Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Sirah 3,17-18.20.28-29
Evrei 12,18-19.22-24
Luca 14,1.7-14

Luca 14,1.7-14

Într-o sâmbătă, a intrat în casa unuia dintre conducătorii fariseilor ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. Văzând cum îşi alegeau locurile cele dintâi, le-a spus celor invitaţi această parabolă: “Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa locul de onoare pentru că ar putea fi invitat cineva mai cu trecere decât tine şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. Dimpotrivă, când eşti invitat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus», şi acolo vei avea cinste în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine. Căci oricine se înalţă pe sine, va fi umilit, iar cel care se umileşte, va fi înălţat”. Iar celui care l-a invitat i-a spus: “Când dai un prânz sau o cină, nu-i invita pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi asta să-ţi fie răsplata. Dimpotrivă, când dai un ospăţ, invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi şi vei fi fericit, pentru că ei nu pot să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepţi”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard Patraşcu
Diverşi alţi autori
pr. Pietro Righetto
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Cel mai smerit dintre muritori

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Înţeleptul Pitagora (grec; 560-500 î.C.) obişnuia să spună că zeii au dat două daruri mari oamenilor: să poată cunoaşte adevărul şi să poată face binele.

Dacă am cunoaşte tot adevărul despre Dumnezeu şi despre noi înşine, am fi cei mai mari binefăcători ai omenirii. Dar şi cine ar cunoaşte tot adevărul despre Dumnezeu şi despre sine, acela ar fi şi cel mai smerit dintre muritori.

Umilinţa, în starea ei genuină, ca într-un izvor este în Dumnezeu, în Preasfânta Treime. Dumnezeu este umilinţă, spune sfântul Francisc de Assisi. Până mai ieri mă surprindea faptul că, citind o rugăciune a acestui mare sfânt în care am aflat aceste cuvinte: Tu eşti întreit şi unic, Doamne Dumnezeule, tu eşti caritate, tu eşti înţelepciune, tu eşti umilinţă, mă întrebam: ce înseamnă Dumnezeu este umilinţă? Acum cred că am înţeles, el este umilinţă fiindcă în starea sa divină nu poate să se mai înalţe, nu are cum, nu are unde, fiind infinit şi pretutindeni, ci se poate pleca, se poate coborî spre creaturile sale. După aceea, mi-am adus aminte că aceasta a fost ideea destul de obişnuită la sfinţii părinţi ai Bisericii cu mult înainte de sfântul Francisc. Numai că ei, în loc de a vorbi despre umilinţa lui Dumnezeu, foloseau expresia de condescendenţă divină, ceea ce în esenţă este acelaşi lucru. Ori de câte ori Dumnezeu se depăşeşte pe sine însuşi în iubire, face un act de umilinţă – actio ad extra. Credinţa este un act de umilinţă, inspiraţia Sfintelor Scripturi, adaptarea ei la limbajul uman, întruparea Cuvântului este supremul act de umilinţă divină, Rusaliile, de asemenea, precum şi conferirea fiecărui har oricât de mic.

Apa este simbolul cel mai potrivit al umilinţei fiindcă spală şi curăţă părţile cele mai murdare fără să obiecteze, fără să se opună; din poziţia în care se află, apa tinde întotdeauna să ocupe locurile cele mai de jos, văile, găurile din adâncuri. Apa folosită la sfântul Botez constituie prima chemare a lui Dumnezeu adresată omului de a i se asemăna, de a fi umilinţă, de a se pleca spre alţii, de a-şi trăi viaţa nouă în spirit de slujire, de asemănare cu Dumnezeu.

Cu cât mai înalt vrei să fie edificiul – turnul sfinţeniei -, cu atât mai adâncă trebuie să fie temelia smereniei, spune sfântul Augustin.

Evreii din Vechiul Testament avuseseră contacte cu ordinea supranaturală prin semne sensibile precum focul, întunericul, furtunile, cutremurele de pământ, bolile, războaiele, semnele stelare, glasurile tainice etc. menite să-i aducă în stare de umilinţă. Dar, în loc să se smerească în fala Celui Atotputernic şi să-i recunoască iubirea părintească, ei s-au mândrit, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost obligat să facă toate acestea pentru fidelitatea lor faţă de dânsul. Pentru a-i umili şi mai mult, pentru a-i conştientiza de atitudinea corectă pe care trebuie să o aibă în faţa lui, Iahve i-a pedepsit cu exilul, cu robia. Dacă nu se smeresc în faţa lui, să se smerească în faţa tiranului, în faţa urii străinilor.

Acum, faţă de noi, Dumnezeu vrea să ne înveţe smerenia prin manifestarea tot mai crescândă a smereniei sale izvorâte dintr-o iubire divină a Fiului şi a Duhului Sfânt, ca şi umilinţa noastră să pornească din iubire faţă de el şi faţă de aproapele, ca Duhul Sfânt să-şi găsească locul manifestărilor valorice în templul fiinţei noastre prin primirea sfintelor taine, mai ales a Euharistiei în care operează prin smerenia Fiului.

Umilinţa, fiind temelia şi sarea sfinţeniei noastre, fiindcă fereşte orice virtute de primejdia seismică a egoismului şi de putrefacţia mândriei, nu se poate ca Dumnezeu să nu o înscrie în firea omului, ca pe o necesitate a asemănării din actul creaţiei. În chipul şi asemănarea sa, adică în om trebuie să se reflecte şi smerenia sa. Cel mai bine observăm necesitatea smereniei din firea omenească în cazul şi cadrul Căsătoriei. Îndrăgostirea de o altă persoană este cel mai mare act de umilinţă pe care şi-l poate închipui cineva; înseamnă a se depăşi pe sine, a se pleca în faţa altei persoane într-o atitudine de implorare, de cerşetorie, zicându-i prin vorbe şi fapte mai mult sau mai puţin aşa: “Hai să trăim împreună! Dă-mi fiinţa ta, fiindcă a mea nu-mi mai este suficientă”. Înseamnă o admitere cu toate fibrele propriei fiinţe că omul este insuficient prin sine şi trebuie să se completeze prin dăruire. După cum se vede, Dumnezeu a inclus umilinţa în însăşi firea fizică a bărbatului şi a femeii (Cantalamesa).

Se vorbeşte mult despre umilinţă, dar de fapt cunoaşterea ei se limitează la nişte principii morale, etice şi filozofice. Ştim că există, cunoaştem efectele şi binefacerile ei, dar esenţa ei nu prea o cunosc mulţi. Dacă cineva o cunoaşte, o practică şi o iubeşte cu atâta ardoare ca şi cum ar fi ieşit din minţi. Mă gândesc la sfântul Francisc de Assisi, când a cunoscut smerenia, a trăit-o în aşa fel încât era socotit nebun. Umilinţa în esenţa ei nu este aceea despre care discutăm, pe care o admirăm în sfinţi, pe care o defineşte morala într-un fel sau altul, pe care cineva caută să o practice din când în când, nu: umilinţa este o ştiinţă vie pe care o minte curată şi luminată de har, când o pătrunde, nu o mai poate abandona. Dacă am cunoaşte umilinţa ne-am naşte alţi oameni. Când pătrunzi esenţa umilinţei, ea însăşi te pătrunde ca o sevă vie şi poate face din fiecare taină o sursă de lumină prin întrezărirea la fiecare pas a lui Dumnezeu. De aceea, omul nu poate fi umilit nici mai mult decât este el însuşi, nici mai puţin. Deşi se spune că umilinţa are mai multe trepte, pe care le-am enumerat într-o predică anterioară, acum îmi place să mă contrazic şi să susţin că umilinţa, acolo unde este, trebuie să fie totală; unde nu este, nu este deloc, ci treptele sunt doar diferite grade de cunoaştere morală sau filozofică despre umilinţă, ştiinţă care poate atinge diferite niveluri şi unii sau alţii se complac în a se crede smeriţi până la un anumit punct. Tot astfel nu ştim ce este mândria, că dacă am şti, dacă am cunoaşte-o, am fi ca Lucifer, n-am mai putea scăpa de dânsa. Acela care are un grad mai mare sau mai mic de cunoaştere despre mândria luciferiană, o urăşte şi se fereşte de ea cu atâta îndârjire, ca şi cum ar fi ieşit din minţi.

Lectura a II-a ne aminteşte că pe muntele Sion s-a construit templul, lăcaşul Dumnezeului nevăzut.

Preacurata mamă a lui Isus este muntele Sion, fiindcă în însăşi fiinţa ei s-a construit templul Dumnezeului vizibil, Isus. Arhitectul este Duhul Sfânt cu harul şi cu cele şapte daruri cu care a împodobit-o, fiindcă a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48). Trăindu-l pe Isus, ne apropiem de muntele Sion, de lăcaşul lui Dumnezeu, de templul smereniei spre care a privit Domnul. Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut Fecioarei din Nazaret, mai mare decât neprihănita zămislire, decât maternitatea divină, mai mare decât demnitatea de regină a universului etc. este darul de a fi cunoscut smerenia. Pentru aceasta Isus ne invită şi pe noi să învăţăm de la el blândeţea şi smerenia inimii (Mt 11,29), ca să fim fii ai Mariei, fraţi ai săi în starea sclavului (Fil 2,7), fii ai lui Dumnezeu născuţi din Dumnezeu (In 1,13). În primul rând această invitaţie este adresată preoţilor şi persoanelor consacrate, care pot atinge desăvârşirea prin acţiunea celor şapte daruri ale Duhului Sfânt; dar şi cei căsătoriţi au acces la acest izvor inepuizabil de sfinţire.

Umilinţa îi ţine pe oameni uniţi şi fericiţi în Cristos prin sacramentul sfintei Căsătorii şi face ca în mijlocul necazurilor ei să se simtă în sărbătoare; ea stă la temelia păcii interioare şi îşi răsfrânge razele în toate direcţiile spre a cuprinde toate domeniile de activitate şi atrage admiraţia tuturor, deoarece, aşa cum spune dictonul: Lângă cel smerit te simţi întotdeauna fericit. Şi soţii smeriţi sunt întotdeauna fericiţi când caută să ofere, nu atât ceea ce este omenesc în ei, cât mai ales ceea ce este ceresc, ceea ce este de la Duhul Sfânt. Soţul, înzestrat de Duhul Sfânt mai mult cu darul înţelepciunii, puterii, ştiinţei inventive şi fricii de Dumnezeu, caută să le folosească spre fericirea soţiei; soţia, înzestrată de Duhul Sfânt mai mult cu darul înţelegerii, sfatului, ştiinţei vieţii şi evlaviei, caută să le folosească spre fericirea soţului. Din împărtăşirea celor şapte daruri se ajunge la mângâierea Duhului Sfânt în adevăr şi bine. Aceasta este viaţa în Cristos.

În concluzie, să ne smerim pentru că nu ştim să fim smeriţi; să ne smerim rugându-ne pentru a dobândi smerenia. Să ascultăm îndemnul din prima lectură: Smereşte-te şi vei afla har înaintea lui Dumnezeu! Amin.

 

* * *

 

Opţiunea preferenţială pentru săraci

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Joseph de Veuster a fost un misionar belgian care a slujit în mijlocul localnicilor din insula Honolulu. Episcopul lui nu reuşea să găsească un preot care să slujească în leprozeria Molokai. Joseph, cunoscut mai bine ca Părintele Damian, s-a oferit voluntar să meargă în “cimitirul viu care era Molokai”. Solidaritatea lui cu leproşii a fost atât de completă încât s-a îmbolnăvit şi el şi a murit la vârsta de patruzeci şi nouă de ani în slujba celor mai săraci şi mai părăsiţi. Unii dintre contemporanii săi l-au acuzat de imprudenţă şi curaj nebun. Astăzi, însă, este recunoscut în lumea întreagă ca un erou al credinţei: Damian Leprosul.

Părintele Damian şi-a angajat total viaţa în slujba celor săraci cu mult înainte ca Biserica să recunoască opţiunea preferenţială pentru săraci ca un stâlp al doctrinei sale sociale. Evanghelia ne învaţă că noi, creştinii, trebuie să acordăm prioritate săracilor în modul în care ne administrăm şi ne distribuim resursele. Acest lucru îl vedem în Evanghelia de astăzi. Unii oameni văd acest pasaj ca pe învăţătura lui Isus despre codul bunelor maniere la masă şi în alegerea locului când eşti invitat la o cină. Dar când încercăm să îl citim prin ochii primilor creştini care se adunau în primul rând pentru ca să participe la celebrarea Euharistiei, începem să vedem că aici este vorba mai mult decât despre etichetă. Isus ne învaţă virtuţile creştine fundamentale ale umilinţei şi solidarităţii cu cei săraci. Şi face acest lucru în două etape, folosind două parabole.

Prima parabolă, despre cel invitat la ospăţul de nuntă (versetele 7-11), se adresează creştinilor ca cei care sunt invitaţi la sărbătoarea cinei Domnului. Indiferent de statutul şi de importanţa socială venim la Euharistie ca fraţi şi surori stând egali în faţa lui Dumnezeu. Acesta este singurul loc în care relaţia dintre angajat şi angajator, deosebirile dintre stăpân şi slujitor dispar şi ne recunoaştem unii pe alţii pur şi simplu ca fraţi şi surori în Domnul, împreună numindu-l pe Dumnezeu “Tatăl nostru”. Scrisoarea lui Iacob denunţă şi condamnă o situaţie în care creştinii admit părtiniri în adunarea creştină. “Dacă ar intra în adunarea voastră un om cu inel de aur, cu haine luxoase şi ar intra şi un sărac cu haine ponosite, iar voi v-aţi uita la cel care poartă hainele luxoase şi i-aţi spune: ‘Luaţi loc aici’, iar celui sărac i-aţi spune: ‘Tu stai acolo’ sau: ‘Stai jos, la picioarele mele’, nu aţi judeca în mintea voastră şi nu aţi deveni judecători cu gânduri perverse?” (Iacob 2,2-4).

Isus îi provoacă pe discipolii Săi să abolească distincţiile bogaţi-săraci în rândul lor şi să se recunoască şi trateze unii pe alţii ca fraţi şi surori egali în faţa lui Dumnezeu. “Căci oricine se înalţă pe sine, va fi umilit, iar cel care se umileşte, va fi înălţat” (Luca 14,11). A doua parabolă, a celui care dă un ospăţ mare (versetele 12-14), este adresată creştinilor ca cei care îi invită pe alţii la celebrarea cinei Domnului. Când daţi un prânz sau o cină, nu vă invitaţi prietenii sau fraţii sau rudele sau vecinii bogaţi, pentru ca şi ei să vă poată invita şi să fiţi răsplătiţi. Ci când faceţi un banchet, invitaţi-i pe săraci, pe infirmi, pe şchiopi şi pe orbi (versetele 12-13). În această a doua parte a învăţăturii Sale, Isus trece dincolo de a elimina deosebirile şi cheamă la un tratament preferenţial faţă de cei săraci şi bolnavi dintre noi. El cheamă la acţiune. Acordaţi prioritate celor săraci şi bolnavi. Un lanţ este atâta de solid cât este cel mai slab punct al său. De aceea prioritatea atenţiei trebuie să fie acordată celei mai slabe verigi din lanţ. Este în interesul întregului lanţ. Este în interesul comunităţii creştine să acorde prioritate celor săraci şi slabi în distribuirea resurselor.

Comunitatea noastră parohială se ridică la înălţimea criteriului opţiunii preferenţiale pentru săraci? Considerăm o prioritate instalarea de căi de acces în biserică pentru scaunele cu rotile, pentru “infirmi şi şchiopi”? Dar asigurarea traducerii în limbajul semnelor a slujbelor religioase, pentru cei “surzi”, şi de Biblii şi cărţi de rugăciuni în limbajul braille pentru “orbi”. Aceasta înseamnă să îi invităm “pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi” (Luca 14,13).

 

* * *

 

Această virtute este ameninţată cu stingerea

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Cei semeţi la catedră

O dată sau altă dată va trebui să ne decidem să facem o listă a virtuţilor ameninţate cu stingerea. Şi să începem să ne preocupăm serios. Reţin că modestia trebuie să fie inclusă în listă şi trebuie considerată de acum o specie rară, mai mult, foarte rară. În sfârşit, ar trebui protejată cu gelozie. Nu înseamnă că lipsesc persoanele modeste. Din fericire sunt încă în circulaţie (fie numai clandestină). Personal îi întâlnesc şi vizitez câteva, profitând de fiecare dată de o senzaţie de bunăstare şi seninătate, fie la nivel fizic cât şi spiritual. Fenomenul care ne preocupă este că aceste persoane (lipsite de vitrină sclipitoare şi înşelătoare, ci cu prăvălia ne prevăzută cu produse esenţiale), sunt rău suportate, cvazi-marginalizate. Pare că lecţia lor să fie depăşită, în afara timpului, ba chiar nu este nici măcar o lecţie, aproape un exemplu rău.

Astăzi trebuie “să te faci preţuit”, “să te impui atenţiei”, să ştii să vinzi bine propria marfă (chiar dacă expiră şi… este expirată), a înainta. Şi, dacă lipsesc titlurile de merit (cele autentice, vreau să spun), se remediază cu coatele, aroganţa, insolenţa, îndârjirea, auto-exaltarea obraznică, auto-considerarea neruşinată, arivismul cel mai impertinent. Cine iubeşte ascunderea, este acuzat de-a dreptul de timiditate. Considerat ca un dezertor al cauzei. Pe catedră se urcă cei aroganţi (distinşi cel puţin în “vânătoarea de vrăjitoare”). Care lichidează experienţe consolidate, valori sigure, cu descalificări dispreţuitoare. Şi confundă vizibilitatea cu aparenţa, lampa de pe candelabru cu reflectoarele scenei, prezenţa cu năvălirea şi ocuparea sistematică a posturilor de putere, mărturia cu publicitatea, hotărârea cu obrăznicia, credibilitatea cu protecţiile de care se bucură. Lipseşte simţul limitei, al măsurii, al proporţiei. Categoria “slujitorilor inutili”, atât de apreciată de Cristos, pare să fie înlocuită de o “rasă de stăpâni” încruntată, bănuitoare şi supărată.

Un prieten, cu vână de paradoxuri, nota astfel: “Există oameni, astăzi, care atunci când strănută cred că au provocat un cutremur simţit pe toată planeta. Când tuşesc, sunt siguri că au determinat o zguduitură generală în inimi şi în conştiinţe. Când semnează un mic tratat scolastic acceptat ca document, crede că a adăugat un capitol fundamental la “Summa Teologică” a Sf. Toma. Când este protagonistul unui modest episod din ziarul local, îşi închipuie că devine o dată memorabilă de înscris de urgenţă în istoria universală. Când pronunţă un cuvânt precaut, timid şi generic în favoarea justiţiei, îşi dă aerele unuia care a dat avizul la cea mai mare revoluţie din toate timpurile. Când împarte o caramelă la copii, pretinde ca toate jurnalele să semnaleze gestul răsunător de semnalat în analele carităţii. Cu alte cuvinte, circulă indivizi cu complexul Tatălui veşnic. Cu diferenţa că Cel de sus a creat lumea retrăgându-se, în timp ce aceştia creează confuzie deranjând…”

Poate exagera. Oricum, ar fi oportun ca fiecare să verifice dacă în propriul vocabular – şi mai ales în uzul zilnic – nu a dispărut, din întâmplare, modestia. Dacă – cum cred – este vorba de o virtute care riscă să dispară, fiecare dintre noi este dator să se angajeze s-o cultive în propria grădină. Nu are importanţă că este cotată în scădere la bursa de valori dominante, că acest produs este astăzi nu prea căutat pe piaţă (nici pe cea care se desfăşoară în cuprinsul templului). Dumnezeu nu observă modele. Şi modestia, nu este nici o îndoială, este mereu plăcută în ochii săi, aşa cum este apreciată umilinţa, care este ruda ei apropiată. “Cu modestia astăzi nu se croieşte o cale” susţine cineva. În compensaţie, se atrage privirea, interesul, Celui care a avut mereu o predilecţie accentuată pentru “cei mici”. I-a luat mereu în serios, destinându-i la fapte importante, pe cei care nu se iau în serios şi nu se consideră importanţi.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu

De fapt, lecturile din această duminică conţin o invitaţie insistentă la un stil de modestie. Trebuie, înainte de toate, să ne situăm după punctul de vedere al lui Dumnezeu. Acum, Siracide garantează că Domnul este preamărit de cei umili: Şi că aceştia află har înaintea Lui. Psalmul responsorial proclamă: “Tu, Doamne, eşti Tatăl celor umili”. Chiar şi în privinţa descrierii rapide a celor două mari manifestări ale lui Dumnezeu (teofanii), cea din Sinai şi cea a Ierusalimului ceresc, schiţate de scrisoarea către Evrei (a doua lectură), se poate afirma cu siguranţă că în “adunarea sărbătorească” a fiilor lui Dumnezeu nu găsesc loc cei orgolioşi, cei care sunt plini de sine.

Putem începe cu recomandările lui Siracide, căutând să le traducem în termeni actuali. “Fiule, în activitatea ta să fii modest”. Este vorba de a lucra cu angajare , seriozitate şi pasiune, dar fără pretenţia de a ajunge la toate, de a rezolva toate problemele lumii, de a fi socotiţi indispensabili, de a apărea ca “stăpâni ai vaporului” de care ar depinde funcţionarea universului. Este vorba despre a iubi munca obscură, ascunsă, fără rezultate frapante, fără recompense spectaculoase, fără reclame publicitare.

“Cu cât eşti mai mare, cu atât mai mult să te umileşti”. Adică, semnul indiscutabil al măreţiei autentice, garantate, este modestia, umilinţa. Valoarea unei persoane se măsoară cu capacitatea sa de a “dispare”, de a se ascunde, de a se sustrage din lumina rampei. Măreţia nu trebuie confundată cu imaginea. “O minte înţeleaptă meditează parabolele”. Trebuie subliniat verbul “a medita”, care nu este desigur printre cele mai folosite cuvinte curente… Totuşi exerciţiul asiduu al meditaţiei ar contribui la modelarea prezumţiei, la redimensionarea arogantei siguranţe a unor maeştri. Personal, în loc să mă încred în consilieri care au aerul că ştiu totul, care sunt gata să-mi dea soluţii definitive, mă simt liniştit când un oarecare înţelept se încurcă cu… cuvinte ca “dar”, “nu ştiu”, poate”, “se poate întâmpla”, “dacă nu mă înşel…” Am impresia că de atâtea ori un precaut “mi se pare” valorează mai mult decât un pretenţios “este sigur că”.

Când cineva prezintă o afirmaţie cu un pretenţios “este indiscutabil”, am suspiciunea că sau afirmaţia este discutabilă, sau că responsabilul nu are voinţa nici curajul de a discuta. Poate este cazul să medităm, în afară de parabole, şi asupra criticilor care ne sunt aduse. Şi să insistăm până găsim cel puţin o aşchie de adevăr, care poate fi util pentru a dezumfla mândria şi cel puţin să ne batem pieptul recunoscând deschis eroarea. Cine meditează, devine un pic mai puţin sigur pe el şi de propriile judecăţi.

Meditaţia: adică un pic mai puţin fum şi un pic mai multă substanţă. Un pic mai puţină exteriorizare, şi un pic mai multă profunzime. Un pic mai puţină etalare, şi un pic mai multă interiorizare. Un pic mai puţin activism frenetic, şi un pic mai multă contemplaţie. Un pic mai puţine preocupări obsesive, şi un pic mai multă seninătate. Un pic mai puţină căutare a succesului, a aplauzelor, aprobarea altuia, a popularităţii facile, şi un pic mai multă libertate. Cu meditaţia cad măştile şi ne este redat adevărul despre fiinţa noastră. Devenim săraci, dar autentici. “Apa stinge un foc aprins…” Poate este numai modestia care stinge agresivitatea, opreşte spiritul de competiţie, împiedică polemicile pizmaşe, neutralizează acul înveninat de care dispunem toţi (dezarmarea se referă la arsenalele atomice, dar şi la limbă…).

“O ureche atentă este aceea care doreşte pe cel înţelept…” Şi chiar pe alţii… Astăzi mai mult ca niciodată este cercetat nu numai unul care să ştie vorbi, cât cineva care să fie capabil să asculte. Înţeleptul nu este unul care este mereu gata să vorbească, ci unul înzestrat cu “ureche atentă”. Mai mult decât să intervină asupra tuturor problemelor, de a spune cuvântul său sau să dea soluţia “definitivă” la toate chestiunile, să explice şi ceea ce nu ştie, înţeleptul se preocupă să înţeleagă. Şi când este vorba de a înţelege, urechile, nu gura, au rolul de neînlocuit. Problemele, adesea, intră prin gura sigilată… Şi soluţiile ies din urechi… “Pomana ispăşeşte păcatele…” Bine înţeles, pomana discretă, generozitatea tăcută, darul fără difuzor încorporat.

Importanţa persoanelor neimportante

Citind parabolele lui Isus, în mod spontan este revelat că El era un foarte bun “observator al obiceiurilor” (astăzi ar avea un material nesfârşit, în toate domeniile…). Totuşi privirea sa nu se opreşte la suprafaţă, ci pătrunde în profunzime, dezvăluind rădăcina anumitor comportamente în privinţa vanităţii şi a intereselor. În privinţa primei parabole, cea a alegerii primelor locuri la ospăţ, trebuie observat că astăzi în afară de ceva neprevăzut, nimeni nu se mai expune la figura proastă de a trebui să cedeze primul loc luat abuziv.

Cursa după primele locuri nu se rezolvă în zbor, ci se desfăşoară cu mult înainte de sală. Arivismul joacă ale sale cărţi cu mult înainte… de masă. Nici un mijloc nu este cruţat pentru a atinge obiectivul: nici picioarele, nici coatele, nici sprijiniri influente, nici manevre obscure. Este puţin important dacă, în spate, în competiţia îndârjită, se lasă fâşii de demnitate.

Este apoi parabola-recomandare, adresată gazdei, de a nu invita oameni de rangul său pentru că aceştia sunt în măsură de a se revanşa, ci “pe cei săraci, schilozi, şchiopi, orbi: şi vei fi fericit pentru că nu au cu ce să-ţi răsplătească”. Adică, alege gratuitatea în locul calculului oportunist. Caută la compania ospăţului pe oamenii simpli, care nu contează, fără a te lăsa influenţat în alegerile tale de logica puterii şi a promovării sociale. Rămâne de precizat că, cu toată evidenţa, Isus nu spune aşa numai pentru a spune… Aşa cum nu spune aşa numai pentru a spune: “Cine se înalţă va fi umilit şi cine se umileşte va fi înălţat”. Cuvintele sale trebuie luate riguros ad litteram.

Putem sintetiza totul cu o formulă? Iată: dintr-un punct de vedere evanghelic, este important să nu fim importanţi.

 

* * *

 

Duminica a XXII-a de peste an (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Sir 3,19-21.30-31)

Reflecţia sapienţială a poporului lui Israel a ajuns la înălţimi spirituale valide în ele însele şi, în acelaşi timp, anunţă spiritualitatea evanghelică: aceste câteva rânduri de azi o demonstrează într-un mod mai mult decât evident. Într-o oarecare măsură se întrezăreşte în textul de azi mesajul fericirilor şi stilul umil şi simplu al lui Isus din Nazaret.

Observăm mai întâi că fiecărui sfat sau recomandare este legată şi o promisiune: “Vei fi iubit … vei afla har în faţa lui Dumnezeu”: chiar şi această trăsătură a pedagogiei divine merită să fie notată şi pusă în evidenţă. Dumnezeu are de gând să-şi educe poporul şi prin intermediul promisiunilor (ba mai mult, tocmai prin intermediul lor) puse lângă poruncile şi invitaţiile sale. Atitudinea recomandată în această pagină sunt în mod fundamental cea a umilinţei care – contrar opiniei publice mereu răspândite – face ca un om să fie mare mai ales în ochii lui Dumnezeu, dar nu numai. Mare, adică drag, iubit, demn de a fi umplut de har. Dar ceea ce impresionează cel mai mult este motivaţia pe care o aduce Ben Sirah şi pe care noi suntem invitaţi să o onorăm: fiindcă “El este preamărit de cei smeriţi”. Unul dintre modurile de a da slavă lui Dumnezeu este acela de a renunţa la “slava” noastră pământească. De ce? În lumina istoriei mântuirii, mai ales în lumina istoriei lui Isus din Nazaret, putem să formulăm un răspuns sigur: pentru că “slava umilinţei”, aceea care vine de la umiliri, este calea aleasă de Dumnezeu spre a se manifesta, revela poporului său, este calea aleasă de Dumnezeu pentru a mântui omenirea.

Lectura a II-a (Evr 12, 18-19.21-24a)

Pentru autorul Scrisorii către Evrei, mântuirea dobândită prin “Noul Legământ” consistă într-o mare familiaritate cu Dumnezeu. Dumnezeu s-a apropiat de om (cf. Dt 4,7.34) pentru ca omul să se poată apropia – la rândul său şi mereu mai mult – de Dumnezeu. Dar pentru a face acest lucru, tot pentru acest autor, este nevoie credinţa: “e necesar ca oricine se apropie de El să creadă că Dumnezeu există şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută” (Evr 11,6).

E Dumnezeu muntele spre care suntem îndreptaţi; este El cetatea spre care tânjim să ajungem şi în care dorim să trăim; este El lumina de care simţim că avem mai multă nevoie decât de pâinea cea de toate zilele. A crede înseamnă tocmai a se apropia de El aşa cum o facem faţă de cel mai bun prieten, sau mai mult, faţă de Singurul Mântuitor adevărat. Nu mai e vorba de nimic tangibil – pentru a urmări ideea trasată de Autorul nostru – ceea spre care noi tânjim; nu mai este sunetul de trompetă cel pe care-l ascultăm; nu mai este frica de a-l asculta sau vedea pe Dumnezeu ceea ce caracterizează credinţa Timpului Împlinit. Din contră, Dumnezeul lui Isus Cristos, tatăl Său şi Tatăl Nostru, ne atrage la Sine cu toată puterea magnetică a iubirii sale: numai aşa putem să sperăm să ne apropiem de El pentru a putea obţine de la el milă şi pace.

“Mijlocitorul” unic şi de neschimbat al acestui drum al lui Dumnezeu către noi şi al nostru către Dumnezeu (cf. 1Tim 2,5) este Isus Cristos, pentru că în unitatea persoanei sale s-au întâlnit o dată pentru totdeauna cerul şi pământul, Dumnezeu şi omul. Cu El s-a inaugurat Noua Eră a istoriei care văzut noutatea cea mai mare: cei îndepărtaţi şi cei apropiaţi au primit acelaşi mesaj de pace (cf. Fap 2,39 şi Ef 2,14-18) şi au deveni un singur popor în Cel care este pacea noastră.

Evanghelia (Lc 14,1.7-14)

În cadrul unei mese la care Isus fusese invitat (v. 1), Luca narează câteva învăţături ale lui Isus relativ la alegerea primelor locuri (v. 7-11) şi a invitaţilor (v. 12-14). Pagina evanghelică pe care o medităm este în întregime cuprinsă între limitele acestea. O cheie de lectură foarte bună pentru parabolele conţinute în cap. 14 şi deci şi pentru cele două care compun pagina evanghelică din această duminică, constă în a vedea că ele au ca şi temă invitaţia lui Dumnezeu la banchetul escatologic. Deci putem să le caracterizăm ca şi “parabole ale invitaţiei divine”. Cele două parabole care ne interesează azi menţin raportul strâns cu experienţa de fiecare zi: par două tablouri de viaţă trăită care la sfârşit sunt recompuse într-o unitate dinamică ce sunt capabile să evidenţieze, pe de o parte, intenţia celui care invită şi, pe de altă parte, criteriile etice cerute celui care acceptă invitaţia.

În prima parabolă, pe Luca îl interesează să pună în lumină că deseori, în viaţa oamenilor, cel care invită şi cel care este invitat sunt plini de prejudecăţi egoiste, de banale pretenţii, de preocupări ierarhice. Isus prin afirmaţiile sale clare, nete, demască intenţiile lor şi scoate la suprafaţă sau pune pe (aceeaşi) masă sentimentele lor. Cred că nu suntem nici noi străini de aceste “tabieturi” sau substraturi mentale!

Şi în a doua parabolă Isus scoate în evidenţă că dedesubtul unui gesta aparent generos uneori se ascunde un sentiment egoist, adică atunci când alegerea invitaţilor este ghidată numai de motive de obligaţie, de simpatie sau de “interesul scuză fesul”. Nu este greu să notăm puternica încărcătură de contestare care caracterizează cuvintele lui Isus care încă o dată se manifestă ca Mesia săracilor, apărătorul celor mici şi prigoniţi, cel care se pune mereu de partea celor “de la coadă”, a celor din urmă.

De aici se înţelege fericirea finală: “vei fi fericit … vei primi răsplata la învierea celor drepţi” (v. 14). În mod implicit, Isus propune aici exemplul lui Dumnezeu însuşi care nu are preferinţe de persoane în a dărui bunurile sale: aşa ar trebui să facă şi orice ucenic al lui Isus, depăşind logica umană deseori egoistă şi sperând în răsplata lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Cine se inalta va fi umilit, iar cine se umileste va fi inaltat

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

In Evanghelia duminicii trecute, Isus, vorbindu-ne despre mantuire, spunea: “Dati-va silinta sa intrati pe poarta cea ingusta”. In Evanghelia duminicii de azi ne arata un mod prin care putem intra pe aceasta poarta ingusta, si anume, umilinta.

Isus si-a incheiat parabola invitatilor la ospat spunand ca cine se inalta va fi umilit si cine se umileste va fi inaltat. Dar ce inseamna a se umili? Daca am intreba persoane diferite ce este pentru ele umilinta, vom obtine raspunsuri diferite, fiecare continand doar o parte a adevarului, aşadar incomplet.

Daca am intreba pe cineva care este inclinat spre violenta, poate ne-ar raspunde ca umilinta inseamna a nu ridica vocea, a nu se crede mare in casa, a fi bland; daca am intreba o tanara, ne-ar raspunde ca a fi umil inseamna a nu fi vanitos, a nu dori sa atragi atentia altora, a nu trai numai pentru noi insine sau de fatada. Poate un preot ar raspunde ca a fi umili inseamna a ne recunoaste pacatosi, a avea o parere rea despre noi insine. Dar asa e usor de inteles ca nu s-a atins radacina umilintei.

Pentru a descoperi radacina umilintei trebuie sa ne indreptam spre Isus care ne-a spus: “Invatati de la mine caci sunt bland si smerit cu inima”.

Dar unde s-a aratat Isus umil? Citind Evanghelia nu vom gasi nicaieri vreo fraza in care Isus sa recunoasca ca a gresit. Aceasta e de fapt proba cea mai convingatoare ca Isus este Fiul lui Dumnezeu. Isus este unicul om de pe pamant care nu a trebuit sa spuna prietenilor sau dusmanilor sai ca a gresit, nu a trebuit sa-si ceara iertare, si asta nici chiar fata de Dumnezeu Tatal.

Daca prin umilinta intelegem o injosire de sine, atunci Isus nu a fost umil. Si atunci umilinta nu este ceea ce intelegem noi de obicei, ci este altceva, un lucru pe care trebuie sa-l descoperim din Evanghelie.

Ce a facut Isus pentru a fi si a se numi umil? Un lucru simplu: s-a coborat, s-a injosit si s-a inaltat. Dar nu numai cu gandul sau cu cuvantul, ci prin fapte. El care era Dumnezeu, adica in acea conditie in care nu se putea nici dori, nici a avea ceva mai mult, s-a coborat; a luat firea de sclav si s-a umilit facandu-se ascultator pana la moarte. Odata inceputa aceasta coborare vertiginoasa de la Dumnezeu la sclav, nu s-a oprit aici; a continuat sa coboare toata viata. S-a asezat in genunchi pentru a spala picioarele apostolilor sai, spunându-le: “Eu sunt in mijlocul vostru ca unul care slujeste”. Si nu s-a oprit pana cand nu a ajuns in punctul dincolo de care nici o creatura umana nu poate trece, pana la moarte. Dar tocmai acolo, in punctul cel mai adanc al injosirii sale, il atinge puterea Tatalui, adica Duhul Sfant, care invaluie trupul sau din mormant, il vivifica, il invie si-l inalta la cer, ii da un nume care este mai presus de orice alt nume si porunceste ca tot genunchiul sa se plece in fata lui.

Iata un exemplu concret, mai mult chiar, realizarea maxima a adevarului: “Cine se umileste va fi inaltat”.

Vazuta in aceasta oglinda, care este Isus, umilinta nu este o chestiune de sentiment, adica a ne simti injositi, dar e o chestiune de fapte, de gesturi concrete. Umilinta este disponibilitatea de a cobori, de se face mici si de a sluji pe ceilalti, e vointa de a sluji, si aceasta din iubire, nu pentru alte scopuri.

Intr-un anumit sens, putem spune ca umilinta inseamna gratuitate, este slujirea fara nici un interes sau calcul. Parabola invitatilor la ospat e urmata de aceste cuvinte ale lui Isus: “Cand dai un ospat invita-i pe cei saraci, pe schilozi, pe schiopi si pe orbi. Atunci ferice de tine, caci ei nu au cu ce sa-ti rasplateasca si iti vei primi rasplata la invierea celor drepti”. Aceasta e o slujire gratuita, pentru ca nu se asteapta nimic in schimb.

A fi umili dupa modelul lui Isus inseamna deci a se darui in mod gratuit, a nu trai numai pentru noi insine. Cand noi cautam aplauze, recunostinta, ne lipseste umilinta pentru ca nu mai exista gratuitate. In acel moment cautam recompensa noastra: sau bani sau complacerea în noi insine. In ambele cazuri Isus ne spune: “Ti-ai primit rasplata”.

Umilinta este adevar

E restabilirea adevarului fata de noi insine, e recunoasterea ca locul nostru nu e deasupra altora, dar dedesupt. Sfanta Tereza de Avila spunea: “Ma intrebam de ce Dumnezeu iubeste atat de mult umilinta, si mi-a venit in minte, fara a ma gandi prea mult, ca aceasta trebuie sa fie pentru ca El este Supremul Adevar, si umilinta este adevar”.

Persoana care sustine ca nu valoreaza nimic, ca este vrednica de dispret, comite un pacat grav in fata lui Dumnezeu, nu este umila, ci depresiva. Persoana care ascunde propria fragilitate in spatele ipocriziei unei imagini de sine excesive si distorsionate, isi construieste autostima sa pe baze fragile. Ucenicul care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, in schimb, primeste cu bucurie propriile capacitati, le pune in slujba Imparatiei, il lauda pe Dumnezeu pentru darurile sale. Cunoaste si masura propriei slabiciuni, dar nu se preocupa, ci se incredinteaza Domnului, stiind ca in slabiciunile sale se manifesta pe deplin gloria lui Dumnezeu.

A se umili inseamna a se elibera de dorinta de stima umana si a avea constiinta senina ca fiecare dintre noi valoreaza atat cat valoreaza in fata lui Dumnezeu. Nici un titlu si nici o stima umana nu poate adauga nimic, asa cum nici un dispret sau nici o calomnie nu ne poate lua nimic. Adevarata umilinta este acest adevar, aceasta seninatate. Sfantul Paroh de Ars ne da aceasta marturie: “Am primit doua scrisori de aceiasi valoare: intr-una se spunea ca eram un mare sfant, in cealalta ca eram un ipocrit. Prima nu mi-a adaugat nimic, cea de-a doua nu mi-a luat nimic; inaintea lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem si nimic mai mult”.

Si Sfantul Paul vorbeste astfel despre umilinta cand spune: “Daca cineva se considera a fi ceva, fara sa fie, se insala pe sine insusi” (Gal 6,3). Pentru apostol s-ar putea spune ca umilinta este sobrietate spirituala, adica a avea o adevarata cunoastere despre noi insine. “Nu va considerati mai mult decat trebuie sa va considerati, ci fiecare sa aiba despre sine o apreciere corecta” (Rom 12,3).

Cu cine trebuie sa fim umili? In fata cui?

Umilinta e o atitudine fata de noi insine, fata de altii si fata de Dumnezeu. Lasam sa se inteleaga mai sus ca umilinta e sora geamana a caritatii, fiind intim legate una de cealalta. De aceea, asa cum caritatea se exprima in doua atitudini strans legate intre ele: “Sa-l iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si pe aproapele ca pe tine insuti”, la fel e umilinta. Umilinta adevarata consta in a fi umili fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Nu putem fi umili in fata lui Dumnezeu, in rugaciune, daca nu suntem si in fata aproapelui. A fi umili in fata lui Dumnezeu inseamna a fi copii, a fi acei saraci, anawin-ii, din Biblie, adica cei care nu au alt sprijin decat pe Dumnezeu, a ne increde numai in El. Dar daca nu suntem umili fata de fratii pe care-i vedem, cum putem fi umili fata de Dumnezeu pe care nu-l vedem? Daca nu spalam picioarele fratilor pe care-i vedem, cum putem spala picioarele lui Dumnezeu pe care nu-l vezi? Picioarele lui Dumnezeu sunt fratii tai. Dupa cum putem vedea, se poate spune despre umilinta aceleasi lucruri pe care Ioan le spunea despre caritate.

Exista persoane care sunt capabile sa spuna despre sine tot raul posibil si imaginabil, care, in rugaciune stiu sa se acuze, sa se considere cele mai netrebnice. Deci sunt umile in fata lui Dumnezeu si a lor. Dar daca cineva ia in serios acuzele lor, sau daca spune ceva rau despre ele, imediat se revolta, si aceasta arata ca umilinta lor nu este adevarata. Adevaratul om umil e cel care se priveste in Dumnezeu, in El descopera ceea ce este, si apoi traieste acest adevar in relatiile cu fratii.

Umilinta este un bine care vine de sus, din cer. Nu e o planta cere creste pe pamant, lumea nu o cunoaste. Aceasta e intelepciunea Evangheliei care rastoarna intelepciunea lumii. Acest lucru il vedem clar in jurul nostru: lumea, in loc sa cultive umilinta, exalta orgoliul. Cand vrem sa-i facem un compliment cuiva, spunem ca “ne mandrim cu el”. Lumea e structurata pe valoarea carierismului, adica a urcarii cat mai sus pe scara sociala. Incepand de la scoala, tinerii sunt incurajati sa faca cariera, sa se afirme in fata altora, sa fie primii.

Modul de gandire al lui Isus e diferit de al nostru. Si totusi nu trebuie sa cadem in eroare. La ce foloseste umilinta evanghelica? La a forma o comunitate de resemnati, de lume inerta, lipsita de elan, care nu se foloseste de talente? Absolut NU! Umilinta evanghelica nu ne interzice sa ne folosim de calitatile si talentele noastre, ci ne cere sa nu le folosim numai pentru noi insine, dar sa le punem in slujba tuturor; sa nu ne folosim de ele pentru a fi slujiti, ci pentru a-i sluji pe altii.

E nevoie de umilinta mai ales in familie. Cineva spunea ca umilinta a fost inventata de Dumnezeu mai ales pentru a salva casatoria. Casatoria, inteleasa ca iubirea dintre barbat si femeie, se naste din umilinta. A se indragosti de o alta persoana, vorbim aici de o adevarata indragostire, este cel mai radical act de umilinta. Inseamna a merge la un altul si a-i spune: nu-mi sunt suficient, am nevoie de tine. E ca si cum am intinde mana si a cere de pomana unei alte creaturi putin din fiinta sa. Repet, este actul de umilinta cel mai radical. Dumnezeu a creat omul nevoias, cersetor; a inscris umilinta in carnea sa, cand i-a creat barbat si femeie, adica incompleti. Inca de la inceput i-a creat doua fiinte in miscare, in cautarea celuilalt, nesatisfacuti de ei insisi.

Asadar, casatoria se naste din umilinta, si daca se naste din umilinta conditiei umane nu poate supravietui decat in umilinta. Sfantul Paul le spunea sotilor crestini: “Imbracati-va….. cu dragoste, cu indurare, cu bunatate, cu umilinta, cu blandete si rabdare”… (Col 3,12). Umilinta si rabdare sunt ca si uleiul care permite, zi de zi, a curata orice principiu de rugina, sunt forta de a darama orice zid de neintelegere si de resentiment, mai inainte de a deveni ziduri groase care apoi nu mai pot fi distruse. Niciodata sotii nu trebuie sa se intrebe: de ce sa fiu eu cel dintai care sa cedez, sa ma umilesc? A ceda nu inseamna a pierde, ci a invinge, a invinge adevaratul dusman al iubirii care este egoismul nostru, eul nostru.

Mesajul Evangheliei de azi e foarte actual, mai ales pentru societatea noastra, care cauta pe toate caile primul loc. O societate unde interesul propriu devine bine prioritar si pentru care se sacrifica orice valoare. Intr-o societate bolnava de egoism si de indiferenta, Isus propune terapia iubirii care cauta ultimul loc, care daruieste gratuit, care ofera o atentie preferentiala celui care nu este iubit sau e mai putin iubit.

 

* * *

 

Duminica a XXII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Când am fost ales papă, am fost invitat să dau binecuvântarea credincioşilor care aşteptau în Piaţa “Sfântul Petru”. La un moment dat, a trebuit să urc pe scaun pentru a fi dus în aula binecuvântărilor. Am închis ochii, am plecat capul. În timp ce traversam aula plină de oameni care aclamau, printre strigăte mi s-a părut că aud un glas foarte clar, cunoscut: “Îngeraşule, fii umil, fii umil, fii umil!” Sigur, de trei ori a repetat: “Fii umil!” Şi ştiţi a cui era vocea aceea atât de frumoasă? Era a mamei mele! Şi un fiu, chiar dacă este ales papă, trebuie să asculte întotdeauna sfaturile mamei sale (IOAN AL XXIII-LEA).

2. Tema

“Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”; “E mai bine să dai decât să primeşti”.

3. Mesajul zilei

Întrebări:

- Ce face Isus în Evanghelia pe care am proclamat-o? Merge la masă în casa unui conducător al fariseilor şi face câteva consideraţii despre invitaţi.

- Ce spune Isus? Văzând că unii invitaţi alegeau locurile cele mai bune, a spus: “Când eşti invitat la masă, aşază-te în ultimul loc!” Văzând că invitaţii erau aproape toţi rude şi prieteni bogaţi, a spus: “Când dai un banchet, invită-i pe cei săraci şi bolnavi”.

Dumnezeu a pregătit un banchet minunat pentru oameni: îi invită la el în mod gratuit mai ales pe cei săraci şi bolnavi.

- Nimeni să nu ceară dreptul de intrare; este primit cu bucurie cel care are inima umilă şi generoasă. A fi fiu al lui Dumnezeu, moştenitor al împărăţiei, este un dar.

- Mândria şi egoismul, mai ales în domeniul religios, nu-i plac deloc lui Dumnezeu.

- Isus este exemplu sublim de solidaritate şi de umilinţă: “Nu se gândeşte să păstreze cu gelozie faptul că este egal cu Dumnezeu”. Renunţă la tot. Alege să fie slujitor… Se umileşte pe sine însuşi şi se face ascultător până la moarte… (Fil 2,6-9).

- Spune: “Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima…” (Mt 11,28-30).

- Spală picioarele apostolilor şi învaţă că cel care vrea să fie cel mai mare trebuie să fie slujitor iubitor al tuturor.

- “Politica” lui Dumnezeu este aceea de a-l alege pe cel slab, sărac, ignorant, considerat nimic (1Cor 1,27-29); este cea de a-i “da jos de pe tron pe cei puternici şi a-i ridica pe cei umili”: aşa cum cântă sfânta Fecioară.

- Trebuie să-i punem pe primul loc pe cei pe care îi pune Isus pe primul loc… şi noi – în casă, în clasă, în parohie, la joacă – pe ultimul loc, în sensul de a le oferi tuturor slujirea noastră din iubire.

Alte texte biblice:

- Poate fi amintită prima lectură de astăzi: “Cu cât eşti mai mare, cu atât să te umileşti mai mult”. Domnul este Tatăl celor umili, Tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor.

- Poate fi amintită parabola fariseului şi a vameşului (Lc 18,9-14).

- Dacă vrem să fim ucenici adevăraţi ai lui Isus, trebuie să ne educăm la umilinţă. Nu trebuie să facem nedreptăţi pentru a fi arivişti, să căutăm să fim bine văzuţi în şcoală, acasă, la sport, la joacă etc., să vrem să fim întotdeauna în centru, să facem o figură frumoasă, chiar şi cu hainele. Trebuie să ne educăm – iar părinţii trebuie să ne călăuzească pe acest drum – spre generozitate, spre moderaţie, spre slujire gratuită, spre solidaritate cu cei săraci.

4. Exemple

a) O mamă, rămasă văduvă cu un singur copil prea vicios, s-a obişnuit să-i răsplătească şi cel mai mic serviciu pe care i-l făcea fiul. Când cerea ceva, trebuia să spună, de exemplu:

- Du-te şi cumpără pâine, îţi dau o sută de lire; mergi şi cumpără-mi medicamentul acesta, îţi dau o îngheţată.

Într-o zi, când se simţea rău, i-a spus fiului:

- Mergi şi cheamă un doctor.

Şi fiul:

- Cât îmi dai?…

Vi se pare o metodă bună?

b) Au sunat la uşă. “Marinela, mergi şi deschide!” Marinela o ascultă pe mama. E o domnişoară cu o geantă mare. “Aş vrea să vorbesc cu mama ta! Bună ziua, doamnă, sunt o fetiţă care nu am găsit de lucru. Vând câteva produse, săpunuri, paste de dinţi, deodorante: puteţi cumpăra ceva?”

“Pleacă imediat şi nu mai suna la uşa asta. Nu cumpăr nimic de la persoane pe care nu le cunosc… Marinela, de ce i-ai dat drumul în casă? De câte ori ţi-am spus că nu trebuie să ai încredere în nimeni!” Fetiţa suspină, apoi începe să plângă. Mama îi trânteşte uşa în faţă. Marinela este gânditoare, apoi, pe neaşteptate, deschide uşa, sare pe scări, o ajunge pe domnişoara cu săpunurile care îşi şterge lacrimile. “Domnişoară, iart-o pe mama, este nervoasă pentru că nu se simte bine… cumpăr eu un săpun, din economiile mele, nu mai plânge!”

Marinela l-a primit pe Isus! (DON GIORGIO NANNI).

c) Ştiţi povestea celor patru copii mici? V-o spune Mons. Helder Camara:

Cei patru copilaşi ai prietenului meu m-au auzit râzând şi spunând: Această cutie cu ciocolată este pentru voi patru: unul, doi, trei şi patru. Aţi înţeles? Şi, când i-am dat celui mai mic cutia, repetând încă o dată că era pentru toţi, micuţul, strângând-o la piept, strigă: “Este a mea! Este a mea!”

Atunci am avut impresia că mă aflu la o întâlnire foarte importantă a mai-marilor acestui pământ.

d) În Biserica antică, preoţilor li se făcea această recomandare: “Dacă soseşte o persoană importantă a acestei lumi în timp ce prezidezi, vorbeşti, asculţi sau citeşti cuvântul lui Dumnezeu, tu, celebrantule, nu întrerupe slujirea ta liturgică pentru acea persoană: vor avea grijă fraţii să-l primească… Dar dacă soseşte un sărac sau o văduvă sau un bătrân şi nu are loc să se aşeze, chiar dacă eşti episcop, fă-i loc cu cordialitate, chiar dacă ar trebui să te aşezi pe pământ!” (Didaheea Apostolică, secolul al III-lea)

e) Concluzie

Dacă vrei să fii cu adevărat ca Isus, ştii pe cine să pui pe ultimul loc: pe tine însuţi! Ştii pe cine să pui pe primul loc: pe cei din urmă!

 

* * *

 

Vei primi răsplata la învierea celor drepţi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dacă unim îndemnul lui Isus din evanghelia duminicii trecute cu cel de azi, avem următoarea învăţătură: Străduiţi-vă să intraţi prin poarta cea îngustă! (Dum. XXI) şi Veţi primi răsplata la învierea celor drepţi (Dum. XXII).

În duminica trecută am prezentat credinţa lui Isus drept poarta cea îngustă. Răsplata de la învierea drepţilor nu poate fi alta decât tot Isus, prin care toţi vor învia.

Liturgia cuvântului de azi ne propune calea spre înviere: umilinţa lui Isus pe care o putem încadra în acelaşi sens al porţii înguste, fiindcă puţini o cunosc şi se străduiesc să treacă prin ea.

Etimologic, umil provine de la cuvântul latin humilis, care la rândul său derivă din humus, adică pământ, care vrea să spună că umilit este acela care îşi cunoaşte originea sa: “Dumnezeu l-a creat pe om din pământ” (Gen 2,7); păcatul omului a izvorât dintr-un ataşament faţă de pământ mai mare decât faţă de Dumnezeu: omul a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit (id. 3,6); şi de aici şi-a atras blestemul: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (id. 3,19). Cu cât cineva îşi cunoaşte mai bine această stare, cu atât mai mult se va strădui să-l cunoască pe acela care îl poate ridica pe o treaptă superioară prin învierea din morţi, adică eliberându-l din pământ. Modelul care l-a prefigurat pe Isus în Vechiul Testament prin credinţă şi umilinţă a fost Avram. Acesta spunea: “Vezi cum ard de dorinţa de a vorbi Domnului meu, eu care sunt praf şi cenuşă” (Gen 18,27).

În prima lectură (Sir 3,19-21.30-31) Ben Sirah spune că omul, cu cât este mai mare, cu atât trebuie să fie mai umilit, ca să fie plăcut lui Dumnezeu, să afle har, să se facă părtaş de înţelepciunea divină care provine din meditarea parabolelor şi astfel va ucide mândria din sine, va da de pomană din bunurile sale materiale şi spirituale şi îl va preamări pe Dumnezeu în toate zilele vieţii lui.

Evanghelia zilei (Lc 14,1.7-14) ne revelează umilinţa lui Isus care acceptă invitaţia la prânz a unui fariseu, deşi ştia că nu o face din prietenie, din iubire, ci pentru a-l spiona şi învinui, dar foloseşte momentul pentru a pune în evidenţă împărăţia cerului, banchetul escatologic, ospăţul de nuntă al Mielului din Ierusalimul ceresc (cf. Ap 19,7-9; 21,1-7). Pentru a ajunge aici, oricine trebuie să îmbrace pe pământ haina umilinţei, asemenea lui Isus, care fiind primul şi unicul născut din Tatăl, deşi avea dreptul la primul loc în împărăţia Tatălui său, a ales ultimul loc: “având condiţia lui Dumnezeu… s-a smerit pe sine însuşi luând forma sclavului, făcându-se asemenea oamenilor” (fiinţe făcute din pământ) destinat morţii, pământului. Dar Tatăl “l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus de oricare alt nume” (Fil 2,6-9). Deci, învăţătura lui Isus despre umilinţă este divină, infinit superioară lui Ben Sirah. El singur a devenit cauză de mântuire veşnică, fiind începutul tuturor celor care învie din morţi (cf. Col 1,18). Motivaţia umilinţei sale n-a fost smerenia în sine, ci iubirea faţă de noi care l-a determinat să dea totul, chiar şi dumnezeirea sa. Cine iubeşte se smereşte în măsura iubirii sale. Or, iubirea lui Isus este infinită, de aceea şi smerenia sa este infinită. Pe drept a spus sfântul Ioan evanghelistul că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,16), din care sfântul Francisc de Assisi a dedus că Dumnezeu este smerenie. Prin această smerenie infinită Isus ne-a dobândit mântuirea, care nu-i altceva decât participare la banchetul escatologic, constituind darul existenţei veşnice.

Omul făcut din pământ nu poate avea nici o pretenţie la primul loc la acest ospăţ şi nici la onoruri. Dreptul la sărbătoarea vieţii se câştigă prin umilinţă, prin slujirea fraţilor, asemenea lui Isus. La această sărbătoare a vieţii nu pot participa negustorii, comercianţii, care întotdeauna urmăresc doar câştigul propriu: Îţi dau, ca să-mi dai; te invit, ca să mă inviţi; te ajut, ca să mă ajuţi. Lumea lui Isus este axată pe iubirea care oferă liber, fără nici un fel de comerţ: îţi ofer iubirea care slujeşte, chiar dacă nu-mi vei oferi nimic în schimb.

Acţionând în felul acesta, ai impresia că ai pierdut ceva, dar în realitate realizezi în jurul tău imaginea împărăţiei, sărbătoarea vieţii, care este darul lui Dumnezeu şi poartă pecetea ospăţului veşnic (cf. CBL pag. 1239-1240).

Lectura a II-a (Evr 12,18-19.22-24) urmăreşte două lucruri: primul, să-i determine pe evrei să-l accepte pe Cristos pentru mântuirea lor, să devină participanţi la sărbătoarea vieţii, propunându-le experimentarea bucuriei la această sărbătoare din lucruri evidente din mijlocul lor; al doilea, întărirea în credinţă şi iubire a acelora care sunt deja creştini, ca să păstreze cu umilinţă darul primit, darul vieţii fericite în Cristos, prin trăirea cuvântului său în lume, mergând fericiţi chiar la moarte.

Argumentul autorului Scrisorii către evrei se desprinde din supunerea credinţei unei judecăţi raţionale: ce este mai preferabil de acceptat, mai vrednic de urmat şi mai demn de fiinţa umană, să trăieşti în credinţa care vine de la muntele Sinai sau de la muntele Sionului? Muntele Sinai reprezintă Vechiul Testament, iar muntele Sionului Noul Testament.

Credinţa vechiului popor al lui Dumnezeu îşi avea originea din Legea pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise pe muntele Sinai, unde prezenţa lui Iahve s-a făcut simţită prin fenomene naturale teribil de îngrozitoare şi datorită cărora chiar Moise s-a trezit înspăimântat, cu atât mai mult cu cât a intervenit porunca: “nimeni să nu se atingă de muntele Sinai şi, oricine l-ar fi atins, să fie omorât cu pietre” (Ex 19,13). Cum poate omul să-şi dezvolte propria fiinţă, cum poate fi fericit sub ameninţarea că de se va atinge el, sau chiar animalele lui, de locul prezenţei lui Dumnezeu, şi-ar găsi sfârşitul? Dacă pe pământ eşti sortit morţii în contact cu ceea ce aparţine lui Dumnezeu, cum mai poţi spera la împărăţia lui Dumnezeu? Nu-i oare mai demn de Dumnezeu şi de om de a se apropia unul de altul pentru a pune în evidenţă farmecul iubirii la sărbătoarea vieţii?

A fi pe muntele Sionului, a fi în Noul Testament, înseamnă a fi în cetatea Dumnezeului celui viu, uniţi cu Dumnezeu, cu mulţimile de îngeri, cu adunarea primilor -născuţi, cu spiritele celor drepţi chiar din Vechiul Testament. Printre locuitorii cetăţii lui Dumnezeu o găsim pe Mama lui Dumnezeu, pe Regina îngerilor, pe aceea spre care s-au îndreptat privirile lui Iahve datorită smereniei sale (cf. Lc 1,48). Chiar dacă acest lucru nu-i spus explicit în Scrisoarea către evrei, un document oficial al Bisericii face apologia ridicării preacuratei cu trupul şi sufletul la cer tocmai din acest fragment. Autorul numeşte “nor de mărturisitori” pe toţi acei care au precedat pe ceilalţi credincioşi în mersul lor pe urmele lui Cristos (Evr 12,1), îi numeşte “adunarea primilor-născuţi ale căror nume sunt scrise în ceruri” (id. 12,23). Or, cine l-a urmat mai fidel pe Isus pe calea smereniei decât preacurata sa Mamă? (cf. Maria în planul lui Dumnezeu şi împărtăşirea sfinţilor, La documentation catholique, nr. 2187).

Motivul pentru care atâţia au ajuns deja la muntele Sionului şi se bucură de sărbătoarea vieţii cu Dumnezeu însuşi, este Isus Cristos mort şi înviat, prin el ne putem încredinţa şi noi sufletul în mâinile Tatălui fără frică. Această bucurie a vieţii o pot constata toţi, evrei şi creştini, aşa cum a constatat-o Saul din Tars, şi cu el atâţia alţii, la moartea diaconului Ştefan (cf. Fap 7,54-60).

Autorul Scrisorii către evrei vrea să spună: când lucrurile sunt evidente, comentariile sunt de prisos; numai acela nu le vede, care nu vrea să le vadă.

Pentru noi creştinii, lucrul cel mai bun de făcut în aşteptarea răsplăţii de la învierea celor drepţi este să ne plecăm genunchii cu toată umilinţa şi să cerem: Dumnezeule al puterilor, de la care vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubirea faţă de numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu tine, spre a hrăni în noi ceea ce este bun şi veghează cu grijă ca să păstrezi ceea ce ai sădit în noi (LR), adică Păstrează în noi umilinţa lui Isus din sfânta Împărtăşanie, ca să ajungem la răsplata Învierii. Amin.

 

* * *

 

Cine se înalță va fi smerit (1)

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică gravitează în jurul acestei fraze din Evanghelie: “Cine se înalţă va fi smerit şi cine se smereşte va fi înălţat”. În această temă a umilinţei ne-au introdus cuvintele din prima lectură, din Vechiul Testament: “Cu cât eşti mai mare, cu atât să te smereşti mai mult. Astfel, vei găsi har (bunăvoinţă) înaintea Domnului”.

Umilinţa este temelia tuturor virtuţilor în viaţa creştină. Sfântul Francisc de Sales spunea: “Dacă mă vei întreba care este prima virtute a creştinismului, îţi voi răspunde: umilinţa. Dar a doua? Umilinţa. Dar a treia? Umilinţa. Şi ori de câte ori mă vei întreba, de atâtea ori îţi voi răspunde: umilinţa”. Acelaşi lucru îl spusese Isus cu mult timp înaintea lui, dar cu alte cuvinte: “Cu cât mai înalt vrei să-ţi ridici edificiul sfinţeniei, cu atât mai adânc să-ţi sapi temelia umilinţei”.

Isus îşi ilustrează învăţătura despre umilinţă cu parabola invitaţilor la ospăţ. Probabil că Isus a spus această parabolă într-o zi de sâmbătă, fiind invitat la masă, după slujba de la sinagogă, de un fariseu bogat. I-a văzut pe invitaţi repezindu-se să ocupe primele locuri la masă. Să înţelegem bine scopul acestei parabole: nu e vorba de o normă din Codul bunelor maniere, nici de un calcul interesat: mă aşez pe ultimul loc la masă ca să fiu invitat în capul mesei. Banchetul la care se referă Isus este banchetul escatologic din împărăţia cerurilor. La acest ospăţ, cei care sunt ultimii în această lume adică cei mici, cei umili, cei neştiuţi de nimeni, cei săraci, cei modeşti vor fi cei dintâi în Împărăţia lui Dumnezeu. În schimb, orgolioşii, încrezuţii, ambiţioşii, carieriştii, vânătorii de posturi înalte şi de titluri, autosuficienţii vor sta în coada mesei, dacă vor mai găsi loc şi acolo. Pe lumea cealaltă, rolurile se schimbă.

Cine se smereşte… Dar cine se mai smereşte azi? Cine mai înţelege, cine mai ia în serios cuvântul acesta azi când toţi caută să se înalţe pe toate căile, vrea să apară, să-şi facă imagine, să fie considerat cineva, să-şi atragă admiraţia, când toate nulităţile vor să apară drept mari personalităţi să devină vedete etalându-şi cu neruşinare în faţa unui popor întreg în mass-media, la showurile de la televiziune goliciunea trupească şi sufletească? Şi totuşi sunt persoane care se smeresc; sunt persoane care posedă valori adevărate pe care le cunoaşte Dumnezeu şi nu au voie să cerşească laude şi aplauzele oamenilor. Regele Carl Alberto de Savoia se prezintă într-o zi la Piccola casa della Providenza din Torino întemeiat de sfântul Iosif Cottolengo, cerând să-l vadă pe superior.

“Iată-mă!” îi răspunde părintele Cattolengo, “dar să ştiţi maiestate, că nu sunt eu superiorul”. “Dar vreau să vorbesc cu superiorul” insistă suveranul. “Maiestate, nu vă supăraţi, superiorul este Providenţa divină”. “Şi dumneavoastră cine sunteţi?” “Eu sunt căpitanul din Bra (Bra era localitate de unde provenea sfântul Iosif Cattoleuga). O căpăţână de varză pe care Providenţa Divină a răsădit-o în această casă…”

Sfântul Ioan Vianney a văzut într-o zi pe un raft dintr-o prăvălie din Ars o statuetă care îl reprezenta pe el în picioare. “Cu cât o vindeţi?” “Cu 18 franci, părinte paroh”. “acum înţeleg de ce nu o vindeţi. Până când nu îl vindeţi pe parohul de Ars pe doi bani, nu faceţi nici o facere. Şi atât e prea mult”.

“când am fost ales papă, notează fericitul Ioan al XXIII-lea în jurnalul său, am fost invitat să dau binecuvântare credincioşilor din Piaţă “San Pietro”. La un moment dat, a trebuit să urc pe un scaun pentru a fi dus în sala binecuvântărilor. Am închis ochii, am plecat capul. În timp ce traversam aula plină de oamenii care aclamau printre strigăte mi s-a părut că aud un glas foarte clar, cunoscut. Angelo (numele de botez al Papii) fi umil, fi umil, fi umil!” Sigur, de trei ori a repetat: “Fii umil!” şi ştia a cui era vocea aceea frumoasă? Era a mamei mele! Şi un fiu, chiar dacă este ales papă, trebuie să asculte întotdeauna sfaturile mamei sale”.

Cine se smereşte va fi înălţat. Dar, în fond, ce e smerenia? Cine e smerit? Scrie sfânta Tereza de Avila: “Celălalt nume al umilinţei e adevărul. Umilit este cel care recunoaşte adevărul cu privire la el însuşi: nu se minte nici pe el însuşi, nici pe semenii săi, nici pe Dumnezeu. Îşi recunoaşte cu sinceritate păcătoşenia, defectele, căderile, nevoia de a fi iertat de Dumnezeu”. Le scria sfântul Pavel Romanilor: “Nimeni să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine” (12,3).

Dar umilinţa nu se reduce numai la aceasta. Ne întrebăm: Oare cine este fără păcat nu poate să se smerească? Isus a spus despre sine: “Cine mă poate învinui de păcat?” (In 8,46) Isus a fost singura fiinţă care nu a avut pentru ce să ceară iertare de la nimeni, nici de la Dumnezeu nici de la oameni. Şi totuşi, se prezintă pe sine ca model de smerenie: “Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”. Aşadar, şi Dumnezeu se poate smeri. Sfântul Francisc de Assisi a scris cu mâna sa această rugăciune: “Dumnezeul meu, tu eşti întreit şi unic; tu eşti înţelepciune, tu eşti umilinţă”. Cum se umileşte Dumnezeu? Iubind şi, din iubire, coborând spre creaturile sale, înjosindu-se, adică, din înălţimea cerului, venind jos, către pământ. De fapt, cuvântul “umilinţă”, humilitas, vine din latinescul humus, care înseamnă humă, pământ, ţărână. Umilinţa este coborârea spre ţărână. În celebra sa Cântare a Soarelui, sfântul Francisc face din apă simbolul umilinţei. Căci apa nu urcă, ci coboară întotdeauna: “Slăvit să fii tu, Doamne, pentru sora apă care este atât de folositoare şi smerită”.

Aşadar, ori de câte ori Dumnezeu iese din el însuşi, ca să spunem aşa, şi săvârşeşte ceva în afară, ad extra, el se îndreaptă spre om, coboară, săvârşeşte un act de umilinţă: creaţia este un act de umilinţă, inspiraţia cuvintelor Scripturii este un act de umilinţă, coborârea Duhului Sfânt este un act de umilinţă, toate harurile şi intervenţiile sale sunt acte de umilinţă. Dar supremul act de umilinţă este Întruparea: Fiul lui Dumnezeu coboară din cer pe Pământ, se face servitorul creaturilor sale, coboară, se pleacă şi spală picioarele ucenicilor săi, în cele din urmă, coboară, atât cât poate coborî de adânc, în pământ, coboară în mormânt. Le scrie sfântul Pavel Filipenilor: “Cristos s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce. De aceea, şi Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult şi i-a dat un nume care este mai presus de orice nume” (2,8-9).

Şi dacă primul nume al umilinţei este adevărul, cum spuneam mai înainte, al doilea nume al umilinţei este iubirea: iubirea gratuită, dezinteresată, despre care vorbeşte Isus în Evanghelia de azi: să cobori spre semenii tăi, să le faci bine, să-i ajuţi fără să aştepţi nimic în schimb; nici apreciere, nici laudă. “Când dai o masă, invită-i pe săraci, pe orbi, pe şchiopi, pe cei care nu te pot invita, la rândul lor, la masă”. Iubirea nu este numai iubire, este şi umilinţă, este umilinţa pe care o practică însuşi Dumnezeu.

În aceste momente, la sfânta Liturghie, Cristos săvârşeşte un act de umilinţă: din iubire, el ne invită la ospăţul său euharistic, fără să aştepte nimic în schimb. El coboară în mijlocul nostru sub chip smerit de pâine şi de vin. Este momentul cel mai potrivit în care să-i adresăm rugăciunea: Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta.

 

* * *

 

Cine se înalță va fi smerit (2)

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

E lucru cunoscut şi în antichitate, înţelepţii, filosofii dădeau discipolilor lor învăţăturile cele mai însemnate în cadrul unui banchet. Uneori dădeau operele care cuprindeau aceste învăţături titlul Banchetul. Astfel avem celebrul tratat de la Palaton intitulat Banchetul. Tot în cadrul unui banchet a voit şi Isus să dea preţioasele învăţături din Evanghelia de azi.

Umilinţa şi iubirea dezinteresată sunt cele două teme ce se desprind din liturgia Cuvântului de astăzi. În drum spre Ierusalim, Isus s-a oprit, fiind zi de sâmbătă, într-o localitate oarecare. După slujba de la sinagogă, un prieten l-a invitat să ia masa la el. Erau prezenţi şi câţiva farisei, potrivnicii lui înverşunaţi. Ce căutau aceştia? Normal, la o masă festivă stau împreună prietenii, nu duşmanii. Au venit să-l pândească, ne informează evanghelistul Luca: să-i prindă vreun gest, vreun cuvânt, ca să aibă cu ce să-l acuze.

Dar şi Isus era cu ochii pe ei. A observat cum se repezeau să ocupe primele locuri la masă, locurile de onoare. Isus se foloseşte de ocazie, ca să le dea tuturor o învăţătură: când eşti la masă, nu ocupa primele locuri, ca să nu păţeşti ruşinea de a fi ridicat de acolo şi poftit la coada mesei, ci, invers, ocupă ultimele locuri, ca să fii poftit în capul mesei. Prin aceste cuvinte, s-ar părea că ne dă o învăţătură de bună creştere, de comportament civilizat la masă, sau ne învaţă o strategie subtilă de a ajunge pe primele locuri.

De altfel, o asemenea strategie subtilă de a ajunge la primele locuri simulând o umilinţă falsă şi interesată era cunoscută şi practicată pe vremea lui Isus la evrei. În tradiţia rabinică era o regulă care spune: “Stai la două sau trei locuri distanţă de locul care ţi se cuvine şi aşteaptă să ţi se spună: «Urcă mai sus! Urcă mai sus!» decât să ţi se spună «Coboară, Coboară!»” mândrie sub masca smereniei.

În realitate, Cristos ne dă o lecţie profundă de umilinţă, căci numai umilinţa trăită pe pământ ne asigură un loc de frunte la ospăţul Tatălui din ceruri.

Ce este umilinţa? Dacă i se pune întrebarea unui bărbat, ar putea răspunde: “Să nu te porţi ca un dictator în casă”. Întrebată o femeie, ar putea să răspundă: “Să nu-i răspunzi bărbatului, să taci, să laşi de la tine”. Întrebată o tânără, ar putea să răspundă: “Să nu te laşi stăpânită de vanitate”. Întrebat un preot, ar putea să răspundă: “Să te recunoşti păcătos şi să faci pocăinţă”. Toate lucruri adevărate, dar numai în parte. Învăţătura lui Isus este mult mai profundă şi o găsim în cuvintele lui: “Cine se înjoseşte se va înălţa”. Iată cine e smerit: cel care se înjoseşte, cine coboară, cine se lasă în jos. Pe buzele lui Isus, expresia “a te înjosi” nu are nimic înjositor în ea; înseamnă, pur şi simplu, a coborî, a te lăsa în jos. Dar de unde să coborâm pentru a practica umilinţa? Din falsa şi iluzoria înălţime la care ne-au urcat orgoliul, vanitatea, dorinţa de a face carieră, de a ne afirma, de a ne ridica deasupra altora prin mijloace necinstite, călcându-i pe alţii în picioare, sau, pur şi simplu, de la falsa înălţime la care ne-a ridicat imaginaţia, fantezia noastră: de un pic de megalomanie suferă fiecare om. Uităm foarte uşor că tot ce e bun şi frumos în noi e darul lui Dumnezeu, că nu avem cu ce ne mândri.

Dar umilinţa este ceva mai mult decât atât. Isus Cristos nu a fost nevoit să coboare de la o asemenea falsă înălţime la care ne urcă pe noi păcatul, mândria, căci el a fost fără de păcat. Nu găsim scris în Evanghelii că el ar fi cerut vreodată iertare de la oameni sau de la Tatăl său, căci nu a avut pentru ce. Şi totuşi, el a trăit umilinţa, căci a zis: “Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”. Dumnezeu este smerit fiindcă se înjoseşte, în înţelesul cel mai frumos al cuvântului, vine în jos, coboară din înălţimea infinită a dumnezeirii la creaturile sale; este ceea ce numesc Sfinţii Părinţi symkatabasis – condescendenţa, coborârea lui Dumnezeu. Ori de câte ori Dumnezeu iese din el însuşi şi coboară în afară, spre om, el face un act de umilinţă.

“Fiţi imitatori lui Dumnezeu” ne îndeamnă apostolul Pavel. În ce să-l imităm? În modul lui de a se comporta şi ai trata pe oameni? Cum îi tratează? Dumnezeu îl alege pe cel slab, sărac, ignorat, considerat a fi nimic – le scrie apostolul Pavel Corintenilor (cf. 1Cor 1, 27-29). El “îi dă jos de pe tron pe cei puternici şi îi înalţă pe cei umili”, aşa cum cântă Fecioara Maria în imnul Magnificat. În acest scop, Biserica le porunceşte păstorilor sufleteşti să-i aibă la inimă, să-i preţuiască în primul rând pe cei pe care îi are la inimă şi îi preţuieşte în primul rând pe cei mici, săraci, umili. De aceea interzice orice formă de discernere cum ar fi: bănci rezervate în biserică, favoruri, atenţii speciale la serviciile religioase acordate celor puternici, bogaţi, sus-puşi. O atitudine de servilism, de slugărnicie interesată, de acordate de atenţii speciale politicienilor bogaţi şi puternici, şi în general corupţi, şi o atitudine de dispreţ, de neglijare în seamă a celor mici şi umili înseamnă contrariul atitudinii pe care o are Dumnezeu. Înseamnă ai da jos de pe tron pe cei umili şi ai înălţa pe cei puternici. Didahea apostolică, o scriere creştină din jurul anului o sută făcea clerului această recomandare: “Dacă soseşte o persoană importantă a acestei lumi în timp ce prezidezi, vorbeşti, asculţi sau citeşti cuvântul lui Dumnezeu, tu, celebrantule, nu întrerupe slujirea ta liturgică pentru acea persoană: vor avea grijă fraţi să-l primească… Dar dacă soseşte un sărac sau o văduvă sau un bătrân şi nu are loc să s e aşeze, chiar dacă eşti episcop, fă-i loc cu cordialitate, chiar dacă tu ar trebui să te aşezi pe pământ!”

În Evanghelia de azi, Isus îl îndeamnă pe prietenul său, care l-a invitat la masă, ca, atunci când dă o masă, s-o facă complet dezinteresat, să-i cheme pe cei care n-au cum să-i întoarcă invitaţia. Acest lucru îl face şi Dumnezeu: toate umilirile sale, toate coborârile sale la noi, oamenii, sunt acte de iubire complet dezinteresate: nu aşteaptă nimic în schimb.

Părinţi trebuie să-şi educe copii în acest spirit al iubiri dezinteresate, al generozităţii, al generozităţii, al slujiri gratuite, al solidarităţi cu cei săraci şi în suferinţă ca să nu li se întâmple chiar lor ce i s-a întâmplat unei mame. O mamă, rămasă văduvă, având un singur copil şi acela capricios şi egoist din fire, s-a obişnuit să-i răsplătească şi cel mai mic serviciu pe care îl făcea fiul ei. Când ceva, trebuia să-i spună de pildă: “Du-te şi cumpără pâine, că îţi dau zece lei; mergi şi cumpăr-mi medicamentul acesta că îţi dau o îngheţată”. Într-o zi, când se simţea rău, i-a spus fiului ei: “Mergi şi cheamă un doctor”. Iar băiatul: ” Cât îmi dai?…”

“Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” – ne îndeamnă Isus. Aceasta este smerenia pe care trebuie să o învăţăm de la el: să coborâm la cei mici, neputincioşi, infirmi, bolnavi şi să le alinăm suferinţa, să-i ajutăm din iubire dezinteresată. În aceste momente, Isus ne invită, în mod cu totul dezinteresat, fără să aştepte ceva în schimb, la ospăţul său euharistic. El se umileşte, coboară la noi. Să ne deschidem inimile şi să-l primim.