Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXIII-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
Isaia 35,4-7
Iacob 2,1-5
Marcu 7,31-37

Marcu 7,31-37

Ieșind din nou din ținutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileii, în mijlocul ținutului Decapole. I-au adus un surd care vorbea cu greu și l-au rugat să-și pună mâna peste el. Luându-l la o parte din mulțime, i-a pus degetele în urechi și, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, privind spre cer, a suspinat și a zis: “Effata!”, care înseamnă “Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile și i s-a desfăcut legătura limbii și vorbea clar. Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea și, peste măsură de uluiți, spuneau: “Toate le-a făcut bine; chiar și pe surzi îi face să audă și pe muți să vorbească”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
Diverși alți autori
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Timp mesianic

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

La începutul celui de-al treilea an al activității sale publice, Isus a părăsit Iudeea și s-a îndreptat spre hotarele Tirului și ale Sidonului, locuite de păgâni, unde a vindecat, eliberând de sub puterea diavolului, pe fiica unei canaaneane. Apoi s-a întors în Galileea prin ținutul Decapolei, binecuvântând lumea cu o mulțime de minuni, semne și învățături sfinte, după cum ne relatează sfântul Marcu în evanghelia de azi și chiar sfântul Matei (cf. Mt 15, 29-31).

Oare toți acești favorizați de Providență își dădeau seama de importanța timpului istoric în care trăiau? Spre conștientizarea lor, dar și a noastră, sfântul evanghelist Marcu, de obicei cam scump la vorbă, de data aceasta povestește cu lux de amănunte minunea vindecării surdo-mutului, pentru a ilustra împlinirea profeției lui Isaia din prima lectură pe care am ascultat-o.

Toată nenorocirea surdo-mutului, de nedescris, este un semn al surdo-muților din toate timpurile, un simbol al celor fără de credință, fiindcă nu aud cuvântul Domnului – Credința este din auzite (Rom 10,17) – și nici nu pot rosti numele Domnului Isus spre mântuire (Rom 10,13).

Isus își prelungește viața sa divino-umană, viața cea nouă, în istoria lumii prin Biserică, trupul său mistic, și vrea ca toți cei care trăiesc acest timp să fie ca niște instrumente prin care el să poată distribui binefacerile minunate ale atotputerniciei sale ca Domn, ca pe toți să-i facă domni în relațiile interpersonale. Isus ne învață, ne dă înțelepciunea cerească, pentru a face bine; să ne folosim de ceea ce noi avem, ca să le dăm ceea ce ei nu au. Surdo-mutul nu avea auz și glas, dar avea văz. Prin ceea ce el are, prin văz, noi îi putem da ceea ce el nu are, făcându-l să înțeleagă importanța a ceea ce-i lipsește și a ceea ce va primi. În acest scop Isus folosește cu surdo-mutul un ceremonial deosebit: îl scoate afară din mulțime, îl instruiește prin semne, îi pune degetele în urechi, îi atinge limba cu salivă, arătând că el îi cunoaște toate părțile bolnave; își ridică ochii spre cer, spre a-l face să priceapă cum că înlăturarea răului provine numai dintr-o forță supranaturală, care a creat tot ceea ce el vede; a oftat, arătând că îi înțelege durerile trupești și necazurile sufletești; a mișcat buzele spunând Effeta; nu s-a rugat, arătând că în el rezidă puterea care poate vindeca și nu trebuie s-o primească de la altcineva. Iar când în sufletul surdo-mutului s-a produs o scânteie de credință, limba i s-a dezlegat (ca lui Zaharia la nașterea lui Ioan Botezătorul) și urechile i s-au deschis, așa încât a vorbit, fără să fi învățat, și a auzit pentru prima dată.

Isus i-a pătruns în inimă și în suflet și i-a aprins credința prin ochi. Și apostolul Toma voia să-l vadă pe Isus înviat ca să creadă (cf. In 20,25), fără să-și dea seama că ochii credinței pătrund mai adânc în Dumnezeu decât ochii trupului. Toți necredincioșii așteaptă să vadă cu ochii trupești cele nevăzute ale Domnului care se pot vedea numai cu ochii credinței. Ce le putem oferi, pentru a-i vindeca de orbirea spirituală? Ceea ce ei pot vedea cu ochii trupului și pot înțelege cu rațiunea: toate faptele făcute din iubire.

Sfântul Ioan de la Salle era de viță nobilă franceză. Ajuns preot la 30 de ani, s-a hotărât să se dedice îngrijirii și educației copiilor săraci. Cu ajutorul unor preoți tineri a deschis mai multe școli. Au venit apoi zile grele și chiar colaboratorii săi au început să-l părăsească. La îndemnurile lui de a nu-l părăsi, ei spuneau: Tu vorbești frumos, dar dacă acțiunea noastră dă faliment, cu ce ne alegem? Tu ai bani, avere, ai din ce trăi, dar noi? Ca răspuns, sfântul Ioan de la Salle și-a vândut toată averea și tot ceea ce a câștigat a împărțit săracilor și apoi a împărțit sărăcia cu colaboratorii săi rămași la datorie. El a găsit calea spre suflet prin ochii lor.

Isus i-a preferat pe săraci și sfântul apostol Iacob a știut să le apere demnitatea, așa cum deslușim din lectura a II-a. Săracii sunt mereu într-o situație delicată. Este greu să crezi în cuvântul Domnului când celor răi le merge bine și celor buni le merge rău, când toți sunt implicați în lupta pentru existența pământească, pentru onoruri și averi, pentru plăceri și trândăvie, când lăcomia bogaților este apărată de lege, când lipsurile săracilor sunt trecute cu vederea, când strigătul lor parcă nu se mai aude nici acolo sus, în cer.

Isus, bogat fiind, s-a făcut sărac; fericit fiind în firea divină, a luat firea sclavului; curat dumnezeiește fiind, s-a făcut păcat; nemuritor fiind, a acceptat să moară. Toate acestea le-a făcut din iubire față de noi, ca prin înviere (Fil 2,6; 2Cor 8,9) să ni se deschidă urechile spre a auzi cele cerești și să ni se dezlege limba pentru a intra în corul îngerilor care stau în fața tronului lui Dumnezeu și îi cântă veșnicul: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul, Dumnezeul oștirilor cerești (Is 6,3).

Isus a separat pe surdo-mut de mulțime arătând că faptele noastre bune trebuie să fie făcute cât mai departe de ochii lumii, cât mai în ascuns, ca să fie văzute doar de Tatăl ceresc (cf. Mt 6,41), fiindcă, așa cum nu se poate ține lumina soarelui ascunsă în pumn, la fel va face Tatăl ceresc să strălucească sufletele drepților împodobite de fapte bune, ca stelele cerului (Sir 32,16).

Isus i-a atins urechile cu degetele sale. Unde lucrează degetul lui Dumnezeu, acolo darurile Duhului Sfânt își fac simțit efectul: luminează mințile, înlătură ignoranța, dau știința mântuirii (Beda Venerabilul). Isus atinge, arătând că nici un lucru bun nu se săvârșește decât în contact cu unul singur care este bun: Dumnezeu (Mc 10,18). Și gesturile externe își au valoarea lor, valoarea unei chemări la credință și caritate. Sfânta Euharistie, de exemplu, cu forma sa văzută de pâine, invită la masa iubirii; este un gest divin.

Isus i-a atins limba cu salivă, arătând că cel vindecat este chemat să se folosească de limbă spre a aduce laudă iubirii care l-a vindecat; este lucrul cel mai înțelept pe care el este chemat să-l facă; saliva fiind simbolul înțelepciunii (Beda Venerabilul).

Isus, privind spre cer, a suspinat; de pe buzele lui s-a desprins suspinul negrăit al inimii produs de Duhul Sfânt.

Omul, antropos (din limba greacă), înseamnă ființa care își are privirea ridicată sus, spre cer. Omul, deși este cu picioarele pe pământ, în valea de lacrimi, condamnat să suspine lucrând pământul blestemat să-i producă mai mult spini și pălămidă (Gen 3,17) este destinat pentru cer, dar la care nu poate ajunge decât suspinând: Împărăția lui Dumnezeu se câștigă prin trudă și numai aceia care își fac silă o dobândesc (Mt 11,12). Ruga este suspinul celui sărac, al celui lipsit de vederea celor cerești și de auzul celor dumnezeiești. Suspinul omului se înalță spre cer și produce minuni numai când își află locul în suspinele Duhului Sfânt din inimă (Rom 8,26), fiindcă numai Duhul Sfânt poate suspina în așa fel ca să-l determine pe Isus în ziua judecății să spună: Effeta! Deschideți-vă porților veșnice, ca să intre împăratul măririi împreună cu toți cei mântuiți!

Dante Alighieri, marele poet italian (1265-1321) în capodopera sa Divina Comedie, spune că murind Buono conte de Montefeltro, pentru că în ultima clipă a vieții a chemat în ajutor pe preacurata Fecioară Maria și a suspinat vărsând o lacrimă de căință, îngerul păzitor i-a luat sufletul și-l ducea spre paradis. Diavolul, care vedea scăpându-i prada dintre gheare datorită unei lacrimi, mergea în urma lor și striga deznădăjduit către înger: Tu mă despoi. Ai luat din el ce-avea dintre eterne, răpindu-mi-l c-o biat-oftare bună (Purgatoriul V,104).

Iată minunata putere a suspinului! Și noi? O, câte suflete am putea salva și de câte păcate am scăpa, dacă am ști să suspinăm, să ne unim oftatul inimii cu suspinele Duhului Sfânt!

Isus, din iubire față de cel vindecat de surzenie și muțenie, pentru a-l scuti de alte necazuri în viitor, mai ales de persecuția fariseilor, cărturarilor și arhiereilor, îl separă de mulțimea privirilor ucigătoare, care îl învinuiau pe Mântuitorul că săvârșește minuni cu puterea lui Belzebul, căpetenia diavolilor (Mt 12,24).

Știm să-i separăm pe cei buni de cei răi?

Cu rugi, suspine și lacrimi, Isus ne-a mântuit, fiindcă în zilele vieții sale pământești, spune autorul Scrisorii către Evrei, el a adus, cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni, către cel ce puntea să-l mântuiască din moarte (fiindcă s-a făcut păcat (2Cor 5,21) pentru noi) și a fost ascultat pentru evlavia sa (5,7).

Doamne, se ruga un bun creștin chinez, lumea este rea; tu fă-o mai bună, începând cu mine!

 

* * *

 

Vindecarea poporului surd al lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Samuel a fost unul dintre cei mai extraordinari predicatori ai Evangheliei din orașul meu. Vedeți voi, Samuel era orb și nu a mers niciodată la școală. Mai apoi s-a alăturat Martorilor lui Iehova și a trebuit să învețe pe de rost fragmente ample din Biblie, din moment ce nu știa citi. Băiatul său îl aducea din ușă în ușă, iar Samuel își începea predicarea spunând: “Am fost orb, dar acum văd!” Am fost mereu fascinat să văd cum acest bărbat orb și fără școală reușea să provoace oameni educați, continuându-și discursul astfel: “Iar acum să ne întoarcem la Ioan 3,16 și să citim”. Simpla lui prezență dădea mărturie de faptul că în Cristos, a vedea și a auzi înseamnă mult mai mult decât folosirea ochilor și urechilor biologice.

Similaritățile, precum și diferențele dintre simțurile externe ale văzului și auzului, comparate cu facultatea interioară de a ști și de a asculta mesajul lui Cristos este cheia înțelegerii modului în care Marcu se folosește de numeroasele vindecări miraculoase. Marcu a scris unei comunități de credincioși persecutată. În astfel de situații, a vorbi despre Cristos poate fi foarte periculos. Te poate costa viața. Istoria surdo-mutului din Evanghelia de astăzi pare să fi fost adresată acelor membri ai comunității sale care nu puteau să dea mărturie despre Isus deoarece nu i-au auzit cuvântul. Faptul că sunt surzi la cuvintele lui Isus este explicația dificultății lor în a vorbi despre El. Există deci o paralelă între surdo-mutul din Evanghelia de astăzi și discipolii lui Isus. Acest om nu poate nici să audă și nici să vorbească bine. Discipolii nu pot să înțeleagă mesajul lui Isus, iar aceasta constituie un impediment în proclamarea pe care sunt chemați să o facă. De aceea și ei au nevoie de vindecare.

Isus l-a luat la o parte de mulțime și și-a pus degetele în urechile lui, a scuipat și i-a atins limba. Apoi privind spre cer a suspinat și a spus: “Effata”!, adică “Deschide-te!” Imediat urechile i s-au deschis, limba i s-a dezlegat și omul a început să vorbească clară. De ce l-a tras la o parte din mulțime? De ce o descriere atât de grafică a vindecării și de ce nu putea să îi spună omului “Ești vindecat!” și gata? Cred că prin aceste detalii Marcu încearcă să spună ceva cititorilor lui.

Luându-l la o parte pe surdo-mut din mulțime, pentru a-l vindeca, Marcu probabil le spune că pentru a fi vindecați de surzenia la cuvântul lui Dumnezeu ei trebuie mai întâi să se distanțeze de masele din jurul lor, dat fiind că întâlnirea vindecătoare cu Isus are loc la nivelul intim la inimii fiecăruia și al micii comunități creștine. Să nu uităm că creștinii erau atunci o minoritate și că întâlnirile lor nu aveau loc în biserici mari ci în casele credincioșilor.

Această vindecare este foarte diferită de cea a fiicei femeii cananeite care a precedat-o. În acel caz, Isus nu a făcut nimic altceva decât să anunțe vindecarea (versetul 29). Dar în acest caz El parcurge un ritual elaborat, în șapte acte: (1) A luat omul la o parte. (2) Își pune degetele în urechile omului. (3) Scuipă și (4) atinge limba omului. (5) Privește apoi spre cer și (6) suspină. (7) Dă comanda vindecătoare: “Effata!” De ce toți acești pași la Isus? Mai important: de ce îi redă Marcu cu atâta atenție la detalii? Probabil Biserica lui Marcu începea să își dezvolte ritualurile de ungere a bolnavilor, folosind formule speciale. Dacă este așa, atunci Marcu prin acest pasaj le spunea credincioșilor că în aceste ceremonii liturgice ei vor experimenta vindecarea, asemenea surdo-mutului. Odată experimentată la nivel personal această vindecare, nimic nu îl mai poate reține pe credincios să îl proclame sus și tare pe Isus.

Ne dăm noi seama că suntem surzi? Ne dăm noi seama că nu înțelegem încă pe deplin mesajul lui Isus? Acesta este motivul pentru care vorbim cu greu, motivul pentru care oamenii nu ne înțeleg când le spunem Vestea cea Bună! Ca persoane, comunitate, Biserică, trebuie să venim la Isus pentru a fi vindecați. Iar aceasta poate avea loc aici, departe de masele de oameni, în spațiul privat al celebrării euharistice.

 

* * *

 

Effata! Deschide-te!

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Pasajul Evangheliei ne aduce în față o frumoasă vindecare realizată de Isus. Isus nu a înfăptuit minuni fluturând o baghetă magică sau pocnind din degete. Suspinul pe care l-a scos în momentul în care a atins urechile omului surd ne arată că s-a identificat cu suferințele oamenilor; a participat intens la nenorocirile lor, făcându-le să devină jugul Lui. Într-o anumită ocazie, după ce Isus a vindecat mulți bolnavi, evanghelistul amintește cuvintele profetului: “Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8,17).

Minunile lui Cristos nu au fost niciodată un scop în sine; ele au fost semne. Ceea ce a făcut Isus o dată pentru o persoană pe plan fizic indică ceea ce dorește să facă în fiecare zi pentru fiecare persoană pe plan spiritual. Omul vindecat de Isus era surd și vorbea greu; nu putea să comunice cu ceilalți, să își audă vocea și să își exprime sentimentele și nevoile. Dacă surzenia și muțenia constau în incapacitatea de a comunica bine cu cei din jur, de a avea relații bune și frumoase, atunci trebuie să recunoaștem imediat că suntem cu toții mai mult sau mai puțin surzi și muți, și de aceea Isus ne adresează tuturor acel strigăt al Său: Effata! Deschide-te!

Diferența este că surzenia fizică nu depinde de individ și el este lipsit de vină, pe când surzenia morală este condamnabilă. Astăzi termenul “surd” este evitat și preferăm să vorbim despre “incapacitate auditivă” tocmai pentru a diferenția simplul fapt de a nu auzi de surzenia morală. Suntem surzi, pentru a da un exemplu, când nu auzim strigătul de ajutor care ni se adresează și preferăm să punem între noi înșine și aproapele nostru “geamul blindat” al indiferenței.

Părinții sunt surzi când nu înțeleg că anumite atitudini stranii și dezordonate ale copiilor lor ascund un strigăt după atenție și iubire. Un soț este surd când nu poate vedea în nervozitatea soției semnul epuizării sau nevoia de a sta de vorbă. Și același lucru se aplică la soție. Suntem surzi atunci când ne închidem, din mândrie, într-o tăcere rece și plină de resentimente, când poate cu un simplu cuvânt prin care cerem sau acordăm iertarea am putea readuce pacea și liniștea în casă. Noi, persoanele consacrate, avem peste zi perioade de silențiu, și uneori ne acuzăm la spovadă spunând: “Am rupt silențiul”. Cred că uneori trebuie să ne acuzăm pe noi înșine de contrariul și să spunem: “Nu am rupt silențiul”.

Ceea ce decide calitatea comunicării, însă, nu este însă pur și simplu faptul de a vorbi sau a nu vorbi, ci de a vorbi sau a nu vorbi din iubire. Sf. Augustin le spunea oamenilor într-un discurs: “Este imposibil să știm în fiecare împrejurare cu exactitate ceea ce trebuie făcut: a vorbi sau a tăcea, a corecta sau a lăsa lucrurile așa cum sunt. Iată o regulă valabilă pentru toate cazurile: ‘Iubește și fă ce vrei’. Fii preocupat de a avea iubire în inima ta și atunci, dacă vorbești, va fi din iubire, dacă taci, va fi din iubire, și totul va fi bine, pentru că din iubire poate ieși numai binele”.

Biblia ne ajută să înțelegem când a început ruptura în comunicare, de unde vin dificultățile noastre de a ne relaționa unii cu alții într-un mod sănătos și frumos. Atunci când Adam și Eva erau în bune relații cu Dumnezeu, relația lor reciprocă era de asemenea frumoasă și plină de încântare: “Iată carne din carnea mea”. După ce relația lor cu Dumnezeu s-a rupt, prin neascultare, au început acuzațiile reciproce. De aici trebuie să începem din nou. Isus a venit “să ne împace cu Dumnezeu” și astfel să ne împace între noi. El face acest lucru mai presus de toate prin sacramente. Biserica a văzut întotdeauna în gesturile aparent stranii pe care le-a făcut Isus cu omul surd (și-a pus degetele în urechile lui și i-a atins limba) un simbol al sacramentelor prin intermediul cărora El continuă să ne “atingă” fizic pentru a ne vindeca spiritual.

De aceea în Botez ministrul realizează asupra celui botezat gesturile pe care le-a făcut Isus asupra omului surd: își pune degetele în urechile sale și îi atinge vârful limbii, repetând cuvintele lui Isus: “Effata! Deschide-te!” Îndeosebi Sacramentul Euharistiei ne ajută să depășim incapacitatea de a comunica cu aproapele nostru, făcându-ne să trăim comuniunea minunată cu Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Anton Farcas
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 10 septembrie 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Isus a plecat din ținutul Tirului; trecând prin Sidon, s-a îndreptat spre Marea Galileii și a intrat în ținutul Decapole. Acolo i s-a adus un surdo-mut și l-au rugat să-și pună mâinile peste el. Isus l-a dus deoparte, departe de mulțime și i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă și i-a atins limba. Ridicându-și ochii spre cer, a suspinat și a spus: “Efata!”, adică “Deschide-te!” Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat și limba și vorbea corect. Atunci Isus le-a poruncit să nu spună aceasta nimănui. Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau și mai mult. Uimiți peste măsură, spuneau: “Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muți să vorbească”. (Mc 7,31-37)

Episodul vindecării de către Isus a surdo-mutului din ținutul Decapole împreună cu episodul eliberării fiicei siro-feniciencei de duhul rău care o stăpânea (Mc 7,24-30), descriu acțiuni ale lui Isus în ținuturi “păgâne” (Tyr și Decapole). Aceste episoade se află în centrul celei de-a treia secțiuni a Evangheliei sfântului Marcu, secțiune dominată de tema înmulțirii pâinilor, oferite de Isus Cristos pentru a-i sătura pe cei flămânzi (Mc 6,30-8,26). De-a lungul acestei secțiuni Isus se preocupă, așadar, să se dezvăluie ucenicilor săi și mai ales să le dea acea formare spirituală care să-i conducă de la necredință la acea credință mărturisitoare.

Controversa asupra tradițiilor mozaice (7,1-13) și învățătura referitoare la puritate și impuritate cultuală (7,14-23) au permis înțelegerea faptului că inima este principiul atât al purității cât și al ascultării (7,14-15). Din acest moment, orice om, fie iudeu fie păgân, poate fi capabil și disponibil să primească Cuvântul lui Dumnezeu. În acest sens prezintă sfântul Marcu gestul siro-feniciencei, al unei păgâne, care prin cuvintele sale provoacă admirația și gestul binevoitor al lui Isus. Fără a face parte din poporul ales, această femeie primește pâinea copiilor și este primită la masa lor. Sfântul Marcu merge și mai departe prin vindecarea surdo-mutului: Isus face ca urechile să se deschidă către cuvântul revelației lui Isus, chiar într-un ținut locuit de păgâni. Astfel, privilegiul de care se bucura poporul ales se năruiește: convertirea profundă a inimii permite de acum înainte accesul tuturor oamenilor la masa copiilor.

Vindecarea surdo-mutului a trezit în mulțimea umplută de admirație speranța mesianică. Cuvintele lui Isaia care vestea întoarcere poporului din exil oferă ucenicilor lui Isus sensul ascuns al acestui eveniment: Atunci ochii orbilor se vor deschide și urechile surzilor vor auzi. (Is 35,5 și 42,18). Ei, însă, nu sunt vindecați de surzenia lor și nici de orbirea lor (8,18), întrucât admirația mulțimilor nu îi determină încă să recunoască faptul că Cel care face bine toate este Cristos, slujitorul lui Iahve.

Acest episod al vindecării a inspirat liturgia baptismală, unde gestul lui Cristos este reluat de către celebrant pentru a semnifica faptul că creștinul nu îl poate înțelege pe Isus decât dacă lasă să îi fie deschisă urechea și dacă obține de la Cel care este Cuvântul puterea de a se comporta în conformitate cu cele auzite din Vestea cea Bună.

 

* * *

 

Toate le-a făcut bine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Declarația mulțimilor care l-au cunoscut pe Isus că Toate le-a făcut bine este echivalentă atât cu mărturisirea lui Petru, ca ucenic al Domnului că Tu ești Sfântul lui Dumnezxeu, cât și a dușmanilor lui Isus, reprezentați de posedatul din sinagoga din Cafarnaum care striga: Ajunge! Ce avem cu tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Stiu cine ești: Sfântul lui Dumnezeu (Lc 4, 34).

Isus, Regele sfințeniei, are menirea să ne ducă la desăvârșirea Tatălui său ceresc, fiindcă acest lucru ni l-a cerut (Mt 5, 48), spre a fi copiii săi adoptivi.

Acțiunea lui Isus din duminica trecută a fost aceea de a ne elibera de farizeismul religios; cea de azi este de a ne elibera de servilism, așa cum a înțeles-o sf. Iacob (lec.II-a: 2, 1-5). Slugărnicia distruge demnitatea umană. În Noul Testament fundamental este principiul că viața morală se bazează pe imitarea lui Isus (Mt 5, 48; 11,29). Isus n-a făcut uz de favoritisme personale, care în ultimă instanță nu sunt decât urmărirea unor interese egoiste, care se pot realiza prin slugărnicie. Dacă Isus și-a arătat o preferință, a făcut-o față de cei marginalizați: păcătoși, bolnavi, văduve și orfani. Dovadă ne este vindecarea surdo-mutului din evanghelia de azi (Mc 7, 31-37). Sărmanul bolnav era un păgân din ținutul Decapolei. Cum putea Isus să-l facă pe acest om să înțeleagă că îl iubește, îl compătimește și-i vrea binele?.. Tratându-l cu mai multă atenție decât pe ceilalți. Il ia și-l duce mai departe de mulțimea zgomotoasă și curioasă, îi pune degetele în urechi și cu ceva dintr-al său, cu salivă, îi atinge limba; privește spre cer, făcându-l pe cel sărman să înțeleagă că tot darul desăvârșit vine de sus, de la Dumnezeul luminilor; suspină ca semn al prezenței Duhului Sfânt care se roagă în el cu suspine negrăite și care îi dă garanția ascultării rugăciunii prin care poate spune: Effeta!, adică: Deschide-te! Deschide-te pentru credința în cel de sus; deschide-te pentru a-i iubi pe cei de pe pământ; deschide-te pentru a da mărturia supremă: Tu ești Sfântul lui Dumnezeu și toate le-ai făcut bine!

Porunca lui Isus de a nu spune nimănui ceea ce i-a făcut surdo-mutului are tocmai această menire: de a exclude din jurul lui pe lingușitorii care ar fi voit să obțină de la El minuni sau alte favoruri decât credința și iubirea.

Referindu-se la conținutul proclamării populare, că Isus toate le-a făcut bine, sf. Marcu pune în evidență faptul că nu-i vorba de un triumfalism politico-mesianic, acapararea de slugarnici care să-i facă propagandă electorală, ci de o recunoaștere fericită a eficacității prezenței «împărăției lui Dumnezeu» (cf. CBL p. 1061). Are trebuință de a fi atins de Isus pe ochi, pe urechi și pe limbă acela care vrea să-i fie ucenic, spre a primi darul credinței, ca să se deschidă spre a asculta revelația, spre a contempla misterul Sfântului lui Dumnezeu și spre a se angaja în proclamarea credinței (cf. MAC p. 954).

De multe ori în Sfânta Scriptură este descrisă inițierea în credință ca și cum s-ar trata problema unei vindecări a surdității noastre și a mutismului nostru. Credința, trăită cu adevărat, îl face pe om atent față de cuvântul lui Dumnezeu și-l determină să-l proclame; din contra, lipsa credinței îl face pe om surdo-mut. Toți surdo-muții spirituali sunt niște oameni de nimic, slugarnici, lingușitori, lipsiți de adevărata demnitate umană. Prin botez Domnul ne deschide urechile și buzele, ne dezleagă limba de legătura păcatului, ne face fii adoptivi ai lui Dumnezeu, ne împărtășește din sfințenia lui Cristos: De acum nu vă mai numesc slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute (In 15, 15).

Favoritismul persoanelor, condamnat de sf. Iacob, nu-i altceva decât o formă de lingușire, de slugărnicie, de lipsă de demnitate creștină, într-un cuvânt: este păcat.

Expresia favoritismul persoanelor provine din tradiția iudaică și ne duce cu gândul la preferința și parțialitatea judecătorului care, în loc să aplice legea în același fel pentru toți în toate cazurile, se lasă influiențat de condiția sus pusă a persoanei față de care trebuie să aplice dreptatea. Când creștinii se lasă călăuziți de favoritisme și de parțialitate, atunci acționează exact ca și judecătorul nedrept și fără conștiință, fără demnitate. În acest caz creștinii se identifică cu acest secol, cu lumea contaminată de corupție și interese meschine.

Favoritismele, lingușirile, servilismul, așa cum sunt criticate și condamnate de sf. Iacob, se opun credinței însăși pe care creștinii au îmbrățișat-o. În primul rând ei trebuie să țină cont de faptul că Isus s-a umilit și s-a nimicit pe sine însuși luând forma sclavului (Fil 2,5 ș.u.) și că pe el trebuie să-l slujească în cei marginalizați. Prin urmare urmașii lui Cristos nu au nici o bază pentru preferința persoanelor sus puse. Dacă o fac, greșesc.

Al doilea motiv de bază este că Dumnezeu alege pe cei săraci din lume spre a înfăptui lucruri mari. Din acest motiv, când Biserica și membrii care o compun conced privilegii speciale și atenții celor bogați, se comportă ca o socitetate secularizată și se împotrivesc planului divin.

Mai rezultă apoi că favoritismele față de cei bogați arată (cel puțin în aparență) o stimă față de asupritorii creștinilor. Cei bogați exercită puterea în societate și banul lor este acela care de multe ori face dreptatea care le convine.

Într-un cuvânt: favoritismul, lingușirea și servilismul față de persoanele influiente constituie o violare a legii iubirii, credinței și libertății creștine și de aceea sunt împotriva tuturor poruncilor lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1825-1826).

Când, în calitate de membri ai Bisericii, ne vedem constrânși pe plan mondial de puterea economică, politică și militară încearcă să ne supună unor acțiuni nedrepte spre a le favoriza pretențiile lumești, să avem în vedere învățătura primei lecturi de azi (Is 35,4-7a). Ea face parte din mica apocalipsă isaiană (34, 1-35, 10) care ne înfățișează teribilul destin ce planează asupra popoarelor păgâne și binecuvântarea lui Dumnezeu care se revarsă asupra poporului său datorită lui Mesia. Isaia pictează în culori vii pământul lui Iuda și al Israelului, transformat în cea mai frumosă dintre grădini și în cel mai încântător paradis. Imagini, metafore și hiperbole sunt folosite de înflăcărata fantezie orientală până la extreme nebănuite: se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi se vor destupa… șchiopul va sări ca cerbul și limba celui mut va jubila, vor țâșni izvoare de apă în pustiu și torente de apă vor străbate pământul secătuit și totul va prinde viață acolo unde până acum pândea doar moartea: șacalii.

Dumnezeul Israelului este Dumnezeul speranțelor mesianice, iar Dumnezeul Bisericii este Emanuel-Dumnezeu cu noi. Când Ioan Botezătorul va ajunge să se îndoiască de mesianitatea lui Isus, sau va voi cel puțin să-și întărească ucenicii care veneau să-l viziteze în temniță, Isus le va răspunde celor trimiși de el: Mergeți și spuneți ceea ce ați văzut: șchiopii umblă, surzii aud, orbii văd și tuturor le este vestită Împărăția lui Dumnezeu (Mt 11, 4-5). Isus n-a ezitat să facă semne, minunile prezise de profeți, spre a învăța pe poporul său că acum a sosit ceasul, amiaza mântuirii lumii, în care omul își dobândește adevărata demnitate prin credință, spre a face toate bine asemenea Lui (cf. CBL p. 590).

Cu întreaga Biserică, să ne rugăm: Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra (de servilism și lingușire) și a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, privește cu bunătate la fiii iubirii tale și dăruiește tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată și moștenirea veșnică (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a de peste an

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia

“Spuneți-le celor slabi de inimă: Fiți tari și nu vă temeți! Iată, Dumnezeul vostru va veni, va veni răzbunarea și răsplata lui Dumnezeu; El însuși va veni și vă va mântui” (Is 35,4).

Ne-am adunat iarăși în jurul altarului pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și pentru a lua parte la una dintre cele mai mari minuni pe care le-a săvârșit Domnul pentru noi, creștinii, Jertfa Euharistică la care îl primim pe însuși Domnul nostru Isus Cristos, Trupul și Sângele său.

Dacă în lecturile sfinte de duminica trecută am văzut cum Isus condamnă legea pe care o practicau fariseii, care nu mai era o lege a lui Dumnezeu, dar, cum spune Isus, niște datini, și ca un remediu la această insuficiență El propune o lege prin care evreul pios să îl poată lăuda pe Dumnezeu nu doar cu buzele, ci cu inima, iată că astăzi, în duminica a XXIII-a de peste an, Biserica ne pune în față o serie de texte din Sfânta Carte, care au darul de a ne face să înțelegem mai bine cum putem să îl adorăm pe Dumnezeu nu doar cu buzele, ci cu însăși inima noastră.

Duminica trecută, deci, am meditat despre virtutea iubirii, iar astăzi vom medita despre virtutea credinței.

Prima lectură luată din Cartea profetului Isaia, capitolul 35, în care ni se relatează despre semnele minunate pe care le va săvârși Mesia atunci când va veni, este o prefață a evangheliei de astăzi în care Isus săvârșește o minune, vindecă un surdo-mut.

Limbajul folosit de Isaia este unul plin de bucurie și de speranță relativ la venirea lui Mesiei, întrucât venirea lui va transforma întreg universul, căci vor avea loc lucruri minunate: “Se vor deschide ochii celor orbi și urechile celor surzi, șchiopul va sări precum cerbul, pământul fară apă va fi plin de bălți, iar ținutul secetos va fi un izvor de ape, acolo va fi veselia păsărilor, iarbă, trestie și bălți” (Is 35, 5-7).

Pericopa evanghelică luată din Evanghelia după sfântul Marcu ne prezintă realitatea faptului că Mesia a venit, căci cuvintele pe care le rostesc, în finalul evangheliei, cei prezenți la vindecarea acelui surdo-mut sunt o confirmare a acestui lucru. Astfel, ei spun: “Iată, pe toate le face de minune: surzilor le dă auzul, și muților graiul” (Mc 7,37).

Contemporanii lui Isus au putut să îl recunoască drept Mesia pe Isus datorită semnelor și minunilor pe care le săvârșea, dar noi, creștinii de astăzi, cum putem să îl recunoaștem ca Mesia? La începutul predicii de astăzi, am spus că una dintre cele mai mari minuni pe care le-a făcut Domnul pentru noi, creștinii, este Jertfa Euharistică. Acesta este unul din cele șapte sacramente prin intermediul căruia Cristos și Mireasa sa, Biserica, ne conduc la mântuire. Evanghelia de astăzi, prin întregul ritual de semne și cuvinte pe care le-a rostit Mântuitorul, este, am putea spune, modul în care vrea Dumnezeu ca Biserica să îl prezinte pe Cristos, Mesia, în sacramente. În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1054 ne spune: “Isus le cerea adesea celor bolnavi să creadă. Pentru vindecare, El se folosește de semne: salivă și impunerea mâinilor, tină și spălare. Tot astfel, în sacramente, Cristos, continuă să ne «atingă» pentru a ne vindeca”.

În evanghelia de astăzi, Isus nu cere în mod evident o mărturie de credință de la cel pe care avea să îl vindece, dar am văzut cum, înainte de a-i atinge cu mâinile urechile și de a-i atinge limba cu salivă, el ridică ochii spre cer și suspină. Într-un limbaj sacramental, învăluit de mister, evanghelistul Marcu vrea să sublinieze faptul că Isus a ridicat ochii spre cer spre a-l ruga pe Tatăl să îl trimită pe Duhul Sfânt menit să dea credința celui pe care avea să îl vindece și celor prezenți, pentru ca aceștia să îl recunoască în El pe Mesia vestit de profeți. Tatăl ascultă rugăciunea Fiului său dându-le credința, astfel încât ei îl recunosc de Mesia, căci spune evanghelistul: “El le hotărî să nu o spună nimănui. Dar cu cât le hotăra, cu atât mai mult duceau vestea” (Mc 7,36). Dar în lumea secularizată de astăzi, nu este desuet să mai crezi în Mesia? Ce înseamnă astfel credința pentru cel ce crede?

Credința este acea lumină adusă de Cristos omului, prin care, după cum spune Evanghelia după sfântul Marcu mai departe, “toate îi sunt cu putință” (Mc 9,23). Dar pentru a vedea cum într-adevăr credinței toate îi sunt cu putință, aș vrea să evoc în acest sens un eveniment din viața fericitului Padre Pio.

Copil fiind Padre Pio, pe atunci se numea Francisc, a fost dus de unchiul său Orazio la un sanctuar marian din Italia meridională. Aici a avut parte de a vedea o minune. Printre numeroșii pelerini se afla și o femeie cu un copil diform în brațe, un mic monstru. Femeia, ajungând în fața icoanei Sfintei Fecioare, striga cu glas tare, ridicându-și copilul spre icoană:

“Sfântă Fecioară, am venit să cer de la tine vindecarea copilului. E o rușine un copil ca acesta, îți dai seama? Așadar, vindecă-l!” Dar Maica Domnului rămâne nepăsătoare. Atunci, femeia continuă:

“Nu ți-aș cere acest lucru, Maica mea, dacă nu aș ști că poți să îl faci. Tu ești cea mai mare mijlocitoare pe lângă Dumnezeu. Pe de altă parte, nu mă poți refuza. Vindecă-mi copilul.” Însă ajutorul Maicii Domnului se lăsa așteptat. Din ce în ce mai disperată, femeia spune:

“Haide, Maica mea, ascultă-mă, îți cer un lucru bun, vindecarea micului meu monstru. Ce vrei să fac cu el în halul în care arată?”, și lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji, dar Maica Domnului parcă nu o auzea.

Atunci, cu o mișcare bruscă, femeia aruncă copilul peste balustradă, chiar pe altar, zicând:

“Dacă nu vrei, atunci ți-l dau ție: ține-l!”

Padre Pio era gata să scoată un strigăt, dar în fața lui pe altar copilul se ridică în picioare, obrăjorii lui diformi se luminară dintr-o dată, ochii ca de mort prinseră viață și, gângurind, întinse mâinile spre mama sa care, plină de bucurie, începu să sărute altarul și să-i mulțumească Maicii Domnului. Preotul sanctuarului, care era prin preajmă, spuse:

“Ce vreți, nu au un comportament corect, însă au o credință care mută munții din loc.”

Cu siguranță, credința noastră este mult mai mică decât a acelei mame, din moment ce Dumnezeu, prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, i-a făcut un asemenea dar, cu toate acestea, Mântuitorul ne oferă de atâtea ori iertarea sa pentru ofensele pe care i le aducem prin păcate, redându-ne pacea și bucuria interioară prin sacramentul Spovezii și, din iubire, vine în fiecare zi pe altarele noastre în sacramentul Euharistiei pentru a ne întări cu Trupul și Sângele său. Cum răspundem noi la o așa de mare iubire? Cum îi arătăm noi lui Dumnezeu că îl iubim?

În capitolul al doilea din Scrisoarea sfântului Iacob, capitol din care este luată lectura a doua de la liturgia cuvântului de astăzi, ni se spune: “Credința fără fapte nu duce la mântuire” (Iac 2,14). Faptele bune făcute semenilor noștri sunt cele prin care noi putem răspunde în modul cel mai firesc iubirii lui Dumnezeu.

Să încercăm împreună cu sfântul Iacob, care în cea de-a doua lectură ne îndeamnă să îl urmăm pe Cristos, să nu căutăm la fața omului, la aspectul său exterior, dacă e bogat sau are vreo funcție importantă de pe urma căreia am putea profita, ci să privim la necazurile lui și prin fapte de iubire să îi bucurăm inima, pentru ca astfel să fie întăriți în credință și să poată spune cu psalmistul: “Laudă-l, suflete al meu, pe Domnul, cel ce le dă hrană celor flămânzi și îi eliberează pe cei închiși” (Ps 145,1.7).

Emanuel Dumitru

 

* * *

 

Duminica a XXIII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Trei călugări s-au adunat într-o zi în numele lui Isus în deșert pentru a se ruga împreună. Au întins trei rogojini pe nisip și au început rugăciunea. Dar imediat un călugăr s-a ridicat și a așezat în mijloc o a patra rogojină; apoi s-a întors la locul lui și a continuat să se roage cu o mai mare fervoare.

Într-o pauză, ceilalți călugări l-au întrebat de ce a făcut aceasta. A răspuns:

- Cea de a patra rogojină este pentru Isus, care a promis că va fi prezent mereu acolo unde doi sau trei se adună în numele lui!

Când au reînceput rugăciunea, pentru toți a devenit mai frumoasă, mai autentică, mai rodnică.

2. Tema

“Domnul îi face pe surzi să audă, pe muți să vorbească!”

3. Mesajul zilei

Între datoriile cele mai importante ale părinților este aceea de a-i învăța pe copii să vorbească. E mare sărbătoare când se aud strigați pentru prima dată: “Mamă…Tată!”

- Isus, vindecând un surdo-mut, vrea să amintească faptul că între lucrările Duhului matern la lui Dumnezeu, prezent încă de la botez în inimile noastre, este și aceea de a ne ajuta să intrăm în dialog cu Dumnezeu, numindu-l “Abba”, adică “Tată!”

Este atât de încântător să știi că Dumnezeu vrea să vorbească cu noi; este atât de amar să constați că unii dintre noi, care știu să vorbească cu toții, nu știu să vorbească cu Dumnezeu, care este Persoana care ne iubește cel mai mult! Iar noi suntem capabili să dialogăm cu Dumnezeu? Iată câteva întrebări, pentru a ne înțelege mai bine.

- Când a spus preotul, în numele lui Dumnezeu, “Effeta!” (adică, “Deschide-te!”) și a deschis gura noastră și urechile noastre la un dialog cu Dumnezeu? (la Botez)

- Când și cum ne vorbește Dumnezeu?

- Când suntem surzi la cuvintele sale?

- Când suntem muți cu Dumnezeu?

- (Așteptați și analizați răspunsurile pe care le dau copiii).

Ce calitate trebuie să aibă dialogul nostru cu Dumnezeu?

- (Folosește un exemplu pe care-l găsești la sfârșit).

- Se poate încheia invitându-i pe toți să-l laude pe Dumnezeu.

După toate cele amintite, să exclamăm cu bucurie: “Laudă ție, Doamne, care îi faci pe surzi să audă și pe muți să vorbească!”

4. Exemple

Pentru a găsi împreună cu copiii principalele calități ale dialogului-rugăciune, putem povesti unele mărturii și apoi să tragem învățătura practică.

a) Bunica:

- Reciți rugăciunile seara?

Nepotul:

- Desigur.

- Și dimineața?

- Nu, ziua nu mi-e frică!

(Învățătura: nu e o rugăciune adevărată cea făcută numai de frică sau dintr-un simplu interes).

b) O bătrânică foarte evlavioasă, după război: “Cât de bun a fost Dumnezeu cu noi. Ne-am rugat așa de bine că toate bombele au căzut în partea cealaltă a orașului!”

(Învățătură: să ne rugăm cu iubire față de toți oamenii).

c) Într-o zi, un copil încerca să ridice o piatră mare, dar nu reușea nici s-o miște. Tatăl său, care-l observa, la sfârșit i-a spus:

- Ești sigur că ai folosit toate mijloacele pe care le ai la dispoziție?

- Da! strigă băiatul.

- Nu e adevărat, nu mi-ai cerut să te ajut.

(Învățătură: să ne rugăm pentru a cere harul Domnului).

d) Într-o zi, un țăran, întorcându-se seara târziu de la piață, și-a dat seama că nu are cu sine cartea de rugăciuni. De la căruța lui s-a rupt o roată în mijlocul pădurii și era îngrijorat că se încheie ziua fără a-și face rugăciunile.

Atunci s-a rugat astfel:

- Am făcut o mare greșeală, Doamne. Am plecat de acasă în această dimineață fără cartea mea de rugăciuni și am o memorie atât de slabă încât nu reușesc să formulez nici o rugăciune din ea. Dar iată ce voi face: voi recita foarte încet tot alfabetul de cinci ori și tu, care știi fiecare rugăciune, vei putea să pui împreună literele în așa fel încât să formeze rugăciunile pe care nu reușesc să mi le amintesc.

Atunci, Domnul le-a spus îngerilor săi:

- Dintre toate rugăciunile pe care le-am auzit astăzi, aceasta este fără îndoială cea mai frumoasă, pentru că s-a născut dintr-o inimă simplă și sinceră (A. de Mello).

(Învățătură: să ne rugăm cu încredere, punându-ne cu simplitate în fața Domnului.)

e) Andrei avea o singură mare dorință: o bicicletă. O bicicletă galbenă plină de accesorii pe care a văzut-o într-o vitrină din oraș. Nu putea să și-o scoată din minte. Vedea bicicleta galbenă în vise, în laptele cu cafea, pe figura lui Carol cel Mare care era pe cartea lui de la școală.

Dar mama lui Andrei avea multe alte lucruri de plătit și cheltuielile creșteau zilnic. Nu putea să cumpere o bicicletă scumpă cum era cea visată de Andrei.

El cunoștea dificultățile mamei și așa s-a hotărât să ceară bicicleta direct de la Dumnezeu, pentru Crăciun. În fiecare seară, Andrei a început să adauge o frază la rugăciunile sale:

- Amintește-ți să-mi dai bicicleta galbenă de Crăciun. Amin.

În fiecare seară, mama îl auzea pe Andrei rugându-se pentru a obține bicicleta galbenă și în fiecare seară clătina tristă din cap: știa că Crăciunul va fi o zi foarte dureroasă pentru Andrei. Nu va putea apărea bicicleta, iar copilul va fi total dezamăgit.

A venit ziua Crăciunului și, normal, Andrei nu a primit nici o bicicletă.

Seara, copilul a îngenuncheat ca de obicei alături de pat ca să se roage.

- Andrei, i-a spus mama, cred că ești nefericit pentru că nu ai primit bicicleta de Crăciun. Sper să nu fii supărat pe Dumnezeu, pentru că nu a răspuns rugăciunilor tale.

Andrei o privește pe mama.

- O, nu, mamă. Nu sunt supărat pe Dumnezeu. A răspuns rugăciunilor mele. Dumnezeu a spus: Nu! (B. Ferrero).

(Învățătură: să ne rugăm cu umilință și abandon la voința sa).

f) Ca exercițiu practic, invitați-i pe copii să facă un mic semn al crucii pe buze și pe urechi, în timp ce celebrantul proclamă: “Effeta!”

 

* * *

 

A face bine toate lucrurile: adică, paradisul regăsit

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Alegerea săracilor

Reflecțiile noastre pot porni de la afirmația lui Iacob (lectura a doua), după care “Dumnezeu a ales pe cei săraci în lume pentru a-i face bogați în credință și moștenitori ai împărăției pe care a promis-o celor care îl iubesc”. De fapt, cele trei lecturi de astăzi sunt străbătute de un mesaj identic de speranță, care are ca destinatari preferați pe cei săraci. “Locul privilegiat” unde se manifestă mântuirea lui Dumnezeu este persoana celui sărac și a celui care suferă.

Totdeauna a fost așa. “Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să fie, înainte de oricare altul, cel asuprit să înalțe capul, cel disperat să regăsească încrederea, cel condamnat să reia curajul, cel bolnav să “vadă” vindecarea, cel umilit să se simtă mângâiat. “Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să fie victimele nenumărate ale injustiției, ale exploatării și ale egoismelor, să înțeleagă că “ajunge răzbunarea”, adică răsturnarea situațiilor existente. “Când se spune Dumnezeu”, ar trebui să curgă, ca în viziunea inițială a lui DeuteroIsaia, un alai de zdrobiți, disprețuiți, înjosiți, excluși, nenorociți, care se mișcă în deșert către eliberare.

“Când se spune Dumnezeu” ar trebui să se ridice – cum se întâmplă și în oracolul profetic – cântecul de bucurie, un cor puternic, alcătuit din toți aceia care sunt răscumpărați din condiția lor lipsită de onoare. Un curent de speranță ar trebui să invadeze stepele aride ale dezolării umane. Mântuirea cuprinde totul: trupul mutilat și ofensat, sufletul înjosit, natura violentată.

Împărăția în prezent

“Spiritualiștii” își lasă mâinile în jos și limba la declarația lui Iacob. Ar fi ipocrit să amânăm așteptarea dincolo, să mângâiem pe cei care trăiesc în mizerie, făcându-i să știe că ei sunt deja “bogați prin credință”. Acesta nu mai este mesaj creștin, ci umilirea speranței, bătaie de joc, mai mult decât fraudă. De fapt, același Iacob, în fragmentul despre care este vorba, vorbește de “moștenirea” Împărăției. Între timp, însă, cu mica sa parabolă exemplară, se preocupă să asigure sărmanului prost îmbrăcat locul de onoare care îl așteaptă la adunarea liturgică.

Ar trebui să reflectăm la cuvintele Robertei Menchu (premiul Nobel pentru pace 1992): “…Biblia era textul nostru principal fiind creștini și ne arată care este rolul creștinilor… Eu la început eram un catehet și mă gândeam că da, este un Dumnezeu și că trebuie să fiu la dispoziția lui. Mă gândeam că Dumnezeu stă acolo sus. Că are o împărăție pentru cei săraci. Apoi am descoperit că Dumnezeu nu este de acord cu suferința noastră, că acest destin nu ni l-a dat Dumnezeu, dar au fost chiar oamenii, care pe pământ, ne-au dat acest destin de suferință, de sărăcie, de mizerie, de discriminare.

Noi nu avem mare nevoie de sfaturi, de teorii, de documente, pentru că însăși viața ne-a învățat. Cât mă privește, au fost suficiente ororile la care a trebuit să asist. Am simțit de altfel în adâncul ființei mele ce sunt discriminările și exploatarea, acolo viața nu vorbește niciodată chiar de acestea. Dacă deci realitatea constă în a ne învăța că fiind creștini trebuie să construim o biserică a săracilor, să nu vină să încerce să ne impună o biserică, care nu știe să vorbească nici de foame.

Concepția bisericii catolice, sau a oricărei alte religii mult mai conservatoare, spune că Dumnezeu iubește pe săraci și că are un mare paradis în cer pentru săraci. De aceea cineva trebuie să se adapteze cu viața pe care o are. Dar, tocmai în această privință, noi considerăm că a fi creștini nu înseamnă a fi de acord cu toate nedreptățile care sunt comise împotriva poporului nostru. Nu înseamnă să fim de acord cu toată discriminarea care este săvârșită împotriva unui popor umil, care nici nu știe ce înseamnă a mânca, carne și este umilit mai mult decât un cal…

Biblia este pentru noi o armă esențială, care ne-a învățat să progresăm. Și ar putea fi pentru toți cei ce se numesc creștini, chiar dacă numai creștinii teoretici nu înțeleg de ce noi îi dăm o semnificație diferită de ei, și nu înțeleg tocmai pentru că nu au trăit realitatea noastră… Datoria unui creștin este de a se gândi la cum să facă să existe o împărăție a lui Dumnezeu pe pământ, cu frații noștri. Împărăția va exista numai când toți vom avea de mâncare, când fiii noștri, frații noștri, părinții noștri nu mai trebuie să moară de foame sau de denutriție. Aceasta va fi gloria, aceasta ar fi pentru noi o împărăție, pentru că nu am avut-o niciodată. Și este exact contrariul a ceea ce gândește un preot… Noi nu avem nevoie de un cap care să ne învețe unde este Dumnezeu, dacă există sau nu există, dat fiind că concepția noastră ne conduce la credința într-un Dumnezeu care este tatăl tuturor și în același timp nu este de acord când unul din fiii săi este gata să moară de foame, sau este nefericit, și nu are niciodată posibilitatea unui moment de bucurie…”

Și, după ce a amintit figura tatălui, care nu a “confundat niciodată cerul cu pământul”, încheie: “Sunt un catehet capabil să merg pe pământ și nu un catehet care se gândește la existența unei împărății a lui Dumnezeu numai după moarte” (“Mă numesc Rigoberta Menchu”, trad, it, Giunti, pagg. 162 și urm). Aceeași Rigoberta, totuși, recunoaște că s-a obosit mult să scoată din minte imaginea primită, în timpul unei anumite formări, a “unui Dumnezeu care stă acolo sus și care are o mare împărăție pentru noi cei săraci, punând de o parte realitatea concretă pe care o trăiam”.

Echivocul spiritualist

Este greu de precizat că mesajul lui Cristos nu poate fi epuizat într-un proiect de eliberare socială. Că privește spiritul și nu trupul. Că eliberarea nu se poate limita la sfera nedreptății, dar se referă esențial la aceea a păcatului. Că mântuirea nu trebuie să fie circumscrisă de un orizont material. Totuși, trebuie precizat că speranța nu se poate reduce la o dimensiune temporală, nu înseamnă că nu trebuie să treacă și prin această dimensiune, și deci să atingă trupul, materia, istoria, economia, foamea, subdezvoltarea.

Un lucru este “de a nu se opri acolo”, și altceva de a nu intreprinde nici acel drum de eliberare. Un lucru este de a afirma că Biserica este purtătoarea a “altceva”, și un lucru este de a vorbi mereu… despre altceva. Se poate goli mesajul lui Cristos fie reducându-l la o perspectivă terestră, dar și evitând impactul cu realitatea dură a acestei lumi. A alimenta așteptarea Împărăției definitive nu poate constitui un alibi pentru a nu răspunde la așteptările umane cele mai legitime.

Eu am impresia că anumiți “spiritualiști” insistă exclusiv asupra vindecării sufletelor, pentru că nu sunt absolut de loc capabili de a opera vindecări (Isus a spus “vindecați pe cei bolnavi”, nu “vă ocupați de sufletele lor”).

În realitate, unii vorbesc de transcendență pentru că găsesc comod “să transceadă”, să sară peste realitatea incomodă a suferințelor oamenilor și a necesităților lor imediate. Suntem chemați să privim “în sus”, pentru că refuzăm să vedem nedreptatea care domină “pe pământ”, și mai ales să ne străduim s-o eliminăm. Maica Domnului cântă pe un Dumnezeu care “a dat jos pe cei puternici de pe tronuri” (Lc 1, 52). Este greu de demonstrat că operațiunea este încredințată împărăției cerurilor (între altele, verbul este la trecut), pentru simplul motiv că în cer nu sunt tronuri pregătite pentru cei puternici sau preaputernici care în schimb se dezlănțuie… mai jos de ceruri.

Nu ultimul loc, ci locul pentru ultimul

Pagina lui Iacob introduce spini plictisitori în obiceiul creștin și chiar… printre ornatele sacre. Să încercăm să le identificăm. 1 – Sunt odioase discriminările care au loc în afara ariei templului. Dar ce să spunem când discriminările, privilegiile și favoritismele se văd în chiar inima celebrărilor liturgice? Nu acesta este semnul că mentalitatea lumească a intrat și în biserică? De ce nu începem să realizăm egalitatea pornind de la Euharistie?

2 – Este inutil și ipocrit să stăm pe ultimul loc, atunci când suntem cufundați în meditație. Problema adevărată este ca ultimul să aibă un loc. Oricum, nu este o chestiune numai de a asigura un loc celui sărac, celui bolnav, celui handicapat, emigrantului, în adunarea reunită pentru cult. Este vorba, mai degrabă, de a-i găsi un loc în gânduri, în inimă, în preocupări constante.

3 – “Nu amestecați cu favoritisme personale credința în Domnul nostru Isus Cristos, Domnul slavei”. Ar fi cazul să ne dăm seama că, atunci când se practică cultul personalității în interiorul Bisericii și în diferite comunități creștine, este întunecată inevitabil gloria lui Dumnezeu. Cine ia atitudini servile față de cel bogat și puternic, în practică nu ia în seamă domnia lui Isus.

4 – Recomandările apostolului referitor la favoritisme se pot rezuma cu o formulă de uz curent: “Nu priviți la fața persoanelor”. De altă parte, cuvântul grec folosit – prosopolemsia – indică tocmai acest comportament. Da, există mereu riscul de a privi fața persoanelor. Și, mai mult decât fața, a privi fotoliul pe care stau așezați, a privi – și a cântări – portofelul lor, a considera avantajele care se pot scoate de la ei…

5 – Este normal, după Evanghelie, ca cel bogat, omul politic influent, deținătorul puterii, binefăcătorul, să fie așezați în sală, în timp ce săracul să fie ținut la ușă? Este așa de greu s-o rupem cu schemele acestei lumi? Sunt unii care afirmă că fug de lume, dar nu se preocupă să se îndepărteze de ea.

6 – O serie de întrebări sincere: conform logicii evanghelice, care sunt, pentru noi, persoanele importante? La cine trebuie să se îndrepte onorurile, reverențele, demnitățile, recunoașterile? În sfârșit: pentru “a face bine orice lucru”, nu ar fi cazul de a porni de jos și nu de sus, de la ultimii și nu de la primii?

7 – Și eu pot avea “pe săracul meu personal cu o haină uzată”. Este persoana antipatică, insuportabilă, individul cu care nu vrei să ai nimic de a face, mizerabilul care s-a pătat cu anumite păcate… Este important ca, în adunarea liturgică, cel “zdrențuros” să găsească loc alături de mine. Nu-l pot ignora, sau să-l aleg de o parte. Trebuie chiar să-l am vecin, mai mult “înăuntru”. Celebrarea liturgică se întrerupe – cel puțin în ceea ce mă privește – până când “dușmanul” nu a aflat loc în inima mea.

O minune răsturnată

Este prea ușor a spune că ar trebui o minune răsturnată. Că Domnul ar trebui “să ducă de o parte” anumite personaje și să impună fiecăruia: “Închide gura… cel puțin un moment. Și încearcă să asculți… cel puțin un pic”. Anumiți “conducători de adunări”, inamovobili și mereu oficianți, ar avea dreptul de a fi trimiși în bănci, în mijlocul celorlalți, cel puțin uneori. Și toți ar avea de câștigat. Mulți ar ” respira ușurați”, ca Isus, pentru că cuiva i-a fost luat cuvântul. O minune autentică.

Foarte ușor și comod. Eu, mai degrabă, am nevoie ca Isus să săvârșească, în privința mea, minunea pe dos. Nu sunt mut și nici surd (mă ascult mereu cu plăcere, chiar și atunci când vorbesc alții). Și totuși am nevoie să fiu condus “de o parte, departe de mulțime”. Și ca Domnul să bage degetele în urechi și să-mi atingă limba cu saliva sa “vitală”. Probabil voi fi surd pentru alte voci și desigur împiedicat în vorbire. Semn că Domnul m-a “deschis” în interior.

Nu este, deci, deschidere interioară care să nu aducă o închidere în exterior. Pentru a-L asculta pe El, trebuie mai întâi de toate să știi să asculți. Pentru a vorbi despre El, este indispensabil să te recunoști incapabil de a o face. Rămâne semnificativ faptul că surdomutul, abia că i-a fost redat glasul, și a fost reintrodus în circuitul comunicării, primește – împreună cu alții – un ordin de tăcere! “Le-a poruncit lor să nu spună nimănui…”