Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIII-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
Înțelepciune 9,13-18
Filemon 9-10.12-17
Luca 14,25-33

Luca 14,25-33

Multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: “Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia și nereușind să-l termine, toți cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine». Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă este în stare cu zece mii să înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. Tot astfel, fiecare dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are, nu poate fi discipolul meu.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Paul Butnaru
pr. Eduard Patrașcu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Șerban Tarciziu
pr. Șerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Mister și destin

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Creștinul adevărat adună în inima sa un buchet de flori spirituale, virtuți alese, culese din grădina lui Isus, adevăruri învățate la școala sa apostolică. Din acest buchet face parte și prudența mântuirii. Despre dânsa se spune că este mama tuturor virtuților, după cum umilința este temelia, iar iubirea este sufletul lor. Prudența – înțelepciunea mântuirii -, este virtutea care ne arată ce să facem și ce mijloace să folosim ca faptele noastre să fie raționale, dar nu oricum, ci săvârșite sub impulsul darului Duhului Sfânt, al înțelepciunii, care face rațiunea umană capabilă să acționeze pentru un scop supranatural și să folosească acele mijloace care sunt cele mai potrivite în acest sens, conform dictonului latin: Quidquid agis prudenter agas et respice finem – Tot ceea ce faci, să faci cu prudență privind scopul. Din prudență se nasc prevederea, precauția și cunoașterea de sine.

Autorul primei lecturi de azi încearcă să explice prin filozofia elenă că deși foarte greu, se poate totuși ajunge la adevărata înțelepciune necesară pentru a-și deschide calea nemuririi. Aceasta pentru omul normal, stăpân pe sine și curat cu inima, sincer în cugetul său. Omul păcătos este incapabil, trăind după trup, să ajungă aici. Fără siguranța nemuririi omul nu poate fi fericit, fiindcă ea nu poate sălășlui decât în unirea dintre înțelepciunea divină și sufletul omului. Este greu de înțeles, dar ar fi mare imprudență criticarea planului divin, deoarece el aparține înțelepciunii infinite și nu poate fi recepționat în totalitate de mintea mărginită a omului.

Lectura a II-a ne oferă un înalt grad de prudență creștinească. În spirit de prudență, apostolul Paul se supune Legii de a înapoia sclavul, fără însă a canoniza acțiunea sa ca lege. Optica învățăturilor creștine arată limitele legislației. Legăturile dintre Filemon și Paul, părtași ai aceleiași credințe, sunt sub influența trăirii aceleiași iubiri față de cei mici. Alte legături s-au stabilit între apostolul Paul și sclavul Onesim, legături egale cu cele dintre el și Filemon. Noile legături creștine se pot încheia și între un stăpân și un sclav. Paul nu ezită să arate motivul relațiilor sale cu sclavul Onesim, ele sunt bazate pe paternitatea spirituală. Această paternitate nu este rodul unui simplu sentiment de milă, de filo-uman sau cu atât mai puțin dintr-un interes material, ci al apostolatului său care este egal, ba chiar superior paternității fizice. În calitatea sa de tată spiritual, Paul nu este un simplu publicist, unul care doar raportează o stare de fapt, ci el transmite un apel divin; or, cuvântul lui Dumnezeu este eficient și poartă în el viața și rodnicia. Cel care transmite exercită un fel de paternitate (1Cor 4,14-21). Și când apostolul nu se mărginește numai să transmită exact cuvântul lui Dumnezeu, însă îl face viu în persoana sa prin suferință, ca dovadă a iubirii (Gal 4,19), el arată că paternitatea sa este instrumentală, devine instrument viu care cântă gloria lui Dumnezeu în mijlocul furtunilor, la fel după cum viața lui Cristos a fost instrumentul paternității lui Dumnezeu pentru oameni (1Cor 4,15); el a cântat gloria Tatălui până la nimicire, la moartea pe cruce, ca apoi să învie pentru a ne duce pe noi victorioși prin încercări la Tatăl. În baza acestui titlu de instrument viu al paternității divine, Isus poate cere de la ucenicii săi un atașament filial, fiindcă el va dirija paternitatea sa spirituală către Tatăl, fiindcă este numai vicarială (1Tim 2,7). Sfântul Paul nu aprobă sclavia, dar arată că gestul său de iubire poate produce o libertate mult mai mare în Cristos decât cea legală (cf. 1Cor 7,14-24; Rom 6,15-18); el recunoaște relația dintre sclav și stăpân, dar relativizează și subliniază că este provizorie în comparație cu fraternitatea veșnică pe care o stabilește credința.

Biserica n-a fost fondată special pentru a desființa sclavia. Această eliberare din sclavie relevă inițiativa comunităților omenești în sânul cărora creștinismul lucrează și trăiește. Desigur, când oamenii uită de responsabilitățile lor, Biserica trebuie să le reamintească și de înalta lor chemare umanitară. Rolul ei este de a-l elibera pe om de egoismul lui propriu, pentru a-l deschide iubirii divine și fraterne în baza paternității spirituale. Pătruns de această iubire, omul se poate achita foarte bine de datoriile sale pământești. Emanciparea săracilor și a tuturor celor oropsiți și oprimați este una dintre marile sale datorii terestre.

Apostolul Paul, având dreptul de paternitate spirituală asupra lui Filemon, are același drept și asupra lui Onesim. Normal ar fi ca să nu dea cont de Onesim lui Filemon, dar din motive de prudență creștină, necesară nemuririi și unei mai mari înrudiri spirituale, renunță la acest drept și se supune unei legi civile care poruncea predarea sclavului stăpânului său. Ca Filemon să nu facă vreo imprudență dăunătoare noilor relații întemeiate pe credință, îi amintește de dreptul său și-l roagă să-l primească pe Onesim ca pe inima mea, ca pe o inimă paternă plină de iubire față de care are o datorie ce nu se poate plăti decât cu iubire și ascultare.

Nemurirea este o problemă atât de importantă încât nici cele mai strânse relații de sânge nu trebuie să o știrbească prin ceva (evanghelia zilei). Paternitatea spirituală, dobândită de Cristos prin întruparea sa, prin învățătura și pătimirile sale și mai ales prin prezența sa euharistică, a creat între el și noi o relație mai nobilă decât cea de sânge. Dacă s-ar ivi primejdia ca paternitatea naturală să amenințe pe cea supranaturală, prudența cere renunțarea la paternitatea fizică. Ura este păcat, dar se schimbă în virtute când apără paternitatea spirituală cu mijloace oneste. Când cineva îți amenință viața sufletească, ai nu numai dreptul, ci chiar datoria de a-l ocoli, de a nu-i vorbi, de a nu cocheta cu dușmanul.

Dată fiind starea anormală a omului, de a se lega orbește de cele trecătoare (ban, pământ, onoare, plăceri etc.) cu o pasiune mai puternică decât legătura sângelui, Cristos cere, în numele paternității spirituale, să renunțăm și la acestea. A nu renunța înseamnă a face imprudența de a se face de râs în fața cerului și a pământului, așa cum se face de râs omul care începe să zidească, fără să mai termine, precum și soldatul care pleacă la luptă neinstruit și fără arme. Dat fiind faptul că împărăția lui Dumnezeu este iminentă, prudența este strict necesară.

Cum să înțelegem renunțarea la toate?

Cel prudent reușește ca în toate împrejurările să salveze primatul lui Dumnezeu și al sufletului. El nu riscă totul pentru o părticică, nu riscă veșnicia pentru ceea ce este vremelnic. Imprudentul face tocmai contrariul. Cel prudent dovedește, prin alegerea făcută, că este smerit, că nu se teme și nu se scandalizează de misterul crucii, de înțelepciunea lui Dumnezeu, cum spune sfântul Paul; cel prudent cunoaște răul numai pentru a-l defini, pentru a-l combate și pentru a fugi de el (Paul al VI-lea).

Să practicăm prudența mântuirii!

Misterul lui Dumnezeu îl știm, știm că el este cel mai mare mister pentru noi; destinul nostru veșnic îl cunoaștem și îl credem: suntem creați pentru Dumnezeu, pentru viața veșnică. Atât misterul lui Dumnezeu, cât și destinul nostru veșnic, cer din partea fiecărui creștin prudență maximă, nu atât umană, cât mai ales supranaturală, adică pe aceea care se naște din porunca nouă a lui Isus.

Charles de Foucauld, după o viață aventuroasă din prima tinerețe care i-a adus până și excluderea din armată, se convertește și, după o perioadă îndelungată de reflecție, intră într-o mănăstire trapistă unde scrie următoarele: De îndată ce am înțeles că Dumnezeu există, am fost atât de puternic șocat încât n-am mai putut face altceva decât să trăiesc numai pentru el (O. Betz).

Noi pentru cine trăim?

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Cine poate cunoaște planul lui Dumnezeu sau cine poate înțelege voința Domnului? Gândurile muritorilor sunt șovăielnice și cugetările noastre sunt nesigure… Cu greu ne dăm seama de cele ce sunt pe pământ… Cine ar putea atunci să descopere cele care se află în ceruri? Și cine ar fi cunoscut gândul tău, dacă tu nu i-ai fi dat înțelepciune și nu l-ai fi trimis de sus pe Duhul tău cel sfânt? (Înț 9,13-18)

Astfel de reflecții provin, cu siguranță, de la un om cu o mare experiență de viață. Autorul acestor gânduri a trăit pe la jumătatea secolului I i.C. la Alexandria (în Egipt), într-o perioadă lipsită, se pare, de tensiuni. Și tocmai această tihnă i-a îngăduit să facă o lectură a diferitelor situații de viață și să identifice sursa reușitelor și a nereușitelor sale. Pentru el omul este o ființă muritoare, efemeră (Înț 9,5). Chiar și sufletul său comportă limite de vreme ce se lasă prins de reflecții meschine. Gândurile îi sunt adesea șovăielnice, iar cugetările nesigure… O astfel de situație îi trezește autorului mari semne de întrebare cu privire la capacitatea omului de a ajunge la o cunoaștere adecvată a realității care îl înconjoară și, cu atât mai mult, a destinului său. Doar ajutat de Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, omul poate dobândi acea înțelepciune care să-i permită o corectă apreciere a binelui sau a răului.

O mare mulțime de oameni mergea împreună cu Isus. El s-a întors către ei și le-a spus: “Dacă vine cineva la mine și nu mă iubește mai mult decât pe tatăl său, pe mama sa, pe soția sa, pe copiii săi, pe frații și surorile sale și chiar decât viața sa proprie, nu poate fi ucenicul meu. Acela care nu-și poartă crucea și nu mă urmează, nu poate fi ucenicul meu… Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu dacă nu renunță la toate bunurile sale”. (Lc 14,25-33)

Evanghelia acestei duminici îl prezintă pe Isus instruindu-i pe ucenicii săi, pe cei care se arată dispuși să-l urmeze având convingerea că El are cuvintele vieții veșnice. Or, în fața unei astfel de învățături care impune iubirea lui Cristos mai presus decât iubirea tatălui, a mamei, a soției, a copiilor și chiar a vieții proprii, o urmarea a Lui care ar echivala cu purtarea crucii și chiar renunțarea la toate bunurile, ucenicii (din toate timpurile) nu pot să nu zăbovească îndelung și să nu se întrebe ce spune și ce anume le cere Isus.

Cine cere lumina Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu și apoi își ia timp ca să reflecteze va descoperi în cuvintele lui Isus o adevărată revelație. Înțelepciunea transmisă de Mântuitorul nostru se află în capacitatea de detașare pe care ucenicul trebuie să o dobândească vizavi chiar de cei mai dragi ai săi, de evenimentele (fericite sau nefericite) ale vieții sau de bunurile sale (dobândite adesea cu trudă). Această detașare nu înseamnă neapărat desconsiderarea lor, ci o orientare care îi acordă întâietate lui Cristos și lui Dumnezeu în viața lui. În funcție de această orientare toate celelalte relații cu persoanele dragi, cu evenimentele sau cu bunurile se ordonează firesc.

 

* * *

 

Și bunul simț unde îl punem?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Două planuri

Lecturile din această duminică prezintă două nivele de marcare a unei existențe luminate de credință. Primul stă sub semnul înțelepciunii. “Dă-ne, o Dumnezeule, înțelepciunea inimii” (Psalmul responsorial). Al doilea este determinat de paradoxul evanghelic. Alegeri radicale, preferință absolută acordată lui Dumnezeu, exigențelor sale, angajării pentru Împărăție, disponibilitate în urmarea lui Cristos pe calea crucii (“Cine nu poartă crucea sa și nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu”), refuzul total al posedării bunurilor materiale (cine nu renunță la toate averile sale, nu poate fi ucenicul meu”).

Să precizăm imediat: nu ne este oferită o alegere, prin care cineva se mulțumește cu o măsură umană, în timp ce un altul este liber, dacă vrea, să o facă pe sfântul sau eroul. Nu. Cele două dimensiuni nu sunt alternative, ci complementare. O personalitate creștină implică sudura (nu fără dureri), armonizarea (nu scutit desigur de scrâșniri de dinți și de rezistențe) celor două planuri. Primul, decapitat de cel de-al doilea, determină o construcție mutilată (ca turnul despre care vorbește Cristos, rămas neterminat). Al doilea, fără fundamentul primului, face o construcție provizorie, care se clatină, improbabilă, ridicolă, periculoasă pentru sine și pentru alții.

Știați că regele este un om?

Să începem, deci, cu prima lectură, unde se prezintă un fragment din celebra rugăciune a lui Solomon pentru a obține darul inestimabil al înțelepciunii. Este nevoie însă de o premisă. Marele rege, la începutul capitolului, ține să precizeze că și el este un om ca ceilalți. Revendică, nu atât măreția tronului său, ci rădăcinile care se afundă în pământ. Sunt cuvinte care vor fi săpate pe fotoliile de toate dimensiunile și așezate la… orice cotă.

Iată-le: “Și eu sunt un muritor ca toți, / Urmaș al primei ființe plăsmuite din lut. / Am fost format din carne în sânul unei mame… / Și eu abia născut am respirat aerul obișnuit / Și am căzut pe un pământ egal pentru toți, / Înălțând un plâns egal pentru toți, primul meu strigăt. / Și am fost crescut în fașă și înconjurat cu atenție: / Nici un rege nu a început altfel existența. / Intrăm în viață și ieșim din ea în același fel” (Înț. 7, 1-6).

Desigur. Dar este riscul de a uita și de a tăia rădăcinile pământești, proiectându-ne la înălțimi și distanțe pe care nici astronomii nu le-au văzut vreodată. Este riscul de a lua atitudini arbitrare de superioritate trufașă, dacă nu ne sprijinim picioarele pe terenul concret al înțelepciunii (“pentru aceasta m-am rugat și mi-a fost dăruită prudența; am implorat și a venit la mine spiritul înțelepciunii” 7,7).

Buldozerul sau scânteia?

Solomon, în rugăciunea sa, pune problema chinuitoare a posibilității de a cunoaște voința lui Dumnezeu: “Care om poate să cunoască voința lui Dumnezeu?” Cine își poate imagina ce vrea Domnul? Regele își înalță îndată mâinile și subliniază disproporția: “Judecățile muritorilor sunt timide / și reflexiile noastre nesigure… / Cu greutate ne reprezentăm lucrurile pământești, / Descoperim cu oboseală ceea ce ne este la îndemână; / Dar cine poate să urmărească lucrurile din cer?”

În fond, și aici revine, insistent, invitația la modestie. Dumnezeu face să explodeze toate formulele, nu se adaptează schemelor noastre, nu suportă strâmtoarea definițiilor, oricât ar fi de complete și calibrate. “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele…” (Is 55,8). Nu este nimeni care să se poată lăuda cu un fel de monopol, de exclusivitate, în privința voinței lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să “gestioneze” ca un bun personal, adevărul, și să-l administreze cu un stil de siguranță îngâmfată. Nimeni nu poate să ia locul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, istoria este plină de fapte nenorocite săvârșite înrolând persoane cu strigătul “Dumnezeu vrea!” În loc de definitivul “Dumnezeu vrea”, m-aș simți mai asigurat de o confruntare senină, un dialog deschis, o întâlnire sinceră, o informație reciprocă. “Spiritul de credință” nu poate fi chemat în cauză pentru a evita explicațiile convingătoare, nu spun în termeni riguroși raționali, ci cel puțin evanghelice. Aș vrea să fiu liniștit că voința lui Dumnezeu nu constituie subterfugiul ușor pentru a impune propria voință, propriile interese, pentru a masca manevre puțin limpezi, pentru a recicla comportamente și stiluri de comandă dintr-o proveniență dubioasă.

Nu este corect a se considera ca voință a lui Dumnezeu ordine care trădează mentalități și finalități foarte umane. Cel înțelept, care vrea să posede înțelepciunea inimii, trebuie să aibă multă familiaritate cu rugăciunea, adorația, contemplația. Și trebuie să adopte un stil de modestie, umilință, discreție, respect față de cei care sunt ajutați, înainte de a face, să “descopere împreună” acea voință. “Astfel au fost îndreptate cărările / celui care este pe pământ; / Oamenii au fost învățați / în cele plăcute ție; / ei au fost salvați prin înțelepciune.” Dar pentru a îndrepta, după placul lui Dumnezeu, un anumit tip de cărări, nu se poate adopta un “stil buldozer”. Este necesară înțelepciunea inimii. Și înțelepciunea comportă răbdare, delicatețe, iubire. Stilul buldozer slujește la a sta la datorie. În schimb, armonia “voită” de Dumnezeu cere ca să se aprindă o scânteie în interior. Numai celui înțelept Dumnezeu descoperă secretul de a aprinde în inimă acea scânteie.

Un pic (și chiar mai mult) de bun simț…

Paul, în biletul său către Filemon (a doua lectură), adaugă alte trăsături la figura “înțeleptului” schițat de Solomon. Desigur, el se găsește într-o poziție privilegiată: “…Eu, Paul, bătrân și acum și prizonier pentru Cristos Isus”. Când părul este presărat cu alb și când se văd lucrurile, persoanele și situațiile prin zăbrelele unei carcere, perspectivele se schimbă radical. Cel puțin în cazul lui Paul, cătușele slujesc la îndulcirea anumitor asperități, la îmblânzirea anumitor durități, la dobândirea unei priviri mai senine, la adoptarea unui ton mai blând. Paul nu apare în veșminte de erou, ci un om îmbrăcat cu slăbiciune, care nu ezită să manifeste propriile sentimente, nu se rușinează că are o inimă (și nu o ascunde sub armura rolului), cultivă prietenia.

Din puținele rânduri din scrisoarea către Filemon, iată că apar trăsăturile care completează imaginea celui înțelept: gingășia, simplitatea, omenia, tactul, respectul, cunoașterea persoanelor și a situațiilor, sinceritatea, raporturi umane “personale”. Și, mai ales, bun simț. Paul nu-și închipuie că rezolvă arzătoarea problemă a sclaviei. Se mulțumește, în această împrejurare specifică, să rezolve cât mai bine un caz particular. Nu elaborează un document solemn unde să înfrunte toate aspectele și laturile problemei complexe și spinoase. Scrie un bilet pentru a pune în ordine, ținând cont de exigențele celor două părți în cauză și mai ales de noutatea evanghelică, pe sclavul Onesim care a fugit…

Poate să demonstreze că este implicat total în acel caz singular. Și se compromite, fără rezerve, cu delicatețe dar și cu tărie, pentru a da o rezolvare pozitivă situației, fie pe plan uman cât și religios. Principiile, decât să fie afișate, sau impuse pe un ton peremptoriu, decurg cu un stil umil, convingător în naturalețea sa extremă. Paul, în loc să pună în valoare autoritatea și argumentările, pune în valoare persoana sa, autoritatea unui “înțelept” maturizată prin atâtea încercări aspre. Face să iasă în evidență rațiunile decisive ale inimii. Astfel, și un minuscul fapt “privat” poate să devină emblematic, și să ne dea o lecție exemplară, a cărei valoare trece peste granițele cazului concret.

…Și bunul simț este bun la ceva. Desigur, bunul simț nu este totul. Și nici inima nu este suficientă. Dar nu este înțelepciune dăruită de sus, care să poată permite să evităm drumul “terestru” al bunului simț, și să poată pretinde să împlinească operele sale, în maniera plăcută lui Dumnezeu, folosind numai creierul, și evitând confruntarea, mai degrabă angajantă, cu inima.

Se pare că cele două parabole sunt de acum inutile…

În privința celor două parabole din evanghelie, trebuie observat un anumit stil difuz care caracterizează un ciucure care se lărgește mereu în lumea bisericească; se pare că lecția lor a fost larg primită. Poate mai mult decât trebuie. Sunt oameni foarte abili la a face conturile, la a calcula exact cheltuielile și la a cântări mijloacele pentru “a duce la sfârșit” anumite construcții. Și sponsorii trebuie să dobândească Paradisul… Sunt comandanți chiar prea determinați să declare războaie în toate direcțiile și fără prejudecăți în a recruta trupe de aruncat în învălmășeală.

Totuși nu sunt atât de sigur că aceea este corecta interpretare a acelor două parabole mici. Problema adevărată nu este aceea a finanțării, ci a scopurilor, și mai ales a verificării dacă mijloacele folosite sunt cele indicate de evanghelie fără posibilitatea echivocurilor. “Înțelepciunea inimii” nu are nimic de a face cu abilitatea, viclenia, și chiar lipsa de prejudecăți cu amprentă lumească. Așa cum cauza credinței nu are nimic de a face cu ambiția umană. Și perspectiva Împărăției trebuie să fie riguros deosebită de afaceri.

Câteodată construcțiile “duse la sfârșit” pot fi cele care nu au fost nici începute. Câteodată lucrurile duse la bun sfârșit pot fi cele care nu au fost nici întreprinse. Desigur, Dumnezeu se bucură când are oameni dispuși să lupte. Dar armele trebuie să fie cele “juste”. Și războaiele să nu fie greșite. Se poate chiar, din punctul de vedere a lui Dumnezeu, să fim învingători în înfrângere. Numai că învingerea într-o bătălie să aibă ceva din vederea Lui… “Dă-ne, Dumnezeule, înțelepciunea inimii”. Și fă ca orgoliul, mania măreției, să nu ne întunece vederea.

 

* * *

 

Care-i locul lui Cristos?

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Poporul englez are un proverb care este formulat astfel: A man is known by the company he keeps. Adevărul pe care-l exprimă acest proverb nu este necunoscut nici poporului român care îl exprimă într-un mod foarte asemănător: Spune-mi cu cine umbli, ca să-ți spun cine ești sau Spune-mi cine ți-e prieten ca să-ți spun cine ești.

Mi-am amintit de acest proverb întrucât îmi pare că el exprimă tocmai provocarea pe care ne-o face Evanghelia duminicii de astăzi: Spune-mi pe care Cristos îl urmezi, ca să-ți spun ce fel de creștin ești. Este acel Cristos care îți cere să-l urmezi purtându-ți crucea? Este acel Cristos care îți cere să-l pui mai presus pe el decât familia, cei dragi, prietenii? Sau este un Cristos la comod și de ocazie și “la bucată”?

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Cristos parcă un pic nervos, prea sătul poate de atâția ucenici superficiali și de ocazie, prea supărat pentru faptul că mulți se amăgesc că sunt creștini doar pentru că undeva în programul lor zilnic este prevăzută și o rugăciune spusă în grabă, iar în cel săptămânal este inclusă și o Liturghie “ascultată” la ușa sau în dosul bisericii, mai la răcoare. Oricât ne-ar surprinde poate o astfel de “reacție” a lui Isus, ea este cât se poate de firească, așa cum este firesc ca într-o relație de prietenie să apară la un moment dat și întrebarea, poate nerostită dar apăsătoare: eu ce/cât însemn pentru celălalt? El ce/cât înseamnă pentru mine. O astfel de întrebare este cea care te face să-l privești pe celălalt dincolo de politețea măgulitoare pe care o arată și să încerci să afli care-ți este locul în viața lui și care-i este locul în viața ta. A ști aceasta înseamnă a putea înainta cu ochii deschiși, a-ți înțelege viața și a o trăi cu adevărat. Tocmai acest lucru ne invită Cristos să-l descoperim astăzi întrebându-ne pe fiecare: eu cine sunt de fapt pentru tine?

Dacă privim la viața noastră vom observa că ea se aseamănă cu un cocktail: muncă, școală, familie, Cristos, prieteni, timp liber, alte activități, fără a conta prea mult ordinea în care le adăugăm. Cantitatea fiecărui ingredient pus mai diferă de la o zi la alta, câteodată mai renuțăm la ceva sau înlocuim cu ceva nou, fără a fi vreo problemă întrucât tot un cocktail rămâne: îi schimbăm dacă este nevoie doar numele și ne bucurăm eventual că am încercat ceva nou. Și astfel trăim cu sentimentul că pentru viața noastră merge orice rețetă atâta timp cât undeva acolo, între “ingrediente”, rămâne și Cristos, pentru că dacă este și el, atunci tot cocktail creștin se cheamă și e ok.

Cine este Cristos pentru fiecare dintre noi, unde și cât este prezent în viața noastră știm doar noi înșine. Însă cine, unde și cât trebuie să fie Cristos în viața noastră ne-o spune el însuși: primul, în tot ce facem și mai presus de toți și toate. Nu este suficient să fie prezent doar într-o oarecare măsură, într-un oarecare loc și într-un oarecare fel: trebuie să fie în totalitate, la locul său (dintâi) și în felul cuvenit. Aceasta ne-o amintește în Evanghelia de astăzi cerând ca până și relația cu propria familie, această relație care este oriunde în lume admirată, prețuită și apărată, să fie pusă mai prejos de relația noastră cu el. A-l prețuit pe Cristos mai mult nu înseamnă a-i disprețui pe ceilalți, ci înseamnă a învăța să-i prețuim altfel, mai mult și mai profund. Ceea ce ne cere Cristos să facem este să învățăm a privi în primul rând la el și prin el la toți ceilalți. Este o “pretenție” greu de înțeles pentru că nu corespunde logicii noastre, ci logicii lui Dumnezeu, acea logică misterioasă despre care ne vorbește L1: ce om poate cunoaște [înțelege] voința lui Dumnezeu? Cine își poate imagina [de] ce anume vrea Domnul [ceea ce ne cere]? Dar nu este o nebunie, ci o altfel de înțelepciune, după care trebuie să ne conducem, iar viața noastră nu se va distruge, ceilalți nu vor dispărea din ea, ci își vor găsi adevăratul loc. Este aceeași înțelepciune de care au dat dovadă copiii unui om care, lăsat fiind de soția sa să aibă grijă de ei, a căutat să le dea de lucru pentru a fi liniștiți. Astfel a luat o hartă pe care o avea în casă, a rupt-o în mai multe bucăți, asemenea unui puzzle, și apoi le-a cerut copiiilor săi să o refacă și să o lipească. Fiind destul de mici și puțin pricepuți, era sigur că această muncă îi va ține ocupați până seara, când ar fi ajuns soția sa acasă iar “misiunea” sa s-ar fi încheiat. Ne putem închipui uimirea sa când, după mai puțin de o oră, copiii i-au adus bucuroși harta refăcută. Nu și-a putut stăpâni curiozitatea și i-a întrebat cum de au reușit așa repede. Iar ei i-au explicat că l-a început au încercat să potrivească bucățile de hartă diferit colorate între ele, dar a fost zadarnic. La un moment dat însă au observat că pe spatele bucăților erau trasate diferite linii. Au întors toate bucățile cu fața în jos și privind la ele și-au dat seama că alcătuiau schița unui chip de om. Fiind simple linii negre le-au potrivit cu ușurință refăcând astfel acel portret. Apoi le-au lipit și, întorcându-le, au văzut că pe partea cealaltă se formase și harta, fiecare bucată ruptă fiind așezată la locul potrivit. (cf. Bruno Ferrero: Il puzzle)

Iată așadar ce înseamnă a-l pune pe Cristos primul în viața noastră, a-l prețui cel mai mult și a privi la el mai înainte și mai mult decât chiar și la propria familie. Nu înseamnă a pierde pe ceilalți, ci a-i aduna pe toți așezându-i la locul lor. Este o alegere grea ce nu poate fi nici înțeleasă, nici făcută după criterii pur omenești, întrucât corespunde voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu pe care doar Duhul său ne poate face capabili să o înțelegem și să o trăim. O astfel de alegere este rodul unui calcul făcut de noi înșine, un calcul atent, așa cum ne dă exemplu Cristos în Evanghelia de astăzi (care om…?), dar un calcul făcut nu atât cu mintea, ci mai ales cu inima, o inimă luminată de Duhul Sfânt așa cum am cerut la psalmul responsorial: Dă-ne, Doamne, înțelepciunea inimii. Să cerem de la Dumnezeu puterea de a face mereu această alegere și a o păstra. Să avem acest curaj de a privi toate și pe toți cu ochii lui Cristos, așa cum apostolul Paul îi cere lui Filemon: să-l primească pe Onesim, sclavul său care fugise, și primindu-l nu doar să renunțe la a-i aplica pedeapsa cuvenită, ci să-l considere un frate. Ce cerere necugetată, după cugetul lumii, cât de firească însă după “cugetul” lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă așadar a ști să vedem cu ochii lui Dumnezeu, să iubim cu însăși inima. Dar nu vom putea face aceasta decât dacă vom ști să-i oferim lui Cristos locul dintâi în viața noastră.

A-l alege pe Cristos doar uneori și numai în parte înseamnă a ne amăgi; nu Cristos “parțial” ne mântuiește, ci Cristos întreg; nu fidelitatea ocazională față de el, ci unirea continuă și deplină cu el. Nu trebuie să-l confudăm pe Cristos doar cu unele dintre înfățișările sale. Nu reflexia lui Cristos ne mântuiește, ci întâlnirea personală cu el. Este un adevăr de care dacă nu vom ține seama ne va costa mântuirea, așa cum le-a costat viața pe acele maimuțe care au confundat focul cu reflexia sa.

Acel trib de maimuțe trăia în junglă, la marginea unui sat. Erau mereu în preajma oamenilor observându-le viața. Ceea ce le trezea cel mai mult curiozitatea era focul. Stăteau ore în șir privind flăcările roșii care dansau în case și în curți și pe țăranii care se strângeau în jurul lor pentru a se încălzi, având o mare bucurie întipărită pe chip. Într-o seară nespus de rece maimuțele au zărit o luminiță care pâlpâia printre frunzele unui tufiș. Au crezut îndată că este o fărâmă din acel lucru minunat care îi încălzea pe oameni și au luat-o cu grijă. Au acoperit-o cu iarbă uscată și crenguțe și, întizându-și mâinile deasupra, scoteau sunete de satisfacție crezând că se încălzesc. Una dintre ele chiar a început să sufle în luminiță, așa cum văzuse de atâtea ori că făceau oamenii. O pasăre trecând pe acolo și observându-le, plină de compasiune față de sărmanele maimuțe, le-a spus: Prietene, vă înșelați. Acela nu este foc, este o sărmană luminiță. Însă ele, fiind sigure că spunea asta din invidie, au alungată și s-au pus pe suflat mai tare ca se înțețească “focul”. Pasărea însă, grijulie, a insistat: Vă înșelați! Nu mai stați aici în frig. Mergeți mai degrabă și adăpostiți-vă. Maimuțele însă, crezând că pasărea spunea asta doar ca să le alunge și să le fure “focul” au prins-o și au ucis-o. Apoi s-au pus toate pe suflat ca să mărească focul. Așa au făcut destulă vreme cu încăpățânare, însă dimineața le-a găsit pe toate moarte de frig. (cf. Bruno Ferrero: Le scimmie e la lucciola)

Iată iubiți frați ce înseamnă a te amăgi că-l ai pe Cristos: înseamnă a te amăgi că trăiești cu adevărat și că te vei mântui. Pe cei care se amăgesc astfel zorii ultimei dimineți îi vor găsi morți pentru vecie. Prin urmare dacă Cristos ne cere să-i oferim locul cuvenit în viața noastră, nu o face din dragoste pentru el, ci din dragoste pentru noi. Dar să nu uităm că nimeni nu poate fi iubit cu forța. Așadar: lăsați-vă iubiți de Cristos, lăsați-vă seduși de el!

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Înț 9,13-18)

Liturgia ne oferă azi ultima parte din rugăciunea pe care Solomon o înalță lui Dumnezeu pentru a obține de la El înțelepciune (cap. 9). Este o rugăciune de o valoare incomparabilă, între cele mai înalte din S. Scriptură atât pentru conținutul ei spiritual cât și pentru forma stilistică, chiar dacă aparent poate părea simplă sau banală. E o rugăciune care se situează în raza de lumină a milei lui Dumnezeu care coboară aspra noastră.

Învățătura ultimei cărți a Înțelepciunii este tocmai rugăciunea. Așa cum Înțelepciunea a fost alături de Dumnezeu încă din momentul creării lumii, tot astfel este alături de fiecare om pentru ca acesta să poată continua să administreze lumea cu sfințenie și dreptate (9,3). Viața omului este în mod esențial o relație limpide și transparentă cu Înțelepciunea pentru a avea de la ea lumina necesară administrării lumii. În acest sens viața omului nu poate să fie nimic altceva decât rugăciune. Viața omului este văzută de cartea sfântă ca o minunată relație cu înțelepciunea iar această relație este tocmai rugăciunea: “Dă-mi înțelepciunea” (9,4). Dar este o relație misterioasă care se bazează și se creează pe experiența propriei fragilități și a propriului păcat, fapt pentru care este trăită numai prin acceptarea, primirea unei iubiri și a unei lumini a lui Dumnezeu care nu invadează, ci respectă umanitatea noastră, chiar dacă insistă să fie primită. Nimic altceva nu poate fi la fel de util omului în ceea ce privește lucrarea la care Domnul îl cheamă: “Fără înțelepciunea ta, ar fi considerat un nimic” (9,6). Numai darul înțelepciunii ne dă posibilitatea să contemplăm splendoarea creației.

Este minunată bogăția aceste rugăciuni care ne încântă prin amploarea și splendoarea în care se reflectă promisiunile lui Dumnezeu și speranțele omului. Ea începe cu o invocație delicată adresată Domnului: “Dumnezeul părinților și Domn al milostivirii” (9,1): este o invocație personală adresată lui Dumnezeu care a fost mereu prezent și care și acum este Dumnezeul unui popor cu care Domnul a încheiat o alianță. Este o chemare, un apel făcut acelei iubiri și acelei bunătăți cu care Domnul s-a comportat mereu cu poporul Israel. Ea arată că baza rugăciunii este experiența vie făcută cu mila lui Dumnezeu.

Cu siguranță omul se simte slab pentru a înțelege planurile lui Dumnezeu (v. 9-13). Cum poate cunoaște și înfăptui dorința Domnului? “Cine a putut cunoaște gândul tău?” (v. 18), spune Cartea Înțelepciunii. Dar omul știe că Dumnezeu este alături de el cu harul său chiar și atunci când nu înțelege prea multe: știe că Dumnezeu l-a luminal și l-a călăuzit mereu cu Înțelepciunea sa; că “părinții au fost salvați prin intermediul înțelepciunii” (v. 18).

Domnul poate fi alături și de noi azi: de aceea să-i cerem mereu darul divinei înțelepciuni: “trimite-o din cerul tău sfânt” (v. 10). Știm că această rugăciune este eficientă: răspunsul lui Dumnezeu este sigur – coborârea Cuvântului în sânul Fecioarei Maria. Înțelepciunea s-a întrupat în persoana lui Isus, a luat chip omenesc. A intrat în istoria noastră spre a ne învăța să renunțăm la orice pentru a ajunge la deplina disponibilitate față de Dumnezeu. Isus este Înțelepciunea – dulce și luminoasă – care ne este dată de sus.

Lectura a II-a (Flm 9b-10.12-17)

Paul, în acest bilețel adresat lui Filemon, vrea să-l provoace pe acesta din urmă la o renunțare înțeleaptă: și o face cu o discreție și un tact cu adevărat de admirat, plină de profundă și delicată înțelepciune creștină. Ar putea să-i poruncească și să-i lase pe sclavul Onesim care a fugit de la stăpânul său după ce l-a și furat pe acesta din urmă. Dar, cunoscându-i generozitatea, consideră mai convenabil să folosească motive de caritate.

Paul, “bătrân și prizonier datorită lui Isus Cristos” (v. 9) ar putea foarte bine să- țină pe Onesim cu el, și ar face-o cu siguranță nu ca și sclav, ci “în slujba evangheliei” (v. 13), deci ca sclav și slujitor al lui Cristos. Însă nu face acest lucru, ci ăl trimite la Filemon. Lasă ca Filemon să decidă dacă să-l țină sau să îl retrimită înapoi la Paul. În acest fel Apostolul nu doar îl eliberează pe Onseim din sclavie, dar îi cere lui Filemon ceva mai dificil: să-l nu-l mai primească pe Onesim ca pe un sclav, ci c ape “un frate creștin” care trebuie iubit în fața lui Dumnezeu (cf. v. 16). Asta pentru că Onesim a devenit pentru Filemon, prin iubirea lui Paul un om ca și el, viu și care are o comoară ce nu va dispărea niciodată. E vorba deci de a-l primi pe Onesim nu doar pentru un simplu profit temporar, pentru un moment, ci de “a-l avea pentru totdeauna” (v. 15).

Evanghelia (Lc 14,25-33)

Textul de azi conține două parabole (v. 28-30 și 31-32) și trei maxime fondamentale de înțelepciune creștină (v. 26.27.33). Adevărata înțelepciune, aceea pe care Isus o propune în evanghelie, este aceea de a abandona totul, de a lăsa să cadă orice, de a ne dezbrăca de orice și de a deveni liberi pentru a-l urma pe Isus și a ne cufunda în oceanul iubirii sale. Darul înțelepciunii este tocmai acela de a-l urma pe Isus și nimic altceva decât pe El. Parabolele ne învață tocmai faptul că înțelepciunea creștină este aceea de a merge la Isus “renunțând la propriile bogății” așa cum sugerează Luca: “dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tată, mama, soția, fiii, frații, surorile și chiar propria viață, nu poate fi ucenicul meu” (v. 25): aceasta este exigența/condiția urmării lui Isus.

Isus cere, fiind Fiul lui Dumnezeu, “întreaga inimă, toate puerile”. Nimic nu se poate opune acestei iubiri. Isus vrea să fie iubit ca și singura iubire a vieții, ca singura bogăție și singurul ideal care umple inima. “Cine nu renunță la propriile bogății” (v. 33) nu poate pretinde că este ucenicul său. Aceste “averi/bogății” sunt tot ceea ce posedăm: nu doar bunurile materiale, dar și relațiile cu celelalte persoane, cu rudele cele ai apropiate. La urma urmelor, înțelepciunea creștină stă aici: a fi liberi de orice ne îndepărtează sau ne separă de Dumnezeu pentru a ajunge să ne trăim chemarea proprie de scenici.

Parabolele, deci, ne învață că pentru a-l urma pe Isus este nevoie să fim atenți la oamenii acestei lumi. Acela care construiește o casă, înainte de a începe lucrul la ea calculează dacă face față economic. La fel și regele care se angajează într-o bătălie calculează bine dacă poate să-l înfrunte pe dușman cu mijloacele de care dispune. Isus trage dina ceste exemple următoarea concluzie: “Tot astfel cine dintre voi nu renunță la toate bunurile sale nu poate fi ucenicul meu” (v. 33). A-l urma pe Cristos este un lucru greu, nu la îndemâna oricui. E necesar să se reflecteze înainte: să se reflecteze cu seriozitate dacă există disponibilitatea de a renunța la orice bun pentru a construi edificiul creștin și pentru a voi să se lupte folosindu-se numai de înțelepciunea divină, și nu cu proprie istețime. Isus cere ca această reflecție să fie făcută “în tăcere”.

Trebuie să ne întrebăm dacă suntem într-adevăr dispuși să abandonăm totul și apoi să așteptăm cu curaj puterea numai de la Dumnezeu, lăsând ca să fie El cel care dispune de totul în viața noastră. A abandona nu înseamnă a fugi în pustiu ci, simplu, a elibera degetele agitate de ceva pe care îl consider ca o “avere/siguranță”; asta pentru a putea oferi lui Dumnezeu totul.

 

* * *

 

Urând ceea ce iubim

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Știm cu toții porunca străveche: “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Ieșirea 20,12). Știm noua poruncă a lui Isus: “Așa cum eu v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13,34). Iar astăzi auzim aceste cuvinte ale lui Isus: “Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu” (Luca 14,26). Cum putem să împăcăm aceste cerințe aparent contradictorii? Cum putem să îi urâm pe cei pe care trebuie să îi iubim? Dar mai important: de ce?

Paradoxul urârii celor pe care îi iubim a fost dramatizat în cel mai fascinant mod posibil la 8 septembrie 2001 în finala feminină a turneului de tenis desfășurat în New York. Pentru prima oară în istoria turneului, lumea a privit un meci cu o încărcătură emoțională extraordinară: două surori, care se iubeau atât de mult încât trăiau în aceeași casă, iar la hotel stăteau mereu în aceeași cameră, acum erau puse față în față pentru titlu. Vă dați seama ce era în mințile celor două tinere, Venus și Serena Williams, în timp ce se luptau și căutau să se învingă una pe alta, suspendând iubirea dintre ele pentru o temporară “ură”? Pe timpul meciului au trebuit să se “urască” pentru că fiecare stătea în calea celeilalte pe drumul spre titlul mondial.

Venus a câștigat. Dar la final nu a sărit în sus de bucurie, cum făcea de obicei. În schimb a alergat la plasă, și-a pus un braț pe umerii surioarei înfrânte și i-a spus: “Te iubesc”. De ce i-a spus aceasta? Pentru că meciul era gata și sora ei nu mai reprezenta un obstacol pe drumul spre victorie. Ea i-a spus de fapt, cu alte cuvinte: “Îmi pare rău dar a trebuit să o fac: a trebuit să lupt din greu, a trebuit să te urăsc pentru că îmi stăteai în cale. Dar eu te iubesc.” A fost un rar exemplu de urâre a celor pe care îi iubim și din el putem învăța multe despre “urârea” celor dragi.

În mod obișnuit Venus o iubea pe Serena, mai puțin când Serena devenea un obstacol ce o putea împiedica în ambiția ei de-a câștiga titlul. Similar și noi trebuie să ne iubim părinții, frații, soția sau soțul, și pe toți în general, mai puțin atunci când devin obstacole în ambiția noastră de a lua titlul de câștigători ai vieții celei veșnice. Coroana gloriei cerești pe care Tatăl ne-o dă este mult mai importantă decât coroana efemeră pe care Venus a câștigat-o în acea zi. Trebuie de aceea să fim pregătiți să ducem un război fără compromisuri în care nici o persoană și nici un lucru nu trebuie să stea în calea câștigării coroanei. Bunurile constituie un formidabil obstacol în cursa multora spre mântuire. De aceea Isus își încheie astăzi intervenția cu aceste cuvinte: “Fiecare dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are, nu poate fi discipolul meu” (v. 33).

Isus ne spune deci că, pentru a fi discipolul Său, trebuie să relativizăm fiecare lucru din viață: familia, bogăția, sănătatea, faima… Pe lista scopurilor și priorităților din viața noastră, dobândirea împărăției lui Dumnezeu trebuie să stea pe primul loc. Este o problemă de viață și de moarte. Iar exemplele pe care le dă pentru a ilustra seriozitatea învățăturii Sale vin din spațiul războiului. Mai întâi este omul care dorește să construiască un turn. În vechime turnul era un element de securitate de bază în apărarea orașelor pe timp de război. Apoi este episodul cu regele pornit la război cu zece mii de luptători, în timp ce inamicii sunt în număr de 20.000. Identificându-ne cu acest rege vedem că inamicii ne sunt net superiori numeric. “Noi nu avem o luptă împotriva sângelui și trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălțimi” (Efeseni 6,12). Vom eșua dacă nu apelăm la un rege care să ne conducă. Iar acest puternic rege este Regele Regilor, nimeni altul decât Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi ne arată cât de absolute și cât de radicale sunt cerințele faptului de a fi discipol. A-l urma pe Isus este mult mai dificil decât câștigarea unui turneu mondial de tenis. Vestea bună este că Isus ne cunoaște slăbiciunile: noi suntem 10.000, iar dușmanii 20.000. De aceea suntem invitați să apelăm la Dumnezeu, pentru că fără Dumnezeu nu putem face nimic.

 

* * *

 

Înțelepciunea creștinească

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Deseori auzim vorbindu-se despre o înțelepciune creștinească, dar cu toate acestea trebuie să admitem că nu știm exact în ce consistă această înțelepciune. Liturghia de astăzi se angajează a ne fi o călăuză sigură, spre a descoperi această înțelepciune. Metoda propusă este cea obișnuită, bazată pe ascultarea și pe meditarea cuvântului lui Dumnezeu. Ascultate în contextul liturgic, lecturile biblice au o rezonanță mult mai mare decât cea obișnuită, ce nu rezultă numai din cele spuse în fiecare din ele în parte, ci și din apropierea acestor lecturi diferite între ele, din sublinierile, ca și din acel intermezzo meditativ, care este Psalmul responsorial.

Între Biblia în sine și Biblia ascultată în timpul Liturghiei este aceeași deosebire cu cea dintre o pagină de muzică scrisă și alta executată. Totalitatea lecturilor biblice din această duminică am putea-o rezuma în aceste cuvinte: prima lectură și psalmul responsorial pun o întrebare; Evanghelia răspunde; Vechiul Testament, ca întotdeauna, evidențiază o așteptare, iar Noul Testament o completează. Întrebarea de astăzi – așa cum am spus – privește înțelepciunea, adică gândul și voința lui Dumnezeu: “Care om cunoaște voința lui Dumnezeu? Cine a cunoscut vreodată gândul lui? Nimeni”.

De cele mai multe ori, omul nu știe nici ceea ce vrea el însuși, și cu mare greutate poate descoperi lucrurile ce nu-i sunt chiar la îndemână. Cum face el pentru a afla valorile existenței sale? Într-adevăr, există o lege, legea naturală, în care se reflectă ca într-o oglindă, bineînțeles dacă aceasta este curată, și legea revelată, care este fixată în Scriptură. În ea, omul din Vechiul Testament și-a aflat un răspuns cercetării sale, în ceea ce privește înțelepciunea, dar pe noi, cei de astăzi, nu ne mai satisface acest răspuns.

Ce răspuns poate da legea omului care reflectă asupra propriei sale vieți, și observă că aceasta este ca iarba care dimineața înflorește, iar seara este tăiată și se usucă (Psalmul responsorial)? Lipsește indicația unui scop, a unui sens al vieții. De fapt, nu se trăiește pentru a păzi legea, ci se observă legea pentru a trăi. Asupra acestui punct, psalmul exprimă cea mai îngrozitoare dramă a omului din Vechiul Testament (care mai apoi va fi drama însăși a omului modern, când rătăcește de la credință spre a trăi ca și cum Cristos nici nu ar fi venit); drama este cuprinsă în această constatare: “Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet. Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani, și lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și durere căci trece iute și noi zburăm” (Psalm 90, 9-10).

În fața acestei amare constatări, omul modern cade în disperare, sau spune și el ceea ce a spus materialistul din toate timpurile: “Să mâncăm și să bem, pentru că mâine vom muri” (Isaia 22,13; 1Corinteni 15,32). Omul biblic – așa cum am auzit în psalmul responsorial – își află refugiul în rugăciune, el cere lui Dumnezeu darul de a învăța să-și numere propriile lui zile, în așa fel încât să poată ajunge la înțelepciunea inimii. Realitatea este că fără credința în viața veșnică (lucru ce lipsea vădit în Vechiul Testament) acea constatare nu-și află răspunsul, și toată consolarea stă doar într-un simplu paliativ. “Înțelepciunea inimii”, de care vorbește psalmistul, slujește mai mult resemnării decât bucuriei inimii.

Să revenim acum la Evanghelie, unde vom afla răspunsul cu privire la problema înțelepciunii despre care vorbeam. La prima vedere, pericopa evanghelică de azi mai mult ne sperie decât ne mângâie, din care cauză îmi vine în minte acel text poetic al lui Peguy, care începe cu aceste cuvinte: “Isus Cristos, Prunc, în puținul timp pe care îl avea la dispoziție, nu a venit să numere frivolitățile noastre”. De fapt, în Evanghelie se vorbește despre necesitatea de a-ți urî propriul tată și de a-ți lua propria cruce spre a-l urma pe Isus; ni se pune în vedere să ne calculăm bine propriile forțe, înainte de a face pasul acesta, și ni se amintește în această ordine de idei ce se întâmplă cu cel care începe să-și construiască un turn, pe care mai apoi nu-l poate termina, sau cel care se angajează într-un război, din care nu va putea să iasă decât învins.

Este posibil ca acela care într-o altă împrejurare spusese: “Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați”, de data aceasta, oarecum descurajat, să spună: “Nu mai veniți după mine, sau cel puțin gândiți-vă bine mai înainte de a veni după mine”? Pentru a înțelege sensul acestor cuvinte ale lui Isus, trebuie să vedem cui au fost adresate. Au fost adresate ucenicilor, adică acelora care L-au urmat pe Isus și Evanghelia Sa. Prin urmare ei nu pun în discuție problema de a-l urma sau nu pe Isus, ci cum trebuie să-l urmeze, care anume sunt exigențele acestei urmări a lui Isus.

Acceptarea împărăției lui Dumnezeu nu este un lucru neînsemnat, o bagatelă, ci este o alegere decisivă, în care intră în horă întreaga ființă a omului. Spre a ne face o idee despre importanța acestui lucru este suficient să ne gândim că pentru a intra se cere renunțarea la propriul ochi, la propria mână dreaptă, ba chiar și la propria viață. Se înțelege că a intra “în viață” înseamnă intrarea într-o altă viață, care nu se sfârșește ca o suflare, înseamnă a te mântui. Un lucru atât de serios nu poate fi supus compromisului, nu tolerează jumătăți de măsură. S-ar putea ca atunci când Isus a rostit aceste cuvinte (și mai ales când le-a așternut pe hârtie Luca în Evanghelia sa), problema să fi fost tocmai aceasta: unii oameni nu-și dădeau seama și nu țineau cont de seriozitatea și de radicalitatea chemării lui Isus; își făceau iluzii, raționau după mentalitatea vremii, că dacă Isus era cu adevărat Mesia, a-l urma însemna a primi tot felul de onoruri; oamenii nu erau pregătiți pentru primirea crucii.

Ei considerau că a-l urma pe Isus este un lucru important, însă nu chiar atât de important încât să renunți a-ți revedea țarina cumpărată, să renunți la încercarea celor cinci perechi de boi sau la a te mai veseli un pic cu propria soție! După cât se vede, pericopa noastră evanghelică trebuie citită la lumina a ceea ce o precede, la lumina parabolei celor chemați la cină. Însă mai trebuie citită și la lumina a ceea ce urmează după ea, adică trebuie să ținem cont și de parabola sării care și-a pierdut gustul, pentru că și aceasta ne vorbește despre ucenicul care nu a înțeles că și-a pierdut fervoarea și a devenit lânced, iar acum merge înainte prin forța inerției.

A sosit momentul ca fiecare dintre noi să se întrebe cu toată seriozitatea și cu mâna pe inimă: Oare toate acestea îi priveau numai pe ucenicii care trăiau în apropierea lui Isus, ori mai ales pe cei din timpul lui Luca, sau ele fac aluzie la noi? Am spus că lecturile de astăzi ne-au vorbit despre înțelepciunea creștinească. Ce este înțelepciunea? Înțelepciunea nu înseamnă erudiție (cunoașterea multor lucruri). Nu înseamnă nici măcar simpla știință, adică acea cunoaștere rațională obținută prin cercetări profunde și metodice, într-un anumit domeniu.

Înțelepciunea este o știință specială, care presupune o oarecare experiență, o dragoste față de aproapele, și o bucurie nespusă în tot ceea ce se face bine, fie aceste lucruri mari ori mici. Înțelepciunea nu privește atât lucrurile trecătoare, cât mai ales cele spirituale. Este o știință contemplativă, însă și o știință operativă, orientată spre activitate, și care cere a fi tradusă în fapte concrete ale vieții. Înțelepciunea creștinească este perfecțiunea lui Isus prin excelență, care înseamnă o adeziune nu atât a minții, cât a inimii, a întregii persoane, fiindcă aici nu este vorba de a alege doctrina lui Isus, ci pe Isus însuși; o alegere existențială, asemenea aceleia dintre doi îndrăgostiți.

Acum înțelegem concluzia cuvântării lui Isus: “cel ce nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi ucenicul Meu”. A renunța la toate pentru Isus înseamnă a-L iubi mai mult decât orice lucru. Incompatibilitatea stă în hotărârea sau opțiunea fundamentală, care determină toate celelalte hotărâri. Aceste hotărâri fundamentale nu pot fi două: Isus și mamona, Isus și plăcerea, Isus și cariera, Isus și noi, pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Aici se află întreaga incompatibilitate între două realități, care își dispută primatul și ascultarea omului. Aici nu este vorba despre lucruri abstracte, ci de lucruri absolut concrete.

Dacă cineva este pus în alternativa de a avansa în carieră călcând în picioare dragostea și onestitatea sau de a asculta de Evanghelie, și el alege înaintarea în grad, stăpânul unui asemenea om este cariera, gradul, nu Isus. Același lucru se poate spune și în alte cazuri similare, acolo unde se află în joc dreptatea și adevărul. Acesta este cel mai înalt nivel care se impune și nu altul; cu alte cuvinte, salvând această prioritate a lui Isus, aceeași înțelepciune creștinească ne învață a prețui și celelalte valori: familia, munca, obligația socială, politică, culturală.

Conciliul Vatican II a lămurit conștiința creștină în acest sens. Pe vremuri exista o rugăciune liturgică prin care îi ceream lui Dumnezeu să disprețuim lucrurile pământești și să le iubim pe cele cerești (Terrena despicies et amare caelestia); acum, în aceeași rugăciune, îi cerem lui Dumnezeu să valorifice cu înțelepciune bunurile pământești spre a putea fi îndrumați spre bunurile cerești. Iată, așadar, cine este omul înțelept la lumina înțelepciunii creștinești; cel care nu se lasă înglobat sau târât de lucrurile pământești, cel care în toate împrejurările reușește a salva primatul lui Dumnezeu și al Duhului, cel care nu riscă totul pentru o părticică, cel care nu riscă eternitatea pentru ceea ce este trecător.

Aceasta ar fi una și aceeași greșeală cu a omului care chemat fiind la banchet, a mers să-și încerce boii cumpărați, și care se repetă la infinit în diferite chipuri. De pildă, liturghia duminicală este un lucru important, însă întotdeauna în ultima clipă se ivește ceva urgent, și așa se amână ori se ajunge sistematic cu întârziere la biserică. Rugăciunea este un lucru important, vizitarea unui bolnav sau a unui prieten este tot un lucru important, însă noi avem totdeauna comisioane urgente de executat și amânăm și iar amânăm și nu săvârșim lucrurile cele mai importante, din cauza unor bagatele pe care le-am putea amâna sau chiar ne-am putea lipsi de ele.

Înțelepții prin excelență în viziunea creștină sunt sfinții: ce echilibru în ei în ceea ce privește dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Ce intuiție, ce capacitate de gândire în citirea semnelor timpului, ce curaj pentru a părăsi totul spre a se dedica lui Dumnezeu și aproapelui. Sfinții nu aparțin numai trecutului; spre fericirea noastră ei ne aparțin și nouă. Papa Ioan al XXIII-lea poate că nu avea prea multă știință, însă poseda multă înțelepciune. În domeniul politicii, Italia l-a avut pe La Pira care a știut să coordoneze foarte bine obligațiile sale de deputat, de primar și de profesor universitar cu fidelitatea absolută față de Evanghelie.

Cu aceste reflecții nu aș dori eclipsez pagina Evangheliei de astăzi, atât de înflăcărată, de bogată în învățături sfinte. Chiar și explicată fiind, așa cum am făcut noi astăzi, pericopa aceasta continuă să sune ca un glas de trâmbiță, ca acel strigăt auzit în puterea nopții de către cele zece fecioare somnoroase, care, trezindu-se din somnolența lor, au început să-și caute candelele, cu ulei sau fără… Noi, pentru o mai mare liniște sufletească, am vrea să credem că întregul nostru creștinism, devenit de-acum un creștinism de masă, nu mai știe astăzi ce înseamnă riscul delăsării, al compromisului, al slujirii la doi stăpâni, al sării celei stricate.

Însă știm, ne dăm perfect de bine seama, că adevărul se află exact tocmai în partea opusă. Multor comunități și multor creștini din zilele noastre li s-ar potrivi dojana pe care o adresează Apocalipsul Bisericii, care i-a pus în gardă printr-o teamă salutară pe mulți cititori din toate vremile: “Știu faptele tale, că nu ești nici rece, și nici cald! O, dacă ai fi rece sau în clocot, dar fiindcă nu ești rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”.

Vom încheia aceste reflecții ale noastre cu o rugăciune: “Isuse, cu toții am căzut pe gânduri din cauza celor aflate astăzi! Sufletul ne este gata, este dispus, însă trupul este slab și bicisnic. Sufletul știe că dacă Tu ceri de la noi lucruri mari, o faci pentru a ne dărui nouă lucruri și mai mari! Sprijină-ne Tu în slăbiciunile noastre. Aprinde în noi dorința pentru acele lucruri mari pe care ni le-ai pregătit, ca și pentru acelea pe care Tu le ceri de la noi, și atunci vom trăi numai pentru Tine cu ochii ațintiți spre lucrurile cele veșnice”.

 

* * *

 

Duminica a XXXIII-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Predici.cnet.ro

Iată, vine ziua Domnului, care va arde ca un cuptor. Toți cei trufași și toți cei care săvârșesc fărădelegea, vor fi ca paiele. Ziua care vine îi va mistui, spune Domnul universului și nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, dar pentru voi, care vă temeți de numele meu, va răsări soarele dreptății; el va aduce vindecarea pe aripile lui. (Mal 4,1-2)

Această penultimă duminică a anului liturgic ne readuce în centrul atenției tema Zilei Domnului, zi în care Dumnezeu va restabili ordinea universală. În viziunea profeților Ziua Domnului va fi mai întâi un eveniment istoric în care Dumnezeu îi va învinge pe dușmanii săi. Prin urmare, acea zi va cunoaște o mare tulburare (Ioel 2,1-11). Dar, dacă aparențele sunt menite să-l înspăimânte pe cel păcătos, Ziua Domnului reprezintă motorul speranței profetice și a celui drept care va vedea în acea zi triumful binelui, al adevărului și al dreptății, când toate popoarele se vor îndrepta, alături de Israelul reînnoit, către Ierusalimul purificat unde îi așteaptă Dumnezeu.

Speranța și încrederea sunt două caracteristici ale credinciosului în fața acestei Zile a Domnului. Mai mult, creștinul poate anticipa această realitatea eshatologică în măsura în care actualizează învierea lui Isus în lumea prezentă prin angajamentul său în favoarea iubirii, a binelui, a lupte contra păcatului.

Unii vorbeau despre templu, că este împodobit cu pietre frumoase și daruri. Isus le-a zis: “Vor veni zile în care din tot ce vedeți nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!” Ei l-au întrebat: “Învățătorule, când se va întâmpla aceasta și după care semn se va putea cunoaște că este pe cale să se împlinească?” Isus le-a răspuns: “…Vor fi mari cutremure de pământ, pe alocuri epidemii și foamete… Vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni… Vă vor trăda chiar părinții, frații, rudele și prietenii voștri… Rămâneți statornici și veți dobândi viața” (Lc 21,5-19)

Tema restaurării universale s-a aflat adesea și în centrul discursurilor lui Isus Cristos. În tradițiile evanghelice Isus este prezentat ca anunțând distrugerea Templului de la Ierusalim ca o sancțiune a necredinței evreilor în prezența lui Mesia dar și ca un semn al unei schimbări pe cale să se realizeze: templul de piatră va fi înlocuit cu templul cel nou al Trupului glorios al lui Cristos (Mt 26,61; 27,40; In 2,18-22).

Alături de acest semn al distrugerii Templului, Isus indică și alte semne prevestitoare ale sfârșitului, semne care vin din partea naturii sub formă de cataclisme sau din parte societății sub formă de persecuții. Suferința îndurată de creștini pentru Numele lui Isus va fi o mărturie (martiriu – l. greacă). Și dacă ucenicul perseverează în fidelitatea față de Învățător, va obține viața.

Încercările, de orice natură ar fi ele, sunt un mijloc de a concretiza fidelitatea și de a da mărturie. Scopul rămâne comuniunea cu misterul lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Evanghelia acestei duminici reamintește oricărui creștin că prin Botez s-a angajat în modul cel mai total să-l urmeze pe Isus Cristos. Acest angajament al întregii persoane în slujba lui Cristos se concretizează adesea prin renunțări : să fii nevoit să dai întâietate lui Cristos față de tată, mamă, soție, copii, frați și surori sau chiar față de viața proprie, să fii nevoit să-ți porți cruce, să fii nevoit să renunți la toate bunurile tale… Or, în fața unor astfel de exigențe trebuie lăsat Cuvântul lui Dumnezeu să ne atingă cu toată vigoare lui dar, în egală măsură, trebuie să evităm orice neînțelegere posibilă: de exemplu, a ne imagina o “morală” ruptă de acea veste bună care îi dă sens, sau a insista mai mult asupra performanțelor ascetice decât asupra adeziunii la persoana lui Cristos. Rostul Evangheliei nu este acela de a da naștere unor conștiințe deformate și nici de a descuraja, ci acela de a motiva dăruirea de noi înșine în favoarea Celui care ne-a iubit mai întâi și care singur are dreptul la dragostea noastră fără limite.

Această evanghelie se situează în continuarea cele de duminica trecută. După învățătura oferită în cadrul unui ospăț din casa unui fariseu de frunte (Lc 14,1-24), alte cuvinte ale lui Isus sunt acum adresate acelei mulțimi de oameni care îl însoțea. Prin aceste cuvinte sfântul Luca ne reamintește discret că Isus se îndreaptă (începând cu 9,51) spre Ierusalim, locul pătimirii sale și că învățătura pe care o propune pe cale este destinată tuturor celor care au ales să-l însoțească către această destinație, adică tuturor creștinilor.

Învățătura lui Isus din această secțiune pune în evidență caracterul radical și absolut al angajamentului: nu-l putem urma pe Cristos fără a ne dărui total și fără a renunța la tot ceea ce s-ar situa în concurență cu această alegere. (Am putea bănui că sfântul Luca nu ar fi reținut în Evanghelia sa această temă a învățăturii lui Isus Cristos dacă creștinii din timpul său ar fi fost perfecți. Fiind însă reținută de evanghelist, această învățătură devine o exigență a creștinilor din toate timpurile.) O astfel de exigență care impune întâietatea absolută acordată lui Cristos se înrădăcinează în însăși atitudinea Lui față de familia sa (v. episodul din, Lc 2,49 care îl are protagonist pe Isus la vârsta de 12 ani, sau episodul din Mc 3,21.31-35 în care rudele Lui vor să-I întrerupă misiunea începută la Botez) sau față de prietenii săi (v. episodul din In 6,66-67 în care Isus se vede părăsit de foarte mulți dintre ucenicii săi). Deși își iubește foarte mult familia ori prietenii, fidelitatea față de Dumnezeu are pentru Isus valoare absolută. Pentru El doar Dumnezeu este Dumnezeu, iar fidelitatea față de voința Lui are întâietate față de orice. Cât privește învățătura referitoare la renunțarea la toate bunurile personale, ea se situează în perfectă continuitate cu învățătura din Lc 12,33-34; 16,9-13 sau 18,24-30 cu privire la raporturile pe care ucenicul trebuie să le aibă cu banul sau cu bogăția care trebuie puse în slujba binelui comunității. În cartea Faptele Apostolilor (2,44-45; 4,32-5,11) sfântul Luca va arăta acest ideal realizat în comunitatea primară de la Ierusalim. Cele două parabole pronunțate de Isus pregătesc și sprijină chemarea la renunțarea exprimată în această învățătură din urmă. Accentul este pus pe legătura dintre proiectul fundamental de a fi ucenic al lui Cristos și traducerea lui în concret: renunțarea la tot ceea ce el posedă. Așa cum nimeni nu poate sluji în același timp și pe Dumnezeu și banul (Lc 16,13), la fel nimeni nu se poate numi creștin și în același timp să se atașeze de bunurile sale ca de un idol.

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Maica Domenica Mazzarello, în timp ce făcea Calea crucii, s-a oprit în fața stațiunii cu Simon din Cirene. “Dacă aș fi fost eu acolo – se gândea ea – aș fi alergat să-l ajut! Dar nu eram”… Apoi s-a gândit:

“Dar nu este Domnul și în surorile mele obosite și bolnave?”

A întrerupt Calea crucii și s-a dus la infirmierie… (T.F. Ossana).

2. Tema

“Dă-ne, Doamne, înțelepciunea inimii, pentru a fi cu adevărat ucenicii tăi”.

3. Mesajul zilei

În Evanghelia pe care tocmai am citit-o se repetă de trei ori o frază. Care?

- Nu poate fi ucenicul meu!

De ce repetă Isus de mai multe ori această frază?

- Pentru că îl urma prea multă lume din curiozitate, din interes, din superficialitate, fără o iubire adevărată și profundă.

Pe scurt, ce spune Isus?

- “Nu vreau cu mine fani, microbiști, oameni superficiali; vreau oameni hotărâți: eroi ai iubirii, până la moarte!”

- Nu este vorba de o plimbare turistică, ci de a merge spre persecuție și moarte. Cel care este nehotărât sau care se teme, să se retragă. Să ne gândim bine: nu hotărâți cu mărinimie și fără reflecție în privința alegerii celei mai importante a vieții voastre: alegerea religioasă!

Dumnezeu ne iubește până la moarte, ne iubește cu adevărat; nu putem să-l luăm în râs.

- Deoarece Fiul lui Dumnezeu a făcut nemaiauzita alegere de a lua natura omenească, ne-a preferat înaintea bogățiilor, a comodității, a familiei, a vieții liniștite, a vieții însăși; a devenit sărac, umil, persecutat, răstignit: are dreptul să ceară de la noi să-l preferăm mai presus de orice!

Singuri, numai cu propriile noastre puteri, nu vom reuși să fim creștini adevărați.

- Dacă Dumnezeu nu ne ajută, ne oprim la jumătatea drumului și suntem demni de a fi luați în râs, asemenea constructorului care nu poate termina turnul, asemenea căpitanului care știe că este învins.

- Dar cu harul lui Dumnezeu, totul este posibil. Și Dumnezeu este cu noi, pentru că ne vrea fericiți cu el.

- Cred că este foarte utilă amintirea faptului că micuțul David l-a învins pe Goliat pentru că s-a încrezut în ajutorul lui Dumnezeu (cf. 1Sam 17,4-58).

Aplicații practice:

- Isus nu suportă prieteni superficiali, prieteni pe jumătate, prieteni pentru o anumită perioadă de timp, prieteni nehotărâți: microbiști sau fani lunatici…

- Isus nu suportă asemănări; vrea să fie pe primul loc: înaintea banilor, înaintea comodității, înaintea intereselor, chiar dacă sunt familiale.

- Trebuie să ne pregătim cu seriozitate prin rugăciune, prin împlinirea propriilor datorii, slujirea iubitoare gratuită…

- Suntem o mică armată serioasă a păcii, a fraternității, a adevăratei bucurii.

4. Exemple

La noi acum nu este nimeni care să ne persecute și nici care să ne ucidă pentru că suntem creștini, dar și astăzi, în unele țări, cel care îl urmează pe Isus, chiar dacă este copil, are de îndurat multe suferințe. Amintesc câteva fapte sau situații.

a) Dacă te iau în râs pentru că mergi la Liturghie, la catehism, la oratoriu, nu te speria, nu te teme să faci o figură proastă: ești cu Isus! Nu te rușina niciodată să faci binele, chiar dacă ești exclus din joc sau din grup.

b) Poetul și istoricul creștin Prudențiu povestește că a fost denunțat guvernatorului Asclepiade un copil creștin de șapte ani. Ofițerul roman s-a apropiat de el cu mângâieri, cu promisiuni de bani, cu condiția să-și părăsească credința și pe Isus Cristos; dar copilul i-a răspuns: “Inutil, sunt creștin; ascultă”. Și repeta Crezul. “Gata, urla Asclepiade, acum te voi învăța eu Crezul”. A chemat-o pe mama lui și a spus să fie bătut crunt în fața ei.

Copilul, sub lovituri, continuă să repete: “Cred în Dumnezeu…” Apoi, aproape de moarte, s-a întors spre mama și i-a spus: “Mi-e sete!” Iar mama: “Curaj, fiul meu, încă puțin și vei ajunge la izvorul vieții veșnice, unde Isus îți va da să bei”. Cei prezenți au fost mișcați de această scenă; singurul care face excepție este Asclepiade, care, văzându-se învins de un copil, i-a tăiat capul (LUMI).

c) Johnny, un copil neastâmpărat, cu pielea de culoarea abanosului strălucitor, zăcea bolnav de câtva timp într-un spital. Negrul pielii contrasta cu albul patului. Medicii și surorile știau că viața copilului era pe sfârșite; nu mai era nici o speranță omenească de a vedea refăcut acel trupușor suferind.

Misionarul venea deseori să-l viziteze și se complăcea să contemple figura acelui îngeraș negru cu ochii vioi, singura oază de viață izvorând dintr-un trup terminat.

Au trecut zilele și firul de speranță a devenit tot mai slab. Misionarul, chemat de urgență de o soră, vine să-l viziteze pe micuțul suferind.

- Johnny, cum îți merge?

- Părinte, a răspuns copilul, fața mea refuză să zâmbească în ciuda eforturilor, dar continui să surâd în mine.

A zâmbi în interior, când spasmele împiedică această atitudine în exterior, asta înseamnă să fi înțeles valoarea suferinței în creștinism.

d) Concluzie

Duhule Sfinte, dă-ne puterea și curajul de a-l urma întotdeauna pe Isus, cu bucurie, dar și atunci când suntem chemați să facem o jertfă.

 

* * *

 

Prea mulți înțelepți avem în circulație, din care cauză a sărăcit înțelepciunea

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Cine a cunoscut voința Ta, dacă Tu nu i-ai dat înțelepciune, și dacă nu i-ai trimis de sus Duhul Tău cel Sfânt?” Înțelepciunea lui Solomon 9, 14-18

“Eu așa cum sunt, bătrânul Paul, acum întemnițat pentru Cristos Isus…, te rog, pentru Onisia, inima mea…” Filimon 9-10; 12-17

“Dacă vine cineva la mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama sa… nu poate fi ucenicul meu.” Lc. 14, 25-33

Unii învățători

Duminica trecută am încercat să răspund la întrebarea dacă umilința este o virtute și dacă modestiei i-ar mai sta bine în lumea în care trăim. Astăzi, în primul rând ne putem pune niște întrebări asemănătoare cu privire la înțelepciune. Rămânând la textul propus de prima lectură, s-ar părea că răspunsurile nu sunt prea încurajatoare. Deci, să încercăm de a exemplifica. – Cine-i omul acela care poate să cunoască Voința lui Dumnezeu? – Cine-și poate închipui ce anume vrea Domnul?

Personal, am întâlnit mai multe persoane, care făceau paradă cu siguranța lor uluitoare referitor la voința lui Dumnezeu. Unii ca aceștia (mai degrabă unele), par a cunoaște toate secretele lui Dumnezeu, la care apelează cu cea mai mare dezinvoltură, mai ales atunci când au a le impune altora voința lor. Asemenea persoane nu-și dau nici câtuși de puțin silința de a se gândi serios, care anume este voința Domnului, din care cauză o prezintă ca pe voința lor proprie. Apoi, mai sunt și altfel de oameni, care nu se interesează nici câtuși de puțin de voința Domnului, datorită faptului că știu prea bine că voința Domnului nu se potrivește cu a lor, mai ales cu mofturile, cu interesele, și cu toate faptele lor mai mult sau mai puțin curate.

În privința aceasta raționamentele oamenilor sunt firave, timide, și nesigure; sunt reflexiile noastre. Citind anumite ziare, ascultând unele predici de pe amvoane, lecții de pe catedre, ori discursuri politice de la tribune, observăm că raționamentele cele mai schiloade, nu numai de piciorul sintaxei, dar și de acela al logicii și absurditățile cele mai evidente sunt prezentate cu o resupunere îngâmfată și cu un ton atât de peremtoriu, încât trebuie să fii foarte atent ca să poți să-ți stăpânești râsul. În toate domeniile, inclusiv cel bisericesc, există învățători cu diplome mai mult sau mai puțin suspecte, care oferă ca ceva sigur niște lucruri, ce nu sunt decât niște simple bâlbâieli. și cu cât o părere este mai discutabilă, cu atât mai mult și-o prezintă cu o siguranță uimitoare, fără a primi nici cea mai mică observație, fără nici cea mai mică concesie ideilor fixe.

După părerea mea ar fi mult mai credibili așa zișii “maeștri” dacă în discursurile pe care le țin ar spune din când în când câte un cuvânt de felul acesta: “dar”, “poate”, “ar putea să fie”, “mi se pare că”. Sau dacă ar avea curajul de a recunoaște “nu știu”, “nu cunosc problema”. Însă ei oferă soluții fără ca măcar să cunoască problema, despre ce anume este vorba. Ei știu și au descoperit totul, minus lucrul de căpetenie, îndoiala. Construcțiile lor ar părea mult mai solide, dacă, așa cum spune cartea Înțelepciunii ar admite că vin dintr-un “vas de lut”.Atunci când nu este invocat Dumnezeu ca să-l trimită pe “Duhul lui cel Sfânt”, pentru ca acesta “să dea înțelepciune inimii” (refrenul psalmului responsorial), omul riscă de a-i învăța pe oameni lucruri pe care nu le știe, și de a indica o cale de care el singur se îndoiește că ar fi cea adevărată. De aceea trebuie neapărat să-l rugăm pe Domnul pentru a ne da un plus de înțelepciune. De aceea cu toții avem nevoie, întrucât odată cu înmulțirea înțelepților, înțelepciunea a sărăcit.

Înțelepciunea ucenicului

O învățătură cu totul deosebită este învățătura lui Cristos pe care o aflăm în evanghelie. Această învățătură este în vederea hotărârii, a alegerii, pe care ucenicul este chemat a o face, și cere moderație, obiectivitate, o cunoaștere amănunțită a riscurilor și a dificultăților inerente acestei alegeri. Aceasta se desprinde din cele două parabole: zidirea turnului și întreprinderea militară.

Aceasta nu este o hotărâre care poate fi actualizată cu ușurință într-un moment de euforie. Se cere multă seriozitate, inteligență, capacitatea de a executa un program vast, disponibilitatea de a munci fără preget ziua și noaptea, primirea crucii și hotărârea de a merge până la capăt cu orice preț. Dar mai ales la punctul de plecare hotărârea trebuie să exprime o preferință absolută acordată lui Isus și exigențelor împărăției. Chiar dacă se precizează – cum este și normal – că în limbajul evanghelistului Luca cuvântul “a urî” înseamnă a iubi mai puțin, totuși faptul rămâne că cele spuse de Cristos, sunt lucruri grele, că înțelepciunea lui nu are a face nimic cu luxul și comoditatea.

Într-un chip cu totul deosebit trebuie subliniată fraza pragmatică, care este cvintescența cuvântării: “Oricine nu-și urăște tot ce are, nu-și poartă crucea și nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu”. (Lc. 14, 26-27) Aceasta este problema unei revizuiri complete a scării de valori. Evident prioritatea o are sărăcia și disponibilitatea de a intra în logica dragostei și a jertfei, a abandonării calculelor egoiste și a rezervelor dictate de dorința unei administrări prudente a propriei vieți. Hotărârea principală de a-l urma pe Cristos exclude jumătățile de măsură, compromisurile, veleitarismele, scuzele comodității.

Înțelepciunea (prea timidă?) a lui Paul

Poate s-ar găsi vreunul care să râdă de scrisoarea adresată de Sfântul Paul lui Filimon, în care-l îndeamnă de a-l primi pe Onisim cu dragoste, ca pe un frate în Domnul, nu cape un sclav, cu toate că acesta păcătuise prin aceea că evadase și fugise de la dânsul. S-ar părea că acele rânduri legitimează implicit sclavia sau cel puțin nu atacă la rădăcină (sau la izvor cum se mai spune astăzi), marea și îngrozitoarea problemă.

Paul, prea diplomat și oricum ocupat în exclusivitate de a rezolva un caz care-i stătea la inimă, fără de a avea curajul de a studia global problema. Nu este de datoria mea de a o face pe apărătorul din oficiu al lui Pavel fiindcă nici nu-i cazul. Totuși este suficient de a clarifica situația concretă. Apostolul scrie cu propria lui mână acele puține rânduri între sfârșitul anului 63 și începutul anului 64 pe când se afla în închisoare la Roma. Aici nu este vorba despre o închisoare adevărată, ci mai mult despre un domiciliu forțat cum se mai spune astăzi, un fel de arest la domiciliu.

În situația aceasta deosebită a sosit la dânsul un sclav, Onisim, care fugise de la Colosa, din casa stăpânului său Filimon, un prieten de-al lui Paul. Paul îl ține mai multe zile pe omul acesta la dânsul. Îl instruiește în ale credinței, îl botează și îl consideră de acum ca pe un fiu al lui. Apoi, cu prima ocazie, îl retrimite pe sclav stăpânului său, împreună cu o afectuoasă scrisoare. Paul știe că poate conta pe onestitatea și sinceritatea creștină a lui Filimon, și că va renunța la orice răzbunare, cu atât mai mult, că acum și acesta era creștin, egal cu el, un frate prin botez.

Paul nu pune în joc pielea lui Onisim, ci vrea să verifice ce fel de om și creștin este Filimon. Totul până aici. Problema rămâne deschisă cu privire la atitudinea lui Paul în confruntările cu sclavia. Cu toate că aici nu o contestează pe față, în alte scrisori a afirmat cu claritate egalitatea totală a tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu, și a proclamat abolirea tuturor discriminărilor și a frontierelor, dar mai cu seamă în scrisoarea către Galateni (Gal. 3, 18) Evident cele spuse de Paul sunt înrădăcinate în teren creștin, nu în cel politic.

Paul nu atacă structura, cu numai nedreptate, chiar la rădăcina ei în inima omului. Apostolul își face investigațiile pe terenul specific al credinței creștine. Atunci când este vorba despre libertatea și despre demnitatea omului, lupta poate fi dusă pe diferite fronturi. Singura alegere “greșită” este neutralitatea. Singurul compromis de neiertat este de a nu se compromite. Singura poziție intolerabilă este indiferența. Având în vedere această poziție deosebită adoptată de Paul, putem încheia și noi că o formă specifică a înțelepciunii constă în a fi îndrăgostiți și mistuiți de fraternitate.

 

* * *

 

Cine nu renunță la toate bunurile sale

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Psalmistul, cugetând la evenimentele lumii în care este ascuns planul înțelepciunii lui Dumnezeu și constatând că el însuși nu se încadrează corect în acest plan, exclamă: “Drept ești tu, Doamne, și drepte sunt judecățile tale: poartă-te cu slujitorul tău după îndurarea ta!” (Antif. intr. Ps 118,137,124).

Când Solomon a ajuns rege în locul tatălui său David, căruia îi sunt atribuite cuvintele din Psalmul 118, citate acum, a cerut și el îndurare de la Domnul, a cerut înțelepciunea necesară ca să pătrundă judecățile divine și să conducă poporul lui Dumnezeu conform voinței sale.

Lectura I (Înț 9,13-18) este un fragment din ruga lui Solomon pentru a dobândi înțelepciunea, fiindcă își dădea perfect de bine seama că nici un om nu-l poate lumina cu privire la planul divin față de poporul său. Pentru aceasta se întreabă: Care om poate cunoaște voința lui Dumnezeu? Cine își poate imagina ceea ce vrea Domnul? Cine poate să înțeleagă cele divine, când nu este în stare să înțeleagă nici pe cele ce sunt în sine? Păcatul întunecă mintea și slăbește voința oricărui om. Solomon era conștient că numai darul Domnului, darul înțelepciunii, poate să-l facă capabil de a întrezări ceva din planul și voința lui Iahve și să-i dea puterea necesară pentru a le împlini.

Constatările lui Solomon le va accentua și sfântul Paul în scrisorile sale, în care arată că trupul are dorințe contrare Duhului și Duhul are dorințe contrare trupului, adică se opun reciproc și așa noi nu facem ceea ce voim (cf. Gal 5,17); simțim în noi un atașament față de legea lui Dumnezeu, fiindcă o găsim dreaptă, minunată, dar în mădularele noastre simțim o altă lege, care se luptă cu legea rațiunii clare și ne face robi ai legii păcatului (cf. Rom 7,22-23).

Îndurarea Domnului ne-a adus lumină și putere în și prin Isus Cristos Domnul nostru. Tocmai această îndurare divină o găsim în evanghelia zilei (Lc 14,25-33).

Cerând lucruri absurde, la prima vedere, cum sunt ura față de tată, mamă, soție, fii, frați, surori și chiar față de propria viață, Isus nu face altceva decât să pună în evidență imposibilitatea de a descrie măreția și valoarea împărăției lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de altă parte, neputința omului de a o dobândi prin ceva care să-i aparțină. Prin urmare, împărăția este un dar divin.

Ne putem imagina cât de mare trebuie să fie iubirea față de om a aceluia care îi face un asemenea dar? Cât de mare trebuie să fie recunoștința omului?

Această împărăție este speranța noastră. Speranța noastră este vie, sigură, din cauza lui Cristos în care s-a împlinit speranța. Isus a devenit speranța noastră vie a gloriei viitoare (cf. Col 1,27). El ne cere să fim ucenicii săi, ucenicii speranței gloriei viitoare. Aceasta înseamnă că acela este ucenicul lui Isus care își dă consimțământul pentru împărăția Tatălui său; care învăța de la el cum trebuie apreciată această împărăție. Or, a învăța de la Cristos înseamnă a se transforma în Cristos, a deveni un alt Cristos: un alt Cristos în credință (cf. Dum. XXI-a), un alt Cristos în umilință (cf. Dum. XXII-a), un alt Cristos purtând crucea de fiecare zi (Dum. XXIII-a), ceea ce înseamnă a-și scrie numele în cer cu orice risc, chiar prin jertfa vieții.

Isus plătește Tatălui costul împărăției nu numai prin jertfa vieții sale omenești, ci chiar cu prețul dumnezeirii sale, așa cum am accentuat în duminica trecută reproducând cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea către filipeni: “El, care din fire este Dumnezeu, s-a despuiat pe sine însuși, a luat fire de sclav și s-a făcut asemenea oamenilor. S-a umilit pe sine însuși și s-a făcut ascultător până la moarte” (2,6-8).

Dacă Isus a plătit astfel cu dumnezeirea și omenia sa, cine ar putea considera absurdă cererea lui ca noi să plătim cu tot ce-i omenesc, natural și firesc? A se limita și a se închide numai în iubirea față de părinți, de frați, de soție, de copii, de neamul în care trăiește pe pământ, aceasta înseamnă iubire de sine, egoism, fiindcă prin aceasta se confundă binele altora cu interesele personale (cf. CBL pag. 1244).

Dacă omul începe să-l cunoască pe Cristos, dar apoi renunță, va ajunge de râsul lumii, adică izolat de comunitatea acelora care sărbătoresc victoria vieții: se osândește la izolare, la lipsa de iubire, la moarte veșnică. Moartea veșnică nu-i nimicire, ci lipsă totală de iubire, ceea ce este mult mai îngrozitor decât nimicirea pe care o vor cere într-o zi munților: “Cădeți peste noi; iar dealurilor: Acoperiți-ne!” (Lc 23,30). Dorința lor de a fi nimiciți va rămâne un chin veșnic.

Învățătura lui Isus din cele două parabole – construirea unui turn și regele care vrea să plece la război – este simplă: proiectele omenești cer judecată, efort, cheltuieli mari, riscuri. Urmarea lui Cristos, pentru a ajunge la împărăția Tatălui, să fie oare numai o problemă de brațe încrucișate? Să fie așteptată numai ca o pară mălăiață? Se poate ajunge aici din întâmplare sau din curiozitate? Nicidecum! Cristos însuși a venit pe acest pământ pentru a crea o iubire nouă: “Poruncă nouă vă dau vouă” (In 13,34) care să rupă frontierele de natură, de sânge, de clan etc., spre a căuta binele tuturor, fără limite. Numai în acest creuzet al iubirii noi, în care își dau întâlnire toate neamurile pământului, iubirea limitată față de părinți, frați, rude etc., devine un focar de iubire cristică. Adică nimic nu are valoare, dacă nu-și află valoarea în iubirea lui Cristos. Numai scufundând, botezând iubirea noastră față de alții, în iubirea lui Isus, putem dobândi valuta forte prin care ni se deschid toate comorile înțelepciunii și ale științei, prin care îl câștigăm pe Dumnezeu și prin el înțelegem toate (cf. CBL pag. 1246).

Nu rareori auzim zicându-se: Acest om este nebun; i s-a urât de viață! Când cineva se avântă într-o primejdie numai pentru a-și câștiga o faimă, pentru a fi scris în Cartea recordurilor, riscând toate, chiar și viața, ceilalți îl cataloghează cu această expresie de nebun. Oare împărăția lui Dumnezeu nu merită acest risc? Isus ne spune că numai prin acest risc se poate dobândi.

Pentru a întipări cât mai bine o învățătură în minte, ca apoi să se transforme în viață, predicatorii folosesc pilde și exemple istorice. Putem spune pe bună dreptate că lectura a II-a (Flm 9b-10.12-17) constituie cel mai grăitor exemplu de comportament creștin. Scrisoarea cea mai scurtă a sfântului Paul este cea trimisă lui Filemon, un om creștin și bogat din localitatea Colose, care avusese un sclav numit Onesim și care fugise din casa stăpânului său. Rătăcind prin lume, l-a întâlnit pe sfântul Paul, care l-a încreștinat. Scrisoarea este prețioasă deoarece ne luminează asupra acțiunii sociale a Bisericii. Adevăratele transformări în ordinea social-economică nu sunt cele care se realizează prin violență, ci acelea care provin din convingeri religioase profunde, dintre care cea mai profundă este iubirea.

Numele sclavului botezat, Onesim, înseamnă util, folositor, avantajos. După ce l-a încreștinat, apostolul Paul l-ar fi voit pe Onesim sclav, util, avantajos, dar numai în slujba evangheliei, adică apostol. Ca această sclavie evanghelică să aibă valoare maximă, Paul îl restituie lui Filemon ca să-l folosească, să-i slujească, nu atât în treburile lumești, cât mai ales în cele spirituale, comportându-se față de el cu acea înțelepciune care vine de la Dumnezeu. A fugit păgân și i-a creat o neplăcere, acum se întoarce creștin spre a-l umple de bucurie. Filemon este chemat să contemple cât de minunate sunt căile Domnului: Onesim, dintr-o slujbă trecătoare îi devine asociat în slujirea veșnică a lui Cristos, slujire care ne face frați. Paul se consideră frate cu Filemon și amândoi frați cu Onesim printr-o legătură mai puternică decât cea de sânge, de rudenie, prin legătura desăvârșită a iubirii care ne face pe toți liberi în Cristos.

Cine nu renunță la toate bunurile sale, nu poate ajunge la această libertate deplină a fiilor lui Dumnezeu. Credem că Filemon a înțeles lecția, fiindcă sfântul Paul n-a mai insistat printr-o altă scrisoare. Dar noi?

Ca să avem puterea necesară să înțelegem învățătura lui Isus, să cunoaștem voința lui Dumnezeu și s-o urmăm renunțând la bunurile trecătoare în favoarea celor veșnice, Biserica ne cere azi să înălțăm această rugă spre tronul-îndurărilor: Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra și a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, privește cu bunătate la fiii iubirii tale și dăruiește tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată și moștenirea veșnică (LR). Amin.

 

* * *

 

Numai înțelepciunea îl poate mântui pe om

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Este un cuvânt care se repetă mereu și care ne reține atenția în lecturile biblice ale Liturghiei de azi: e cuvântul înțelepciune. Numai înțelepciunea îl poate mântui pe om. Dar ce este înțelepciunea? Această întrebare și-o pun autorii primelor două lecturi luate din Vechiul Testament: regele Solomon în prima lectură luată din Cartea înțelepciunii și regele David în psalmul responsorial.

Omul nu poate da un răspuns la această întrebare. Judecățile oamenilor sunt șubrede și nesigure. Omul abia poate să cunoască câte ceva din realitățile pământului, dar cum ar putea cunoaște el realitățile cerești? Numai Dumnezeu cunoaște secretul înțelepciunii. Numai el știe care este ținta, scopul pentru care l-a creat pe om, și care sunt căile care îl conduc pe om la scopul pentru care a fost creat, pentru ca viața omului să nu se termine cu un eșec, cu un faliment. Dar cine poate să cunoască gândul și voința lui Dumnezeu? Cine poate ști ce este înțelepciunea vieții, dacă Dumnezeu nu i-o descoperă? Toată drama omului din Vechiul Testament, care nu știe care este sensul vieții, e cuprinsă în cuvintele deprimante ale psalmistului pe care le-am auzit în psalmul responsorial: “Anii vieții omului sunt ca iarba care încolțește și înflorește dimineața, iar seara e tăiată și se usucă. Anii vieții noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai robuști la 80 de ani. Și toate realizările cu care se mândrește omul nu sunt decât trudă și durere, căci totul trece iute, iar noi zburăm”. Singura înțelepciune pe care o descoperă omul cu mintea sa în fața acestei situații disperate, fără ieșire, e cea exprimată de mai multe ori în cărțile Vechiului Testament: să mâncăm, să bem, să ne distrăm, căci mâine vom muri. Să profităm de puținii ani care ne sunt dați să-i trăim. Pentru a arăta cât e de iluzorie înțelepciunea omului fără Dumnezeu și fără perspectiva unei alte vieți după viața aceasta, un rabin spunea într-un midraș, într-o predică în care comenta cuvintele din cartea Qohelet, 5,14: “Gol am ieșit din sânul mamei, gol mă voi întoarce în sânul pământului”, această fabulă. O vulpe s-a apropiat într-o zi de o vie înconjurată cu un gard de piatră, în care se găsea doar o mică gaură. Trei zile a postit vulpea ca să slăbească și să se poată strecura în vie prin gaura aceea. După ce a intrat, a mâncat atâția struguri că s-a îngrășat, punând la loc kilogramele pierdute cât postise. Când să iasă, și-a dat seama că nu mai putea ieși afară. Trei zile a trebuit să postească din nou ca să slăbească și să poată ieși afară din vie prin gaura îngustă prin care intrase. Odată ieșită, a privit îndelung via, zicând: “Vie, viișoară, cât de frumoasă ești tu, și cât de dulci sunt strugurii tăi! Dar ce folos am avut de ei? Cum am intrat, așa am ieșit.”

În fața acestei constatări amare, omul Bibliei se refugiază în rugăciune. L-am auzit pe psalmist implorându-l pe Dumnezeu: învață-ne, Doamne, să ne numărăm bine zilele, ca să dobândim înțelepciunea inimii. Dă-ne acea bucurie care umple inima omului care știe pentru ce trăiește și mai ales știe pentru ce moare. Răspunsul la întrebarea pusă în prima lectură și în psalm ni-l dă Cristos în Evanghelia Liturghiei de astăzi. De fapt, Vechiul Testament este o așteptare, o întrebare, iar Noul Testament în întregime este o împlinire, un răspuns pe care Dumnezeu îl dă omului. Prin Cristos, Dumnezeu își descoperă gândul și voința, ne arată ce este înțelepciunea. El ne arată că viața omului nu e doar un fir de iarbă care dimineața încolțește și seara se usucă, nu sunt 70 sau 80 de ani de suferință și de trudă după care omul trece în neființă. Omul își continuă viața după moartea trupului. Isus ne arată și calea de urmat spre a dobândi viața veșnică pentru ca viața pământească să nu se încheie cu un eșec. “Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu… Dacă vine cineva la mine și nu-l urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe soția sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul meu”. Aceasta este înțelepciunea creștină, în totală contradicție cu înțelepciunea lumii: purtarea crucii pe urmele lui Cristos, acea cruce care, cum spune apostolul Pavel, pentru iudei este scandal, iar pentru păgâni nebunie, dar pentru cei care se mântuiesc este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Cuvintele lui Isus poate ne sperie, ne șochează, ne scandalizează. Cum? El desființează porunca a patra care cere copiilor să-și iubească părinții? El, care ne poruncește să-i iubim și pe dușmanii noștri, ne cere să-i urâm pe cei dragi din familie? De fapt prin aceste cuvinte șocante, Isus ne spune că nici o iubire nu trebuie pusă mai presus de iubirea față de el: că orice iubire, inclusiv iubirea dintre soți, dintre frați și surori, dintre părinți și copii trebuie, să treacă prin el, că atunci când e vorba de a-l urma pe el, de a urma învățăturile Evangheliei, trebuie să sacrificăm totul, dacă e cazul, chiar și viața noastră, și pe cei dragi.

Cristos este radical și exigent. El nu îngăduie în viața creștinului, care vrea să-l urmeze pe el, compromisurile, jumătățile de măsură, ezitările, ușurătatea. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Fragmentul evanghelic de azi urmează după parabolele ospățului de nuntă la care invitații au refuzat să vină, scuzându-se: unul că merge să-și vadă ogorul pe care l-a cumpărat, altul că și-a cumpărat cinci perechi de boi pe care trebuie să-i încerce, altul că s-a însurat. Noi nu ne mai rugăm lui Dumnezeu ca Solomon să ne descopere înțelepciunea inimii, căci ne-a descoperit-o Cristos, o cunoaștem, ci ne rugăm: Ajută-ne, Doamne, să-l urmăm pe Cristos cu crucea în spate, să ne îndreptăm cu curaj spre viața veșnică și astfel să ne trăim cu înțelepciune anii vieții noastre pământești.