Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIV-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 50,5-9
Iacob 2,14-18
Marcu 8,27-35

Marcu 8,27-35

Isus şi discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe discipolii săi, spunându-le: “Cine spun oamenii că sunt eu?” Iar ei i-au spus: “«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii «Unul din profeţi»”. Atunci, el i-a întrebat: “Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Răspunzând, Petru i-a spus: “Tu eşti Cristosul!” Şi le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el. Atunci a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. Şi le spunea aceasta în mod deschis. Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe. Iar el, întorcându-se şi privindu-şi discipolii, l-a certat pe Petru şi a spus: “Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Chemând la sine mulţimea şi pe discipolii săi, le-a spus: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Formulele teologice şi implicaţiile vieţii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o zi Sherlock Holmes şi dr Watson au mers într-o excursie în pădure. Cam pe la miezul nopţii Holmes îl scoală pe Watson şi îi spune: “Watson, priveşte în sus şi spune-mi ce vezi.” Watson îi răspunde: “Văd milioane de stele.” Holmes îl întreabă: “Şi ce îţi spune aceasta?” Watson îi spune: “Astronomic, îmi spune că există milioane de galaxii şi probabil miliarde de planete. Teologic, îmi spune că Dumnezeu este mare şi noi suntem mici şi nesemnificativi. Meteorologic, îmi spune că mâine va fi o zi frumoasă. Dar ţie ce îţi spune?” Holmes îi răspunde: “Că cineva ne-a furat cortul.” Unii oameni sunt foarte tari la capitolul cunoştinţe speculative, dar când vine vorba de implicaţiile lor pentru viaţa de zi cu zi sunt zero. Cam aşa îl vedem şi pe Petru în Evanghelia de astăzi.

Specialiştii în biblic ne spun că pericopa de astăzi este textul central al Evangheliei lui Marcu. Prima jumătate a Evangheliei conduce spre acest pasaj, iar a doua parte decurge din acesta. De la începutul Evangheliei şi până în acest punct a fost o pregătire pentru revelarea secretului identităţii lui Isus, ca fiind Mesia; în acest pasaj, secretul mesianic este descoperit; şi de aici până la sfârşitul Evangheliei este prezentată împlinirea misiunii lui Isus ca Mesia. În acest pasaj îl vedem pe Isus examinându-şi discipolii pentru a vedea dacă i-au înţeles învăţătura. Examinarea are două părţi: una doctrinal-teologică şi alta practico-existenţială.

Prima parte se concentrează în jurul întrebării: “Voi cine spuneţi că sunt Eu?” (Marcu 8,29a). În manieră tipic teologică, ei se rezumă la ce spun alţii pe această problemă, evitând să îşi exprime propriile viziuni. Petru, vorbind în numele apostolilor, dă răspunsul corect: “Tu eşti Cristosul!” (Marcu 8,29b). Importanţa acestui moment de dezvăluire este evidenţiată mai puternic în Evanghelia lui Matei, unde Isus îl felicită pe Petru, asigurându-l că această cunoaştere este o revelaţie primită direct de la Dumnezeu. Apoi îl răsplăteşte pe Petru, al cărui nume până atunci era Simon, numindu-l Petru – Chefa adică Piatră; şi îi promite că pe această piatră, El, Cristos, va zidi Biserica Sa şi că puterile iadului nu o vor putea distruge. Acesta este sfârşitul primei părţi a examinării, partea teoretică, doctrinală; iar Petru iasă premiant.

A doua parte a examinării este despre implicaţiile practice, existenţiale ale concluziei la care s-a ajuns în prima parte. “Apoi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. Şi le spunea aceasta în mod deschis.” (Matei 8,31-32). Acum însă Petru începe să nu fie de acord cu Isus. Devine chiar vehement. Deşi obţinuse 10 cu steluţă la partea doctrinală a examenului, el arată prin gesturile sale că, de fapt, nu ştie nimic despre implicaţiile practice a ceea ce tocmai spusese. Atunci Isus îl îndepărtează de la El: “Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (Matei 8,33). Piatra de temelie a Bisericii, care luase 10 la examenul de doctrină, sfârşeşte prin a fi numit Satana după proba practică.

Trebuie că Petru a suferit atunci un mare şoc: şi aşa trebuie să fie şi pentru noi. Pentru că suntem foarte mult asemenea lui Petru, acordând prea multă atenţie fidelităţii şi corectitudinii doctrinale şi prea puţină atenţie transpunerii în practică. Vedem aceasta din modul de pregătire a celor care vin în Biserică. Le putem în mână Catehismul şi apoi îi verificăm dacă ştiu să răspundă corect întrebărilor. Pe copii la Prima Împărtăşanie îi ascultăm dacă ştiu Crezul. Întrebările noastre sunt de genul: “Crezi în doctrina aceasta şi aceasta?” Ei răspund: “Da”, şi totul este în regulă. De ce nu găsim o metodă de a analiza modul în care teoria este trăită, pusă în practică? Dacă pe noi pare a nu ne interesa aceasta, pentru Isus contează enorm.

În parabola cu Judecata de apoi, Isus ne descoperă faptul că vom fi judecaţi mai mult după cum ne-am practicat credinţa, şi mai puţin după cât de bine ne-am cunoscut-o. Desigur, ambele aspecte sunt importante, dar partea practică are prioritate. Să îi cerem astăzi lui Dumnezeu să ne facă tari ca piatra în mărturisirea credinţei adevărate, în primul rând prin răspunsurile practice pe care le dăm provocărilor la adresa credinţei pe care le ridică viaţa de zi cu zi.

 

* * *

 

Iubirea etalon

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Lecturile de la Liturgia cuvântului, ascultate acum câteva minute în urmă, au menirea să statornicească relaţii mai strânse între noi şi Dumnezeu: prima lectură, prin speranţă – Am dat, dar Domnul mă va face biruitor -, după cum spune servitorul lui Iahve; lectura a II-a, printr-o credinţă vie, fiindcă ea dă naştere faptelor bune favorabile aproapelui (sfântul Iacob); şi lectura a III-a, prin iubire, călcând pe urmele lui Isus. Toate sunt necesare, dar fiindcă iubirea va rămâne relaţia veşnică dintre om şi Dumnezeu, îi vom acorda mai multă atenţie.

Toate unităţile de măsură: metrul, kilogramul, litrul etc. au un etalon care se păstrează cu multă grijă, sub pază, în seifuri bancare şi trezorerii statale, ca de exemplu, metrul şi kilogramul etalon se află spre păstrare la Banca din Sèvres (Franţa) încă din anul 1791. Toate unităţile de măsură din lume trebuie să fie conforme cu cele etalon şi nimeni nu are dreptul să le schimbe, conform convenţiilor internaţionale.

Dumnezeu a dat oamenilor o iubire etalon, pe Fiul său Isus, ca să ne iubim aşa cum ne-a iubit el. Isus, ca etalon al iubirii, nu este asemenea cu patul lui Procust, în care cel mai mic este întins forţat şi cel mai mare este retezat, fiindcă el este extensibil la întreaga fiinţă a omului, cerând: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău, din tot sufletul tău şi cu toate puterile tale; iar pe aproapele, ca pe tine însuţi (Mt 22,37-39).

Acest fir roşu al vieţii creştine autentice străbate el oare şi lecturile de azi?

În prima lectură (Is 50,5-9a) apare un termen comercial de factură religioasă: Do ut des – Dau ca să-mi dai. Domnul mi-a dat şi eu i-am dat; eu i-am dat şi Domnul mi-a dat. Aceasta era concepţia destul de negustorească a Vechiului Testament despre relaţiile Dumnezeu şi om, om şi Dumnezeu. Nu se făcea nimic decât în vederea unui câştig reciproc. Dragostea, spunea cineva, sau este gratuită sau nu este dragoste (Michel Qoist). Relaţiile dintre Dumnezeu şi om, bazate numai pe speranţă, degenerează în negoţ spiritual.

În lectura a II-a (Iac 2,14-18) se caută o demonstraţie de relaţie pe baza credinţei: arată-mi şi-ţi voi arăta; nu-mi arăţi, nu-ţi voi arăta. Dacă aici nu este vorba de un comerţ spiritual, nici nu poate fi vorba de o relaţie de cea mai bună calitate. Relaţiile bazate numai pe credinţă degenerează uşor în fariseism şi mândrie. Credinţa face ochi numai când între oameni domneşte iubirea – credinţa care acţionează prin caritate, cum spune apostolul Paul (Gal 5,6). Ca oamenii să creadă în Dumnezeu, el şi-a dovedit iubirea în mii de feluri prin creaţie, ca să credem în iubirea lui ne-a dat dovada supremă în întruparea Fiului său (1In 4,16).

Urmarea lui Cristos (lectura a III-a: Mc 8,27-35) stă în iubirea care nu comercializează şi nu se comercializează, care nu caută ale sale, care nu cântăreşte, nu măsoară, care iubeşte pentru iubire, iubeşte de dragul iubirii, iubeşte pentru a naşte iubire, fiindcă numai iubirea oferă adevărata libertate a spiritului.

Mă întreb: dacă oamenii s-ar iubi conform acestui etalon, nu s-ar naşte în noi forţa de a face minuni şi chiar de a învia? Germenul învierii nu se naşte în noi prin iubirea care iubeşte pentru a naşte iubire? Cine va fi următorul, după Isus, care va învia din morţi prin forţa iubirii? Desigur că numai acela care ajunge la totala identificare cu Cristos. Maria, mama lui Isus, a atins această identificare şi a înviat. Altul? Poate sfântul Iosif. Altul? Se ajunge aici prin lepădarea totală de sine şi prin îmbrăţişarea crucii (Mc 8,34). Cum ar fi fost posibil ca Isus să fie etalonul iubirii dacă n-ar fi coborât până pe cea mai de jos treaptă a smereniei? Cum ar fi putut Isus să fie măsura, etalonul slavei, dacă nu ar fi urcat până pe ultima treaptă posibilă de identificare cu Dumnezeu? Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa (Lc 24,26).

Isus, etalon al iubirii şi măririi, nu stă ca un obiect inert, închis într-o casetă de bancă, în rafturile unui muzeu sau arhivă, nici într-un turn de fildeş, el este viu şi activ chiar de-a dreapta Tatălui de unde mijloceşte pentru noi, de unde ne modelează prin har în măsura în care avem bunăvoinţă, în măsura în care trăim cuvântul său şi ne ducem crucea zilnic pe urmele sale, adică în măsura în care ne lăsăm modelaţi, ajustaţi, şlefuiţi, ciopliţi şi întregiţi de har, fiindcă vrea să se reproducă, să se copie la infinit în fiecare om, în fiecare spirit din cer, de pe pământ şi din orice colţ al spaţiului cosmic. Instrumentele sale sunt apostolii care administrează sfintele taine, cum spune sfântul Paul: Sfătuim pe fiecare om şi învăţăm cu toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe tot omul desăvârşit în Cristos (Col 1,28).

Sfinţii, cunoscând acest etalon al iubirii, s-au străduit să-l atingă, fiind convinşi că de nu-l vor atinge în această lume, vor avea multe de suferit în focul curăţitor până vor ajunge să se modeleze conform originalului.

Sfântul Ioan Scărarul spune: precum cei mândri, spre a-şi câştiga cinste în faţa lumii, îşi atribuie calităţi pe care nu le au, afirmând că sunt de viţă nobilă, bogaţi, de neam mare, campioni, artişti etc. tot astfel cei care doresc să fie conform cu originalul, cu Isus, etalonul iubirii, doresc să fie necunoscuţi de lume, dispreţuiţi şi îşi atribuie slăbiciuni pe care nu le au. Un exemplu în această privinţă este eremitul Simeon care, ştiind că guvernatorul provinciei, atras de faima sfinţeniei lui, avea să vină şi să-l viziteze, s-a aşezat la uşa chilioarei sale şi, ţinând într-o mână o bucată mare de pâine iar în cealaltă o bucată de caşcaval, a început să le muşte cu lăcomie, ceea ce i-a atras dispreţul vizitatorului. Un alt exemplu este sfântul Francisc de Assisi care, pentru a se sustrage de la onoarea unei recepţii care se voia în cinstea lui, a început să frământe lutul cu picioarele goale. Sfânta Gema Galgani se juca mereu cu pisica, atunci când veneau persoane distinse ca s-o viziteze din curiozitate ca pe un fenomen ieşit din comun, nu cu dorinţa de schimbare a propriei vieţi.

Dacă astfel de persoane sfinte sunt mai mult de admirat decât de urmat, noi să primim cu umilinţă şi iubire tot ceea ce Isus ne dă să suferim în această viaţă.

Celui care este fericit când este dispreţuit, ce îi mai poate strica, atunci când chiar dispreţul lumii, care ar fi singura cauză ce l-ar putea întrista, îi pricinuieşte plăcere? Ce îi va putea tulbura liniştea, când el o găseşte tocmai în furtuna pe care oamenii o ridică împotriva lui? Pentru cel care a ajuns la această stare, lumea devine un paradis, spune sfântul Ioan Gură de Aur. Un astfel de om se aseamănă cu pasărea furtunii, cântă când fulgerele spintecă văzduhul, vântul frânge pomii, trăsnetele zguduie pământul etc. În răzvrătirea forţelor oarbe ale naturii, ea găseşte armonia trilurilor încântătoare. Isus iubeşte pentru frumuseţea iubirii şi vrea să ne încadreze în armonia cerească de a-l urma prin furtunile vieţii, vrea să ne facă părtaşi ai fericirii conţinută în taina iertării, în furtunile duşmăniei, urii, dispreţului, răstignirii, aşa cum ne-a trasat vocal în predica de pe munte (Mt 5,3-12) şi cum a păşit până pe Calvar prin împlinirea a tot ceea ce a învăţat. Isus trăieşte farmecul iubirii din melodia încântătoare a iertării: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac (Lc 23,34). În furtunile urii el cântă iubirea. Ce poate fi mai minunat?

Deşi este o invitaţie şi nu o poruncă, de a lua crucea zilnică totuşi Caritas Christi urget nos (2Cor 5,14) – Dragostea lui Cristos ne împinge, ne constrânge să facem la fel, fiindcă nimic nu-i mai adevărat, mai frumos, mai sfânt decât iubirea născută din iubire şi cântă pe timp de furtună. Lui Dumnezeu nu trebuie să-i spunem: Te iubesc, dacă îmi dai… îmi faci etc., ci: Te iubesc fiindcă eşti iubire, cred în iubirea ta, sper în iubirea ta şi vreau să trăiesc ceea ce trăieşte din iubire faţă de toţi şi de toate. Ajută-mă cu iubirea harului tău, ca să-ţi pot sluji cu toată iubirea fiinţei mele! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Pavel Chelaru
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 17 septembrie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus, împreună cu ucenicii săi, se îndreptau către satele din ţinutul Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe ucenici: “Cine spun oamenii că sunt eu?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre profeţi”. Atunci el i-a întrebat: “Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Simon Petru i-a răspuns: “Tu eşti Cristos”. El le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el. Atunci, pentru prima dată, le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe şi să fie respins de către bătrâni, de către marii preoţi şi de către cărturari, că trebuie să fie ucis şi după trei zile să învie. Isus le-a spus aceasta în mod deschis. Atunci Petru l-a luat deoparte şi a început să-i facă reproşuri vii. Însă Isus s-a întors, a privit la ucenicii săi şi l-a mustrat pe Petru, spunându-i: “Pleacă din faţa mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor”. Apoi a chemat la el poporul şi pe ucenicii săi şi le-a zis: “Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”. (Mc 8,27-35)

După ce Isus Cristos a hrănit în pustiu mulţimile venite să-l asculte şi după ce i-a primit pe păgânii din Tyr (7,24-31) şi din Decapole (7,32-37) la masa copiilor, atenţia contemporanilor săi se orientează tot mai mult asupra Persoanei care a oferit pâinile. Chiar şi ucenicii vor fi nevoiţi să se situeze, încet-încet, vizavi de Isus. De altfel, exigenţele credinţei le vor fi impuse în mod progresiv. Astfel, orbul din Betsaida (8,22-26) este simbolul stării lor de orbire, în timp ce surdo-mutul (7,31-37) semnifică starea lor de surzenie. Vindecarea celor doi va ajunge să semnifice şi acel proces tămăduitor al credinţei în Isus. Prin urmare, după ce semnele au pregătit inimile ucenicilor poate fi pusă întrebarea radicală cu privire la viaţa lor. Ea priveşte angajarea lor în urmarea lui Isus. (Să nu uităm că acest episod se află în inima Evangheliei sfântului Marcu.)

Întrebarea fundamentală va fi adresată ucenicilor de Isus pe când se îndreptau către Cezarea lui Filip (în ţinut păgân). În prealabil, însă, Isus îi va chestiona pe ucenici asupra opiniei contemporanilor săi cu privire la el însuşi. Or, oamenii nu văzuseră într-însul decât un profet sau, cel mult, un precursor al lui Mesia (semn că sunt condiţionaţi de “originea” lui şi nu au descoperit şi nu s-au deschis noutăţii revelaţiei sale). Iar atunci când întrebarea, Dar voi cine spuneţi că sunt eu?, se face auzită, atât ucenicii cât şi cititorul Evangheliei se simt obligaţi să dea un răspuns. E drept că fiecare a întrezărit câte ceva în persoana lui Isus, în funcţie de deschiderea inimii. Cât îl priveşte pe Petru, el depăşeşte percepţia comună situându-şi maestrul pe culme istoriei mântuirii: Tu eşti Cristos. Această definiţie, însă, nu precizează modul în care va fi înfăptuită mântuire şi nu dezvăluie nici natura intimă a persoanei lui Cristos. Va fi necesară intervenţia Tatălui cu ocazia Schimbării la faţă pentru ca să poată fi înţeleasă legătura strânsă dintre Isus şi Tatăl său: Acesta este Fiul meu preaiubit: ascultaţi-l! (Mc 9,7).

Pentru a-i ajut pe ucenici (şi pe cititor) să înţeleagă natura mesianităţii sale Isus le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe… Or, caracterul abrupt al acestei învăţături scoate în evidenţă abisul care există între venirea glorioasă a Fiului omului aşa cum o profetiza Daniel (7,13) şi acest destin al suferinţei de care este legat prin verbul trebuie. Afirmaţia acestei necesităţi stârneşte tulburare în inima ucenicilor tocmai atunci când Isus trebuia să fie pentru ei o sursă de încredere, iar când Petru încearcă să-l îndepărteze de acest destin, Isus îl înlătură ca pe o ispită demoniacă de vreme ce el exprimă mai curând gândurile oamenilor şi nu pe cele ale lui Dumnezeu. Îndemnurile care urmează, adresate poporului şi ucenicilor, Dacă vrea cineva să vină după mine, se doresc a fi o invitaţie adresată tuturor de a-şi lega existenţa de cea a Maestrului şi de condiţiile pe care ea le comportă. Dar oare, a-l urma pe Isus nu înseamnă a te îndrepta spre pieire asemenea lui? Nu, deoarece mântuirea omului, sensul destinului său, nu este rezultatul propriilor eforturi, ci acceptarea urmării lui Isus şi a noutăţii aduse de el. Şi iată-ne în faţa paradoxului creştin: a dori să salvezi înseamnă să pierzi, în timp ce a pierde din cauza lui Isus şi a Evangheliei înseamnă a salva. Cu alte cuvinte, sensul oricărui destin uman nu poate fi decât Isus. Aceasta este exigenţa morală esenţială a Evangheliei, iar ea este legată de mărturisirea credinţei.

 

* * *

 

Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Este necesar să ne exprimăm consimţământul faţă de Isus, fiindcă el este centrul viu al credinţei. Numai prin el oamenii se pot mântui; de la el primesc temelia şi sinteza oricărui adevăr; în el se găsesc «cheia, centrul şi scopul omului, ba chiar şi a întregii istorii omeneşti (RdC 57). Liturgia cuvântului de azi urmăreşte să ne dăm asentimentul faţă de necesitatea suferinţelor lui Isus. Chiar dacă Mântuitorul s-ar fi referit numai o singură dată la tema slujitorului suferind, cu care se identifică (Lc 22, 27; cf. Is 53, 12), tradiţia antică n-ar fi ezitat să facă o mulţime de comentarii (cf. MAC p. 956). Exilat şi maltratat, biciuit, scuipat şi pălmuit – (realitate simbolică a tuturor dispreţuirilor şi a tuturor umilirilor) – el ştie să tacă, ştie să rabde, să nu acuze pe nimeni; găsim în el tăcerea din iubire, fiindcă în el era puterea lui Iahve şi el trăia cu speranţa şi siguranţa de a fi alături de cel care îl îndreptăţeşte. Toţi îl acuză. În mod uman, nu-i nimic de făcut. Dar Iahve cunoaşte adevărul şi este prezent la dreapta sa ca unul care îndreptăţeşte.

Evangheliştii sinoptici depind de acest pasaj (Lec.I-a:Is 50, 5-10) când ne descriu situaţia lui Isus din faţa lui Pilat, el tace din iubire faţă de noi toţi care prin păcatele noastre l-am condamnat la o moarte de ocară.

Acest concept despre Mesia ca slujitor suferind este atât de îndepărtat de înţelegerea umană şi atât de scandalos faţă de aşteptările evreilor încât reacţia lui Petru de a-i face lui Isus reproşuri vii pare naturală şi justificată. Dacă spre a mărturisi mesianitatea lui Isus este necesară inspiraţia şi descoperirea din partea Tatălui (Mt 16, 17), mult mai greu este drumul credinţei prin care să se accepte scandalul Crucii. Acestei acţiuni de educaţie şi purificare a credinţei ucenicilor săi Isus se dedică aproape exclusiv pe toată perioada predicării evangheliei timp de trei ani. Din acest motiv dojenirea lui Petru cu toată asprimea – Pleacă, satano! – este urmată de o chemare în a umbla pe urmele lui Isus, ca adevăraţi ucenici. Adevăratul ucenic trebuie la rândul lui să-şi ia crucea: să-şi piardă viaţa pentru a o afla.

Evanghelia de azi (Mc 8, 27-35) reprezintă un punct central în teologia lui Marcu, adică o cristologie a Fiului omului contra unei cristologii sau ecleziologii triumfaliste inspirate de unele concepte politico-imperialiste ale lui Mesia. Atât Malachia (2, 23 ş.u.), cât şi Ben Sirach (48,10) vorbesc în mod expres despre Ilie ca premergător al lui Mesia. În textele descoperite la Qumran începând cu 1947 se arată că în era escatologică va fi restaurată situaţia precedentă exilului, când prosperitatea împărăţiei depindea de conducerea coordonată a doi şefi, unul religios (marele preot) şi altul politic (regele). Deci vor fi doi mesia: mesia lui Aron şi mesia Israelului. Mesia lui Aron este marele preot ca descoperitor al sensului genuin al cuvântului din cărţile sfinte şi de aceea se va mai numi «cercetătorul legii» sau chiar «învăţătorul dreptăţii»; iar mesia lui Israel este şeful politic, de origine regală, din casa lui David.

Răspunsul inspirat al lui Petru este extrem de precis: pentru el Isus este Mesia. Nu se pune problema decât de cel aşteptat de atâtea generaţii ale poporului lui Dumnezeu, este personajul central al istoriei mântuirii. Nu vor fi doi mesia, ci numai unul cu misiunea profetică, liber de orice legătură a puterii (cf. CBL 1066-1067).

La întrebarea lui Isus: Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?, ucenicii au răspuns conform opiniei poporului şi a părerilor lor; Petru răspunde conform inspiraţiei Tatălui ceresc… Dar noi?.. Noi trebuie să răspundem conform cu cele petrecute pe Calvar. Isus ca om este un eşec: învins de duşmani, batjocorit, despoiat de haine, gol pe cruce, fără haine de înmormântare, fără mirodeniile necesare îmbălsămării, fără mormânt propriu… Isus este săracul prin excelenţă. Cât priveşte suferinţele fizice, acestea sunt groaznice, dar nu mai mari decât a celor doi tâlhari cărora, vii fiind, li se sfarâmă fluierele picioarelor. Doar starea psihică trece dintr-o extremă în alta: se plânge ca un disperat părăsit de Dumnezeu şi apoi cu o încredere şi cu o putere mai mare decât a morţii îşi dă de bunăvoie sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe care îl numeşte Tatăl său (Mt 27, 46; Lc 24, 46), ceea ce vrea să spună că suferinţa şi moartea nu vin de la Dumnezeu, fiindcă Tatăl este iubire. Deci noi putem să-i spunem: Tu eşti păcatul şi iubirea. Pentru noi l-a făcut păcat (2Cor 5, 21), non-valoare, nu un nimic, ci un nimic vrednic de dispreţ; Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe sine pentru noi, prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă (Ef 5, 2), adică plus-valoare: valoare infinită în sânul Tatălui şi valoare infinită în sânul istoriei umane; non-valoare ca părăsit de Dumnezeu şi plus-valoare ca înălţat şi dăruit cu un nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul şi toată limba să mărturisească că Domn este Isus Cristos întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl (Fil 2, 9-11).

Omul intră în viaţa divină prin mărturia sinceră, responsabilă, prin trăirea credinţei că Domn este Isus Cristos şi prin îmbrăţişarea acelei atitudini a slujitorului lui Iachwe din faţa nedreptăţilor umane, prin îmbrăţişarea acelei sărăcii de a nu avea nici un cuvânt de acuză faţă de prigonitori.

Sărăcia lui Isus înseamnă mai presus de orice apartenenţă faţă de Tatăl. Cuvântul cel mai expresiv al lui Isus, despre duhul său de sărăcie, se află în rugăciunea sacerdotală adresată Tatălui său: Tot ceea ce este al meu, este al tău şi tot ce este al tău este al meu (In 17, 10), adică Duhul Fiului este şi al Tatălui, Duhul Tatălui este şi al Fiului. Tatăl şi Fiul au un singur lucru necesar (Lc 11, 42) pentru a fi fericiţi în dumnezeirea lor: pe Duhul Sfânt. In acest sens prima fericire anunţată lumii: Fericiţi cei săraci cu Duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor (Mt 5, 3) constituie un reflex al fericirii divine. Sărăcia noastră este morală: ca să ispăşim greşelile, ca să progresăm în virtute. Sărăcia lui Isus este teologală: revelează iubirea divină faţă de noi: el subzistând în condiţia (forma) lui Dumnezeu… s-a nimicit pe sine însuşi luând condiţia (forma) sclavului (Fil 2, 6-7), fiindcă, având tot ceea ce are Tatăl, pe Duhul Sfânt cu darurile sale, era bogat, dar, deşi era bogat, s-a făcut sărac (2Cor 8, 9), rob, sclav, fiindcă săracul mai poate avea o brumă de bunăstare, mai poate avea un trup şi puterea de a munci pentru a-şi câştiga cele necesare vieţii, dar sclavul nu mai are nimic, nici măcar un drept asupra vieţii sale. Isus alege suferinţa sclavului: de a nu avea nici un drept asupra trupului şi a vieţii lui, ca murind, să câştige învierea prin Duhul Sânt spre a deveni Domn al celor vii şi al celor morţi, ca cei morţi să primească Duhul înfierii, prin care să poată spune lui Dumnezeu Abba, adică Tată şi astfel prin sărăcia lui cu Duhul să ne îmbogăţim noi.

Ce l-a determinat pe sf. Iacob să facă această afirmaţie categorică: Credinţa fără fapte este moartă?.. Sigur, în primul rând, exemplul lui Isus care, în claritate de începător şi desăvârşitor al credinţei noastre (Evr 12, 2) mai întâi a început să facă şi să înveţe ; în al doilea rând influenţa unor filozofi de origine greacă, care acordau tot interesul şi atenţia «cunoaşterii lui Dumnezeu» şi neglijau total aspectul moral şi faptele bune; în al treilea rând faptul că iudeii trebuiau să recite în fiecare zi rugăciunea «shema»: Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, singurul Dumnezeu (Dt 6, 4) considerând că ajunge pentru mântuire şi nu mai sunt necesare alte fapte bune. Sf. Iacob vrea să spună că: a repeta un crez şi a nu trăi conform lui este un lucru grotesc şi steril, este ceva asemănător cu a pronunţa cuvinte magice şi ineficace. Ca o credinţă să fie adevărată, trebuie să ducă în mod necesar la autenticitatea faptelor bune (cf. CBL p. 1827-1828).

Ca să fim adevăraţi creştini, trebuie să-l acceptăm pe Isus ca pe Cristos, ca Domn, şi să ne dovedim credinţa prin fapte, prin crucea zilnică, cu convingerea că Tatăl, aşa cum nu a avut trebuinţă de suferinţele lui Isus ca pedeapsă în locul nostru, ci de viaţa lui ca iubire care să-l substituie în numele nostru, tot aşa, nu are trebuinţă de crucea noastră zilnică, ci de viaţa noastră care dă mărturie despre iubirea lui Isus, că Dumnezeu iubeşte lumea, răul nu vine de la el, ci chiar el îl combate prin Isus, el şi-a deschis inima sa, şi-a revelat cel mai profund secret: este un Dumnezeu solidar cu toţi oamenii.

Faţă de cel care şi-a dovedit iubirea prin fapte, noi trebuie să ne dovedim credinţa, speranţa şi iubirea tot prin fapte. Iar ca faptele noastre să aibă consistenţă, să ne rugăm cu întreaga Biserică: Priveşte la noi, Dumnezeule, Creatorul şi Stăpânul întregului univers, şi, ca să simţim puterea îndurării tale, dă-ne harul să-ţi slujim din toată inima! (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a de peste an

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Editura Sapientia

“Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”

O întrebare inevitabilă pentru oricine l-a întâlnit pe Cristos în viaţa proprie: cel care numai l-a auzit vorbind, cel care i se roagă, cel care i-a dedicat viaţa. Cine este Isus?

Apostolii sunt cei care l-au însoţit pe Isus încă de la începutul vieţii sale publice. Ei sunt aceia care încă de la început i-au ascultat cuvintele, i-au observat reacţiile şi comportarea, l-au văzut plin de compasiune faţă de oamenii aflaţi în nevoie, obosit după o zi de mers pe jos, bucuros în faţa credinţei unei mame sau a unui centurion, răbdător cu defectele celor mai credincioşi discipoli ai săi.

Evanghelia de astăzi ne relatează cele întâmplate în Cezareea lui Filip. În evanghelia de astăzi distingem trei momente importante: în primul moment, Isus le descoperă ucenicilor săi taina Fiinţei sale; în cel de-al doilea moment, Isus face prima vestire a Patimii sale; în cel de-al treilea moment, Isus vorbeşte despre urmarea sa: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mc 8,34).

În primul moment vedem că după ce Isus îi întreabă pe apostoli despre părerea lumii cu privire la persoana sa, şi după ce primeşte din partea acestora diferite răspunsuri, îi întreabă din nou: “Dar voi cine spuneţi că sunt eu? Atunci Simon Petru, luând cuvântul, îi răspunse: Tu eşti Cristos” (Mc 8,29). Cristos este traducerea greacă a originalului ebraic masiah şi a aramaicului mesika, care înseamnă consacrat sau ales.

Petru, în numele apostolilor, îl recunoaşte în omul din Nazaret pe “Fiul lui Dumnezeu cel viu”, pe Cristos, dar nu umanitatea sa – trupul şi sângele – i-au descoperit aceasta, ci harul luminii, pe care însuşi Dumnezeu i-a oferit-o. Petru profesează credinţa sa în Cristos, dar, puţin după aceea, este dojenit şi calificat ca “satana”. Şi aceasta deoarece Petru îi reproşează lui Isus că vorbeşte despre Patima sa.

În acest moment are loc o schimbare, o întoarcere decisivă în Evanghelia după sfântul Marcu. Până acum Isus a pregătit pe nesimţite în ucenicii săi dezvăluirea adevărului că El este Mesia: iar mărturia lui Petru ne dovedeşte că a reuşit. De acum înainte, însă, Isus va trebui să-i convingă pe ai săi că el este Mesia care suferă, prevestit astfel de profeţi.

Acest concept de Mesia ca slujitor suferind despre care le vorbeşte Isus apostolilor este însă atât de îndepărtat de înţelegerea umană din acele timpuri şi atât de scandalos faţă de aşteptările evreilor, încât reacţia lui Petru pare naturală şi justificată.

Iudeii din timpul lui Isus şi-au făcut un tablou măreţ despre Mesia pe care îl aşteptau. Pentru ei, Mesia este regele cel mai mare, cel mai important şi veşnic, mai mare chiar decât David. Acest rege, când va veni, îi va da lui Israel pacea de mult dorită şi aşteptată, libertatea, siguranţa. Vrăjmaşii vor fi nimiciţi, popoarele vor cădea înaintea lui în genunchi, şi păgânii recunosc că numai în Israel Dumnezeu este rege adevărat.

Acestui concept de Mesia ca om politic, Isus îi opune imaginea Slujitorului suferind. Isus este Servitorul lui Dumnezeu ale cărui suferinţe şi încredere în Domnul le evocă profetul Isaia în prima lectură de astăzi. Aici ne este prezentat al treilea cântec al Slujitorului lui Iahve. Profetul Isaia prezintă aici o clară şi detaliată profeţie a Patimii Domnului nostru Isus.

Însă la sfârşitul fiecărei precizări a Patimii, ca şi la sfârşitul fiecărei evanghelii, stă Învierea. Învierea Domnului este o realitate centrală a credinţei creştine. Prin înviere, această cale a suferinţei are ca sens viaţa, viaţa altora, şi cu aceasta, şi cea proprie. Dăruirea vieţii pentru alţii este posibilitatea sublimă a iubirii, care într-adevăr este însoţită de dragoste şi stimă, şi nu-şi caută propriile interese.

Isus a venit să aducă pacea, însă nu pe baza puterii. Vrea să aducă eliberarea, însă nu uşurând viaţa adepţilor săi şi împlinind dorinţele lor egoiste. Isus vrea să-l elibereze pe om de sine însuşi, prin a-l pregăti să renunţe la sine şi să-şi piardă viaţa ca şi El. Acesta este drumul spre adevărata viaţă.

“Dacă cineva vrea să-l caute pe Cristos, să nu-l caute fără Cruce”, spune sfântul Ioan al Crucii. Drumul sfinţeniei noastre personale trece, zi de zi, prin cruce. Acceptarea crucii înseamnă recunoaşterea lui Cristos, recunoaşterea jertfei sale răscumpărătoare. Răscumpărarea este un mister al morţii şi al învierii, pentru că este un mister al iubirii. Nu se poate vorbi despre cruce fără să fie luată în considerare iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Creştinul nu caută suferinţa, ci iubirea. Iar crucea primită devine semnul iubirii şi al dăruirii totale. A purta crucea pe urmele lui Cristos înseamnă a ne uni cu El în oferirea celei mai mari dovezi de iubire. A purta crucea înseamnă a crede în jertfa răscumpărătoare.

Sfântul Iacob, în cea de-a doua lectură, ne învaţă că credinţa creştinului se manifestă prin fapte săvârşite mai ales spre slujirea celor dezmoşteniţi, ceea ce nu fac cei care trăiesc pentru lume. Ca să fim adevăraţi creştini trebuie să-l acceptăm pe Cristos ca pe Mesia, trebuie să dăm mărturie prin faptele noastre despre iubirea lui Isus.

Se spune că sfântul Martin se ruga odată în cămăruţa sa din mănăstire, când a auzit o bătaie la uşă. A intrat un rege strălucind tot de lumină. Sfântul l-a privit atent şi şi-a continuat rugăciunea. Tânărul rege a exclamat uimit: “Martine, eu sunt Domnul! Cum de nu mă priveşti?” Sfântul a răspuns fără să intre în panică: “Tu nu eşti Domnul, tu nu mă iubeşti. Mâinile tale şi picioarele tale nu sunt cele ale lui Isus: nu au răni!” Totul a dispărut. Acel rege nu era altul decât diavolul.

Cristos şi-a dovedit iubirea prin fapte, prin Patima şi Moartea sa pe Cruce. Noi cum ne dovedim iubirea? Asemenea lui Cristos, şi noi trebuie să ne dovedim iubirea prin fapte. Isus merge înaintea noastră şi ne cere să facem ceea ce a făcut şi El însuşi. Avem curajul să ne înfruntăm viaţa asemenea lui Cristos?

“Purtarea crucii” – spune Papa Paul al VI-lea – “înseamnă înfruntarea vieţii cu curaj, înseamnă capacitatea de a iubi cu adevărat”. Isus ne cere să alegem plini de curaj şi de iubire acelaşi drum. Avem curajul să iubim cu adevărat? Cine este Isus pentru noi?

Iată că din nou ne răsună în minte acea întrebare a lui Isus: “Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” De-a lungul veacurilor, istoria gândirii şi a întregii omeniri este presărată de o mulţime de răspunsuri. Unii au văzut în El un profet, alţii, un om al timpului său, alţii, un Dumnezeu numai sub aparenţă de om, iar alţii, care au reuşit să se apropie de misterul lui Isus, au văzut în El un om adevărat şi un Dumnezeu adevărat.

În zarva evenimentelor istorice şi în focul încrucişat al ideologiilor, noi trebuie să ştim a răspunde ca şi Petru: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu!” Cu alte cuvinte, noi trebuie să avem şi să proclamăm credinţa în Cristos, Om şi Dumnezeu.

Albert Cufner

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Este rău să nu îl cunoşti pe Isus (cf. exemplul “b”).

2. Tema

Cine este Isus? Să fim atenţi, pentru că sunt două feluri de a-l vedea: unul corect, “a-l vedea ca Dumnezeu”; celălalt greşit, “a-l vedea aşa cum îl văd oamenii”.

3. Mesajul zilei

Cine este Isus pentru oamenii despre care vorbeşte Evanghelia?

- (Un profet, Ioan Botezătorul înviat etc.).

Cine este Isus pentru Petru şi pentru apostoli?

- (Este Mesia trimis de Dumnezeu; regele glorios care va învinge forţele răului şi va instaura minunata împărăţie a lui Dumnezeu…)

Cine este Isus pentru voi, copii?

- (Aşteptaţi răspunsurile şi comentaţi-le).

Isus se defineşte ca: Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al omului, venit să ducă iubirea lui Dumnezeu oamenilor, în spiritul Fericirilor, unul care, totuşi, va fi refuzat şi ucis.

- Când nu este înţeles acest lucru, fie el şi Petru, este un “Satana” ispititor care nu gândeşte cum gândeşte Dumnezeu!

Cu credinţă, iubire şi veneraţie i s-au dat lui Isus de-a lungul secolelor multe titluri. Iată-le pe cele mai importante:

- Domn, Profet, Fiu al lui Dumnezeu, Mesia (= Cristos), Învăţător, Mântuitor.

- Dar dintre toate, Isus a preferat: Fiu al lui Dumnezeu.

$Fiul lui Dumnezeu a putut astfel, ca om, şi să moară pentru noi.

$Un Dumnezeu glorios şi atotputernic ar putea părea îndepărtat; dar un Dumnezeu care din iubire se face asemenea omului până la moarte nu poate fi uitat şi confundat în iubirea sa.

A gândi cum gândeşte Dumnezeu înseamnă, aşadar,

- a crede şi a-l urma pe Isus care se face ascultător Tatălui;

- a nu ne scandaliza de el, de slăbiciunea sa umană;

- a nu-l trăda asemenea lui Iuda, a nu-l renega asemenea lui Petru, a nu-l părăsi asemenea apostolilor; ci a ne încrede în el, până la învierea sa.

4. Exemple

Să trăim realmente cuvintele lui Isus: “Cine vrea să fie ucenicul meu să îşi ia crucea şi să mă urmeze”.

a) Un om, mereu nemulţumit de sine şi de alţii, continua să murmure împotriva lui Dumnezeu. Spunea:

- Dar cine a spus că fiecare trebuie să îşi ducă crucea? Chiar nu există nici un mijloc pentru a o evita? Sunt realmente sătul de poverile mele cotidiene!

Bunul Dumnezeu i-a răspuns într-un vis.

Se făcea că oamenii de pe pământ erau într-o procesiune interminabilă. Fiecare mergea cu crucea lui pe umeri. Încet, dar inexorabil, pas cu pas.

Şi el era în interminabilul cortegiu şi înainta cu greu cu crucea lui personală. La un moment dat, şi-a dat seama că crucea lui era prea lungă: de aceea îi era atât de greu să înainteze.

- Ar fi suficient să o scurtez puţin, şi m-aş chinui mult mai puţin, şi-a spus el.

S-a aşezat pe un parapet şi, dintr-o tăietură fermă, a scurtat o bucată bună din cruce. Când a plecat din nou, şi-a dat seama că acum putea merge mult mai sprinten şi mai uşor. Şi, fără mult efort a ajuns la ceea ce părea a fi scopul oamenilor aflaţi în procesiune.

Era o prăpastie: o crăpătură largă în pământ, dar dincolo de care începea “pământul fericirii veşnice”. Ceea ce se vedea dincolo de prăpastie oferea o privelişte încântătoare.

Dar nu existau punţi, nici pasarele pentru a trece. Şi totuşi, oamenii treceau cu uşurinţă. Fiecare îşi lua crucea de pe umeri, o sprijinea de marginile prăpastiei şi apoi trecea pe ea.

Crucile păreau făcute pe măsură: legau exact cele două margini ale prăpastiei.

Toţi treceau. Dar nu el. Îşi scurtase crucea şi acum era prea scurtă şi nu ajungea de cealaltă parte a prăpastiei. A început să plângă cu disperare:

- Ah, dacă aş fi ştiut…

Dar acum era prea târziu şi plânsul nu folosea la nimic (B. Ferrero).

b) Deseori, părinţii trebuie să cedeze în faţa societăţii şi a necesităţilor vieţii care nu le permit să îşi educe copiii aşa cum ar vrea.

Şi părinţii Cristinei au fost constrânşi să accepte un loc de muncă ce nu le uşura acordarea unei educaţii mai bune fiicei.

Doamna Margareta, o vecină, acceptase să aibă grijă gratuit de Cristina în timpul absenţei părinţilor. Fetiţa, care mergea deja singură, o urma în timp ce îşi făcea treburile casnice. Într-o zi, Cristina a arătat cu degetul crucifixul care atârna pe perete în dormitorul doamnei Margaretei şi a întrebat:

- Cine este acel om?

- Isus răstignit, a fost răspunsul.

Şi fetiţa a replicat:

- Dar cei care l-au pus pe cruce trebuie să fi fost foarte răi…

Doamna s-a gândit să depăşească încurcătura adăugând că în Biserică era un Isus răstignit şi mai mare. Într-o zi, ar fi putut merge să o ducă.

Cristina nu a lăsat-o în pace până când nu a dus-o în biserică. Apoi a insistat ca doamna Margareta să îi povestească toată istoria lui Isus.

Vreo zece zile mai târziu, mama Cristinei a sunat la uşa doamnei Margareta:

- Doamnă, fiica mea ne-a repetat istoria lui Isus pe care a ascultat-o de la dumneavoastră. Vedeţi, simt o remuşcare pentru că nu am vorbit niciodată despre credinţă cu fiica mea. Acum îmi dau seama că am uitat aceste lucruri frumoase. Munca îmi fură tot timpul pe care aş vrea să i-l dedic Cristinei. Mulţumesc, doamnă, pentru emoţia pe care am simţit-o auzind de la Cristina cum a fost răstignit Isus din iubire faţă de noi. Într-adevăr, copiii au o sensibilitate mai deschisă şi mai atentă decât a noastră pentru a-l înţelege pe Dumnezeu. Nu aş fi crezut niciodată că fiica mea ar putea să îl facă pe soţul meu şi pe mine să ne recuperăm simţul lui Dumnezeu.

c) Sfat practic

Titlurile şi numele atribuite lui Isus sunt de o importanţă capitală în cateheză; de aceea, astăzi – chiar în locul Crezului, dacă vreţi – se pot repeta ca o litanie.

De exemplu:

Îţi mulţumesc, Isuse, pentru că eşti Cristos,

Îţi mulţumesc, Isuse, pentru că eşti Mesia,

Îţi mulţumesc, Isuse, pentru că eşti Fiul lui Dumnezeu, Domnul, Învăţătorul, Profetul etc.

Îţi mulţumesc, Isuse, pentru că eşti Fiul omului,

Îţi mulţumesc, Isuse, pentru că eşti Fratele nostru,

Îţi mulţumesc, Isuse, pentru că eşti Răscumpărătorul şi Mântuitorul.

 

* * *

 

Duminica a 24-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 8,27-35

Cine este Isus?

27 În acel timp, Isus, împreună cu ucenicii săi, se îndreptau către satele din ţinutul Cezareii lui Filip. Pe drum i-a întrebat pe ucenici:

- Cine spun oamenii că sunt eu?

28 Ei i-au răspuns:

- Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul dintre profeţi.

29 Atunci el i-a întrebat:

- Dar voi cine spuneţi că sunt eu?

Simon Petru i-a răspuns:

- Tu eşti Cristos.

30 El le-a poruncit să nu vorbească nimănui despre el.

Isus vorbeşte despre moartea sa

31 Atunci, pentru prima dată, le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe şi să fie respins de către bătrâni, de către marii preoţi şi de către cărturari, că trebuie să fie ucis şi după trei zile să învie.

32 Isus le-a spus aceasta în mod deschis. Atunci Petru l-a luat deoparte şi a început să-i facă reproşuri vii. 33 Însă Isus s-a întors, a privit la ucenicii săi şi l-a mustrat pe Petru, spunându-i: «Pleacă din faţa mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor».

34 Apoi a chemat la el poporul şi pe ucenicii săi şi le-a zis:

«Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. 35 Căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

După vindecarea unui orb în Betsaida (versetul 22), Isus urcă spre nord împreună cu ucenicii săi, în ţinutul Cezareii lui Filip. În drumul său, Domnul vrea să-i instruiască pe ucenicii săi şi porneşte de la o întrebare: cine spun oamenii că sunt eu? Întrebarea nu este superficială. Diagnosticul revelează că “oamenii” nu au înţeles cine este realmente Isus. Toate personajele care sunt prezentate sun “oameni”, oameni mari din istoria lui Israel, însă fără referinţă la divinitatea lui Isus.

După cuvintele ucenicilor, Isus le va pune aceeaşi întrebare chiar lor: ce părere aveţi voi? Cine sunt eu? Pentru va răspunde în numele tuturor: Tu eşti Cristos. Răspunsul lui Petru este corect. Că Isus este Mesia înseamnă că el este cel pe care tot poporul îl aştepta pentru ca să vină ca mântuitor definitiv al tuturor oamenilor, cel care trebuia să instaureze definitiv Împărăţia lui Dumnezeu. Afirmaţia lui Petru este o întreagă mărturisire de credinţă în Isus ca Mesia, Dumnezeu şi Mântuitor. Este absolut corect în formularea sa.

Începând de la versetul 31 se schimbă “climatul” relatării şi Isus începe să relateze situaţii cu privire la viaţa lui pe care nu le-a spus niciodată: va suferi mult, va fi respins de către liderii religioşi ai poporului, îl vor ucide şi va învia… Cât priveşte învierea se pare că ucenicii încă nu o înţeleg şi îi scandalizează prima parte a relatării. După aceea Petru îl ia deoparte pentru a-i face reproşuri. Ce curaj are Petru! Să-i facă reproşuri lui Dumnezeu însuşi! Isus răspunde imediat la reacţia lui Petru în faţa tuturor ucenicilor: raţionamentele lui Petru nu vin de la Dumnezeu, vin din natura umană sedusă de Satana. Dacă planul lui Dumnezeu este ca Isus să mântuiască pe toţi oamenii, inclusiv dacă asta implică suferinţă şi moarte, aşa este cum trebuie să fie, şi Isus, fiind însuşi Dumnezeu, va asculta de voinţa Tatălui ceresc.

În urma acestei situaţii va realiza o primă “cateheză” despre tema crucii şi a suferinţei în viaţa ucenicului care vrea realmente să-l urmeze pe Isus.

Pentru a ţine cont: În ţara lui Isus există două localităţi care au numele de Cezareea: “a lui Filip” şi “Maritimă”. Cezareea lui Filip: situată la poalele muntelui Hermon în Înălţimile Golan. Oraşul este situat în regiunea cunoscută ca “Panion”, regiune a zeului grec Pan. Irod Filip, fiul lui Irod cel Mare, a mărit şi a îmbogăţit oraşul, dându-i numele de Cezareea în onoarea lui Cezar, la care a adăugat “a lui Filip” pentru a-l deosebi de Cezareea din Palestina, port maritim din sud. Cezareea Maritimă (sau din Palestina, sau de la Mare): este un oraş vechi care a fost construit de Irod cel Mare prin anii 25-13 î.C. Se află pe coasta Israelului, la jumătatea drumului dintre Tel Aviv şi Haifa.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 16,13-26; Lc 9,18-27; Mc 1,34; Mt 21,42.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea harta de la sfârşitul Noului Testament şi se poate descoperi unde se află Betsaida, Cezareea lui Filip şi Cezareea Maritimă.

Întrebări pentru lectură

- În ce ţinut merge Isus? În ce loc se află el şi încotro se îndreaptă?

- Este singur? Cu cine este el?

- Ce-i întreabă Isus pe ucenicii săi?

- Ce răspund ei?

- Care este a doua întrebare pe care o pune Isus? Cui este adresată?

- Cine răspunde la această a doua întrebare? Ce-i spune Domnului?

- Ce face Isus începând din acest moment? Ce lucruri noi începe să spună?

- Care este reacţia lui Petru auzind aceste cuvinte? Ce-i face el lui Isus?

- Cum reacţionează Învăţătorul în faţa reproşurilor lui Petru?

- Ce fraze foloseşte Domnul?

- Ce le va spune ucenicilor săi şi poporului pornind de la această situaţie?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Ce răspund astăzi dacă Isus îmi pune prima întrebare pe care a pus-o ucenicilor?

- Ce spun astăzi oamenii despre Isus? Ce părere au? Este perceput ca un revoluţionar? Ca un referent moral? Ca un apărător al celor săraci şi marginalizaţi? Ca un profet care prezice calamităţi? Cum…?

- Este perceput Domnul ca Mesia, ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat?

- Este evident că Isus are o misiune integrală, deoarece îl eliberează pe om de orice lanţ şi de toate lanţurile, începând de la cel mai dăunător care este însuşi păcatul?

- Ce “cred” eu despre Isus?

- Ce “părere” am despre El?

- Cine este Isus pentru mine? Este realmente Mesia, Trimisul lui Dumnezeu?

- Ce cred eu despre misiunea lui Isus?

- Ce impact are asupra mea faptul că pentru a ne mântui trebuie să sufere mult şi să treacă prin moarte şi prin moartea pe cruce?

- Mă “scandalizează” că Isus moare pe cruce?

- Am atitudinea lui Petru de a afirma cu toate puterile că Isus este Mesia şi apoi de a nu accepta în viaţă realitatea suferinţei şi a morţii?

- Rămân numai în gândurile omeneşti? Ajung “să vorbesc ca Satana”?

- În ce situaţii din viaţa mea nu am acceptat realitatea suferinţei şi a morţii? Mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu? În ce formă?

- Mă las instruit de Isus? Îl las ca să mă înveţe?

- Vreau să fiu realmente ucenicul Domnului?

- Accept că trebuie să uit de a face propria mea voinţă şi să fiu dispus să mor pe o cruce?

- Ce înseamnă pentru mine în manieră concretă astăzi să învăţ “să mor pe cruce”?

- Mă preocup îndeajuns de viaţa mea, până acolo încât nu mă angajez cu generozitate pentru alţii?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune să folosim un imn frumos al Sfântului Paul care ne vorbeşte despre misterul vieţii lui Cristos:

Fil 2,5-11

5 Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus.

6 El, fiind din fire Dumnezeu,

nu a considerat un beneficiu propriu

egalitatea sa cu Dumnezeu,

7 ci s-a despuiat pe sine

luând firea sclavului,

devenind asemenea oamenilor,

iar, după felul lui de a fi,

a fost socotit ca un om.

8 S-a umilit pe sine,

făcându-se ascultător până la moarte,

şi încă moartea pe cruce.

9 Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat

şi i-a dăruit numele

care este mai presus de orice nume,

10 pentru ca în numele lui Isus

să se plece tot genunchiul:

al celor din ceruri, al celor de pe pământ

şi al celor de dedesubt,

11 şi orice limbă să dea mărturie

că Isus Cristos este Domn,

spre gloria lui Dumnezeu Tatăl.

Să ţinem cont că în acest imn se echilibrează cele două naturi ale lui Cristos: natura umană în prima parte şi natura divină în a doua parte. Este o cateheză excelentă despre Isus Cristos Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a realiza contemplaţia acestui text din Scriptură să luăm fraza lui Petru: Tu eşti Cristos… Vom descrie situaţii din viaţa noastră şi apoi vom face din ele mărturisire de credinţă:

- Atunci când frica ajunge la uşa vieţii mele vreau să spun cu toate puterile mele: Tu eşti Cristos…

- Atunci când sunt tentat să iau alte drumuri distincte de drumurile tale, voi spune: Tu eşti Cristos…

- Atunci când mă simt singur şi lipsit de ocrotire, voi striga cu toate puterile mele: Tu eşti Cristos…

- Atunci când…

- Atunci când…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să facem o sinceră cercetare a cugetului pentru a revizui în ce oportunităţi am gândit “ca un om oarecare”, fără a ţine cont de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră, lăsându-ne duşi de criteriile Satanei.

Propunere comunitară

- Având în vedere tinerii din grupul tău, faceţi exerciţiul de a-i întreba pe tinerii din diferite ambiente: Cine este Isus pentru tine? Apoi adunaţi-vă toţi membrii grupului tău ca să analizaţi răspunsurile… Ce gândesc tinerii despre Isus?

 

* * *

 

Un Dumnezeu uşor de “spus” dar greu de acceptat

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

A rezista ispitei de a privi în altă parte

Toată liturgia de astăzi subliniază exigenţa de a “nu întoarce faţa”. Imaginea este luată de la al Treilea Isaia, care pune în gura Slujitorului lui Jahweh expresia: “Nu mi-am sustras faţa…” Putem să traducem: nu am ascuns chipul meu, nu am privit în altă parte. Slujitorul nu sustrage faţa de la batjocuri, scuipat, de la provocări şi diferite torturi.

În timp ce Isus, anunţând Pătimirea, Moartea şi Învierea, lasă să se înţeleagă voinţa de a realiza atitudinea descrisă de Isaia, Petru refuză să privească în faţă un Mesia umilit, înfrânt, de nerecunoscut faţă de imaginea colorată de triumfalismul fabricat de el. “A-l lua pe Isus de o parte”, pentru a-l sfătui să nu întreprindă acel drum, nu înseamnă altceva decât de a privi din altă parte.

În sfârşit Iacob (lectura a doua), în prezentarea comportamentului creştinului în privinţa intrării aproapelui în viaţa proprie, ne lasă să vedem că totul pleacă de la voinţa de a privi în faţă mizeria altuia. În concluzie, a fi credincioşi propriei vocaţii înseamnă “a nu sustrage faţa”. Urmarea discipolului implică şi capacitatea de a nu privi în altă direcţie. Şi caritatea însăşi se exprimă, înainte de toate, cu curajul de a privi în faţa altuia.

A asculta pentru a vorbi

Al treilea cântec al Slujitorului (prima lectură) pune în evidenţă situaţia particulară în care se găseşte cel care primeşte o misiune din partea lui Dumnezeu. Este vorba – aşa cum notează C. Westermann, la care mă refer pentru aceste consideraţii – de suferinţa legată de însărcinarea primită, pentru o datorie arzătoare de mijlocire. În Biblie putem găsi locuri paralele în experienţele lui Moise, Ilie, şi mai ales Ieremia. Cuvântul lui Dumnezeu pune mesajul într-o situaţie destul de puţin confortabilă.

El este unul care ascultă şi vorbeşte. Vorbeşte pentru că se pune în ascultare. Şi ascultă pentru că trebuie să vorbescă. Totul este orientat spre Dumnezeu şi provine de la Dumnezeu. Persoana este numai receptacolul şi instrumentul unui Cuvânt care nu provine de la el. Este “puntea” care asigură comunicarea. Profetul nu ar putea asculta dacă Dumnezeu nu i-ar fi deschis urechile. Şi nu ar fi în stare să vorbească dacă Dumnezeu nu i-ar fi pus pe buze lucrurile de spus. El este un discipol (limmud) care merge continuu la şcoală, nu un învăţător cu diplomă.

Cuvântul nu-i este încredinţat odată pentru totdeauna. Nu este depozitat, sistematizat în el, de aceea este suficient să se apropie de acel depozit. Nu. În fiecare zi Dumnezeu trebuie “să-i deschidă ochii”, şi să-i deschidă gura. Atacurile, insultele, batjocurile, loviturile vor avea puterea de a-l face să renunţe. Totuşi el continuă să se prezinte în faţa Domnului. Se poate remarca că textul nostru nu cuprinde v. 4, care scoate în evidenţă conţinutul esenţial al Cuvântului: mângâierea, sprijinul. De fapt este destinat celor descurajaţi, celor obosiţi…

Opere care lasă să se întrevadă credinţa

Iacob (lectura a doua) pune în evidenţă îndepărtarea sau disocierea cea mai frecventă: cea între credinţă şi fapte. Se poate ajunge până la contradicţie. Credinţa este exprimată prin fapte. Să ne înţelegem. Apostolul nu poate fi desigur acuzat de eficientism ante litteram. Pentru el, în schimb, totul porneşte din interior, de la ascultare. Nu are sensul, în această perspectivă, un activism, scop în sine însuşi, care să mascheze golul. Rămâne oricum faptul că acţiunile, gesturile concrete, reprezintă verificarea cea mai de luat în seamă a sincerităţii credinţei.

Fără fapte, iluzia şi minciuna pot să se insinueze în credinţă şi să atace conţinutul însuşi. Credinţa nu ne conduce la “a spune”, ci la “a face”. Mântuirea finală nu este asigurată numai de credinţă, pentru simplul motiv că nu poate exista o credinţă ne însoţită de fapte. Şi, dacă există, este moartă. Desigur, Iacob nu susţine că faptele sunt cauza mântuirii, dar că reprezintă logica lor. Faptele se nasc în mod necesar din viaţa nouă de salvaţi. Totuşi nu sunt ele care merită mântuirea: sunt urmarea, semnul. Iată de ce nu există contradicţie între Iacob şi gândul lui Paul.

Acesta din urmă observă pe “prima”, celălalt pe cea care “urmează”. Iată de ce nu ne este permis nici să împărţim îndatoririle: eu am carisma rugăciunii, tu pe cea a acţiunii. Nu este posibil să fim practicanţi ai doctrinei (sau ai misticii) şi nu practicanţi ai iubirii. Şi cel care se dedică rugăciunii nu poate să lase la o parte faptele, care în fond sunt faptele iubirii. Faptele, în loc să manifeste, trebuie să lase să se “întrevadă” credinţa.

A închide gura carităţii

Nu este tocmai ireală situaţia imaginată de Iacob: “Dacă un frate sau o soră sunt fără haine şi lipsiţi de hrana zilnică şi unul dintre voi le zice lor: “Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”, dar nu le daţi cele necesare pentru trup, la ce ajută?” Adică, fiind vorba de caritate, nu este o chestiune de “a spune”, ci de “a da”. Ar trebui ca, în anumite cazuri, în faţa aproapelui care se află în nevoi, carităţii să-i fie luate cuvintele, să-i fie închisă pentru totdeauna gura, şi să-i fie permisă recurgerea exclusivă la mâini.

Din păcate, în schimb, noi revărsăm asupra celui sărac torente de cuvinte: înainte şi după. Şi chiar în timpul, continuăm să vorbim, uitând să dăm. Astăzi, apoi, sunt discursuri de tip psihologic, sociologic, şi chiar teologic, care complică şi mai mult situaţia. Se întâmplă chiar să nu permitem altuia nici să formuleze cererea. Ştim noi ce are nevoie urgentă (predici, recomandări, analiza situaţiei, sfaturi, îndemnuri, mustrări…).

Într-un serial de televiziune am gustat această scenă, care se înrudeşte surprinzător cu cea descrisă de Iacob. La sediul unei opere sociale, unde staţionau doi domni eleganţi un pic frustraţi şi cu capriciul “bunelor acţiuni”, năvăleşte o femeie de stradă cu un ochi umflat. Cei doi, înainte ca aceea să deschidă gura, se lansează într-un discurs de tip pedagogic-moralizant, pe un ton ameninţător, care nu era cu nimic mai puţin ca a unui călugăr care predica în post din timpurile trecute…

Ar trebui să-ţi fie ruşine de viaţa pe care o duci. Şi apoi umilirea de a fi exploatată şi lovită în acel mod de protector. Se poate câştiga existenţa fără a pierde demnitatea. Ei, de exemplu, în viaţă… Nenorocita, ori de câte ori, încerca să plaseze o vorbă de explicaţie, să precizeze motivul pentru care a venit acolo. Cei doi specialişti în “vorbe bune” ne cerute continuă netulburaţi discursul lor.

La sfârşit, sărmana, pierzându-şi răbdarea, a izbucnit:

- Ascultaţi-mă un moment, dacă reuşiţi. Eu am intrat aici numai pentru a cere un cub de gheaţă pentru a-l pune la ochiul lovit. Aveţi sau nu?

- Într-adevăr aici nu avem gheaţă. Însă dacă ne asculţi…

- Scuzaţi-mă… când voi avea nevoie de predici voi şti cui să mă adresez. Acum am nevoie numai de gheaţă. Văzând că nu aveţi, este mai bine să nu ne pierdem timpul şi scuzaţi deranjul…

Astfel, credinţa este moartă fără fapte (o moartă care, adesea, vorbeşte). Şi caritatea moare în acelaşi moment în care se pretinde să substituim faptele cu vorbele.

A şti sau a descoperi?

“Petru i-a răspuns: “Tu eşti Cristos”. “Şi (Isus) a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să sufere mult…” “Atunci Petru l-a luat de o parte, şi a început să-l mustre…” Ar fi suficient să ne oprim aici. Să spunem ceea ce ştim. Necazul este că Isus “începe” mereu să înveţe. Este un capitol de adăugat, cel decisiv. Este o lecţie nouă de înregistrat, şi este cea pe care nu vrem s-o învăţăm. Petru a spus corect – spre diferenţă de ceilalţi oameni – cine era Isus. Acum, însă, Învăţătorul îl constrânge să privească în direcţia Calvarului. Şi atunci discipolul “întoarce faţa” în altă parte. Discipolul nu poate suporta imaginea – care contrazice ştiinţa sa tradiţională – a unui Mesia suferind, dezonorat, umilit, condamnat la moarte. Nu vrea să accepte falimentul lui Dumnezeu.

Petru este mustrat pentru o ştiinţă după oameni şi nu după Dumnezeu. A fost la şcoala Învăţătorului, dar a învăţat de la alţii. Este mereu aşa. Este crucea lui Cristos pe care o contestă ştiinţa noastră. Când vine crucea, trebuie să recunoaştem şi să acceptăm că nu ştim nimic. “Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să ia crucea sa şi să mă urmeze.” Nu merge după Învăţătorul purtând bagajul ştiinţei proprii, ci luând în spate crucea. Este imposibil de a pune împreună cele două lucruri. Discipolul este unul care – ca Petru – vede “tăgăduită” ştiinţa proprie precedentă în privinţa lui Dumnezeu de revelaţia descumpănitoare a crucii.

Dumnezeu este uşor de “ştiut”. Dar greu de “descoperit”. Suntem astfel în stare de a completa cadrul, adăugând această trăsătură ultimă de risc. Dacă avem curajul de a nu sustrage faţa noastră, ştim să rezistăm ispitei de a privi dintr-o altă parte, atunci ne dăm seama că: credinţa este uşoară de “spus”, dar greu de manifestat în momentul just; caritatea este uşoară de exprimat în cuvinte, dar greu de tradus în fapte; Dumnezeu este uşor de explicat, dar greu de acceptat. Rămâne evidenţa că fiecare dintre noi – asemenea lui Petru – este chemat să recunoască falimentul lui Dumnezeu (falimentul Dumnezeului propriu).

“A pierde viaţa proprie” înseamnă, înainte de toate, a pierde pe Dumnezeul propriu.