Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIV-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Sirah 27,30; 28,1-7
Romani 14,7-9
Matei 18,21-35

Matei 18,21-35

Atunci, Petru s-a apropiat şi i-a zis: “Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus i-a spus: “Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte. De aceea împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie contul cu servitorii săi. Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Întrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce avea şi să achite datoria. Atunci servitorul a căzut în genunchi implorându-l: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul!» Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria. Dar ieşind, servitorul acela s-a întâlnit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Înşfăcându-l, îl strângea de gât spunându-i: «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator!» Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl ruga stăruitor: «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui!» Dar el nu a vrut; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute s-au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci stăpânul l-a chemat şi i-a zis: «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine aşa cum eu m-am îndurat de tine?» Şi mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă”.

 

Autori

pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Dar cât să iertăm?

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

A ierta e un lucru serios, dificil din punct de vedere uman, dacă nu chiar imposibil. Nu trebuie să vorbim despre acest lucru cu uşurinţă, fără să ne dăm seama de ceea ce i se cere persoanei ofensate, atunci când i se spune să ierte. Pe lângă porunca de a ierta, trebuie să îi oferim omului şi un motiv pentru care să ierte. De fapt, acest lucru îl face Isus prin parabola regelui şi a celor doi servitori. Din parabolă rezultă clar de ce trebuie să iertăm: pentru că Dumnezeu este primul care ne-a iertat şi ne iartă pe noi! Ne iartă o datorie infinit mai mare decât cea pe care aproapele ar putea-o avea faţă de noi. Diferenţa dintre datoria faţă de rege (zece mii de talanţi) şi cea faţă de celălalt servitor (o sută de dinari) corespunde în ziua de astăzi la diferenţa dintre trei milioane de euro şi câţiva cenţi!

Sfântul Paul poate să spună deja: “Aşa cum v-a iertat Domnul la fel să vă iertaţi şi voi” (Coloseni 3,13). Legea talionului: “Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” e depăşită. Nu mai există criteriul: “Ceea ce altul ţi-a făcut ţie, fă-i şi tu lui”; ci: “Ceea ce Dumnezeu a făcut pentru tine, fă şi tu altuia”. În plus, Isus nu s-a limitat la a ne porunci să iertăm; a iertat el mai întâi. În timp ce îl ţintuiau pe cruce s-a rugat spunând: “Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23,34). Este ceea ce deosebeşte credinţa creştină de orice altă religie.

Budha le-a lăsat şi el discipolilor săi maxima: “Nu prin resentiment se potoleşte resentimentul; prin lipsa de resentiment se potoleşte resentimentul”. Cristos însă nu se limitează să indice calea desăvârşirii, ci dă forţa necesară pentru a o parcurge. Nu doar ne porunceşte să facem acest lucru, ci acţionează împreună cu noi. În aceasta constă harul. Iertarea creştină trece dincolo de non-violenţă sau de lipsa de resentiment.

S-ar putea obiecta: a ierta de şaptezeci de ori câte şapte nu înseamnă oare a încuraja nedreptatea şi a da cale liberă atotputerniciei? Nu, iertarea creştină nu exclude, în anumite cazuri, a denunţa persoana şi a o duce în faţa justiţiei, mai ales atunci când în joc sunt interesele şi binele altor persoane. Iertarea creştină nu le-a împiedicat – pentru a da un exemplu – pe văduvele unor victime ale terorismului sau ale mafiei să caute cu tenacitate adevărul şi dreptatea în ceea ce priveşte moartea soţilor lor.

Nu există însă doar marile iertări; există şi iertările de fiecare zi: în viaţa de cuplu, la muncă, între rude, între prieteni, colegi, cunoscuţi. Ce trebuie să faci când descoperi că ai fost trădat de propriul partener de viaţă? Să ierţi sau să te desparţi de el? E o problemă foarte delicată; nu se poate impune nici o lege din exterior. Persoana trebuie să descopere în sine însăşi ce anume trebuie să facă.

Pot să spun însă un lucru. Am cunoscut cazuri în care partea ofensată a găsit, în iubirea faţă de celălalt şi în ajutorul care vine din rugăciune, forţa de a-l ierta pe partenerul de viaţă care greşise, dar căruia îi părea sincer rău. Căsătoria renăştea ca din cenuşă; avea un fel de nou început. Desigur, nimeni nu poate pretinde că acest lucru se poate întâmpla într-un cuplu “de şaptezeci de ori câte şapte”.

Trebuie să fim atenţi să nu cădem în capcană. Există un risc şi în iertare. Acesta constă în a ne forma mentalitatea celui care crede că are mereu ceva de iertat altora. Pericolul de a crede că mereu trebuie să acordăm iertare, niciodată să primim. Dacă am reflecta cu atenţie, de multe ori, când am fi gata să spunem: “Te iert!”, am schimba atitudinea şi cuvintele şi i-am spune persoanei din faţa noastră: “Iartă-mă!” Ne-am da seama că şi noi trebuie să fim iertaţi pentru ceva. A cere iertare este mai important decât a ierta.

 

* * *

 

De ce este aşa de greu să iertăm?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

A fost odată un american pe nume George Wilson, care în 1830 a ucis un angajat ce îl surprinsese în timp ce încerca să jefuiască o poştă. Wilson a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare. Dar preşedintele de atunci al Statelor Unite, Andrew Jackson, a decis să îl ierte, acordându-i graţierea. George Wilson a refuzat însă iertarea. Oficialităţile închisorii nu au ştiut ce să facă în această situaţie, aşa că au apelat la Curtea Supremă, care a stabilit că: “iertarea este o bucată de hârtie, a cărei valoare este determinată de acceptarea sau respingerea iertării de către persoana vizată. Dacă iertarea este refuzată, George Wilson trebuie spânzurat.” Şi aşa s-a întâmplat. Chiar dacă ne opunem pedepsei cu moartea, nu putem să nu fim de acord cu principiul că iertarea oferită trebuie acceptată pentru a deveni efectivă. Aceasta este şi ideea Evangheliei de astăzi. Când Dumnezeu ne iartă, noi trebuie să acceptăm iertarea lui Dumnezeu. Dar Evanghelia ne spune că acceptarea iertării pe care o primim de la Dumnezeu nu înseamnă doar “Amin, aşa să fie!” ci şi ca noi, mergând în lume, să îi iertăm pe alţii.

Parabola servitorului nerecunoscător ne oferă o perspectivă înfricoşătoare: iertarea oferită deja de Dumnezeu poate fi revocată. Stăpânul care i-a iertat servitorului său datoria, a fost sincer. Dar când servitorul, mergând în lume, nu a reuşit să ierte servitorul asemenea lui de datoria pe care o avea, stăpânul a revocat iertarea. Prin gestul său, servitorul a arătat că nu a apreciat iertarea primită, şi deci nu este demn de ea. Există oare o analogie cu modul în care Dumnezeu interacţionează cu noi? Aşa se pare, şi aceasta pare a fi cheia parabolei. Să ne amintim ce ne spune Isus: “Tot aşa vă va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă” (Matei 18,35). Cu alte cuvinte, când Dumnezeu ne acordă iertarea, problema nu s-a încheiat. Iertarea este cu adevărat primită, “consumată”, atunci când noi le iertăm celor care ne greşesc. Darul gratuit al iertării lui Dumnezeu are nevoie de răspunsul nostru de iertare a semenilor pentru a fi ratificat pentru totdeauna. Nu este un gând teribil? “Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele” (Sirah 28,2).

De ce ne este atât de dificil să îi iertăm pe alţii, deşi este singurul mod de a păstra iertarea lui Dumnezeu? Cred că motivul este incapacitatea noastră de a aprecia şi celebra propria noastră iertare. Ca slujitorul nerecunoscător din parabolă, ne concentrăm pe cei 100 de dinari datoraţi de semenul nostru, în loc să ne gândim la cei 10.000 de talanţi pe care îi datoram lui Dumnezeu, dar de care am fost scutiţi. Să ne gândim puţin la proporţie. Un dinar era echivalentul unei zile de muncă. În o sută de zile, câteva luni de muncă, ar fi putut plăti datoria. Dar servitorul nerecunoscător avea o datorie de 10.000 de talanţi. Un talant făcea aproximativ 6.000 de dinari. Îi datora deci stăpânului său 60.000.000 de dinari. Dacă lucra 5 zile pe săptămână, 50 de săptămâni pe an, i-ar fi trebuit 240.000 de ani pentru a strânge suma. Acest număr astronomic arată că respectivul slujitor îi datora stăpânului atât de mult, încât practic era imposibil să se revanşeze vreodată. Aceasta este datoria noastră faţă de Dumnezeu, prin păcat; o datorie pe care nu putem să sperăm că o vom plăti vreodată, chiar dacă am trăi toată viaţa îmbrăcaţi în sac şi cu cenuşă pe cap. Dumnezeu, în îndurarea sa infinită, l-a trimis însă pe Fiul său pentru a muri pe cruce şi pentru a ne ridica păcatele. Şi tot ce trebuie să facem acum este să fim recunoscători; să conştientizăm faptul că ceea ce El a făcut pentru noi este mult, mult mai mult decât ceea ce trebuie să facem noi pentru semeni.

Dacă ne găsim în tabăra celor care îi iartă greu pe alţii, atunci aproape sigur că nu am reuşit încă să apreciem şi să celebrăm suficient iertarea uriaşă pe care am primit-o de la Dumnezeu. Să ne rugăm deci astăzi pentru o mai puternică conştientizare a iubirii uimitoare pe care Dumnezeu ne-a arătat-o prin Cristos. Conştientizând-o, va fi mai uşor pentru noi să iertăm greşelile minore comise asupra noastră de semeni.

 

* * *

 

Iertarea aproapelui

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Fizica, chimia, astronomia etc. în general cea mai mare parte a ştiinţelor practice, toate au tendinţa de a-şi pune amprenta brută pe sufletul omului. Mecanica îl face să cugete mecanic, să cugete că este o simplă unealtă în mâna celor cu bani; fizica, prin legile ei şi prin părţile practice de valoare, are şi părţi negative care se reflectă asupra tendinţelor spirituale ale omului; chimia, prin mulţimea de droguri şi chiar de medicamente, de noi produse sintetice, artificiale etc. aruncă o notă destul de artificială asupra vieţii, ca de exemplu, o floare artificială, oricât de frumoasă, dă senzaţia de rigiditate şi devine apăsătoare, pe când o floare naturală dă senzaţia de gingăşie, tandreţe, desfată, calmează, transmite un sentiment nobil de iubire şi de recunoştinţă; nimeni nu-şi arată sentimentele prin flori artificiale, deoarece nu au miros, nu cer atenţie, pot fi aruncate, pot provoca incendii, pot răni etc. Faptul că omul trăieşte în clădirile moderne construite din beton armat, cu sute de locatari, cu uşi cât mai bine încuiate, cu teama de hoţi etc. dau sufletului tendinţa de duritate, de închidere, de suspiciune, de nervozitate, de apăsare. Astronomia cu descoperirile ei senzaţionale la distanţe de mii şi mii de ani-lumină dă tendinţa de disipare a sufletului, angoasa necunoscutului, sentimentul nulităţii în infinit şi a nulităţii persoanei de lângă noi. Din aceste motive trebuie să ne cerem iertare şi mereu trebuie să iertăm. Dacă cineva nu o face, devine şi mai stresat în propria sa conştiinţă.

Iertarea este, ca şi corijarea aproapelui, un alt aspect al iubirii, dar mai dificil.

Lecturile de azi se axează pe această temă, iertarea, care face parte din teologia Botezului şi constituie trăirea primei părţi a acestuia, adică a faptului că fără nici un merit al nostru, fără să-i cerem iertare, prin sfântul Botez, Dumnezeu ne iartă păcatul strămoşesc şi, după caz, chiar al tuturor celor săvârşite mai înainte, numai prin meritele lui Isus Cristos. Or, bazaţi pe acest procedeu divin, trebuie să facem la fel.

În Dumnezeu, izvorul iertării îl constituie iubirea şi umilinţa sa, tendinţa naturală a firii divine de a se pleca spre lucrurile create, fiindcă superioare nu are.

Iată şi foloasele iertării.

Ben Sirah, autorul primei lecturi, susţine că iertarea duce la dobândirea înţelepciunii prin care poţi cunoaşte urâţenia păcatului şi la detestarea lui; iertând aproapelui cunoşti mai bine propria vinovăţie în faţa altora şi mai ales a lui Dumnezeu; iertând aproapelui dobândeşti puterea de a cere iertare, de a dobândi smerenia, temelia sfinţeniei, precum şi pacea şi fericirea sufletului. Iertarea este cel mai mare serviciu adus păcii. Dacă oamenii învaţă să ierte, pot pune capăt conflictelor în faşă. O statistică arată că din ultimii 5560 de ani, doar 292 au fost ani de pace; în rest, au bântuit istoria omenirii peste 14.413 războaie mai mari sau mai mici. Câtă lipsă de înţelepciune!

Iertarea maturizează spiritualitatea omenirii. Din acest motiv, religia se referă mereu la acest subiect, fiindcă vrea ca rolul ei în civilizaţia popoarelor să fie preponderent. Iertarea oferă omului şansa de a se civiliza, de a se ridica din barbarie. Culegem ceea ce semănăm; omenirea va da ceea ce îi dăm. Datoria fiecărui om este de a lăsa lumea un pic mai bună decât a găsit-o. Dar, orice ceartă din familie, orice insultă adusă vecinului sau omului de pe stradă, constituie o sămânţă de neghină aruncată în ogorul spiritual al omenirii. O poveste spune că la început toată lumea era o singură grădină înflorită. Dumnezeu, după ce l-a creat pe om şi l-a aşezat în acest rai pământesc, l-a atenţionat: Ori de câte ori vei face ceva rău, eu voi arunca în grădină un firicel de nisip. Dar oamenii şi-au zis: Cine mai poate observa un firicel de nisip, sau chiar mii de firicele, într-o grădină atât de mare? Anii trec; oamenii se înmulţesc; fărădelegile şi mai şi; tonele de nisip inundă lumea; pustiurile capătă proporţii din ce în ce mai mari şi grădina se tot restrânge, iar oamenii, în loc să curme răul din rădăcină, se plâng că nu au ce mânca, nu mai pot respira, nu mai au cu ce se îmbrăca şi viitorul este tot mai sumbru.

Cui i se iartă puţin, spune Isus, iubeşte puţin (Lc 7,42-43). Datoria noastră este să iubim mai mult, să iertăm mai mult, ca să ni se ierte şi mai mult şi aşa să reînflorească pământul şi mai ales Grădina Maicii Domnului, cum este denumită România.

Sfântul Paul arată că ceea ce îi uneşte pe creştini – Dumnezeu, Cristos, adevărurile evanghelice – sunt mai preţioase decât ceea ce îi separă şi nu ar trebui scos în evidenţă ceea ce îi dezbină. Creştinul criticat, acuzat şi prigonit, când iartă, slujeşte pacea adusă de Isus – Pace vouă -, slujeşte iubirii. Şi ce este mai frumos decât pacea şi iubirea? Cei greşitori să caute iertarea şi vor afla pacea şi iubirea, componentele de bază ale paradisului.

Iertarea este floarea iubirii care rodeşte credinţa. Sfântul apostol Ioan spune: Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi (1In 4,16). Numai după ce a experimentat iertarea prin iubirea lui Isus au ajuns apostolii la credinţa deplină.

Iertarea arată măreţia lui Dumnezeu.

Omul care iartă se ridică la această măreţie divină, devine asemenea îngerilor la înfăţişare, ca în cazul diaconului Ştefan care îi iartă şi se roagă pentru duşmani (cf. Fap 6,15).

Nu are importanţă dacă ţi se va cere iertare sau nu, dacă persoana care te-a ofensat va înceta sau nu să te mai ofenseze, important este că, iertând, avansezi tot mai mult în realizarea omului nou, a omului pascal, după chipul şi asemănarea lui Cristos, care ne-a învăţat că măsura iertării trebuie să fie de şaptezeci de ori câte şapte în fiecare zi (Mt 18,22).

Când iertarea devine rugăciune, ca aceea a lui Isus de pe cruce: Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34), atunci poţi fi sigur că ai în împărăţia lui Dumnezeu, la banca sfinţilor, în contul iubirii, o mare cantitate de valută forte, care îţi va aduce, nu numai bucuria iertării, ci şi pe cea a învierii din morţi. Orice iertare este o înviere, aşa cum spune tatăl din parabolă fiului mai mare: Acest frate al tău era mort şi a înviat (Lc 15,32). A înviat fiindcă a ştiut să-şi ceară iertare; a înviat pentru că tatăl a ştiut să ierte.

A ierta nu înseamnă a renunţa la dreptate. Şi, a cere iertare, nu înseamnă a cere şi renunţarea la dreptate. Greşeala se iartă, dar dreptatea trebuie împlinită. Ţi-am furat vaca. Iartă-mă! Aceasta nu înseamnă că hoţul este iertat de a da vaca înapoi stăpânului; se iartă vina, datoria rămâne şi trebuie achitată.

Învăţătura lui Isus din evanghelie merge şi mai departe pe calea desăvârşirii spirituale, ca în cazul în care cineva s-a supărat, fără ca eu să am intenţia de a-l jigni. Deşi n-am făcut o greşeală în mod intenţionat, dar pentru armonia care trebuie să existe între copiii lui Dumnezeu, trebuie să cer iertare (cf. Mt 5,24). Nu numai atunci când ai greşit să cauţi împăcarea, ci şi când altcineva ţi-a greşit, te-a supărat, te-a nedreptăţit, să-l cauţi pentru pace: Fericiţi făcătorii de pace, fiindcă fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9). Că de va trebui să-i cerem iertare lui Isus în ziua judecăţii, va fi musai să-i cerem şi pentru binele pe care ni l-a cerut să-l facem şi nu l-am făcut.

Tot din învăţătura lui Isus aflăm că iertarea nu se face în secret. Ea, fiind o formă a vieţii creştine, trebuie făcută deschis, activ, nu numai în minte. Numai în acest fel ne asemănăm cu Tatăl ceresc, care plouă peste cei drepţi la fel ca şi peste cei nedrepţi, deschis; şi face să răsară soarele în acelaşi fel peste cei buni ca şi peste cei răi (cf. Mt 5,45-46).

În concluzie, lecturile de azi pun în evidenţă enormitatea datoriilor noastre faţă de Dumnezeu, ca ale slujitorului din parabolă faţă de rege: zece mii de talanţi. Dacă ţinem cont că un talant era o monedă de aur masiv cât discul de floarea soarelui, atunci zeci de mii de talanţi formau un munte de aur. Şi totuşi el iartă această datorie enormă fiindcă ne iubeşte şi vrea să învăţăm ca să fim asemenea lui. Deşi datoriile noastre unul faţă de altul sunt mici, cât o sută de dinari, noi nu iertăm, fiindcă nu ştim să iubim. Tocmai pentru faptul că nu ştim, de aceea este necesar să învăţăm iubirea prin iertare, altfel riscăm să rămânem repetenţi la şcoala vieţii. Ferească-ne Domnul! Amin.

 

* * *

 

Ura şi răzbunarea în faţa judecăţii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ura şi răzbunarea sunt judecate, în lecturile de azi, şi condamnate de doi judecători: de raţiune şi de credinţă.

Raţiunea este mintea omului sănătos din punct de vedere natural; credinţa este darul luminos care ne vine din partea lui Dumnezeu prin Cristos.

Cum judecă şi condamnă raţiunea ura şi răzbunarea în cele trei lecturi de la sfânta Liturghie de azi?

Judecata raţiunii din lectura întâi (Înţ 27,33.28,9).

Omul sănătos la minte caută întotdeauna pacea şi îndeamnă: “Iartă ofensa ce ţi-a făcut-o aproapele tău!”; “Răzbunarea şi ura sunt o nebunie” şi cel ce le are dă dovadă că nu este om sănătos, iar faţă de un om bolnav trebuie să avem înţelegere, trebuie să avem milă şi să ne îngrijim de sănătatea lui. Echitatea pentru o minte sănătoasă stă în legea talionului – “Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi” – dar ura şi răzbunarea încalcă cea mai elementară lege naturală. Tot în legea talionului se înscrie şi legea iertării: Iartă şi ţi se va ierta. Înţeleptul, ca să nu stea în dubiu când trebuie să facă o alegere, ţine cont de un dicton popular: Quidquid agis, prudenter agas et respice finem – “Tot ceea ce faci, să faci cu prudenţă şi priveşte sfârşitul!”, mai ales sfârşitul, adică moartea. Aminteşte-ţi ce sfârşit tragic îl aşteaptă pe cel păcătos, rău şi răzbunător; aminteşte-ţi de numele infam pe care îl laşi ca moştenire urmaşilor; aminteşte-ţi de dispreţul cu care istoria te va pedepsi; aminteşte-ţi că sfârşitul ţi se poate trage din cauza inimii negre, care este opera urii şi răzbunării…

Sunt îndemnuri care nu-s niciodată meditate destul de profund şi care ar trebui rumegate mai mult în propria inimă, spre a vedea dacă nu cumva se mai agaţă de ea câte un resentiment, câte o indispoziţie faţă de vreun frate… Ura şi răzbunarea sunt otrava inimii.

Judecata raţiunii din lectura a doua (Rom 14,7-9).

Cuvintele sfântului Paul că “nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” ne arată o judecată logică a raţiunii: trăim şi murim unii pentru alţii, avem un sens al vieţii şi un sens al morţii care nu poate fi dat de cel rău; cu toate acestea: suntem prea mici pentru a înţelege răul care a adus atâtea necazuri în lume; normal este să ne ridicăm inima spre cel ce ne-a creat…

Judecata raţiunii din lectura a treia, din Evanghelie (Mt 18,21-35).

Raţiunea umană, având ca obiect propriu adevărul, vrea să ştie întotdeauna de tarife exacte, precise… Raţiunea îmi spune că trebuie să iert, adică să nu urăsc şi să nu mă răzbun… Dar de câte ori? Rabinii, interpretând legea după raţiunea lor, spre a sublinia mărinimia divină, spuneau că Dumnezeu iartă de trei ori şi omul trebuie să ierte tot de atâtea ori… Petru, care din momentul întâlnirii cu Cristos a înţeles că măsurile ţinute până atunci ca valabile, de acum încolo nu mai au aceeaşi pondere, vrea să afle noul tarif al iertării conform raţiunii şi pune un răspuns ca întrebare, pe care îl credea exagerat: “Până de şapte ori?” Este mai mult decât dublul lui trei şi de altfel 7 este un număr frumos, cu valoare simbolică ce exprimă perfecţiunea. Isus îi dă răspunsul, reluând numărul simbol al perfecţiunii, dar înmulţindu-l în aşa fel încât să arate infinitul: de şaptezeci de ori câte şapte. Aşa este logic, fiindcă întotdeauna ura şi răzbunarea declanşează o reacţie distrugătoare în lanţ. Citim în cartea Genezei despre crudul Lamech cum se fălea că răzbunarea lui va fi de “şaptezeci de ori câte şapte” (Gen 4,24). O astfel de formulă arăta o îngrozitoare prelungire a răului în istorie. Dacă răul este prolific în chip înspăimântător, binele trebuie să fie cu atât mai mult răspândit. Răul nu poate fi învins decât prin bine.

Prin urmare raţiunea condamnă ura şi răzbunarea.

Dar credinţa?

Judecata credinţei din lectura întâi.

Credinţa ne învaţă că tot binele ne vine de la Dumnezeu. Atunci se întreabă înţeleptul: “Dacă cineva păstrează mânie faţă de alt om, cum va îndrăzni să ceară pentru sine vindecare de la Domnul? El nu are milă faţă de om, aproapele său, şi mai poate îndrăzni să se roage pentru iertarea păcatelor sale?”

Credinţa condamnă ura şi răzbunarea fiindcă duc la ruptura legăturii dintre om şi Dumnezeu.

Judecata credinţei din lectura a doua.

Necesitatea mântuirii o simt toţi oamenii, dar în chip deosebit marii păcătoşi şi printre aceştia se numără, în primul rând, cei cuprinşi de ură şi de dorinţa răzbunării.

Sfântul apostol Paul ne arată că Isus este Domnul. Toţi sunt ai lui: viii şi morţii…

Cine urăşte sau se răzbună pe unul care îi aparţine lui Cristos, urăşte şi se răzbună pe Cristos însuşi. Lui Saul, care ura şi se răzbuna pe creştini, Isus îi spune: “Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” (Fap 22,7). Cine urăşte şi se răzbună nu-l are pe Isus ca Domn, nu crede în el, nu trăieşte pentru el şi nu va avea parte de el. Scriptura spune: “A mea este răzbunarea, spune Domnul Dumnezeu, eu sunt acela care voi răsplăti” (Rom 12,19). Păcătosul îşi arogă dreptul divin şi spune, contra lui Dumnezeu: Ba a mea este răzbunarea şi eu voi pedepsi, eu îmi voi face dreptate! Nu mă interesează ce spune Domnul, că: “Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”.

Ura şi răzbunarea sunt armele cele mai puternice ale ateismului, care nu în zadar propovăduieşte lupta de clasă.

Judecata credinţei din sfânta Evanghelie a zilei.

Răzbunarea era lege sfântă în tot orientul iar iertarea era considerată slăbiciune şi umilinţă.

Cristos s-a umilit până la asemănarea cu sclavul (cf. Fap 2,7) şi ne-a obţinut iertarea Tatălui. El este Domnul umilinţei şi al iertării. Prin parabola slujitorului netrebnic, Isus ne arată, pe de o parte, enorma gravitate a păcatului, de care omul se face vinovat când calcă o poruncă a lui Dumnezeu în lucru mare cu ştiinţă şi voinţă deplină, când abuzează de îndurarea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, nemărginita milostivire divină faţă de cei care au bunăvoinţa de a fi miloşi cu alţii. Gravitatea păcatului, asemănată cu datoria de zece mii de talanţi, este enormă. Omul, de ar trăi 120 ani, a calculat cineva, şi de ar munci din greu numai pentru a-şi achita datoria, tot n-ar reuşi s-o facă. Pentru aceasta, când Isus vindeca pe cei bolnavi şi le ierta păcatele, fariseii şi cărturarii se întrebau cu indignare: “Cine poate ierta păcatele, afară de unul singur, Dumnezeu?” (Lc 5,21). Cu toată enormitatea păcatului, parabola ne dezvăluie mila nesfârşită a lui Dumnezeu, care în faţa pocăinţei şi a rugăciunii celui păcătos iartă şi anulează chiar şi cea mai enormă datorie. Dar, dacă omul nu învaţă mila din nesfârşita milostivire divină şi se comportă faţă de semeni cu o micime de suflet atât de meschină, braţul dreptăţii divine este proporţionat cu cel al milostivirii. Mântuirea este un dar izvorât din mila infinită a lui Dumnezeu, din caritatea sa nesfârşită şi veşnicia singură ne poate oferi posibilitatea de a-i mulţumi. Nerecunoştinţa, arătată prin ură şi răzbunare, anulează mântuirea, refuză darul şi numai veşnicia chinurilor o poate pedepsi.

Isus ne spune că trebuie să-i iubim pe duşmani şi să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc, spre a fi fiii Tatălui din Ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi face să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Mt 5,44-45), pentru ca atunci când ne vom ruga “Tatăl nostru” şi vom cere să ni se ierte greşelile, să avem siguranţa că ni se iartă în măsura în care noi iertăm din inimă greşitorilor noştri…

Cine nu crede, se condamnă singur.

Trebuie spus că în decursul istoriei foarte mulţi creştini au luat în serios acest tarif al iertării de şaptezeci de ori câte şapte şi ne-au lăsat exemple minunate de iubire şi gesturi eroice de iertare şi reconciliere. Dacă azi se vorbeşte tot mai mult de pace, dezarmare, de dialog şi negociere în controversele internaţionale sau de cooperare reciprocă şi de ajutor acordat popoarelor în curs de dezvoltare, trebuie recunoscut că foarte mulţi creştini au contribuit la maturizarea şi răspândirea acestui ideal creştin. Sunt şi exemple contrare, de ură şi răzbunare: terorism, revolte, războaie, genocid etc. Dar acestea arată mai clar ce poate deveni lumea fără Evanghelie. Dacă spirala violenţei creşte mult, spirala iertării trebuie să crească şi mai mult, ca lumea să dăinuiască şi să se mântuiască. Un înţelept spunea: “Nu eşti tu capabil să mă jigneşti, cât sunt eu capabil să te iert”. Aceasta trebuie să fie atitudinea aceluia care are viaţa din Cristos Domnul, care de pe cruce, nu numai că a iertat, dar s-a rugat şi Tatălui să ierte pe călăii care l-au răstignit, pe motivul că nu ştiu ce fac (cf. Lc 23,34).

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia şi prima lectură ne prezintă o temă bine definită: cea a iertării. Desigur că este unul dintre aspectele cele mai mari şi mai frumoase ale mesajului evanghelic; dar şi unul dintre cele mai dificile de tradus în fapt în concretul vieţii şi raporturilor umane. Capacitatea de iertare este un indice sigur al adevărului şi profunzimii credinţei. Pentru că numai dacă vom crede în iubirea gratuită ca valoare supremă pentru om, numai atunci putem fi capabili într-adevăr de iertare.

Se recomandă mai ales astăzi o mare atenţie la acele elemente ale Liturghiei care într-un anumit mod se leagă de tema iertării: de la actul penitenţial (cu un timp suficient de tăcere), la rugăciunea Tatăl nostru şi la semnul păcii.

Odinioară se vorbea mult despre “teama de Dumnezeu” şi oamenii sfârşeau prin a avea frică de el. Astăzi se vorbeşte mai mult despre “iubirea lui Dumnezeu”, şi unii sfârşesc prin a şi-l imagina pe Dumnezeu ca un fel de bunicuţ bonom pentru care totdeauna merge totul strună: “Un aşa Dumnezeu iartă totdeauna…”.

La primă vedere pare să fie şi comod să facem apel la “infinita milostivire a lui Dumnezeu”. Dar este periculos să credem că putem profita de ea în mod egoist, cu largă inimă, fără a ne lăsa “contagiaţi” de această milostivire.

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Nu se poate Doamne: să ne fie iertat! Este mai bine ca tu să ne ierţi într-un mod diferit de felul cum iertăm noi. Altfel rămânem reci…

Pentru că noi nu ştim să iertăm. Da, iertăm copiilor… îi scuzăm pe cei care involuntar în tramvai ne calcă pe picior… Iertăm când nu ne simţim ofensaţi. Dar dacă cineva, responsabil de acţiunile sale, ne face o nedreptate, sau aşa ni se pare nouă: “Ah nu, aceasta nu intră în cadrul iertării!”.

Ni se pare aproape imposibil să iertăm cu adevărat cuiva care ne-a făcut rău: ne rămâne “un ceva” înăuntru, ca o povoară pe inimă pe care nu reuşim s-o ridicăm. Ofensa este o rană care parcă nu vrea să se cicatrizeze niciodată…

Şi totuşi Isus cere creştinilor să ierte totul şi să ierte totdeauna. Şi această învăţătură a sa revine de mai multe ori în Evanghelie: “Căci dacă voi veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta vouă; dar dacă voi nu veţi ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vinovăţiile” (Mt 6,14-15).

A ierta pe alţii este condiţia indispensabilă pentru a fi iertaţi de Dumnezeu. Cuvintele Evangheliei în această privinţă sunt prea clare pentru a căuta scuze sau subterfugii.

Dar este tot atât de adevărat că găsim raţiunile iertării numai în experienţa iertării pe care la rândul nostru am primit-o şi o primim încontinuu de la Dumnezeu. De fapt, prin Isus răstignit, Dumnezeu a oferit lumii odată pentru totdeauna garanţia iertării sale: “Fapt este că prin Cristos, Dumnezeu însuşi a împăcat lumea cu sine, neţinând socoteală de vinovăţiile oamenilor…” (2 Cor 5,19; cf. Rm 5,6-11). Harul şi milostivirea sa faţă de fiecare dintre noi preced orice merit din partea noastră.

Lui Dumnezeu noi nu-i datorăm numai “mult”, ci “totul”. Iar pe de altă parte, aceasta este siguranţa noastră: el însuşi este unicul nostru “bine” adevărat şi definitiv. De acest bine nimeni nu ne poate priva, dacă nu suntem noi aceia care-l refuzăm. De aceea, pentru creştini, are sens, iertarea continuă şi iertarea a toate.

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

În primele pagini ale Bibliei citim că, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. Nu vreau să intrăm acum în misterul asemănării omului cu Dumnezeu, ci vreau doar să ne amintim cu toţii de faptul că, una din însuşirile veşnice ale lui Dumnezeu este mila. De aceea, şi în milă trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu. Aceasta este şi principala tematică dezvoltată de liturgia cuvântului de azi.

In fiecare om sălăşluieşte un sfânt şi un răufăcător. Am auzit această afirmaţie de atâtea ori şi în atâtea forme, iar experienţa cotidiană confirmă dureroasa ei veracitate. Omul poate creşte în două direcţii: în sus, spre înălţimile bunătăţii, a perfecţiunii, a spiritualităţii…, şi în jos, spre iadul urii, al discordiei şi al destrămării. Această luptă continuă între bine şi rău este tema veşnicei drame omeneşti. De fapt, istoria omenirii este istoria acestei lupte. Depinde de noi, de comportamentul nostru, care dintre cei doi oameni care locuiesc în noi va ieşi triumfător. Există oameni care iradiază atâta bunătate încât, în jurul lor, orice inimă se înveseleşte. Aceştia sunt gloria omenirii. Dacă am avea nişte vizitatori extratereştri, cu ei ne-am lăuda. Pe ei i-am arăta spunând: iată omul! Din păcate însă, au existat, şi încă mai există şi astăzi mulţi oameni în care triumfă nu sfântul, ci răufăcătorul.

Isus, prin parabola pe care ne-o prezintă în Evanghelia de azi, vrea să ne pună în faţă aceste triste realităţi. La prima vedere s-ar părea că parabola nu are nici o valoare deoarece, este plină de exagerări. Este exagerată suma cu care slujitorul era îndatorat stăpânului său: zece mii de talanţi; este o avere întreagă pentru o slugă. Cum a contractat această datorie? Poate că era uşuratic, poate risipitor… Dacă ne gândim numai la faptul că, Irod cel Mare, care a trăit în timpul în care Isus spune parabola, avea un salar doar de nouă sute de talanţi. De aceea, pare naivă rugămintea slujitorului în faţa stăpânului care-i cere să-şi plătească datoria: “Îngăduie-mi şi-ţi voi restitui totul”. Chiar şi o amânare mai îndelungată, să zicem de 100 de ani, nu i-ar ajunge să-şi plătească datoriile. Insă, el crede, şi o face corect, că în spatele tribunalului dreptăţii, există un loc care mai poate fi sperat. Acest loc se numeşte “milă”. Aşa a procedat slujitorul îndatorat şi nu a greşit. Regele, mişcat de cuvintele slujitorului său, îl iartă. Ia condica, îi şterge toate datoriile, pentru a distruge orice dovadă a datoriei şi astfel, iertarea să fie totală.

Lecţia transmisă de parabolă până la acest punct este destul de transparentă. Oricare din noi este dator vândut în faţa lui Dumnezeu din cauza păcatelor. Dacă El nu ia iniţiativa şi nu intervine cu un gest gratuit şi imens, cu forţele proprii, cu faptele noastre mărunte, nu vom putea dobândi mântuirea niciodată.

Pe de altă parte, putem observa că Regele, cu atitudinea sa, imită pe acel Dumnezeu a cărui însuşire veşnică este mila, îndurarea. De fapt, El este Regele prefigurat de parabole, care cu mărinimie iartă datoriile păcatelor noastre. Parabola schiţează astfel, mila infinită a lui Dumnezeu, care în faţa rugăciunii insistente şi a căinţei celui păcătos iartă, şi anulează chiar şi cea mai mare datorie a păcatelor. Cristos, pecetluieşte această iertare prin Sângele său vărsat pe cruce, care face pe toţi oamenii fraţi între ei, şi deci, responsabili unul faţă de altul. Sfântul Apostol Petru, convins că, deja propune prea mult în materie de iertare, îl întreabă pe Isus dacă trebuie să ierte până de 7 ori pe cel care a greşit înaintea sa. Isus îi răspunde: “nu-ţi spun de 7 ori, ci de 70 de ori câte 7!” Expresia orientală folosită aici vrea să indice un număr nelimitat, adică totdeauna. Această expresie este deja folosită în Vechiul Testament în cântul ferocelui Lamech, care promite că se va răzbuna pentru ofensa adusă “de 70 de ori câte 7″, şi lasă să se întrevadă că e vorba de un număr infinit. In acel context, expresia indică cutremurătoarea răspândire a răului. Dacă răul este atât de rodnic, binele trebuie să fie cel puţin la fel. De aceea, Isus foloseşte aceeaşi expresie pentru a învăţa că răul, oricât de mare ar fi, poate şi trebuie să fie învins printr-o bunătate fără margini, care să se manifeste prin iertarea neîncetată a oamenilor. Dacă ne gândim bine, este vorba de o datorie cutremurătoare. Pentru a o face mai accesibilă, Isus o ilustrează prin parabola slujitorului nemilos, care deşi a beneficiat de o iertare totală se comportă într-un mod cu totul neaşteptat.

Scăpată de datorii, sluga iese veselă din casa stăpânului său. Primul întâlnit este un coleg de slujbă care-i datora doar 100 de talanţi. O sumă infimă, în comparaţie cu aceea care i-a fost iertată lui. Dar, vedem că în zadar a strălucit soarele milei peste sluga rea căci, în inima sa nu s-a făcut lumină. Cum îl vede pe colegul său, se năpusteşte asupra lui, îl strânge de gât şi strigă: “Plăteşte-mi datoria!”. Scena este într-adevăr cutremurătoare. Un om care-şi datorează libertatea milei, aruncă în temniţă pe colegul său pentru o nimica toată. Un om care a beneficiat de o milă nespus de mare, nu poate şi nu vrea să-şi facă milă de fratele său. Faptul este cu atât mai trist cu cât nu aparţine numai trecutului, dar este foarte actual. De câte ori nu am asistat la astfel de scene fără să luăm nici o atitudine! De câte ori nu ne-am aflat, noi înşine în astfel de situaţii şi ne-am lăsat orbiţi de praful răzbunării!

Deşi din cauza orgoliului şi a spiritului de răzbunare care stăpâneşte pe omul decăzut, iertarea poate costa uneori foarte mult, ea este indispensabilă pentru a obţine iertarea proprie. Nu există altă cale: ori iertăm ca să fim iertaţi, ori refuzăm iertarea şi astfel suntem condamnaţi de propria noastră atitudine! “Tot aşa – încheie parabola – şi Tatăl meu din ceruri vă va face vouă dacă nu veţi ierta din inimă fratelui vostru” (Mt 18,35 ).

Revine aici, sfatul din prima lectură: “Adu-ţi aminte de cele de pe urmă lucruri şi fereşte-te de vrajbă”; “Adu-ţi aminte de porunci şi nu te mânia pe fratele tău, ci iartă-i neştiinţa” (Ecl 28,6). Textul lecturii zugrăveşte în culori sumbre mânia, răzbunarea, refuzul de a ierta şi prezintă urmările tragice pentru aceia care nu se eliberează de aceste tumori morale. Cine nu iartă, nu este iertat de Dumnezeu şi prin urmare este destinat morţii. Cel care urăşte, se comportă ca acela care se consideră veşnic, ca şi cum nu va trebui să moară niciodată, ca acela care îşi face iluzii că nu va trebui să apară niciodată în faţa tribunalului dreptăţii şi nu ar avea nevoie, ca şi ceilalţi, de ajutorul şi îndurarea divină. Cine urăşte, dispreţuieşte poruncile lui Dumnezeu, poruncile de iubire reciprocă, acela rupe alianţa cu Dumnezeu, alianţă care recere iubirea.

Şi lectura a II-a este luată dintr-un context în care Sf. Paul cere creştinilor din Roma să se poarte cu dragoste faţă de fraţii lor mai “slabi” în credinţă. Trebuie să-i înţelegem şi să acceptăm şi pe alţii, chiar dacă sunt mai sensibili, mai diferiţi de noi. Şi aceasta, pentru că fiecare din noi trebuie să se raporteze la Dumnezeu şi la fraţii săi, pentru că nu poate trăi singur. De fapt “nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. …Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Pentru aceasta, de fapt, Cristos a murit şi a înviat: ca să domnească atât peste morţi cât şi peste vii” (Rm 14,7-9). Oamenii, în calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu, trebuie să-l imite în bunătate pe Tatăl lor, care lasă să strălucească soarele şi să cadă ploaia şi asupra celor care l-au ofensat (cf. Mt 5,44-45). Cristos vrea să fie imitat mai ales în aceasta: “Iubiţi-vă, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi”.

Acesta este spiritul de reconciliere în care trebuie să trăiască orice creştin. Isus, marele cunoscător al inimii oamenilor, nu fără motiv a inserat în rugăciunea noastră cea de toate zilele această cerere, respectiv promisiune: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne-au greşit”. De câte ori recităm această rugăciune şi de câte ori o contrazicem cu comportamentul nostru!

Pedeapsa celor nemiloşi va fi identică cu a slugii din parabolă: “slugă rea – a spus regele ¬toată datoria ţi-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia să-ţi faci şi tu milă de colegul tău? Şi mâniat, stăpânul său l-a predat temnicerului, până ce-şi va plăti toată datoria”.

Celebrarea euharistică ne cheamă la marea lege a iubirii fraterne. Acesta este “banchetul” fiilor întorşi la Tatăl la care suntem invitaţi cu toţii. Veniţi aşadar, să ne bucurăm în casa Tatălui nostru.

Eugen Ţîmpu

 

* * *

 

Duminica a XXIV-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Pericopa evanghelică de astăzi face parte din ciclul parabolelor prin care Isus vesteşte venirea Împărăţiei cerurilor. Fragmentul citit astăzi reprezintă o concluzie la discursul lui Cristos despre Biserică. Dacă duminica trecută am văzut cum trebuie să aibă loc îndreptarea fraternă în cadrul comunităţii creştine, începând cu această duminică, Biserica ne propune o serie de parabole referitoare la intrarea în Împărăţia cerurilor.

Evanghelia de astăzi se deschide cu întrebarea pe care apostolul Petru i-o adresează Învăţătorului său, prin care dorea să ştie de câte ori trebuie să-l ierte pe fratele său care i-a greşit. Observăm în această întrebare concepţia lui Petru, tributară tradiţiei iudaice, care zicea că: cineva trebuie să ierte dacă cel care i-a greşit îşi cere iertare de trei ori în faţa a doi martori. Vedem că Petru vrea să facă un pas înainte propunând numărul şapte. Însă, răspunsul lui Isus este categoric: “Nu-ţi zic să ierţi de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt 18,22), adică totdeauna. Modul în care trebuie să aibă loc această iertare, Isus îl exemplifică printr-o parabolă. Iată că unui rege, care voia să-şi încheie conturile cu servitorii săi, îi este adus unul care îi datora zece mii de talanţi, o sumă imensă în acea vreme. Situaţia acestui servitor este disperată căci nu are cu ce plăti şi aceasta ar fi însemnat sclavia sa şi a familiei sale. Aşadar, se aruncă la picioarele stăpânului cerându-i îngăduinţă.

Este evidentă aici comparaţia pe care evanghelistul Matei o face între regele din parabolă cu Regele ceresc aflat la judecata de apoi. De asemenea şi suma pe care o datora servitorul este simbolică: ea vrea să arate că, în faţa lui Dumnezeu, noi toţi suntem nişte debitori neputincioşi, care nu pot onora nimic din ceea ce el ne-a dăruit, pentru că suntem păcătoşi. Această sumă reprezintă, de fapt, starea noastră de extremă mizerie în faţa lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu este milostiv, după cum vedem în continuarea parabolei: “Stăpânului i se făcu milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat toată datoria”(Mt 18,22). “I s-a făcut milă”, acest verb este unul dintre cele mai frumoase pe care evangheliştii sinoptici le folosesc cu referire la iubirea milostivă a lui Dumnezeu. El vrea să arate că stăpânul a fost mişcat în străfundul inimii sale, aşa cum o mamă este mişcată, în inima ei, din dragoste faţă de copilul ei. Această milă a regelui ne permite să întrevedem mila lui Dumnezeu faţă de mizeria noastră umană. Mila aceasta este importantă mai ales pentru faptul că ne ajută să înţelegem că aşa cum noi ne-am bucurat de iertarea lui Dumnezeu, la fel trebuie să-l iertăm şi noi pe fratele nostru care ne-a greşit. Acest lucru, însă, nu l-a înţeles servitorul iertat, căci el nu dovedeşte aceeaşi milă faţă de un slujitor care îi era dator cu o sumă mult mai mică faţă de cea de care a fost iertat el: “Dar acest servitor, când ieşi afară, întâlni un seamăn de-al său care îi datora o sută de dinari şi înşfăcându-l îl strângea de gât şi zicea: «Înapoiază-mi tot ce-mi datorezi»” (Mt 18,28).

Această primă parte a parabolei ne trezeşte în primul rând admiraţia faţă de imensa bunătate a regelui, însă, în al doilea rând, insensibilitatea servitorului ne indignează. Cum, el care a fost iertat de o sumă atât de mare, nu a putut să-l ierte pe fratele său care îi datora o sumă infimă! De multe ori şi noi facem asemenea acestui servitor nemilos: primim din partea lui Dumnezeu darul iertării pentru numeroasele păcate săvârşite, dar nu suntem în stare să-i iertăm aproapelui nostru nici cea mai mică greşeală.

Dar să nu uităm că Dumnezeu este drept: “Nu trebuia să te înduri de cel care este servitor ca şi tine aşa cum m-am îndurat de tine? Apoi stăpânul îl dădu pe mâna călăului până ce va plăti toată datoria” (Mt 18, 33-34). Sentinţa pronunţată de rege depăşeşte toate categoriile juridice ale acelei vremi, dar şi pe cele ale timpului nostru. Ea se bazează pe iubire şi iertare şi are ca şi criteriu mila şi milostivirea. Ştim din predica lui Isus că milostivirea este una din legile fundamentale ale Împărăţiei cerurilor: “Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7).

Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte: “Tot aşa vă va face şi Tatăl meu, care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima” (Mt 18,35). Aceasta este una din regulile fundamentale pe care trebuie să se bazeze comunitatea creştină: a ierta din toată inima pe aproapele. Este acea iertare pe care noi o cerem în rugăciunea Tatăl nostru: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12).

La această iertare se referă şi lectura luată din cartea lui Ben Sirah: “Adu-ţi aminte de porunci şi de alianţa Celui Preaînalt şi nu ţine mânie aproapelui, iertându-i neştiinţa” (28,7). Astfel iertând, ne facem părtaşi de harul lui Dumnezeu, rămânem în alianţă cu el, realizăm Împărăţia sa pe pământ. Este vorba despre acea Împărăţie voită de Cristos, care mort şi înviat, a fost constituit singurul Domn peste vii şi peste morţi (cf. Rom 14,7-9). El este regele despre care ne vorbeşte evanghelia de astăzi, care iertând aşteaptă iertare. Acelaşi lucru îi învăţa şi sfântul Augustin, pe credincioşii săi, în predicile sale: “Când ierţi iubeşti, când iubeşti ierţi. Dragostea şi iertarea unindu-le vei descoperi Împărăţia cerurilor”.

Acest lucru îl vedem şi în viaţa Maicii Tereza de Calcutta. Într-o zi, cineva îi fură din magazia de medicamente tot ceea ce ea şi surorile sale cu greu adunaseră. După mai multe luni de apeluri la cei bogaţi, pentru a o ajuta să refacă ceea ce a fost furat, la spital veni un mare bancher al oraşului. Acesta, în timp ce vizita spitalul, văzând devotamentul cu care Maica Tereza îi îngrijea pe cei bolnavi, îi spuse: “Soră, eu nu aş face aceasta nici pentru un milion de dolari!”. La care Maica îi răspunse senină: “Nici eu!”, şi spunând acestea se uită spre patul bolnavului din apropierea sa. Aici zăcea tocmai hoţul care îi furase medicamentele. Acesta îmbolnăvindu-se grav, a venit la Maica Tereza şi mărturisindu-şi fapta se bucura acum de toată atenţia ei. Dragostea şi iertarea erau cele două motive pentru care Maica Tereza se îngrijea de cei bolnavi. Dragostea şi iertarea izvorâte din exemplul lui Cristos mort pe cruce, care îi iartă pe călăii săi.

Aceasta înseamnă a ierta din toată inima! Ba mai mult, aceasta înseamnă a avea conştiinţa că aşa cum noi beneficiem de mila lui Dumnezeu, la fel trebuie să iertăm pe fraţii noştri.

Pătrunşi de cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat şi conştienţi că “Domnul este bun şi plin de îndurare” cu noi (Ps 102), să ne iertăm unul altuia toate greşelile, pentru ca astfel să-i putem adresa Tatălui ceresc din toată inima rugăciunea pe care Fiul său ne-a învăţat-o: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12).

Iosif-Liviu MIHOC

 

* * *

 

Noi, datornicii

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

În acea zi Petru era dispus spre generozitate

“În acel timp, Petru s-a apropiat de Isus şi i-a spus: “Doamne, de câte ori va trebui să-l iert pe fratele meu, dacă greşeşte împotriva mea? Oare de şapte ori?” Poate întrebarea decurgea din disputa aprinsă dintre discipoli. Într-adevăr se întâmpla adesea ca în acel grup să se dezlănţuie discuţii chiar şi pentru motive neînsemnate şi meschine. Şi Învăţătorul era chemat să decidă, să aplaneze, să rezolve. Şu nu întotdeauna răspunsurile sale urmăreau linia celor care erau în dispută, ci muta discursul pe un alt plan sau sunau de-a dreptul descumpănitoare, provocatoare. Ori, în acea zi, Petru era dispus spre generozitate. Şi s-a înfăţişat cu o cifră, şapte (numărul perfecţiunii), care părea să fie chiar excesivă.

În schimb Învăţătorul i-a răsturnat brusc numerele sale şi i-a impus o operaţie dificilă: “de şaptezeci de ori şapte”. O înmulţire a cărui rezultat nu dă o cifră, deşi foarte mare, ci un adverb: totdeauna. Şi Petru a trebuit să înţeleagă că iertarea nu este o listă de preţuri, un tarif, nu are limite. Trăim iertând. Tuturor. Toate dăţile când… Nu: de data aceasta da, dar într-o altă ocazie nu. Acea persoană da, cealaltă în schimb este exclusă. Totdeauna şi pe toţi. Iertarea nu poate fi un act eroic izolat, excepţional făcut de puţine ori. Trebuie să reprezinte o normalitate constantă în viaţa credinciosului.

Şi apoi iertarea nu poate fi niciodată selectivă, discriminatorie. Dacă exclud pe cineva, reneg condiţia mea de fiu al unui Tată care iubeşte pe toţi oamenii, care “facă să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, şi face să cadă ploaia asupra celor drepţi şi nedrepţi” (Mt 5,45), care este “binevoitor faţă de cei ingraţi şi răi” (Lc 6,35).

Creştini bravi, şi totuşi…

“În acel timp”, cel puţin, se punea problema. Petru intuieşte că există o incompatibilitate între a fi discipol al lui Cristos şi refuzul de a ierta ofensele. Astăzi mulţi creştini par să fi conciliat, prin cine ştie ce compromisuri subterane, şi reînoite, strangulări bolnave ale conştiinţei, resentiment, invidie, memoria cultivată de nedreptăţile suferite, cu profesiunea proprie de credinţă, cu practica religioasă (chiar şi cea euharistică). Adesea opera de călcare a poruncii de a ierta este îndeplinită de “creştinii bravi”, observanţi, fideli, evlavioşi, care înţeleg că poruncile lui Dumnezeu sunt importante pentru ei, şi morala – mai ales cea care se referă la porunca a şasea – este ţinută cu mare preţ. Îmi vine în minte filmul “Pâine şi ciocolată”, care descrie dificultăţile de adaptare, conflictele, traumele unui emigrant italian (actorul Nino Manfredi) în Elveţia. Sărmanul, pentru a fi acceptat, să se integreze, ajunge chiar să tundă părul incredibil de blond. Dar nu reuşeşte să treacă peste bariera neîncrederii, a discriminării, a suspiciunii, a prejudecăţilor.

Ceea ce izbeşte este faptul că regizorul, Franco Brusati, nu pune în scenă poliţiştii elveto-germani, exploatatori cruzi, aroganţi şi insultători, ci persoane extrem de politicoase, educate, corecte, oneste. În sfârşit oameni bravi. Despre care nu se poate spune nimic rău: este vorba de un fenomen, deplorabil, datorat răutăţii sau violenţei. Nu, acela este un fenomen comun, acceptat, normal. În sfârşit: oameni bravi, dar rasişti. Astfel lasă să se creadă despre unii creştini: creştin bravi, dar capabili de a urî. Practicanţi, dar care refuză să ierte. Care săvârşesc “fapte bune”, mai puţin acelea de a uita o nedreptate. “El merge la Liturghie în toate duminicile, a educat creştineşte pe fii săi, este mereu în prima linie când este vorba de a susţine diferitele iniţiative parohiale, dar… de ani buni nu vorbeşte cu fratele”. “Este un preot foarte bun, dar vai de acela care îl atinge. Dacă este ofensat, te şterge din cartea…” “Este o călugăriţă bună, exemplară, dar nu trece cu vederea” “Merg la biserică, dar nu se salută… Participă le aceeaşi reuniune, dar se ignoră”

Ca şi cum am spune: nu-i de mirare, totul este normal. Sau: sunt inepţii… În schimb trebuie să ne dăm seama că nu este normal să recităm “şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, fără a observa pericolul acestei cereri prin care noi autorizăm pe Dumnezeu să ne trateze cum noi tratăm pe alţii. Nu este normal să mergem la spovadă şi să fim satisfăcuţi pentru că am scăpat cu o penitenţă mică (un “Tatăl nostru, Bucură-te,Marie, şi un Slavă Tatălui”), închipuindu-ne că nu ştim că socotelile nu se încheie cu un “Tatăl nostru, Bucură-te, Marie, şi Slavă Tatălui (chiar şi în latină), ci iertând la rândul nostru, oferind iertare, “mergând în pace”, oferind pacea… Nu este normal să neglijăm faptul că “uşa prin care intră iertarea, este aceeaşi prin care iese” (A. Maillot).

Trebuie să ne convingem, că a ierta greşelile nu este o faptă extraordinară, ci intră în contabilitatea ordinară a celui credincios. Unul care iartă nu este un erou, şi nici primul din clasă. Este, pur şi simplu, un creştin, unul care a făcut minimul necesar, unul care abia a învăţat alfabetul evangheliei. A întoarce şi celălalt obraz nu este un gest nebunesc. Face parte din codul bunelor maniere, din logica elementară pentru un ucenic al lui Isus din Nazaret.

Recunoştinţa din care se naşte miliardarul

Pentru a recupera capacitatea de a ierta ca un element natural – care nu înseamnă un lucru uşor! – într-o conduită creştină, liturgia Cuvântului de astăzi ne oferă două indicaţii. Este vorba de a cultiva: simţul datoriei şi simţul limitei. A spune simţul datoriei înseamnă a spune datoria recunoştinţei. Zece mii de talanţi. Practic imposibil, astăzi, de a stabili cu exactitate valoarea acestei cifre. Însă putem să ajungem la o apreciere apropiată de realitate ţinând cont de un fapt: plata oferită lui Irod cel Mare, în calitatea sa de rege, nu ajungea la o mie de talanţi anual. Conform parabolei, fiecăruia dintre noi Dumnezeu îi oferă posibilitatea de a duce o existenţă de rege (mai mult de zece ori venitul lui Irod).

Fiecare dintre noi se naşte miliardar. Dumnezeu ne asigură un nivel de viaţă de fii, acoperindu-ne cu darurile sale. Fapt este că nimeni dintre noi nu se recunoaşte dator. Dator pentru soare, pentru aerul pe care îl respiră, pentru stelele pe care le contemplă, pentru zăpadă, pentru flori, pentru munţi, pentru oceane, pentru păduri, pentru ploaie, pentru vânt. Dator pentru ochi, pentru auz, pentru picioare, pentru mâini, pentru miros (mărturisesc: eu regret acea ungere a bolnavilor care era făcută în chip “multiplu”: pleoape, urechi, nări, picioare, mâini, pentru a indica darurile de care nu ne-am bucurat îndeajuns, pe care nu le-am folosit decât într-o mică măsură, sau de care ne-am folosit pentru a păcătui).

Dator pentru poezie, pentru muzică, pentru parfumuri, pentru cântecul păsărelelor, pentru pietrele preţioase, pentru scoarţa fragedă a mestecenilor, pentru culori. Dator pentru mărturia de credinţă a celor care ne-au precedat. Dator pentru sângele martirilor, pentru tăcerea şi eroismul ascetic al călugărilor. Dator pentru iertarea lui Dumnezeu care m-a pus pe picioare cine ştie de câte ori. Dator pentru prietenie. Dator pentru iubire, mai ales.

Paul ne îndeamnă să nu avem “nici o datorie faţă de cineva, decât cea de a ne iubi reciproc” (Rm 13,8). Dar iubirea o “datorez” înainte de toate lui Dumnezeu. Şi această datorie o plătesc într-un singur fel: iubind pe aproapele. Iubirea faţă de alţii nu este un dar plăcut pe care îl ofer: este ceva “datorat”. Este unicul mod autorizat pentru a “plăti datoriile” faţă de Dumnezeu care m-a copleşit cu iubire şi milostivire. Tot ce am, tot ce sunt, îl “datorez” Altcuiva şi altora. Din moment ce la baza existenţei noastre creştine este Paştele Domnului (Cristos care “a murit şi s-a reîntors la viaţă”), urmează din aceasta că “nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (lectura a doua).

Aşa cum nu trăiesc “prin mine însumi”, ci datorită Altuia, atunci nu-mi este permis să trăiesc “pentru mine însumi”. Existenţa mea devine astfel mulţumire. Şi iertarea reprezintă o formă concretă, privilegiată a acestei recunoştinţe. Cineva justifică refuzul propriu de a ierta cu teama de a pierde demnitatea proprie, de a compromite prestigiul propriu, de a încuraja răutatea altuia. Se spune: “Nu eu trebuie să fac primul pas”. Şi uităm că primul pas l-a făcut deja Dumnezeu, iertându-ne. Trebuie să ne îndoim că am primit cu adevărat iertarea lui Dumnezeu, dacă negăm iertarea noastră celorlalţi.

S-a observat că “Dumnezeu nu ar fi creat infernul dacă oamenii ar fi imitat milostivirea sa. S-ar putea spune mai exact: omul a creat infernul. Infernul este locul unde nu se iartă” (viaţa din anumite localităţi unde toţi sunt duşmani unii faţă de alţii, unde fiecare îl duşmăneşte pe vecin, unde grupuri de familii cultivă o ură ereditară, este ceva “infernal”). Nici dezlegarea sacramentală nu poate remedia un gest de iertare refuzat, să purifice o inimă care nu este deschisă iertării.

Trebuie să mă conving: eu sunt o fiinţă iertată, un datornic insolvabil graţiat. Eu sunt beneficiarul unei milostiviri şi iubiri infinite. Şi această conştiinţă stă la baza oricărui raport cu alţii.

A avea milă de sine

Alt element este simţul limitei. Ceea ce ne aminteşte fragmentul din Sirah care constituie prima lectură. Ranchiuna, mânia, resentimentele, ura, răzbunarea, furia, sunt ale acelora care uită că sunt “trup”, nu sunt conştienţi de propriile “limite”, au pierdut măsura “provizoriatului” lor. “Aminteşte-ţi de sfârşitul tău şi încetează de a mai urî; aminteşte-ţi de descompunere şi moarte…” Am înlăturat moartea ca şi cum ar fi ceva obscen, pentru a face loc la nenumărate alte obscenităţi (războiul, violenţa, torturile, agresivitatea, cruzimea faţă de semenii noştri).

O altă maximă sapienţială afirmă: “Învaţă-ne să numărăm zilele noastre / şi vom ajunge la înţelepciunea inimii (Ps 90,12). Este vorba de acea înţelepciune care devine compătimire, mărinimie, răbdare, simpatie pentru ceilalţi. A avea conştiinţa limitelor proprii înseamnă, în fond, a avea milă de sine, şi de alţii. Împăcarea cu sine, şi de a trăi împăcaţi cu toţi. “Blândeţea inimii naşte simţul timpului care se scurge, al vieţii care este scurtă” (E. Balducci).

Numai dacă încetăm să ne îndârjim să adunăm grămada noastră de fericire, ca şi cum ar fi definitivă, vom înceta să fim în ceartă cu alţi “concurenţi”, vom renunţa la agresivitate. “Nimeni dintre voi nu trăieşte pentru sine şi nu moare pentru sine”. Este problema de a interpreta viaţa în termeni de oferire, de purificare a inimii noastre de ură şi de lăcomie nepotolită, şi de a fi creaturi care se preocupă de “binele” comun: pacea, fraternitatea.