o practică el însuși cu multă plăcere. Cine face o dată un lucru cu plăcere, îl va face și a doua și a treia oară, mereu. Dacă ați venit cu plăcere la biserică, veți reveni. Dacă îți place să te smerești slujind pe alții, bucurându-te de bucuria celor mici, vei face multe lucruri bune prin care îți vei da în vileag o inimă mare, inima de aur.

De la Plutarh, scriitor, istoric și filozof grec (46-120), care enumeră douăsprezece criterii ale umilinței, am reținut doar unul, în care se spune: Cel care este virtuos cu adevărat, va practica virtutea, (respectiv umilința) și în somn și se va lupta în vis contra ispitelor opuse acelei virtuți. De fapt, atitudinea copilului în somn este atitudinea omului smerit: el caută mereu sânul mamei lângă care se simte în siguranță; dacă nu-l găsește, scâncește, deși doarme.

Isus, care s-a smerit până la moartea pe cruce, ne-a lăsat un minunat exemplu de umilință. Când visul cel urât al morții s-a abătut asupra lui, când a simțit povara zdrobitoare a singurătății, adusă de păcatele lumii pe care le-a luat asupra sa, toate având același izvor comun, mândria omului de a fi cineva, uneori chiar asemenea lui Lucifer, a strigat cu lacrimi de sânge și cu glas puternic, deși sleit de spasmele morții: Eli, Eli, lama sabahtani? (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?) (Mt 27,46). De aici înțelegem că moartea este ultima lovitură de ciocan dată mândriei, fiindcă actul umilinței supreme, în care fiecare rămâne singur în fața abisului care se numește dincolo, necunoscut, veșnicie, în fața căruia fiecare dorește să-i fie cineva alături, dar sfâșietoarea singurătate, datorată mândriei, pecetluiește adevărul: ești mic, ești nimic; și, de crezi că ai ceva, trebuie să te lepezi până și de tine însuți și să te încredințezi aceluia care s-a definit pe sine drept Cel ce este (Ex 3,14), ce este totul în toți și în toate (Sir 43,27; Col 3,11). Tragedia singurătății din clipa morții a încercat să-și pună amprenta și pe sufletul celui care s-a arătat cel mai solidar cu muritorii, cu Isus, dar el, cu ultimele puteri, a aprins o lumină nouă: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 23,46), fiindcă este mai bine să aprinzi o luminiță, oricât de mică, decât să te plângi de întuneric (Confucius).

Luminița creștină, aprinsă pe vârf de munte, este umilința. Prin ea fiecare putem dovedi lumii că suntem lumină, fii ai lui Dumnezeu, mesageri ai învierii și purtători ai înțelepciunii divine prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

 

* * *

 

A primi copilul

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Specialiștii bibliști au descoperit în episoadele din Biblie un motiv care se tot repetă, pe care l-au numit “motivul copilului cel mic”. Ei au ajuns la concluzia că în pasajele biblice cu doi frați sau cu două surori, aproape invariabil cel mic ajunge erou, personajul cel bun, cel care râde la sfârșit. Începând de la Cain și Abel, continuând apoi cu Ismail și Isaac, Esau și Iacob, Iosif și frații lui, David și frații lui, Adonia și Solomon, Lia și Rahila, fiul risipitor și fratele lui mai mare, până la Maria și Marta, în aproape toate cazurile vedem că cel mic este acela care sfârșește în pace cu Dumnezeu și cu oamenii. Pare dificil de înțeles acest laitmotiv biblic, dar o teorie a lui Carl Jung ne poate ajuta.

Conform lui Carl Jung, personalitatea umană este condusă de două energii pe care el le numește cu cuvintele latine senex, însemnând om în vârstă sau senior, și puer eternic, însemnând copilul veșnic sau junior. Bătrânul este mai înțelept, mai prudent și calculat, făcând mereu calcule înainte de a sări, astfel că riscă să ajungă să nu mai sară niciodată. Copilul energic este pe de altă parte mai aventuros, mai “predispus” la a face greșeli și a profita de ocazii. Bătrânul caută competiția, puterea și succesul, în timp ce copilul cooperarea și sărbătoririle. Bătrânul este mai responsabil în timp ce copilul este mai nesocotit, lipsit de griji. În familiile mari, se întâmplă adesea ca părinții să transmită copiilor mai mari energia senex, iar celor mai mici energia puer eternic. Jung afirmă însă că atunci când una dintre aceste energii preia conducerea personalității, rezultatul este moartea personalității. Pentru a fi pe deplin uman, pe deplin viu, aceste două energii trebuie să fie în echilibru, în armonie în personalitatea noastră.

Când privim spre gesturile discipolilor din Evanghelia de astăzi, vedem că ei sunt dominați de energia senex. Pentru a doua oară Isus încearcă să le spună ce i se va întâmpla, cât mai simplu poate El, adică despre suferința, moartea și învierea ce îl așteaptă la Ierusalim. Dar discipolii nu înțeleg, și nici nu întreabă. Nu este oare această atitudine tipică seniorului? Se spune că Dumnezeu a creat-o pe Eva deoarece îi era teamă că Adam se va rătăci în grădină pentru că bărbatul urăște să ceară sfaturi. Aceasta este energia senex. O altă dovadă a acestei energii o vedem în discuțiile pe care le au discipolii despre cine dintre ei să fie mai mare. Vedem deci că între ei nu există un spirit de colaborare, ci de competiție. Cred că începem să înțelegem de ce Isus îi aduce în atenție pe copii.

Isus “luând un copil, l-a așezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în brațe, le-a spus: Oricine primește un astfel de copil, în numele meu, pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis” (Marcu 9,36-37).

Importanța critică a acestei declarații stă în următorul fapt: dacă nu primim un copil, toate eforturile de a-l primi pe Domnul Isus ca Domnul și Mântuitorul nostru pot să fie la fel de neproductive ca cele ale discipolilor de a-l urma pe Isus. A primi un copil poate avea diverse semnificații, dar una este sigură, conform analizei lui Jung: trebuie să acceptăm copilul ca parte a personalității noastre. Astfel devenim mai puțin calculați, mai puțin interesați de demnitatea noastră, mai puțini speriați de eșec și de moarte, mai puțin fascinați de putere și de succes. Cu mai multă energie puer eternic vom fi mai dispuși să facem saltul în necunoscut. Doar atunci devine posibilă credința și urmarea lui Isus.

Mentalitatea de astăzi, mai mult chiar decât mentalitatea iudaică a discipolilor, favorizează puternic energia senex. Asemenea discipolilor, suntem atrași de succes, măsurându-ni-l prin comparație cu succesul altora. Isus ne invită astăzi să facem spațiu în noi pentru energia copiilor, să ne molipsim de încrederea lor, de râsul lor, de cooperarea pe care o practică ei. Fie că avem nouă sau nouăzeci de ani, fie că suntem primii sau ultimii născuți, ori singurul copil în familie, mesajul lui Isus ne provoacă să fim mereu tineri cu inima. Acesta este singurul mod prin care ne putem alătura fiilor și fiicelor mai mici din Biblie, cărora le aparține Împărăția lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Iulian Ianut
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 24 septembrie 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Isus străbătea Galileea împreună cu ucenicii săi și nu voia să afle nimeni, căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: “Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia”. Însă ucenicii n-au înțeles aceste cuvinte și le era frică să-l întrebe. Ei au sosit la Cafarnaum și, ajunși acasă, Isus i-a întrebat: “Despre ce ați discutat pe drum?” Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții, voind să știe care dintre ei era cel mai mare. După ce s-a așezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: “Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor”. Luând atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi, strângându-l în brațe, le-a spus: “Cine primește în numele meu un copil ca acesta, pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe cel care m-a trimis”. (Mc 9,30-37)

Episodul evanghelic intitulat “a doua vestire a Pătimirilor” (Mc 9,30-37) este urmat de un dialog al lui Isus cu ucenicii săi care, de altfel, devin Cei Doisprezece (9,35). În strânsă legătură cu anunțul Pătimirii, dialogul se axează pe modul de viață creștină care nu va fi altceva decât o urmare a Servitorului suferind (Fiul omului dat în mâinile oamenilor). În mod indirect Isus se va identifica cu acest Servitor care își dă viața arătând în felul acesta adevărata cale a “măreției”, aceea de a sluji (v. 10,45).

În centrul învățăturii lui Isus se află fraza: Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor. O astfel de învățătură care se prezintă ca răspuns la întrebarea “cine este cel mai mare”, iar cel mai mare este, pentru Isus, acela care în societate (în Biserică), prin importanța pe care și-o dă și prin categoriile de persoane cărora este dispus să slujească, ocupă ultimul loc. Dacă Isus dă, în acest sens, exemplul unui copil, el o face tocmai pentru că în societatea timpului său copilul se bucura de foarte puțină atenție din partea adulților, ocupând pe scara socială rangul cel mai de jos, echivalentul sclavilor. Prin urmare, a fi slujitorul tuturor înseamnă să primești cu dragoste pe aceia pe care societatea îi neglijează. Or, această primire implică o răsturnare a valorilor stabilite și “acceptate” de societate; ea se înfăptuiește “în numele lui Isus”, în persoana sa. În felul acesta se stabilește un raport destul de complex: mai întâi, Isus este cel care primește (și slujește) pentru ca mai apoi el devine cel primit în persoana copilului, căci copilul îl reprezintă și, primind copilul, este primit el însuși și împreună cu el Cel care l-a trimis. Cu alte cuvinte, accentul este pus pe măreția eminentă a celui mai mic: cel pe care eu îl primesc, primiți-l și voi în numele meu; și, primindu-l, de fapt voi mă primiți pe mine…

După cum se poate vedea, învățătura exprimată de Isus în evanghelia sfântului Marcu nu este moralizatoare (ca la sfântul Matei); este mai curând o revelație a eminentei demnități a “celui mic” și a măreție “servitorului” (și ceva mai târziu, a eminentei demnități a ucenicului, a celui mic care crede… 9,42).

Această răsturnare de valori pe care o afirmă în cuvinte și o dovedește în fapte, Isus ne-o propune ca regulă fundamentală de viață creștină atât în societate cât și în Biserică. Orice altă logică este generatoare de tensiuni aducătoare de suferințe fără număr.

 

* * *

 

Cine primește pe unul dintre acești copii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Reiau una dintre ideile duminicii trecute (a XXIV-a): «Dacă spre a mărturisi mesianitatea lui Isus a fost necesară inspirația și descoperirea din partea Tatălui (făcută lui Petru care a declarat: Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16, 17), mult mai greu a fost drumul credinței prin care să se accepte scandalul Crucii. Acestei acțiuni de educare și purificare a credinței ucenicilor săi Isus s-a dedicat aproape exclusiv pe toată perioada predicării Evangheliei timp de trei ani».

Isus i-a pregătit să accepte credința în dumnezeirea sa, să o proclame în lume și prin comportamentul lor să pună la temelia Bisericii, a noii comunități bazate pe credință, speranță și iubire, o lege nouă, total diferită de legile sociale, slujirea până la disponibilitatea totală în a-și oferi și viața pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Drumul a fost greu, în principal din trei motive: 1) acceptarea credinței înseamnă și acceptarea crucii, persecuției din partea celor fără de credință; dovadă stă istoria lumii cuprinsă în prima lectură; 2) slujire înseamnă detașare de sine – să se lepede de sine – de conceptele personale și mai ales de patimi; și 3) schimbarea mentalității față de ideile mesianice ale timpului.

Acceptarea credinței înseamnă cruce: suferință, persecuție, lipsă de toleranță.

Nelegiuiții și drepții care se confruntă în prima lectură (Înț 2, 17-20) corespund unor oameni reali. Cei drepți sunt credincioșii iahviști care au trăit în Alexandria (Egipt) în secolul I î.C. (și nu numai ei), înconjurați de păgâni și mai ales de evreii căzuți în indiferentism religios, aproape ateizați. Aceștia din urmă, mai ales, se simt lezați în onoarea lor bazată pe tradițiile strămoșești, considerându-se moștenitori de drept ai religiei mozaice. Pentru a-i determina pe cei drepți să trăiască conform civilizației egiptene permisive din punct de vedere moral, le aduc învinuiri și acuze vrednice de moarte, anume: «Dezaprobă comportarea noastră civilizată și ne aruncă în față vinovăția că nu trăim ca ei; se mândresc în a avea cunoașterea lui Dumnezeu, iar noi trecem drept ignoranți; prezența lor constituie pentru noi o dojană continuă; duc o viață diferită și ne pun în umbră din punct de vedere social; ne consideră drept bastarzi și necurați, fiindcă trăim după felul egiptenilor și stau departe de noi.» (cf. CBL p. 502). Acești nelegiuiți vor să spună: «Se pretind credincioși? Și noi suntem credincioși și în numele credinței îi vom pune la încercare, îi vom supune chinurilor și morții și vom vedea ce se va alege de credința lor! Ii va salva Dumnezeu?.. Cu atât mai bine: se vor convinge de încrederea noastră în Dumnezeu, căruia i-am cerut să adeverească dacă aceștia sunt ai lui sau nu».

De fapt, episodul nu spune nimic nou: istoria celor nelegiuiți a început cu Cain care l-a ucis pe fratele său Abel, fiindcă Dumnezeu l-a privit cu îndurare și i-a primit jertfa, iar la cea a lui Cain nu s-a uitat (Gen 4, 4-5); noutatea stă în aceea că ne cere nouă să ne precizăm de partea cui suntem. Dacă nu suntem nici de partea lui Abel și nici a lui Cain, atunci suntem de partea eului propriu și acesta este mai periculos decât toate fiindcă aduce dezbinare chiar și între cei nelegiuiți. Pentru aceasta îl combate sf. Iacob cu atâta vehemență în lectura a II-a (3, 16-4, 3).

Un principiu universal admis de filozofia-morală a epocii era că motivul cel mai profund al conflictelor, războaielor și certurilor provine din dorința dezordonată a psihicului și din agresivitatea pasiunilor din trup. Deci dintr-un egoism total. Sf. Iacob spune același lucru, dar cu alte cuvinte: «Unde domnește eul propriu, acolo lipsește iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, acolo lipsește și siguranța vieții. După cum omul – stăpânit de patimile sale și de dorințele dezordonate – nu poate suporta un alt om (pe aproapele) fiindcă posedă ceea ce el nu are, însă vrea să aibă, dar nu primește fiindcă nu știe să se roage, de aceea se umple de invidie și gelozie care îl duc la ruină spirituală și chiar materială, fiindcă ruina este un răspuns pe care îl dă Dumnezeu celui ce se încrede în sine și vrea să-l reducă la nimicul propriu».

Adevăratul creștin știe foarte bine că izvorul oricărui dar este Dumnezeu și că, prin urmare, calea spre a-l primi este rugăciunea smerită care face loc darului prin golirea de sine. Să ne amintim de farizeul și vameșul de la templu! Cel plin de sine nu pornește spre Dumnezeu pe calea smereniei, el este împărțit și inima lui nu aparține total lui Dumnezeu; când îl roagă, nu-i unit cu Dumnezeu, dar cu sine și cu poftele sale… pe când Înțelepciunea este plină de milă și bogată în fapte bune. (cf. CBL p. 1832).

Isus a voit ca ucenicii săi să fie plini de înțelepciune, goliți de egoismul propriu, adică lepădați de sine, să fie plini de milă și bogați în fapte bune, ca propovăduirea lor: Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu să se bucure de credibilitate.

În definitiv, ce înțelepciune urmărea Isus să le dea ucenicilor săi când le-a spus că Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor și ei îl vor ucide? (Mc 9, 29-36). În nici un caz faptul că acela care iubește suferința, crucea și moartea este un înțelept, ci el, Înțelepciunea divină a ales în mod liber, conștient și responsabil în fața Tatălui mișcat de Duhul Sfânt, să se golească de sine – a luat chip de rob (Fil 2, 7) – apoi s-a golit și de chipul robului prin moarte – s-a smerit pe sine până la moartea pe cruce (id.v.8) din iubire față de cei păcătoși, față de noi, față de întreaga lume și întreaga creațiune. În alegerea liberă, conștientă și responsabilă stă toată măreția lui Isus, fiindcă numai această golire îi putea aduce Învierea. Suferința, crucea și moartea n-au nici o valoare în sine fără iubirea care singură poate mântui. Isus cerea ucenicilor săi să cunoască măreția iubirii din care decurge înțelepciunea alegerii oricărei suferințe, chiar și a morții, numai să se dobândească învierea și fericirea de a fi veșnic cu Dumnezeu-Iubire.

Ucenicii sunt încă incapabili de a înțelege alegerea lui Isus. De fapt nici n-ar fi putut înțelege, fiindcă actul prin care Cuvântul lui Dumnezeu a ales întruparea cu toate consecințele ei pentru mântuirea noastră este mare cât dumnezeirea sa și nu încape în calapoadele rațiunii omenești, ci trebuie crezut. Ca să crezi nu-i lucru ușor, dar ca să mai ai și înțelepciunea credinței este un «dar al Duhului Sfânt». Isus i-a pregătit să primească acest dar, când le-a spus: Când va veni acela, Duhul Adevărului, vă va învăța pe voi tot adevărul (In 16, 13). Deocamdată teama le întuneca mintea, de aceea nici nu mai îndrăzneau să ceară vreo explicație. Faptul de a fi dorit ceea ce nu le aparține și de a se fi certat pentru pielea ursului din pădure – pentru primul loc din Împărăția lui Cristos pe care nici nu știau cum arată -; faptul de fi plini de sine, de a fi plini de conceptele mesianice triumfaliste care erau la ordinea zilei – că Mesia va apare pe norii cerului spre a pune pe fugă pe dușmani și va face din Israel o împărăție puternică și dominatoare peste toate împărățiile lumii -; faptul că Isus contrazice total o astfel de mentalitate, îi duce la neputința de a mai raționa.

Isus nu spune că nu-i vorba de «nici o împărăție» și de «nici un prim loc», dar vrea să-i facă să știe că, în noua comunitate, primul loc va aparține aceluia care va sluji cu cea mai mare umilință din iubire. Spre a-și ilustra și mai bine învățătura, Isus ia un copil, îl strânge la piept și apoi îl pune în mijlocul lor, spunând: Cine primește unul dintre acești copii în numele meu, pe mine mă primește; cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis, adică primește Înțelepciunea Tatălui prin care se încadrează în opera răscumpărării.

Asupra copiilor nu se poate exercita o altă autoritate decât aceea de slujire și de smerenie. Isus nu impune omului supunere față de alt om, fiindcă dintre membrii comunității, acela este primul, care este chemat să slujească drept reprezentant al lui Isus și al Tatălui ceresc. Isus este în mijlocul ucenicilor săi ca unul care slujește (Lc 22, 27), spre a le fi lor Domn și Învățător (In 13, 12-15). Totul se referă în primul rând la Biserică, ea este și trebuie să fie diakonie, adică o comunitate care slujește. După cum Isus Cristos este slujitor, fiindcă salvează, tot așa Biserica, în calitatea ei de Trup mistic, de Sacrament al mântuirii, nu poate avea alt scop decât pe cel al lui Isus: de a sluji celor mici (săraci, bolnavi, marginalizați, orfani, văduve etc).

Dojenind pe unii creștini, încă nedesprinși total de viața păgână de mai înainte, sf. Iacob le spune: Nu obțineți nimic, pentru că vă rugați cu intenții rele: cereți bogății, pentru a vă satisface patimile. Noi, conștienți de misiunea noastră de membre ale Trupului mistic, având misiune de slujire, să facem primul pas și să ne rugăm cu cea mai bună intenție în armonie cu întreaga Biserică: Dumnezeule, care ai întemeiat toată legea sfântă pe iubirea față de tine și față de aproapele, dăruiește-ne ca, prin Tainele cerești, să primim ceea ce mărturisim cu pietatea credinței!, adică darul de a înțelege măreția slujirii lui Isus și a Mamei sale – icoană desăvârșită a Bisericii – care s-a declarat în planul Tatălui drept “Roaba Domnului” (Lc 1, 38) și harul de a-i urma cu iubire. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXV-a de peste an

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia

“Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor” (Mc 9,35).

După ce Isus Cristos și-a încheiat viața pământească, a lăsat apostolilor misiunea de a-i propaga învățătura de-a lungul istoriei omenirii. Această sfântă misiune a devenit datoria Bisericii, cea care a luat ființă în ziua Rusaliilor. Și iată că astăzi, în această zi a Domnului, Biserica revine, ca întotdeauna de-a lungul istoriei sale, la învățătura fundamentală pe care Isus Cristos a transmis-o umanității.

Tematica lecturilor pe care Sfânta Biserică le propune astăzi este specifică moralei creștine. Prin conținutul lor, toate lecturile fac referință la relațiile interpersonale, la aspectele de care trebuie să fie animate aceste întâlniri cu frații noștri întru Cristos.

În prima lectură, luată din Cartea Înțelepciunii, ne este prezentată o situație concretă, o situație de viață în care au fost puși iudeii din diasporă. Acest fragment vorbește despre comportamentul păcătoșilor față de cei drepți, față de cei ce respectau legea lui Dumnezeu. Acest text nu vorbește despre fapte imaginare, ci se naște dintr-o experiență reală care se verifica la Alexandria Egiptului. Chiar dacă nu erau în țara lor, iudeii nu au uitat de Dumnezeu, cel care încheiase un legământ cu ei. Prin urmare, comportamentul lor se ghida după legile pe care Iahve le dăduse poporului său. Chiar dacă nu luau atitudine expresă împotriva modului de viață a locuitorilor din Alexandria, împotriva faptelor lor prin care îl ofensau pe Dumnezeu Creatorul, iudeii, fiii lui Dumnezeu, prin viața și faptele lor se constituiau într-o judecată și o condamnare continuă pentru cei păcătoși. Și astfel, cei nelegiuiți aleg să-l persecute pe cel drept: “Să-i întindem o cursă celui drept, fiindcă ne stingherește și se împotrivește” (Înț 2,12). În acest mod, nelegiuiții încercau să găsească o acoperire morală pentru faptele lor. Pentru că, dacă, spun ei, cel drept este fiul lui Dumnezeu, Acesta îl va salva de la moartea infamă care îi este pregătită. Iar dacă cel drept nu va fi salvat, înseamnă că nu comportamentul lui trebuie să fie normă de viață, ceea ce ar fi acoperit faptele rele ale nelegiuiților. Acest pasaj din Cartea Înțelepciunii este considerat corespondentul perfect al vieții lui Isus Cristos, Dreptul lui Dumnezeu. Isus va prelua condiția celui drept și o va duce la împlinire. Pentru a ni se manifesta ca Dumnezeu Salvator, Cristos alege calea ascultării, ascultare până la moartea pe cruce. Și Isus, asemeni celui drept, înainte de pierderea vieții, este marginalizat, contestat și învăluit de singurătate. Dar Dumnezeu nu rămâne nepăsător: morții celui drept El îi răspunde într-un mod minunat, prin învierea Fiului său. Așadar, sfârșitul celor drepți nu este moartea, ci după moarte strălucește învierea.

Continuând ideea primei lecturi, psalmistul vorbește despre pericolul de care este amenințat. Acest pericol naște rugăciunea sa către Dumnezeu, a cărui bunătate și dreptate îi sunt cunoscute: “Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este ocrotitorul vieții mele” (Ps 53,6). Apărat de Acesta, cel drept îi poate privi pe cei răi în față, glorificând numele Domnului, care este bun.

După ce prima lectură și psalmul responsorial au prezentat atitudinea dreptului din Vechiul Testament, într-o continuitate logică, în fragmentul din Evanghelia după sfântul Marcu, Isus proclamă pentru a doua oară Misterul Pascal, Patima și Moartea sa, neînțelese încă de apostoli, pentru ca apoi să se concentreze asupra autenticei demnități a ucenicului. Isus, traversând Galileea în drum spre Ierusalim, le spune din nou apostolilor despre ceea ce avea să se întâmple la Ierusalim. Dar, cu toate că apostolii erau cei care îl însoțiseră trei ani de zile, nici ei nu au capacitatea să înțeleagă acest fapt. La aceasta stă dovadă natura discuției pe care au avut-o până ce au ajuns la Cafarnaum. Apostolii vorbesc între ei cine va fi primul în împărăția pe care Cristos o va inaugura, și cum vor fi împărțite celelalte “posturi”. Și aceasta pentru că ei așteptau, ca mulți alții dintre concetățenii lor, o împărăție terestră care să-i scoată de sub dominația romană.

Intervenția lui Isus îi lovește pe apostoli în vanitatea lor: cine vrea să fie primul să fie ultimul și servitorul tuturor. Și Isus însuși dă exemplu în această privință. Prin întreaga sa viață, El se face toate tuturor. Acest act de dăruire totală în slujirea celorlalți, care poate costa viața, constituie demnitatea proprie ucenicului, demnitatea creștinului. Demnitatea lui nu constă în puterea lumii, ci este puterea de a primi un copil, acea ființă neajutorată pe care Isus, în acest fragment, o asimilează tuturor persoanelor, în special celor neajutorați și uitați de societate. Prin faptul că Isus pune în mijloc un copil, simbolul tuturor săracilor, văduvelor, orfanilor, a celor fără apărare, El dă o dublă învățătură: discipolii săi trebuie, în primul rând, să slujească acestora, iar apoi, discipolii trebuie să intre în lume cu nevinovăția și candoarea acestor copii, în spiritul celui venit să servească. Această învățătură și-a însușit-o în mod deosebit Biserica, și, după cum spune Conciliul al II-lea din Vatican în Constituția dogmatică despre Biserică, “păstorii Bisericii, urmând exemplul Domnului, trebuie să-și slujească unii altora și celorlalți credincioși” (Lumen gentium 32). Dar această datorie nu le revine doar păstorilor, ci tuturor discipolilor.

Acest mod de a practica autoritatea creștină constituie o adevărată cruce pentru discipoli. Dar este vorba de o cruce fecundă, care naște pace, pietate, iubire, o cruce care conduce la Paște și la bucurie. Astfel, în scrisoarea sa, sfântul Iacob prezintă tocmai aceste fructe ale înțelepciunii celui drept, în contradicție cu înțelepciunea lumească ce duce la dezordine. Rezolvarea acestor dezordini nu poate surveni decât dacă se va ține cont de exemplul dat de Cristos. Credința discipolilor ar fi moartă dacă nu ar avea ca rezultat faptele bune.

Pentru a exemplifica adevărata atitudine a discipolului, vom relata un episod din viața sfântului Filip Neri. Pe la anul 1600, pe o colină din jurul Romei, unde trăia acesta, era o maică superioară despre care se spunea că este sfântă. Filip Neri a fost trimis de Sfântul Părinte spre a verifica autenticitatea virtuților ei. Pornit pe o vreme foarte urâtă, Filip Neri a ajuns la poarta mănăstirii ud leoarcă și murdar de noroi. Maica superioară, auzind de numele vizitatorului, ieși personal să-l primească. Dorind să intre așa cum era, încălțat, superioara s-a simțit jignită și nu l-a primit fără a se descălța. Văzând aceasta, Filip Neri a făcut cale întoarsă, pentru că își făcuse deja o părere despre acea persoană.

Imitarea lui Cristos, care este principala datorie a creștinului, nu trebuie să se limiteze doar la a-i învăța pe alții, ci, în primul rând, trebuie să imităm slujirea lui. În această societate, în contextul actual, învățătura pe care Cristos ne-o transmite prin lecturile de azi este mai actuală ca niciodată. Problema este ca noi să ascultăm glasul Domnului și să răspundem la chemarea lui. Trebuie să încercăm, noi, ca și creștini, să implementăm aceste valori în mijlocul societății, al acelora cu care trăim, la locul de muncă și acolo unde ne aflăm. Dacă primii vom fi mereu doar noi, nu-i vom putea vedea pe ceilalți, cei ce sunt în spatele nostru. Așadar, să-i cerem Domnului harul ca în lumea de astăzi să putem avea ochii curați ca ai copiilor pentru a-l putea vedea pe celălalt, pe cel de lângă noi.

Adrian Bârsan

 

* * *

 

Duminica a XXV-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Eram copil și era război. Într-o zi, femeile așteptau la rând la unica fântână din sătuc pentru a scoate apă. Deodată, a sosit o camionetă germană. Coboară doi soldați în uniformă. Femeile, speriate, s-au mișcat. Dar acei soldați, cu o prezență amabilă și cu o gamelă, se așază la rând, ultimii.

A fost un gest atât de amabil încât mi-l amintesc încă de parcă ar fi fost ieri.

2. Tema

Isus alege ultimul loc. Cel care vrea să stea cu el alege să slujească. Isus îi iubește pe cei mici; îi iubește pe copii!

3. Mesajul zilei

În concursuri, la școală sau la joacă, sigur că nu este un mediu propice obținerii ultimului loc; ultimul loc nu este invidiat de nimeni.

Isus alege ultimul loc.

- În viață, Isus face ca păstorul cu turma sa, ia în brațe mielușeii cei mai slabi, ca să nu rămână în urmă.

- Isus nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji, dându-și viața pentru mântuirea tuturor.

- Cu o seară înainte de a muri, a vrut să îi facă pe ucenicii săi să înțeleagă aceasta prin gestul care ne surprinde încă: le-a spălat picioarele, așa cum făceau cândva slujitorii cu stăpânii lor.

- Învățătura lui Isus pentru apostolii săi, care se ceartă deseori pentru a avea primele locuri, este: “Dacă vrea cineva să fie primul, să fie ultimul, slujitorul tuturor”.

- A sluji înseamnă a-l iubi pe aproapele până la sacrificiu, a-l iubi cu adevărat.

Cel care vrea să îl urmeze pe Isus trebuie să aleagă ultimul loc.

- Știți de ce sunt certuri în casă, la școală, la joacă și în viață? Știți de ce sunt războaie? Pentru că toți aleargă, dând din coate, pentru a prinde primele locuri…; așa cum este și printre cei mici, la fel este și printre cei mari…, în politică, la muncă, în raporturile sociale. În felul acesta nu este imitat Isus, nu suntem creștini!

- Ascultați ce scria un episcop: “Cât timp vom fi miei, vom învinge și, chiar dacă vom fi înconjurați de lupi numeroși, vom reuși să îi învingem. Dar dacă vom deveni lupi, vom fi învinși, pentru că Păstorul cel Bun nu ne va ocroti” (sfântul Ioan Gură de Aur).

- Cu Isus, cel care vrea cu orice preț să învingă, pierde; cel care știe să piardă din iubire este într-adevăr victorios, așa cum este Cristos cel înviat. Care este adevărata victorie? Cea obținută din iubire.

Isus îi iubește pe cei din urmă; Isus îi iubește pe copii.

- În fiecare clasă este cineva ultimul… Întotdeauna este cineva ales ultimul la joacă… Întotdeauna este un copil care este considerat ca “bun de nimic”. Și mai sunt și copii cu handicap!

- Copilul, în timpul lui Isus și chiar și astăzi, este ființa cea mai slabă, incapabilă să trăiască singură, nefiind apt pentru muncă… Mulți copii sunt uciși, loviți, bruscați, abandonați. Dar Isus îi ține de mână! Dar Isus îi pune primii în împărăția sa, pentru că privește la inima lor.

- În Biserică, copiii au aceleași drepturi cu cei mari, pentru că sunt copiii lui Dumnezeu ca și cei mari!

4. Exemple

a) Se povestește că, într-o zi, un diavol i-a apărut unui sfânt care se pregătea să se roage în deșert. Era foarte furios. Avea chiar un bici. I-a spus:

- Tot ce faci tu pot face și eu. Tu postești, iar eu nu mănânc niciodată; tu ești spiritual, eu sunt spirit pur; tu faci minuni, și eu…

Atunci sfântul l-a întrebat pe diavol:

- Atunci de ce nu ești fericit ca și mine?

- Pentru că tu poți face ceva, răspunse ispititorul, ce nu pot face eu!

- Ce?

- Să mă umilești, să îi slujești pe ceilalți! a răspuns până la urmă mânios. Apoi a dispărut.

b) Pr. Gauthier, preot muncitor, povestește experiența lui de muncă și sărăcie la Nazaret. Este în aceeași echipă cu Abu Said, un muncitor arab. Într-o zi, acesta l-a întrebat:

- De ce faci aceasta? Ai o soție, copii?

- Nu, a răspuns preotul.

- Ai poate o mamă în vârstă.

- Da. Trăiește cu frații mei și cu surorile în Franța.

- Atunci, continuă Abu Said, de ce o faci? Eu o fac pentru soția mea și pentru copiii mei, dar tu, Abuna, de ce?

Și iată că preotul, trebuia să mărturisească în două cuvinte secretul chemării sale:

- Din iubire față de Isus, din prietenie față de tine.

Abu Said i-a zâmbit cu un aer de înțelegere, i-a oferit o țigară și a căutat blocul de piatră cel mai ușor pe care să îl pună pe umerii prietenului.

c) Sfat practic

Deveniți prieteni ai celor care sunt considerați “ultimii”.

 

* * *

 

Duminica a 25-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: Predici.cnet.ro

TEXTUL BIBLIC: Marcu 9,30-37

Isus vorbește încă — dată despre moartea sa

30 Isus străbătea Galileea, împreună cu ucenicii săi și nu voia să afle nimeni, 31 căci dorea să-i instruiască pe ucenicii săi. El le spunea: «Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și ei îl vor ucide, dar la trei zile după moartea lui va învia».

32 Însă ucenicii n-au înțeles aceste cuvinte și le era frică să-l întrebe.

Cine este cel mai mare?

33 Ei au sosit la Cafarnaum și, ajunși acasă, Isus i-a întrebat: «Despre ce ați discutat pe drum?».

34 Ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții, voind să știe, care dintre ei era cel mai mare.

35 După ce s-a așezat, Isus i-a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: «Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor».

36 Luând atunci un copil, l-a pus în mijlocul lor. Apoi strângându-l în brațe, le-a spus:

37 «Cine primește în numele meu un copil ca acesta pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe cel care m-a trimis».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Textul din această duminică are două părți bine diferențiate. Prima este a doua vestire a morții lui Isus făcută de însuși Domnul. A doua parte este — reflecție care este provocată cu privire la cine este cel mai mare.

După vindecarea epilepticului, Isus și ucenicii săi continuă drumul lor prin Galileea. El vrea să dedice timp special pentru a-i instrui pe ucenicii săi. Această învățătură se concentrează în ceea ce am meditat deja în textul de săptămâna trecută: Isus va fi dat în mâinile conducătorilor poporului care îl vor ucide, însă a treia zi va învia. Ceea ce spune Isus este foarte profund și puternic în natura sa umană. Cu toate acestea ucenicii nu ajung să înțeleagă ceea ce Domnul intenționează să le comunice. Nu înțeleg și nu au curajul să pună întrebări. Însă ceea ce este cel mai dramatic e că ei se află în altă sintonie față de ceea ce le spune Isus. Aceasta este a doua parte a relatării noastre.

Când ajung la Cafarnaum, Isus îi întreabă despre ce vorbeau pe drum. Rușinea îi cuprinde așa încât ei nu pot răspunde nimic, dat fiind faptul că preocuparea lor era să știe cine este cel mai mare. Chiar în momentul în care Domnul își deschide inima și le spune ce va pătimi, ei își dispută gradul de importanță… Realmente este patetic…

Însă Isus nu se descurajează, se așează ca să învețe din nou, îi cheamă pe cei doisprezece și le spune că dacă vrea cineva să fie cel mai mare trebuie să învețe să ocupe ultimul loc, devenind slujitorul tuturor. Pentru a ratifica învățătura sa despre slujire, el realizează un semn. Aduce un copil în fața lor și le spune că dacă primesc un copil îl primesc pe El și că dacă-l primesc pe El îl primesc pe Dumnezeu Tatăl care l-a trimis. Copilul este absolut dependent de părinții săi. Acesta este modelul de măreție: a fi absolut dependent de Tatăl Veșnic din ceruri. Isus le “demontează” modul lor de a pune lucrurile pentru ca să înceteze să vorbească și să discute despre probleme secundare și să se concentreze asupra a ceea ce este realmente important.”Copilul” devine modelul de “măreție”, cel mic îl interoghează pe cel care vrea să fie “mare” după criteriile lumii. Va trebui ca ucenicii să învețe mult de la Învățătorul lor pentru ca să fie la înălțimea misiunii pe care însuși Domnul le— va încredința.

Pentru a ține cont: În unele grupuri din iudaismul din perioada lui Isus copiii erau considerați un pic “nevrednici” pentru că nu știau “să citească și să cunoască” legea, și în mod constant — încălcau. Mai ales cât privește problemele de curăție rituală: nu se spălau atunci când trebuia, atingeau lucruri considerate “necurate”. Este semnificativ și “revoluționar” faptul că în textul nostru Isus “îl ia în brațele sale” și-l arată ca element esențial pentru a fi realmente mare.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 17,22-23; Mt 18,1-5; Lc 9,43-48; Mt 10,40; Sal 8,2; Pr 22,6.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicționar biblic cuvântul “Copil”.

Întrebări pentru lectură

- Unde merge Isus?

- Cu cine merge El din nou?

- Ce face El pe drum?

- Sunt cu multe persoane? Pentru ce?

- Ce îi învață Isus pe ucenicii săi?

- Înțeleg ucenicii învățătura lui Isus? Îl întreabă pe Domnul cu privire la lucrurile pe care nu le înțeleg?

- Unde ajung ei până la urmă?

- Ce îi întreabă Isus?

- Pentru ce nu răspund la întrebarea lui Isus? Pentru ce le este “rușine” să vorbească?

- Ce face după aceea Isus?

- Care este conținutul învățăturii sale?

- Care trebuie să fie atitudinea celui care vrea să fie “mai mare”?

- Ce face Domnul? Pe cine cheamă și-l pune în centrul scenei?

- Ce le spune Isus la sfârșit?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Îl las pe Isus să meargă împreună cu mine? Îl însoțesc în drumul lui și mă las condus de El pe drumurile mele?

- Mă “retrag” cu Isus singur pentru ca El să mă învețe Cuvântul său?

- Mă simt privilegiat că sunt ucenicul său știind că întotdeauna îmi dedică un timp special pentru a mă asculta și a mă învăța?

- Ce mă învață Isus astăzi? Ce-mi poate spune în mod deosebit în funcție de situațiile de viață prin care trec?

- Cum accept asta că “Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor și ei îl vor ucide”?

- Integrez în viața mea realitatea că mântuirea trece prin moartea lui Isus pe cruce și prin înviere?

- Înțeleg pentru viața mea că pentru a ajunge la înviere trebuie să trec prin cruce și moarte?

- Înțeleg cu greu planurile lui Dumnezeu pentru viața mea?

- Accept voința lui Dumnezeu? În ce aspecte îmi este mai ușor și în care îmi este mai greu?

- Despre ce lucruri “vorbesc” pe drumul vieții cu rudele mele și cu prietenii mei? Care sunt preocupările care acaparează mai mult gândurile și conversațiile mele?

- Am în mintea mea preocupări mai secundare sau inutile?

- Sunt preocupat pentru cine este “cel mai mare”, adică cine se evidențiază mai mult sau este mai valoros în familia mea, în grupul meu și în ambientul meu?

- Această preocupare de a vedea mereu cine este cel mai mare: mă duce la situații de invidie, conflicte și competiții necorespunzătoare?

- Ce impact au asupra mea astăzi cuvintele Domnului: “Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor”?

- Îl las pe Isus să mă instruiască în drumul umilinței corecte?

- Ce implicații are pentru mine faptul de a fi “slujitorul” fraților mei?

- Vreau să am în mod serios — “inimă de copil” pentru a mă încredința mereu în brațele puternice și sigure ale Tatălui Veșnic din ceruri?

- Îl accept pe Isus ca Trimis al Tatălui care vine în viața mea pentru a-mi da mântuirea?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Ultima parte a textului ne invită să căutăm locul din urmă. Adică, nici mai mult nici mai puțin decât “umilința”. De aceea propunem pentru rugăciune folosirea unei fraze-definiții a umilinței pe care ne— dăruiește sfânta Tereza de Avila (1515-1582, călugăriță și mistică spaniolă). Ea spune:

“Umilința înseamnă a merge în adevăr”.

Să reținem această descriere concisă și clară a umilinței pentru a ne putea ruga cu textul. Umilința autentică nu înseamnă “a tace și a ne ascunde” ci are de-a face cu acest “a merge în adevăr”.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a contempla întregul mister al revelației lui Dumnezeu în textul din această duminică, propunem să se ia versetul 3 din Psalmul 8 care ne face să intrăm în dinamica reflecției de a deveni asemenea copiilor:

3 Din gura copiilor și a pruncilor

ți-ai pregătit laudă împotriva vrăjmașilor tăi,

ca să nimicești pe cel răzvrătit și pe dușman.

Vedem ce contrast există între realitatea “copiilor” și a “pruncilor” și “cel răzvrătit și dușman”.

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Caută în manieră concretă și punctuală posibilitatea de a trăi vreun tip de slujire față de frați. Poate să fie ceva “nou” sau, cu atât mai bine, să realizeze asta în propriul ambient de viață. Fă asta în tăcere și cu bucurie interioară…

Propunere comunitară

- Dialogați în grupul vostru de tineri cu aceste fraze despre umilință. Ce părere aveți despre fiecare dintre ele? În ce anume sunteți de acord și în ce anume uneori nu sunteți de acord? Cunoașteți alte fraze sau “definiții” despre umilință?

Umili sunt aceia care recunosc că pentru toți este comun adevărul (Sf. Augustin).

Când nu există umilință, persoanele se degradează (Agatha Christie).

Râurile mai adânci sunt întotdeauna cele mai tăcute (Quint– Curcio).

Orgoliul dezbină omenirea, umilința — unește (J. B. Lacordaire).

Cu cât suntem mai mari în umilință, cu atât suntem mai aproape de măreție (R. Tagore).

 

* * *

 

Încă fermi pe acea cale

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Proclamația celui necredincios

Capitolul 2 din cartea Înțelepciunii conține “marele manifest al celui nelegiuit”. Un fel de proclamație articulată pe aceste puncte: negarea vieții de dincolo; exaltarea plăcerii; refuzarea educației tradiționale; persecuția în privința celui “drept”. Este ceva mai mult decât un “imn către bucurie” pus în gura celui care “se bucură ca un nebun” (G. Scarpat). Vă apare o filozofie a vieții, și chiar o teologie a istoriei, care se confruntă cu cea opusă, întrupată de cel credincios.

Ar fi oportun să ținem prezent că întreg discursul este dezvoltat de un alexandrin de origine iudeu, care a schimbat morala părinților cu cea epicuriană, de viță grasă. Și avertizându-ne, sub crusta nepăsării, golul, se regăsește dezamăgit, sceptic, exacerbat. De aceea transfugul va masca decepția proprie polemizând aspru împotriva propriilor ex coreligionari, contestându-le valorile pe care continuă să se bazeze viața lor, negând orice valoare a legii lui Dumnezeu.

Ca și cum le-ar spune: “Este inutil, totul se va termina în nimic chiar și pentru voi, nici un Dumnezeu nu vă va salva”.

Avem o atitudine sub semnul aroganței, lipsei de prejudecată, insolenței, și chiar a violenței. Cel care a întors spatele față de legea Domnului, a lichidat conștiința, se arată disprețuitor în privința acelor ființe “inutile” care se încăpățânează să le respecte. Le acoperă cu derâdere, folosește sarcasmul împotriva așa ziselor “jocuri mângâietoare” ale religiei. Cel nelegiuit nu ezită să recurgă la forță pentru a se elibera de acea prezență insuportabilă, să sufoce acel glas (glasul, neliniștitor, al săracului rămas fidel) care îi aruncă în față toate încălcările, și face să dispară din vederea sa acel nebun, cel fixat care nu se resemnează a trăi ca toți.

Chiar dacă cel slab nu-i opune rezistență, și răspunde la violența prigonitoare cu blândețe, ciocnirea între cele două căi apare evidentă. Și chiar blândețea senină a celui drept se termină cu exasperarea antagonistului său, care devine mereu mai puternic și acoperă cu batjocuri pe cel slab.

“Dacă cel drept crede că este fiul lui Dumnezeu, înseamnă înainte de toate că are deplină încredere că este în toate situațiile salvat. Cel nelegiuit cunoaște această siguranță și tărie morală și își bate joc de ele, făcându-l cutezător în situațiile care îl văd în mod provizoriu învingător; el îl disprețuiește pe cel drept, ca și cum ar sfida pe cel care se încrede și care promite o asistență inepuizabilă” (G. Scarpat).

Scandalul diversității

Aș vrea să comunic: Frumoase timpuri acelea în care mărturia unui om drept punea în încurcătură, era incomodă, element de destabilizare. Și cel nelegiuit alerga la adăpost, reacționa violent, se confrunta, sfida, punea la încercare, pentru că se simțea “mustrat” de o conduită ireproșabilă. Astăzi nu se recurge aproape deloc la persecuția fizică, nici la cea morală a disprețului. Persoana celui drept este pur și simplu ignorată. Omul străzii nu mai observă nici o necesitate de a face proclamații, nici cu atât mai puțin de a motiva atitudinile proprii, alegerile proprii (care, adesea, sunt ale ne-alegerilor).

Nici un pariu asupra faptului că Dumnezeu “dă ajutor” sau nu. Nu se recurge nici la ironia, care presupune inteligența. Astăzi totul este banalizat, orice diferență este aplatizată. Linia de trecere de la un câmp la altul a fost practic ștearsă (ne găsim pe un câmp dușman fără să fi trebuit să facem nici un pas). Tradițiile părinților sunt recuperate numai la nivel de folklor. Întrebările mari asupra vieții sunt total absente din discursuri. Cel drept – sau și numai persoana normală – nu are nevoie să se apere, să se justifice, din moment ce este neglijată, considerată inofensivă, nici unul nu-l observă.

Valorile pe care le poartă nu sunt deloc luate în considerație, nu mai un curs legal. Blândețea, afabilitatea, docilitatea? Toate lucruri imposibile pentru lumea modernă. Să fie clar. Eu nu mă plâng de ciocnirea frontală între grupările opuse bine definite, nu am nostalgia timpurilor trecute când se bătea din palme. Ne lipsește altceva. Totuși îndrăznesc să sper ca cel credincios să se întoarcă să fie element de deranj și stilul său de viață să apară iritant pentru un anumit tip de societate. În sfârșit, între persecuție și omologare, între marginalizare și integrare, între dispreț și indiferență, este la mijloc scandalul diversității.

Unde punem diversitatea?

Da. Dar există această diversitate? Și unde o așezăm? Este prea ușor să cedăm victimismului, să recităm jaculatoriile complotului urzit împotriva noastră (echivalentul “uneltirilor” întinse celui drept de care vorbește Înțelepciunea, numai că “cursele”, în lumea actuală, ar fi acelea ale presei laiciste și cele asemănătoare). Este prea ușor să ne certăm pentru că suntem discriminați în baza prejudiciilor care se continuă cu privire la noi, și care nu ar găsi nici o confruntare în realitate.

Să încercăm să inversăm termenii problemei: ne combat (sau ne ignoră) pentru că suntem diferiți, sau pentru că vrem să fim egali cu ei? Suntem în fața unei crize de respingere – care ar fi pentru noi un certificat de autenticitate – sau nu mai degrabă un proces de asimilare (cu câteva dificultăți de… digestie, care însă este mereu aplanată cu remediile oportune)?

Să luăm, ca exemplu, trei câmpuri.

1 – Banul. Unde este diferența dintre noi și “ei”? Putem să spunem că suntem imuni da această contagiune, că nu observăm fascinația perversă, că nu practicăm un anumit cult – nici prea secret, chiar dacă îmbrăcăm odăjdii de slujire a lui Dumnezeu – față de idolul căruia, în cuvinte, îi atribuim trăsături demonice?

2. Etica socială. Onestitatea, sinceritatea, coerența, preocuparea de binele comun, transparența în administrație, toleranța, sunt de-a dreptul virtuțile care disting pe cei care se profesează creștini de cei care nu au suportul credinței?

3 – Limbajul. Cel drept se caracteriza prin refuzul de a se pune pe același plan cu adversarul, alegerea slăbiciunii pentru a da de rușine forța (1 Cor 1, 27), suportarea senină, determinarea de a învinge răul cu binele (Rm 12,21).

Astăzi se tinde să se combată cu arme egale. La polemica disprețuitoare se replică cu o polemică și mai disprețuitoare. La violența verbală se răspunde cu tot atâta violență. La sectarism se contrapune sectarismul, la prejudecată prejudecata, la fanatism fanatismul. Se întâmplă chiar să se condamne fără apel tezele dintr-o carte și să fie demonizat autorul său, înainte chiar de a o citi (nici nu se putea face, din moment ce volumul în cauză nu văzuse încă lumina vitrinelor: s-a întâmplat și aceasta într-un loc numit Italia, și nefericirea zgomotoasă a atins pe un “drept” titrat și predicator).

“Fiul omului dat în mâinile oamenilor și ucis”? S-a întâmplat o dată, cu mult timp înainte, nu se va repeta mai mult, suntem siguri, cei necredincioși vor trebui să guste loviturile noastre de sabie… În sfârșit, dacă în cultura păgână dominantă în Alexandria Egiptului, cei necredincioși simțeau nevoia de a alcătui un program, astăzi este în schimb în teritoriul credinței se înmulțesc manifestele și declarațiile. Poate pentru că se tem că diferența nu este suficient observabilă în viața celor “drepți”. Și atunci se recurge la hârtii pentru a explica că nu suntem ca ceilalți.

Din păcate nu s-a schimbat nimic

Ar fi frumos să putem declara fals portretul pictat cu culori întunecate de Iacob. Să putem demonstra că nu mai oglindește situația comunității. Și ar fi frumos să putem răspunde Învățătorului care ne întreabă despre conținutul discuțiilor noastre (“Despre ce ați discutat pe drum?”): “Discursurile noastre priveau exclusiv probleme serioase, toate au fost concentrate pe lucruri esențiale. Nu punem niciodată problema persoanei noastre, a feței noastre, sau al prestigiului nostru. Orgoliul și amorul propriu nu ne preocupă. Nu ne interesează carierele, promovările, privilegiile, aranjamentele, superioritatea, măreții umane, onoruri, putere, întâietate, titluri, popularitate.

Nimeni nu vrea să strălucească întunecând pe ceilalți. Nimeni nu are pretenția de a se impune strivind pe concurenți. Dacă este o întrecere între noi, este cea pentru micime, ascundere, slujire, penultimul post (ultimul este mereu prea la vedere). Preocuparea pentru gloria lui Dumnezeu și dificultățile concrete ale oamenilor sunt deasupra intereselor noastre personale și ale disputelor noastre meschine. Avem la inimă numai Evanghelia ta, de acum. Tot restul l-am lăsat la spate, pentru că este incompatibil cu calea pe care Tu ne-ai trasat-o”.

Din păcate trebuie să recunoaștem că lucrurile nu stau chiar așa. Pagina lui Iacob este cu totul depășită de realitate. Ea, în schimb, fotografiază, cu o evidență crudă, situația din atâtea comunități. Tabloul său, cu personajele care se pot ușor individualiza, este de un realism descumpănitor, “foarte asemănător”. Trebuie să admitem că invidiile, competiția, rivalitățile, disputele, sectarismele, se dezvoltă chiar și în jurul altarelor. Chiar și în jurul Cărții (nu lipsesc interpreți care fac din ea un pretext de a da drumul la îndărătnicii, resentimente, animozități, polemici veninoase).

Pare că planta cactus a devenit planta simbol a atâtor ambiente religioase.

Nu lipsesc nici urzelile, intrigile, partizanatul. Protagonismul, dorința de a avea întâietate, agresivitatea “mușcătoare” sunt chiar arătate fără cea mai mică pudoare. Sunt unii care par că se îndârjesc, în loc să “facă operă de pace”, să semene discordie. Ne-ar face atâta plăcere ca tabloul pictat de Iacob să privească lumea externă, omenirea în general. Dar – în ciuda încercărilor făcute de unii comentatori în acest sens – trebuie să luăm act cu durere că situația descrisă este cea bisericească, și nu alta.

Observă pe drept B. Maggioni: “Pentru Iacob războaiele și marile egoisme care sfâșie mereu omenirea, și cele mai modeste discordii (dar poate mai modeste în aparență!) care divid comunitățile, au între ele analogii: dacă nu altceva sunt rodul acelorași pasiuni (4,1b). Rolurile, care se înfruntă cu asprime în lume și pătrund în biserică, în așa măsură că vorbele și imaginile care definesc trăsăturile negative ale lumii pot fi aplicate și Bisericii”.

Și, în privința scenei penibile din Evanghelie, trebuie să mărturisim cu rușine că, la distanță de două mii de ani, suntem tot acolo, pe acel drum, pentru a ațâța cu disputele noastre de curte (sau de proprietate), să facem discursuri care nu au nimic cu Evanghelia. Da, am rămas “întârziați” – chiar dacă zburăm cu avioane – să vorbim de noi înșine și de treburile noastre…