Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Ieremia 22,19-23
Romani 12,1-2
Matei 16,21-27

Matei 16,21-27

De atunci a început Isus să le destăinuie discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” Dar el, întorcându-se, i-a spus lui Petru: “Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor”. Atunci Isus a spus discipolilor săi: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Emanuel Bejenaru

 

* * *

 

Renunţare şi alegere

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus a venit să ne arate, pe lângă fericirea veşnică ce ne este pregătită în cer, calea fericirii sfinte de pe acest pământ în care constă începutul împărăţiei lui Dumnezeu. Este adevărat, Mântuitorul numeşte această cale îngustă. Ne întrebăm: Care este şi de ce este îngustă calea?

Profetul Ieremia voia să renunţe la misiunea sa de propovăduitor al legii şi al cuvântului lui Dumnezeu, deoarece întâlnea peste tot numai împotrivire. Ispita a devenit un foc chinuitor. Cum a scăpat? A cumpănit lucrurile şi a ales în cunoştinţă de cauză să-i slujească numai Domnului. Alegerea aceasta i-a adus fericire şi în necazurile pe care le-a întâlnit.

Sfântul Paul arată credincioşilor din Roma că renunţarea la plăcerile trupeşti nu constituie adevărata cale care duce la desăvârşire şi la fericire, ci alegerea ca, spre slava lui Dumnezeu, trupul să fie oferit ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută Domnului.

Isus anunţă ucenicilor necesitatea de a merge la Ierusalim ca să pătimească multe şi să fie ucis. Petru nu înţelege această necesitate a suferinţei şi mai ales a morţii, deşi Mântuitorul le pusese în legătură indisolubilă cu învierea. Cum spune proverbul: Să nu dai cioara din mână pe cea din par, aşa şi el: socotea că Isus ar face mai bine să-şi apere viaţa pe care o are, decât să renunţe la dânsa pentru cea pe care nu o are. Era logic în gândirea sa umană. Era necesar ca el să intre în logica divină a iubirii. Isus îl dojeneşte cu cea mai mare asprime: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Prudenţa umană este laşitate în faţa iubirii divine. Prudenţa renunţă; iubirea alege. Isus nu renunţă la viaţă şi la fericire prin suferinţă şi moarte, ci alege învierea, alege culmea fericirii, iar în faţa ei suferinţa de câteva ceasuri şi moartea nu contează, învierea este veşnic fericită şi izvor de fericire pentru cei care cred îşi riscă vremelnicia pentru veşnicie. Cristos este calea; ea este îngustă aici, fiindcă tot pământul este îngust faţă de împărăţia cerească, dar el îi invită pe ucenici să-l urmeze şi se vor convinge.

Renunţarea este dureroasă fiindcă este rodul unei constrângeri, pe când alegerea făcută cu credinţă, cu speranţă şi mai ales cu iubire, este plină de fericire, fiindcă este rodul libertăţii. Iată această învăţătură ilustrată printr-un exemplu. Eu, sau oricare dintre noi, dau cu împrumut o sumă mare de bani unui om oarecare. Acesta îmi dă garanţia cuvântului său că mi-i va restitui după o lună. În loc să mi-i restituie, vine şi se plânge că îi mai trebuie o sumă oarecare. Îi mai dau şi de data aceasta. Îşi dă din nou cuvântul că îmi va restitui toţi banii peste o lună. Dar peste o lună vine să-mi ceară alţii. Nu-i mai dau şi îi cer să-mi restituie suma totală. Se plânge că nu are, dar să-l mai aştept. Îl caut şi observ că se fereşte din calea mea. I-am cerut o dată, de două ori, de trei ori şi, în cele din urmă, am renunţat la acei bani… Ori de câte ori voi întâlni acea persoană, un ghimpe îmi va înţepa inima şi nu o voi privi cu drag. Dar să iau lucrurile altfel! Vine omul şi-mi cere în împrumut o sumă de bani. Eu îi dau, nu cu împrumut, ci aleg să fac o faptă de caritate, îi dau de pomană o dată, de două ori, de câte ori pot. Ori de câte ori mă voi întâlni cu acea persoană, inima mi se va umple de bucurie pentru că am avut posibilitatea să fericesc pe cineva, care mă va saluta cu zâmbetul pe buze şi cu toată dragostea.

Domnul, spre a ne face fericiţi, ne cere să ne dăruim lui, să-l alegem pe dânsul înaintea tatălui, mamei, fraţilor şi surorilor, ne cere să ne dăruim în totalitate: trup şi suflet pentru totdeauna, adică să-i păzim poruncile din iubire.

Iar ca dăruirea noastră să nu devină obiect de mândrie, sau de dispreţ faţă de cei care nu ne urmează, trebuie să învăţăm ceva şi din păţania lui Petru. Când Isus l-a pus piatră de temelie a Bisericii, în loc să răspundă alegerii pline de iubire a lui Isus cu alegerea sa plină de recunoştinţă, crede că Isus i-a devenit datornic pentru că i-a dat răspuns corect la întrebarea despre ce spun oamenii că este el şi prin urmare, ar trebui ca Isus să asculte şi de învăţătura lui de a nu merge la Ierusalim pentru suferinţe şi moarte: Să nu ţi se întâmple ţie acestea! Dojenit atât de aspru, impresionat până în adâncul sufletului că Isus, atât de blând poate să dojenească atât de greu, Petru cade pe gânduri şi meditează profund, ca să afle unde este greşeala pe care a comis-o. Nu va înţelege diferenţa dintre renunţarea pe care el a propus-o lui Isus şi alegerea pe care acesta a făcut-o decât după coborârea Duhului Sfânt, care îl va umple de înţelepciune, înţelegere, ştiinţa celor de mai mare valoare şi de puterea de a alege, asemenea lui Isus, voinţa Tatălui. Isus a voit să aleagă moartea? Nu, el a ales voinţa Tatălui şi implicit toate cele legate de împlinirea ei. Mântuitorul însuşi subliniază această dăruire total liberă. Privind din exterior, am fi înclinaţi să spunem că şi-a impus o moarte violentă; dar în realitate suntem în faţa unui dar al vieţii, făcut cu deplină cunoaştere şi libertate. El dăruieşte din proprie iniţiativă această viaţă pământească, pe care nimeni nu este în măsură să i-o ia (In 10,18). Cu atât mai mult se cuvine ca noi să oferim ceea ce putem pierde, să alegem viaţa pe care cel care ne-a dat-o, Dumnezeu, ne-o poate lua. Să o dăruim, ca să primim în dar viaţa nouă prin înviere. Acest fel de alegere constituie o cale îngustă, fiindcă sunt foarte puţini acei care o înţeleg şi riscă să meargă pe dânsa.

Cât de mult suferă în zadar cei care renunţă la Dumnezeu, la credinţă şi la viaţa sacramentală, nădăjduind că îşi vor găsi fericirea în cele lumeşti, trecătoare. Suferinţa lor o putem deduce din unele expresii ale unor cunoscuţi necredincioşi precum Haine, Voltaire, Lenau şi alţii.

A trăi este a suferi; întreaga lume este un spital imens şi medicul este moartea, zicea Haine cu tristeţe.

Ce este viaţa veşnică, nu ştiu, dar că viaţa pământească este o farsă proastă, o ştiu bine, spunea Voltaire cu mândrie descurajantă.

Cel mai fericit dintre toţi este cel care moare de copil, zicea Lenau cu un dram de deznădejde.

Coppée, renumitul scriitor francez, a căutat în zadar fericirea fără Dumnezeu. Ajungând aproape la disperare, şi-a recăpătat credinţa pe patul de suferinţă şi a mărturisit: Viaţa (fără Dumnezeu) este ca o ceapă, dacă o tai, începi să plângi.

Chopin, mare compozitor, pe patul de moarte, sărutând crucifixul, a spus: Abia acum sunt la izvorul fericirii.

Toţi acei care ştiu să-l aleagă pe Isus, aleg fericirea, viaţa, învierea.

Alegerea învierii este o condamnare la moarte a egoismului şi o înscriere în logica lui Dumnezeu. În fiecare dintre noi este un Petru care protestează la această condamnare la moarte a amorului propriu. Chemarea noastră de azi stă în a ne converti la logica lui Dumnezeu prin Isus Cristos, el fiind logica supremă a iubirii.

Când preotul a intrat în camera unde sfânta Tereza a Pruncului Isus era în agonie şi a încercat să o îmbărbăteze pentru a accepta renunţarea la această viaţă, ea i-a răspuns: Părinte, nu-i nevoie de resemnare decât pentru a trăi. Să mor, mă bucur, deoarece însuşi Isus îmi va veni în întâmpinare. Şi când cineva se află cu Isus, nu moare, ci intră în viaţă.

Alegând pe Isus, sfântul Ignaţiu de Antiohia a spus: Pot veni asupra mea: focul, crucea şi fiarele sălbatice; de mi s-ar sfărâma oasele, de mi s-ar sfâşia trupul, de mi s-ar chinui până şi sufletul, toate le voi suferi, numai să pot vedea într-o zi pe Cristos.

Sfântul Augustin predica tuturor credincioşilor din Hippona. După ce le-a arătat iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu pe de o parte şi răutatea păcatului pe de altă parte, le pune această întrebare: Dacă voi aţi aduna toate comorile lumii, toate plăcerile, toate bunurile pământului, pe de o parte, iar de partea cealaltă ar fi Dumnezeu şi voi ar trebui să alegeţi, ce aţi face? Un strigăt puternic a umplut biserica: Piară bunurile lumii! Nouă să ne rămână Dumnezeu!

Dar noi?

Sfântul Paul ne spune pe cine şi de ce să alegem pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu însuşi, în nemărginita sa iubire, ne-a ales pe noi înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi, să fim instrumente vii care să-i cânte gloria sa pentru toată veşnicia (cf. Ef 1,4.12). Amin.

 

* * *

 

Isus rupe “vraja” divină

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Diavolul i-a sedus pe protopărinţii noştri Adam şi Eva vrăjindu-i că vor fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,1-6).

Din cauza păcatului şi a urmărilor lui, slujirea lui Dumnezeu este legată de lupte, renunţări, mortificaţii şi de multe greutăţi.

Ca să-l aducă pe omul păcătos la calea dreptăţii – slujirea lui Dumnezeu – Creatorul însuşi umblă cu “vraja”. Liturgia cuvântului de azi ne oferă un exemplu grăitor în acest sens (Ier 20,7-9). Ieremia, chemat de Dumnezeu să-i fie profet, ales şi trimis să-i vestească cuvântul, se simte onorat şi acceptă misiunea. Numai că, din cauza cuvântului divin, se simte persecutat fără încetare, devenind “obiect de dispreţ şi de hulă în fiecare zi” (v. 8). Copleşit de suferinţă, profetul Domnului se plânge: “M-ai sedus – m-ai vrăjit – şi eu m-am lăsat sedus”. Acum ar vrea să renunţe, copleşit de atâtea necazuri, dar simte că nu se mai poate, fiindcă “în inima mea era ca un foc arzător, care mi-a pătruns până în măduva oaselor; mă sforţam să-l sting şi nu reuşeam”. Acest foc misterios, semn al iubirii lui Dumnezeu, care îl cucerise, mai bine zis vrăjise, este cel al carismei profetice, care îl sileşte, contrar oricărei înclinaţii naturale din el, de a persevera în misiunea dificilă…

Omul este sedus când este lipsit de maturitate… Părinţii vrăjesc pe copiii lor, spre a fi cuminţi sau spre a-şi învăţa lecţiile, cu bombonele etc. Omul lipsit de maturitate în credinţă este vrăjit de minuni, de făgăduinţe mari… Petru a fost sedus de cheile împărăţiei cerurilor şi crede că este deja capabil de a-i da sfaturi lui Isus; el reacţionează imediat… Cum se poate ca Mesia, Fiul Dumnezeului celui viu, să fie persecutat şi dat morţii? Petru, de fapt, nu face altceva decât să exprime mentalitatea oamenilor din toate timpurile: Dacă faci bine, de ce să suferi? După logica omenească se cuvine ca acela care face mai mult bine să fie din ce în ce mai mare şi să păşească biruitor din victorie în victorie. Dar nu aceasta este şi logica divină, nu este gândul lui Isus, care afirmă că “trebuie să sufere”, fiindcă aşa i-a rânduit Tatăl misiunea de a-i răscumpăra pe oameni din păcat. Este mult mai uşor să recunoşti în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, decât să accepţi ideea de a-l vedea murind ca un răufăcător… Pe tinerii chemaţi la preoţie îi vrăjeşte cu demnitatea sacerdotală: ce frumos este să-i înveţi pe alţii, să celebrezi sfânta Liturghie în ornate strălucitoare, să te salute lumea şi să-ţi spună părinte etc. Pe tinerii din lume îi seduce cu frumuseţea miresei, pe tinere le vrăjeşte cu statura şi forţa mirelui, ca să-i ducă la căsătorie, fără să ţină cont de crucea care se ascunde sub vrajă. Matură în credinţă, o singură fiinţă nu s-a lăsat sedusă de vraja divină, deşi Dumnezeu i-a trimis un sol ceresc, pe arhanghelul Gabriel; deşi acesta o asigură că, dacă acceptă să fie mamă, fiul pe care îl va naşte se va numi Fiul lui Dumnezeu şi va sta pe tronul lui David, împărăţia lui nu va avea sfârşit şi în felul acesta ea va rămâne în veci fecioară, mamă şi regină (cf. Lc 1,26-38). Maria nu se lasă vrăjită, ea înţelege că sub această vrajă stă crucea şi, deşi acceptă toate, ea alege crucea zicând: “Iată, roaba Domnului”.

În măsura în care omul este fără de păcat, matur în credinţă, în acea măsură înţelege planul divin: sensul vieţii şi al morţii, sensul bucuriei şi al durerii, sensul iubirii divine din tot ce există şi acceptă acest plan vrăjit de măreţia lui Dumnezeu însuşi şi nu de cele contingente, care pot fi sau nu.

Isus, “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2), vrea ca omul să nu se mai bazeze pe seducerile Tatălui, ci să accepte realitatea crudă, aşa cum este ea cuprinsă în planul său secret, de aceea “le-a spus deschis” că merge la Ierusalim pentru a îmbrăţişa Crucea, moartea, batjocura, fiindcă numai şa se poate ajunge la înviere, singura realitate dătătoare de fericire veşnică: “Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa” (Lc 24,26).

Cine se scandalizează de crucea lui Isus, se scandalizează de Isus însuşi, se scandalizează de propria cruce. Cine îl urmează pe Cristos, trebuie să accepte nu numai crucea lui Isus, ci şi propria cruce. Spre a-i face pe ucenici să înţeleagă că ar fi o iluzie pentru ei dacă s-ar gândi că pot să-l urmeze fără să poarte crucea împreună cu el: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” După păcat, aceasta este singura cale de mântuire pentru unul fiecare şi pentru întreaga omenire. Petru este respins cu asprime: “Pleacă din faţa mea, satano, fiindcă nu cugeţi ceea ce vrea Dumnezeu, ci ceea ce vor oamenii”. Cutremurător contrast între aceste cuvinte şi cele pe care apostolul Petru le auzise la Cezarea, când a dat mărturia minunată despre mesianismul şi divinitatea lui Isus. Acolo: “Fericit eşti tu” şi i-a promis primatul asupra bisericii: “Îţi voi da cheile împărăţiei”, aici trebuie să audă o dojană şi o respingere deosebit de dură: “Plecă, satano!”. Duritatea din cuvintele lui Isus constituie desfacerea vrăjii: trebuinţa suferinţei ca dovadă a iubirii. Nu ne putem despărţi de noi înşine, de vraja satanei de a fi ca Dumnezeu doar prin mâncarea fructului paradisiac, ci se cere violenţă. Cuvintele lui Isus, spuse lui Petru cu duritate, trebuie să ni le spunem nouă înşine cu aceeaşi seriozitate cristică ori de câte ori egoismul ne îmbie spre comoditate pe calea mântuirii.

“Vă îndemn, aşadar, fraţilor, pentru dragostea lui Dumnezeu – scrie sfântul Paul romanilor, dar şi nouă – să-i oferiţi fiinţa voastră ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Lectura a II-a: Rom 12,1). Creştinul adevărat nu este acela care îşi duce crucea silit, ci acela care o acceptă de bună voie, cu iubire, spre a face din sine însuşi o “jertfă vie şi sfântă” în unire cu cea a lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl şi spre mântuirea lumii. Dar acest lucru nu-i posibil fără acea schimbare profundă a mentalităţii, fără metanoia, fără convertirea profundă, revoluţionară chiar, violentă, spre a ajunge să gândim “aşa cum gândeşte Dumnezeu”, spre a fi capabili “să descoperim ceea ce vrea Dumnezeu” şi de a nu ne scandaliza în faţa suferinţelor ce se abat asupra noastră, fiindcă prin acestea Dumnezeu sădeşte în noi pomul vieţii veşnice.

Să ne însuşim rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii: “Dumnezeule atotputernic, de la care ne vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubire faţă de Numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu Tine, spre a hrăni în noi tot ceea ce este bun şi veghează cu grijă ca să păstrezi ceea ce ai sădit în noi!” Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Există un contrast strident între Evanghelia de astăzi şi cea din duminica trecută. Atunci Isus era recunoscut drept “Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”; acum el însuşi anunţă că va trebui “să sufere mult şi să fie ucis”. Atunci Petru era numit “fericit” şi pus de Isus ca stâncă şi fundament pentru Biserica sa; acum este numit “satană” şi considerat drept “scandal”, adică o piatră care te împiedică şi îţi obstaculează drumul…

Şi totuşi, în Evanghelia sfântului Matei, pericopa pe care o citim astăzi urmează imediat celei pe care am ascultat-o duminica trecută: într-un fel pentru a sublinia necesitatea unei profunde (şi grele) convertiri, pentru a trece de la o manieră de a gândi pe care Isus o defineşte “conform oamenilor” la maniera de a gândi şi vedea lucrurile “ca Dumnezeu”. Şi aceasta, nu numai în ceea ce-l priveşte pe Isus însuşi ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, dar şi în ceea ce ne priveşte pe noi ca şi creştini şi oameni.

“Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi…”. Este un discurs care nu place nimănui. Nu ne place nouă celor de astăzi, aşa cum nu-i plăcea nici lui Petru şi oamenilor de atunci. De altfel, nici chiar Isus nu s-a îndreptat spre cruce cu prea mare entuziasm: nici pentru el suferinţa nu era o plăcere. Şi totuşi el a acceptat să sufere şi să moară pe cruce.

Noi, la drept vorbind, ne-am obişnuit aşa de tare să auzim vorbindu-se despre Isus cel răstignit şi să vedem crucifixe peste tot – începând din biserici până la tribunale, în parlament… – astfel încât acest lucru nu ne mai impresionează. Poate că lucrurile ar sta cu totul altfel dacă ni s-ar întâmpla să vedem odată un om adevărat care moare răstignit pe o cruce… Dar din fericire nu se mai practică aşa ceva astăzi.

Dar, cuvintele lui Isus rămân: “Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”. Noi toţi, care purtăm numele de creştin, suntem în rândurile acelora care în mod oficial înţeleg “să-l urmeze” pe Isus Cristos. Prin urmare acele cuvinte valorează pentru fiecare dintre noi. Chiar dacă sunt greu de acceptat.

Dacă Isus s-ar fi mulţumit să moară numai el pe cruce… poate că l-am fi urmat cu mai multă plăcere. În schimb dacă aşa-i vorba, în faţa unei atari propuneri, am dori să demisionăm sau să încercăm “să urmăm” pe altcineva: pe aceia care în loc să vorbească despre cruce, vorbesc despre succes şi viaţă uşoară.

Dar este şi un “vai”: toţi aceştia se opresc înainte de moarte; ba mai mult, de obicei mai înainte de bătrâneţe, ca şi cum viaţa ar valora ceva numai cât timp suntem tineri şi sănătoşi. În schimb Isus merge dincolo şi vorbeşte despre înviere. Şi ne spune că pentru “a salva” într-adevăr viaţa proprie, trebuie să avem curajul de “a o pierde” pentru a-i acorda lui dreptate.

Ştim prea bine că, după logica acestei lumi, tot ceea ce nu se face pentru interesul propriu şi pentru plăcerea proprie înseamnă ceva risipit, pierdut. În schimb, după Evanghelie, “câştigul” adevărat constă în tot ceea ce se face pentru alţii, până la dăruirea vieţii proprii. Şi tocmai aceasta este numit de Isus “lepădare de sine însuşi”; şi la aceasta ne invită şi sfântul Paul (în cea de-a doua lectură) spunându-ne să ne oferim pe noi înşine (= “trupurile noastre”) ca jertfă vie şi plăcută lui Dumnezeu.

Dar poate că cuvintele lui Isus sunt mai puţin paradoxale decât pot apărea la primă vedere. Mai devreme sau mai târziu, într-un mod sau altul, experienţa durerii ne loveşte pe toţi. Acceptarea suferinţei proprii, căutând uşurarea suferinţei altora, este “soluţia practică” pe care ne-o propune Evanghelia în faţa enigmei durerii, răului şi morţii. Adică încredinţarea în cuvântul lui Cristos, care vrea să ia asupra sa durerea noastră precum şi moartea noastră, pentru a ne arăta prin învierea sa care-i este finalul, pentru cel care are încredere în imprevizibilele şi inepuizabilele resurse ale lui Dumnezeu.

Contradicţia dintre mentalitatea lumii şi logica Evangheliei poate face astfel încât şi pentru noi, ca şi pentru Ieremia, cuvântul Domnului să devină “motiv de oprobriu şi batjocură” (cf prima lectură). Dar pentru a ne face bine calculele proprii în faţa aventurii existenţei trebuie să privim lucrurile până în toată profunzimea lor: ce i-ar folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, dacă apoi şi-ar pierde sufletul propriu, adică pe sine însuşi şi viaţa proprie?

Să ne amintim că nu totul se sfârşeşte atunci când închidem ochii… “Pentru că Fiul omului va veni în slava tatălui său… şi va da fiecăruia după faptele sale” (cf Evanghelie).

 

* * *

 

Duminica a XXII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Viaţa noastră trebuie să fie pătrunsă de Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca s-o putem înţelege cu adevărat. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate da sens şi semnificaţie existenţei noastre.

Lecturile de astăzi din liturgia cuvântului ne prezintă marea posibilitate ce o are omul de a alege: de a alege între Dumnezeu şi făpturi, între cruce şi bunurile lumeşti, între poruncile lui Dumnezeu şi cele ale oamenilor, între umilirea pentru Dumnezeu şi ridicarea împotriva lui Dumnezeu, în care se cere o fidelitate faţă de alegerea făcută, oferind trupul ca jertfă vie lui Dumnezeu punând în practică Cuvântul său, pentru că numai El este Calea, Adevărul şi Viaţa.

În Evanghelie putem vedea marea alegere făcută de Isus. După ce a dorit aşa de mult “ceasul său” (În 13,2) totuşi, când a sosit ceasul, natura umană a lui Isus este înfricoşată de moarte (Mt 26,38). El înaintează încet spre Ierusalim. Pasul se îngreunează – este nesigur şi şovăitor, cade la pământ, tremură, se roagă Tatălui ceresc, dacă este posibil, să îndepărteze de la el paharul acesta, şi asudă sânge. Dacă Isus i-ar fi cerut Tatălui eliberare de pe Golgota, Tatăl i-ar fi trimis mai mult de 12 legiuni de îngeri (Mt 26,53). Însă Isus vrea să aleagă moartea. El însuşi a subliniat această dăruire totală şi liberă prin exemplul său. Văzută din afară, s-ar putea spune că este vorba de o moarte forţată, violentă; dar în realitate suntem în prezenta unei dăruiri a vieţii cu deplină libertate. Şi pentru ce a ales Cristos să moară?

Moare, el moare pentru păcatele noastre, pentru a ne răscumpăra şi pentru a ne da viaţa. Moare în chipul cel mai cumplit pentru a ne umple de curaj în suferinţele noastre. Isus ştie că suferinţa pentru noi, fără el, este o enigmă indescifrabilă. Căci dacă suferinţa ar lovi pe cel vinovat, pe cel care a păcătuit, nu am fi deloc dezorientaţi. Dar durerea este că ea loveşte cu ochii închişi, fără a cântări meritele şi vina. De multe ori, din contra, pare că-i alege pe cei buni pentru a-i lovi. Este o problemă ce a frământat veacuri de-a rândul omenirea.

Isus ştie că vom fi tulburaţi în această privinţă şi s-a oferit să sufere, luând crucea, pentru a deveni victimă. Nu a desfiinţat suferinţa, ci ne-a dăruit nouă, care trebuie să purtăm şi noi crucea, puterea de a o înţelege; din exemplul său şi cu ajutorul său.

Fără a înţelege sensul profund al suferinţei, imediat putem fi în postura lui Petru şi să ne mirăm de ea. După ce Petru a auzit din gura lui Isus că El, Salvatorul, va trebui să sufere a încercat să-l dojenească: “Cum să i se întâmple aşa ceva” şi cunoaştem răspunsul lui Isus: “Pleacă din faţa mea Satană… tu nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la ale oamenilor” (Mt 15,23). Apoi a continuat: “Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt 16,24).

Deja prin expresia “Dacă vrea cineva” Isus nu face altceva decât să scoată în evidenţă marea posibilitate pe care o are creştinul de a alege. Şi ce să aleagă? – Are posibilitatea să aleagă viaţa care-i cere purtarea crucii sau viaţa fără cruce. Dar nu trebuie să uităm că Isus specifică: “Cine caută să-şi scape viaţa o va pierde, iar cine îşi dă viaţa pentru mine o va câştiga”. Este foarte interesant: Isus doreşte să ne vadă că purtăm crucea asemenea lui. Ar părea egoist, dar adevărul nu este acesta. Crucea nu este decât cheia, instrumentul care poate deschide posibilitatea pentru a cunoaşte existenţa noastră. Cristos a trebuit să poarte crucea, să fie pironit pe ea, să moară pe ea, ca în cele din urmă să intre în slava cerească. Creştinul dacă înţelege crucea pe care trebuie să o poarte cu iubire, atunci ea nu mai pare insuportabilă şi viaţa nu i se mai pare o povară, deoarece crucea aduce viaţa, speranţă.

Şi apoi nu trebuie să uităm: noi nu suntem singuri şi fără nici un ajutor. Isus ne încredinţează Cuvântul Său, sacramentele sale, Jertfa sa Euharistică care sunt la dispoziţia noastră, în timp ce trebuie să străbatem această cale. Noi trebuie să ne îndeplinim datoriile noastre zilnice alimentându-ne din aceste surse divine.

În continuare, să facem o referinţă practică la viaţa noastră de toate zilele şi să vedem dacă înţelegem crucea pe care trebuie să o purtăm: interesul cel mai mare pe care îl avem în viaţă este de a ne căuta un loc de muncă; muncă prin care să ne întreţinem existenţa. Pentru toţi este valabilă această preocupare. Dar înţelegem noi ce înseamnă muncă? Nu este oare o cruce apăsătoare care ne torturează?

Să încercăm împreună să găsim explicaţia în Sfânta Scriptură…!

- Munca este dăruită de Dumnezeu. Ea este dăruită omului pentru a-l asocia drept colaborator şi continuator al actului său creativ. Aceasta este nobleţea primară a muncii umane.

- Când Divinul Arhitect a făcut universul, opera mâinilor sale, l-a aşezat pe om în el ca să muncească… şi să stăpânească cu munca sa pământul (cf. Gen 5,25). Astfel Dumnezeu a dat omului opera mâinilor sale spre a o perfecţiona.

- Munca în sine nu este un blestem şi nici o pedeapsă a păcatului: ea făcea parte din planul iniţial al lui Dumnezeu, însă omul, prin neascultarea sa şi-a adus blestemul asupra lui care constă în oboseală, în durere, adică o schimbare totală a sensului de la început. Astfel munca, care era expresia libertăţii omului, devine semnul aservirii sale. Pământul dintr-un slujitor docil devine stăpân zgârcit, de la care omul trebuie să cerşească cele necesare vieţii.

Să privim apoi la exemplul lui Cristos, care deşi era Fiul lui Dumnezeu a venit în lume într-o familie de muncitori, devenind el însuşi muncitor. Astfel a înălţat munca umană, i-a dat o nouă semnificaţie, sfinţind-o cu sudoarea sa şi făcând-o instrument de sfinţire şi mântuire. Isus nu a eliminat oboseala şi durerea introduse în lume de păcat, dar le-a înălţat prin persoana sa, le-a transformat în mijloace principale ale răscumpărării noastre. El a obosit, a suferit pentru a sfinţi oboseala şi suferinţa noastră.

Astfel munca a fost înălţată la demnitatea de instrument al harului cu care omul se aseamănă şi se uneşte cu Cristos, Speranţa omenirii. În felul acesta, la intervenţia puterii divine, slăbiciunea umană capătă o altă interpretare, o altă semnificaţie mult mai profundă, ancorată în voinţa lui Dumnezeu.

În prima lectură de astăzi, Ieremia ne face o mărturisire personală: el trebuie să continue misiunea sa de profet, dar cade în descurajare. Nu mai are putere să-şi îndeplinească misiunea sa, toţi îşi bat joc de el, toate speranţele s-au epuizat. Apăsat de suferinţă, el ar fi vrut să se sustragă voinţei divine, şi totuşi îi era imposibil: “era în inima mea – declară Ieremia – ceva ca un foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l opresc şi n-am putut” (Ier 20,9). Acest foc mistuitor îl convinge împotriva oricărei slăbiciuni umane să-şi continue misiunea sa. Prinde curaj. Este un exemplu splendid al puterii şi al acţiunii divine într-o creatură slabă. E posibil ca şi noi, să cădem deseori în descurajare. Dar dacă avem focul credinţei în inimile noastre, nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de slăbiciunea omenească, trebuie să prindem curaj privind la Cristos şi să purtăm cu seninătate crucea datoriilor noastre.

Sfântul Paul în a doua lectură îi îndeamnă pe creştini să ofere lui Dumnezeu trupurile ca pe o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, îndemn ce ne este adresat şi nouă. Întregul popor al lui Dumnezeu este un popor sacerdotal, profetic şi regal. Orice credincios este preotul sacrificiului său personal. El trebuie să facă din trupul său ofertă sacrificală plăcută lui Dumnezeu. Trebuie să se dăruiască total. Şi prin această dăruire totală se înţelege atât trupul carnal care trebuie să fie pătruns de Spiritul lui Cristos cât şi întreaga noastră activitate cu suferinţele şi oboselile ei.

Din nou ajungem, la “legea solemnă a crucii” care a fost proclamată de Cristos. Niciodată nu vom scăpa de ea. Şi repet din nou cuvintele lui Cristos, fără teama de a plictisi: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt 16,23).

Fără cruce nu putem merge înainte, nu putem să ne deschidem orizontul vieţii noastre spre Cristos. Privind la Cruce, îl vom vedea pe Cristos şi vom prinde curaj. El ne va ajuta, numai că noi trebuie să fim disponibili pentru a înţelege mesajul său.

Daniel Bulai

 

* * *

 

Duminica a XXII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Suntem în duminica a XXII-a din timpul liturgic de peste an. Tema de fond a lecturilor din această duminică este contradicţia dintre mentalitatea lumii şi mentalitatea lui Dumnezeu, contradicţia dintre gândurile oamenilor şi gândurile lui Dumnezeu.

De ce există această diferenţă, această contradicţie?

Cunoaştem scena biblică a păcatului primilor oameni. Omul ispitit de diavol este cauza diferenţei care a apărut, omul care a abuzat de libertatea sa şi s-a îndepărtat de originea şi scopul său ultim, adică Dumnezeu. Astfel, prin păcat, armonia dintre Dumnezeu şi om s-a rupt. Acum omul, aflându-se sub puterea păcatului, cu greu alege binele pe care i-l cere Dumnezeu venit în întâmpinarea lui ca să-l mântuiască, să-l elibereze de păcat şi de consecinţele acestuia.

Ne întrebăm, care este specificul mentalităţii lumii şi care este specificul sau conţinutul gândurilor lui Dumnezeu?

Pe de o parte, specificul mentalităţii lumii constă în grija pentru trup, egoism, dorinţa de a avea putere, măreţie lumească, avere, bani; dorinţa de a procura cât mai multă plăcere; bunăstarea trupului şi satisfacerea simţurilor lui. Cu alte cuvinte, mentalitatea lumii se caracterizează prin materialism şi hedonism; materialismul radical prin care se caută cu orice preţ binele material, bunurile materiale ca şi cum acestea ar fi lucrul cel mai important şi adevărat; hedonismul este acea ideologie pentru care scopul ultim al omului este plăcerea. Acest materialism şi hedonism a caracterizat mentalitatea lumii în toate timpurile şi locurile. Neconformarea la această mentalitate aduce cu sine suferinţa. Pe de altă parte, conţinutul gândurilor lui Dumnezeu constă în voinţa lui de a-l mântui pe om, cu condiţia ca acesta să se angajeze în realizarea iubirii şi a dreptăţii; căci Dumnezeu însuşi este iubire şi dreptate. În această perspectivă cuvinte ca: Dumnezeu, păcat, cruce, mortificaţie, viaţă veşnică, nu mai sunt de neînţeles. Într-o lume în care domină egoismul şi nedreptatea, realizarea faptelor de iubire şi de dreptate cere din partea omului asumarea unor riscuri care îi pun reputaţia în joc şi, uneori, chiar viaţa în primejdie.

Această situaţie a existat şi acum aproximativ 2600 de ani pe timpul profetului Ieremia, şi acum aproximativ 2000 de ani pe timpul lui Isus şi al sfântului Paul; această situaţie o putem identifica şi astăzi în lume, în mijlocul nostru.

În prima lectură, profetului Ieremia îi este greu să reziste mentalităţii lumii şi să accepte suferinţele pe care le presupune urmarea chemării. El a fost chemat de Dumnezeu să profetizeze în numele său; să condamne necredinţa, idolatria, nedreptăţile, imoralitatea; să anunţe pedepsele pe care poporul le va îndura ca semn al judecăţii şi dreptăţii lui Dumnezeu. În profetul Ieremia curajul se află în conflict cu laşitatea. Hotărârea lui de a-şi părăsi chemarea este înfrântă de incapacitatea de a o părăsi: “Dar iată, era în inima mea ceva ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut”. Este ispita fugii dinaintea exigenţelor zdrobitoare ale misiunii profetice. Însă profetul nu dezertează, nu poate dezerta: Dumnezeu l-a sedus. Cuvântul lui a intrat în el şi în oasele lui ca un foc devorator pe care profetul nu-l poate stăpâni. De aceea nu va tăcea.

În mijlocul unei lumi în care se săvârşeau multe nedreptăţi, psalmistul îşi înalţă rugăciunea către Dumnezeu mărturisindu-şi căutarea, setea după dreptate: “Dumnezeule, Dumnezeul meu, pe Tine te caut dis-de-dimineaţă / E însetat de Tine sufletul meu, a suspinat după Tine trupul meu”.

În a doua lectură am citit cum apostolul Paul îi îndeamnă pe romani la convertirea minţii, la schimbarea modului de a gândi. “Să nu vă potriviţi cu acest veac”, spune Apostolul. Căci voinţa lui Dumnezeu nu este cea a lumii, iar pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu trebuie mai întâi să părăsim modul de a gândi al lumii.

Observăm şi în evanghelie contradicţia dintre cele două mentalităţi, dintre cele două voinţe: a lui Dumnezeu şi a lumii. Însuşi Petru gândeşte cum gândesc mulţi. După ce Isus le destăinuie ucenicilor faptul că trebuie să sufere, să fie ucis, iar apoi să învie, Petru, neînţelegând semnificaţia a ceea ce se va întâmpla, se face glasul lumii: “Dumnezeu să te ferească, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” În textul evanghelic de duminica trecută, Petru este constituit de Isus ca piatră de temelie în urma mărturisirii de credinţă pe care o făcuse sub inspiraţia Spiritului Sfânt. În evanghelia de azi, sub inspiraţia Spiritului minciunii, adică a diavolului, Petru riscă să se transforme în piatră de poticnire. De ce? Pentru că se opune hotărârii lui Isus ale cărui gânduri sunt ale lui Dumnezeu. Expresia: “Mergi în urma mea, Satană!” nu înseamnă “Piei din faţa mea!” sau “Nu mai fi discipolul meu!” Porunca lui Isus este de fapt o invitaţie adresată discipolului de a-şi regăsi locul în urma maestrului, deci de a-l urma, nu a-i da sfaturi. Prin apelativul Satană, Isus nu-l identifică pe Petru cu acesta, dar indică astfel originea gândirii pe care o exprimă Petru.

Urmarea lui Isus-Maestrul este o datorie a tuturor creştinilor. Condiţiile acestei urmări le-a precizat însuşi Isus în a doua parte a textului evanghelic de azi. Ele sunt două: lepădarea de sine şi purtarea crucii. Motivul acestei urmări? Îl găsim în finalul evangheliei: va veni ziua judecăţii şi a dreptăţii când fiecăruia i se va da după ceea ce a făcut. Cea mai mare pedeapsă pentru om este aceea de a-şi pierde sufletul.

Să revenim acum asupra condiţiilor urmării lui Isus. Lepădarea de sine, adică renunţarea la egoismul nostru, la mentalitatea lumii şi practicarea carităţii, a faptelor de iubire. Purtarea crucii, adică angajarea noastră în săvârşirea actelor de dreptate, atât faţă de Dumnezeu care ne-a creat şi ne-a iubit până la moartea pe cruce, cât şi faţă de aproapele nostru care este, ca şi noi, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

În timpul nostru nu lipsesc exemplele de urmare a lui Isus, exemple care dau mărturie despre voinţa lui Dumnezeu. Un astfel de exemplu îl avem în maica Tereza de Calcutta. Urmându-şi chemarea, ea s-a angajat în slujirea celor mai sărmani dintre sărmani. Crucea ei a fost grea, dar a acceptat-o şi a purtat-o în mod sublim pentru că a iubit mult. “Numai prin iubire se pot face anumite sacrificii”, spunea ea. Într-o lume în care mulţi oameni: săraci, bolnavi, nou-născuţi sunt respinşi de lume pentru că sunt consideraţi rebuturi, nefolositori societăţii, neproductivi, maica Tereza se face glasul dreptăţii lui Dumnezeu: fiecare om, oricum ar fi el, este chipul şi imaginea lui Dumnezeu şi merită atenţia celor mari ai lumii; fiecare om are dreptul la viaţă şi la trăirea vieţii în mod demn. Să ne gândim doar la mulţimea de nou-născuţi pe care Maica Tereza i-a salvat din containerele unde fuseseră aruncaţi. Gândindu-se la Maica Tereza, un ministru al Instrucţiei Publice din Italia din anii trecuţi declara: “Egoismul nostru, voinţa de a crede în realizare oriunde există şanse de succes, ne face să ne gândim la o societate a bunăstării, uitând suferinţa şi nedreptatea, sărăcia şi marginalizarea… Ei îi datorez avertismentul continuu de a ţine inima şi ochii deschişi spre realitatea periferică şi spre durere”.

Să facem şi noi alegerea nonconformistă pe care a făcut-o Maica Tereza de Calcutta, pe care a făcut-o şi profetul Ieremia în finalul primei lecturi de azi, adică să-l urmăm pe Isus neconformându-ne mentalităţii lumii. Cuvintele dure ale lui Isus adresate lui Petru ni le putem aplica şi nouă înşine. Aşadar, să-l urmăm pe Cristos chiar dacă această urmare nu se poate face fără sacrificii din partea noastră; să ne urmăm chemarea de creştini, de mărturisitori ai lui Cristos. Să ne acceptăm şi să ne purtăm crucea. Să nu ne conformăm mentalităţii lumii căutând comoditatea, acceptând şi chiar făcându-ne complici ai nedreptăţii din jurul nostru. Există oare viaţă umană pe deplin fecundă fără suferinţă, fără sacrificii? Sunt siguri cei ce se căsătoresc de dragostea care îi uneşte înainte de a înfrunta împreună vreo suferinţă? Prietenia nu devine oare mai strânsă prin încercări trăite împreună? Trebuie să-l însoţim pe Isus pe calea iubirii şi a crucii, dacă vrem să înviem cu el!

Sorin DIAC

 

* * *

 

Poate mi-am pierdut capul…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

M-am prins în cursă!…

Riscul este acela de a considera un “caz limită” acela al lui Ieremia, o experienţă “irepetabilă” ca a sa. De aceea, în faţa plângerii chinuitoare a profetului, simţim datoria de a fi mişcaţi pentru drama care este un substrat, sau cel puţin de a ne scandaliza pentru asprimea limbajului folosit, şi nimic mai mult. În schimb ar trebui să încercăm să “ne însuşim” acea rugăciune, şi să vedem un pic cum ne simţim în sufletul nostru. S-ar putea chiar interpreta cele trei lecturi de astăzi luând drept cheie de lectură revărsarea pasionată a lui Ieremia.

“M-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus; m-ai forţat şi ai învins…” Am vrea să încercăm să traducem liber? Iată, mai mult sau mai puţin astfel… M-am prins în cursă, Doamne. Era inevitabil. După acea întâlnire, din acel moment pe care Tu îl ştii, nu am mai fost eu. Totul s-a schimbat în viaţa mea. Lucrurile care mă pasionau atât de mult înainte, au pălit, au devenit incolore şi inodore, au pierdut atracţia lor. Mi se par inconsistente, înşelătoare. Le privesc cu indiferenţă, fără nici un regret. Şi chiar acele realităţi pe care le urmăresc toţi (banul, succesul, puterea, faima, plăcerea) mă lasă complet indiferent.

Încerc un sens de înstrăinare, de neapartenenţă, faţă de o lume a aparenţei, a golului zgomotos. Nu intru în competiţie pentru a smulge porţia de efemer pe care mulţi o pretind. Iubesc Biserica cu o iubire viscerală. Nu mă voi separa de ea nici chiar dacă aş fi urmărit ca un vânat. Şi când mă înşeală, şi chiar îmi aprinde indignarea, o iubesc şi mai mult. Dar tocmai pentru aceasta nu simt nevoia de a celebra triumfuri, să mă înrolez în corurile care cântă osana, să mă îmbulzesc între indivizi care aplaudă, să fac lupte anacronice pe bază de cuvinte şi formule care implică numai gura.

Caut să nu mă las înşelat de aspectele superficiale şi aparente, să nu mă las călăuzit de calcule oportuniste, să mă las ispitit de perspective uşoare. Îmi rezerv dreptul să folosesc capul meu când este vorba de a gândi (de a nu profita de cel al altuia, chiar dacă… este foarte disponibil pentru înlocuire!), şi, natural, să pun în acţiune braţele mele (nu cele ale altuia) când este vorba de oboseală. Vorbesc când ar fi comod să tac. Şi tac când ar fi uşor (şi chiar răsplătit) să vorbesc.

Mă dau de o parte dacă sunt la mijloc titluri, onoruri, privilegii, venituri de adunat. Şi ies la iveală, fie şi cu discreţie, dacă este vreo obligaţie neplăcută de asumat. Caut să fiu fidel fără zgomot, să slujesc evitând ostentaţia, să dau mărturie fugind de spectacol. Mi-ai dat tărie, Doamne. Ai profitat de un moment al meu de slăbiciune. Tu ai observat că eram nesatisfăcut, începeam să nu mă simt bine cu jumătăţile de măsură, mediocritatea îmi provoca dezgust, căutam altceva.

Pentru o clipă am părăsit refugiul, şi tu ai intrat, ai răsturnat viaţa mea, ai răvăşit gândurile şi inima. Mi-ai făcut propuneri de necrezut, de neimaginat. Mi-ai încredinţat obligaţii de negândit, chiar imposibile. Şi eu am căzut. Mă tem chiar că mi-am pierdut capul.

Singurătatea

Acum trăiesc o situaţie puţin lipsită de confort. Ascultând glasul tău, glasurile pieţii şi ale comerţului nu mai au nici o putere asupra mea. Luând în serios cuvintele tale, celelalte cuvinte nu-mi mai spun nimic. Luând hotărârea să te urmez pe tine, am refuzat alte alianţe (chiar dacă erau mai sigure, mai puţin exigente). Am luat hotărâri, am făcut alegeri, care m-au scos automat din joc şi din circuit.

Neconformându-mă “cu mentalitatea acestui secol”, respingând modele şi ideologiile dominante, respingând conformismul (şi chiar acel nonconformism care este o formă mai rea decât conformismul), am devenit în mod necesar un om împotrivă. “Om împotrivă” faţă de moda generală, faţă de vulgaritatea dezmăţată, faţă de aroganţa obraznică, faţă de ipocriziile acceptate de toţi. Şi astfel mi-am atras dispreţul, batjocura, compătimirea (“am devenit obiect de batjocură în fiecare zi; fiecare îşi bate joc de mine” după expresia lui Ieremia).

Respingând catalogările, sistematizările şi omologările oficiale, sunt considerat un “indezirabil”. Neadaptându-mă cu partea pe care ar voi să mi-o impună, sunt tratat ca un rebel. Şi mă regăsesc izolat, marginalizat, privit cu suspiciune. Deoarece nu reuşesc să fiu “egal”, nu mă recunosc, mă consideră extravagant, sau de-a dreptul nebun. Singurătatea nu mai este plăcută, Doamne. Neîncrederea, neînţelegerea, discreditarea sunt greutăţi grele de purtat.

Şi apoi Tu, după seducerea iniţială, nu mă prea răsfeţi. Adesea nu te simt aproape. Îmi pari îndepărtat, absent. Aş îndrăzni să spun “de cealaltă parte”. Mâna ta, prea adesea, sau se retrage, sau mă atinge pe piele ca o atingere foarte aspră.

Toată vina unui “dar”…

Nu sunt un erou. Cunosc momente de oboseală, tulburare, descurajare. Nu ezit să mă plâng, să discut cu Tine, ca Ieremia, chiar dacă pe un ton un pic mai controlat. Uneori îmi vine să părăsesc toate, pentru că am impresia că nu se merită, nota de plată este prea mare, povara insuportabilă. Am formulat propuneri “de demisie”, am pus la punct programe de renunţare totală. Îmi spuneam: “Nu mă voi mai gândi la el, nu voi mai vorbi în numele său!”

Toţi sunt distraţi, sau indiferenţi. Toţi vor să audă altceva. Toate merită să te resemnezi, să te dai la o parte, să trăieşti în pace şi să-i laşi liniştiţi pe alţii, care nu doresc lucruri mai bune. Chiar şi eu, după toate, am dreptul la o viaţă liniştită. “Dar…” Nu am luat în calcul acest “dar”. Mă gândeam că ar fi simplă problema de “a abandona”, de a pleca, de a lua adresa de la poartă. “Dar în inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: mă sforţam să-l stăpânesc, dar nu puteam…” Se poate stinge cu întrerupătorul. Dar incendiul este altceva.

Observ că Tu nu m-ai făcut un funcţionar, un slujbaş. Nu mi-ai încredinţat să rezolv lucrări birocratice, să administrez adevăruri. Mi-ai încredinţat… cărbuni aprinşi. Ai aţâţat un incendiu în regiunea inimii. Este inutil să rezist. Am încercat, încerc, dar nu pot nimic împotriva focului. Cu cât mai mult mă străduiesc să-l acopăr cu cenuşă nu reuşesc să-l sting. Şi cu cât încerc să-l ignor, cu atât devine chinul meu mai mare. Încerc să fac ca alţii, încerc să fiu “asemănător”, dar nu pot. Este mereu ceva care mă trădează. Numele tău m-a ars.

Capul pe care mi l-am pierdut nu-mi mai este redat. Şi cu cât încerc mai mult să mă adaptez la măsurile de bun simţ, de prudenţă umană, de calcul egoist, raţiune, cu atât mai mult se măreşte suferinţa. Am un foc în mine. Totuşi nu mă socotesc un fanatic. Dimpotrivă, tocmai pentru că am focul în inimă, nu pot să fiu un fanatic. Fanaticul, în ciuda aparenţelor, este alcătuit din gheaţă. Zelul celui intolerant se alimentează cu gheaţă, nu cu foc. Intensitatea iubirii se măsoară cu respectul, cu pudoarea, nu cu exaltarea.

Am înţeles. Trebuie să mă resemnez să fiu un “îndrăgostit”. Am căzut. Şi unica salvare, pentru mine, este de a nu renunţa. Ieremia urlă, se apropie de blestem. Dar nu spune: “M-ai înşelat”. Şi nici eu nu spun. Pot fi înşelat de alţii, de primirea pe care mi-o rezervă. Înşelat de mine însumi, de frica mea de a risca totul. Dar Tu nu mă înşeli, nici când taci, mă expui la situaţii jenante, pretinzi imposibilul. Mă compromiţi, dar nu mă înşeli. Îmi provoci suferinţe şi supărări în serie, dar nu mă înşeli. Şi dacă mă plâng pentru că mi-am pierdut capul, mă faci să înţeleg că trebuie să-l pierd un pic mai mult…

Pe Calvar a fost un Altul care şi-a pierdut capul

Desigur. Şi eu am încercat, ca Petru, să protestez. Şi eu sunt tentat, ca Petru, să… ispitesc pe Domnul. Acea cale, propusă de mine, Tu nu ai ales-o niciodată. “A renunţa la tine însuţi” nu este acelaşi lucru cu a se afirma, a se face preţuit, a se impune, a conta, a apărea. “A-şi pierde viaţa” este exact opusul de a o administra pentru folosul propriu. A te urma “luând crucea” înseamnă a mortifica visul propriu de a parcurge cu Tine un drum triumfal, adunând succese, culegând onoruri, celebrând victorii.

“Dumnezeu să te ferească, Doamne!” Poate Petru voia să spună (şi eu cu el): “Dumnezeu să mă ferească, Doamne…” Tu, din fericire, nu ţii cont de repugnanţele mele, de protestele mele, de proiectele mele neghiobe alternative. Şi o iei cu hotărâre pe acea cale pe care eu am vrut s-o înlătur. Dacă vreau să vin după tine (“dacă cineva vrea să vină…”), trebuie să mă încred în cruce pentru a nu pierde contactul cu Tine. Am spus “din fericire”. Da, pentru că îmi dau seama că drumul crucii este acela pe care l-ai ales pentru a-mi declara şi demonstra iubirea ta. Astfel, pe Calvar, descopăr că şi Tu ţi-ai pierdut capul. Pentru mine!

Fiecare este preot al lui însuşi

Nu ne rămâne decât să adăugăm câteva consideraţii rapide asupra textului din a doua lectură. Paul pare să ne avertizeze: totul se dezvoltă în viaţa creştină zilnică. Dumnezeu aşteaptă ca omul, în totalitatea fiinţei sale, să-i aducă un cult. Toată existenţa trebuie să fie oferită, fără a exclude vreun sector. Cel credincios este, totodată, preot şi victimă. El este cel care oferă, şi el este care “se oferă”. Materia sacrificiului, după cruce, nu poate fi ceva mort, ci o realitate vie (“jertfă vie”): credinţa, iubirea, fiecare acţiune. Viaţa: iată ce este “plăcut lui Dumnezeu”. Din aceasta decurg consecinţe imediate.

Liturgia nu se desfăşoară exclusiv în ambientul templului. Creştinul celebrează chiar şi atunci când iese din biserică. Într-adevăr, nu mai este posibil să limiteze cultul… la cult. Nimic nu mai este profan. Şi chiar dacă mai sunt “momente specifice” în ambientul sacrului, acestea sunt în vederea oferirii întregii existenţe (toată existenţa şi existenţa tuturor).

Cultul nu se reduce la o “afacere clericală”. Este opera tuturor. Fiecare – aşa cum afirmă A. Maillot – este preot al lui însuşi. Şi chiar profet al lui însuşi (fiecare, de fapt, traduce “cult conform Cuvântului” şi nu “cult spiritual” sau “cult corespunzător”).

În acest cult creştin nou, din moment ce este “opera tuturor”, fiecare ar trebui să se simtă în largul său, şi nu descurajat, şi chiar respins, de un limbaj, de rituri care par rezervate unei “elite”, şi care îl fac să se simtă străin. Toate acestea nu anulează autoritatea în Biserică, ci o reînnoiesc. Ea nu mai depinde de o instituţie, de o structură, ci este dar, har. Aşa cum ne face să mai observăm A. Maillot, în Biserică nu este nimeni care să: – ştie să facă totul, – să ştie să-l facă bine, – să trebuiască să-l facă. Harul se manifestă în diviziunea îndatoririlor şi în diferenţiere.

 

* * *

 

Fără cruce nu există coroană

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

O călugăriţă explica staţiunile Căii Crucii elevilor din clasa ei. Au ajuns la staţiunea a patra unde Isus în drum spre Calvar îşi întâlneşte mama. Călugăriţa a explicat că chiar dacă cei doi nu îşi puteau vorbi unul altuia, mama şi fiul comunicau folosindu-se de priviri. “Ce credeţi că îşi spuneau unul altuia?”, i-a întrebat pe copii. Răspunsurile au fost diferite. Un băiat a sugerat că Maria a spus: “Nu e drept”. Alt copil că Isus ar fi spus “De ce eu?” La final o fetiţă mai bolnăvicioasă a ridicat şi ea mâna, s-a ridicat şi a spus: “Soră, cred că ştiu ce i-a spus Fecioara Maria lui Isus. I-a spus: ‘Continuă, mergi înainte Isus!’” De ce şi-ar încuraja o mamă unicul ei fiu să meargă înainte pe calea răstignirii? Deoarece mama înţelegea principiul creştin ce spune că “fără cruce nu există coroană”.

Duminica trecută am citit despre Simon Petru recunoscând şi mărturisind că Isus este Mesia, Fiul Dumnezeului cel viu. Acea demonstraţie de credinţă i-a adus numele de Petru, “Piatra”. A fost un moment cheie în parcursul misiunii lui Isus. “De atunci a început Isus să le destăinuiască discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie” (Matei 16,21).

Credinţa evreilor din vremea lui Isus aştepta un Mesia care să aducă imediat glorie Israelului în sensul de succes militar, de bogăţie şi prosperitate. Şi discipolii lui Isus erau marcaţi de această gândire. Astfel că atunci când Petru l-a auzit pe Isus anunţând că trebuie să îndure crucea, s-a gândit imediat că Isus a făcut o greşeală. “Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe spunând: Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată!” (vs. 22). Petru îi cerea lui Isus să abandoneze calea îngustă şi dificilă (dar “fără cruce nu există coroană”), pentru a alege în schimb calea largă şi uşoară a lumii. Şi, deşi Isus cu câteva clipe înainte îl numise Chefa (Piatra), acum îl priveşte pe Petru în faţă şi îi spune: “Mergi în urma mea, Satană. Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” (vs. 23).

Evanghelia lui Cristos este o monedă cu două feţe: crucea şi coroana. Dacă vrem să îmbrăţişăm o parte, cea glorioasă, şi să o respingem pe cealaltă, a suferinţei, falsificăm Evanghelia. Acelaşi Isus care a spus: “Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28), a spus şi “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla” (Matei 16,24-25). Venim atunci la Isus să fim eliberaţi de greutăţi sau venim ca să ne luăm crucea? Venim la Isus să fim eliberaţi de greutăţile inutile pentru a lua în schimb crucea care duce spre mântuire şi glorie.

Provocarea Evangheliei de astăzi este de a spune nu la ceea ce este foarte atrăgător în înţelegerea parţială şi lumească a textului biblic, în căutarea gloriei instantanee, pe calea falsă “fără cruce dar cu coroană”. Nu aţi auzit spunându-se la televizor: “Doar crezi şi totul va merge bine pentru tine?” Isus credea şi totuşi nu a mers totul bine pentru El; a avut totuşi de îndurat crucea. Totul nu a mers bine nici pentru Maria: o sabie a durerii i-a străpuns inima. Nu a mers bine totul nici pentru nenumăraţi sfinţi şi sfinte ce ne-au precedat. De ce ar trebui atunci să meargă bine totul pentru mine? În faţa dezamăgirilor, pierderilor, bolilor, eşecurilor, răspunsul credinţei noastre nu trebuie să fie “De ce eu?”, ci recunoaşterea faptului că aceste cruci sunt o condiţie necesară pentru gloria noastră viitoare. Lumea este locul purtării crucii. Iar cerul este locul purtării coroanei.

 

* * *

 

Dumnezeu neînţeles

Autor: pr. Emanuel Bejenaru
Copyright: Predici.cnet.ro

O veche legendă norvegiană povesteşte de un om pe nume Haakon, ce privea mereu imaginea lui Cristos răstignit. Crucea era foarte veche şi acolo veneau mulţi oameni să se roage cu evlavie. Mulţi veneau pentru a cere câte o minune.

Într- o zi şi Haakon s-a gândit să ceară o favoare. Împins de un sentiment generos, a îngenuncheat în faţa crucii şi a spus: – Doamne, vreau să fiu în locul tău. Lasă-mă să stau în locul tău pe cruce. Şi rămase cu privirea aţintită asupra crucii parcă aşteptând un răspuns.

Domnul vorbi, iar vorbele lui căzură din înalt şoptitoare, dar ferme: – Fiule, îţi voi îndeplini dorinţa, dar cu o condiţie.

- Care, Doamne? întrebă Haakon. E o condiţie greu de îndeplinit? Sunt dispus să mi-o asum şi, cu ajutorul tău, Doamne, voi reuşi.

- Ascultă… Orice ar fi să se întâmple şi orice ar fi să vezi, trebuie să păstrezi tăcerea pentru totdeauna.

Haakon răspunse: Îţi promit, Doamne!

Şi schimbul se făcu. Nimeni nu observă schimbarea. Nimeni nu- l recunoscu pe Haakon bătut în cuie pe cruce. Între timp, Domnul ţinea locul lui Haakon. Şi pentru mult timp fu astfel şi nimeni nu observa nimic.

Într-o zi, veni un om bogat şi, după ce se rugă, plecă uitându-şi portofelul lângă cruce. Haakon văzu şi tăcu. Nu spuse nimic nici când un sărac veni câteva ore mai târziu şi luă portofelul uitat de bogătaş. Şi nu spuse nimic nici când un băiat veni să se roage pentru binecuvântare înainte de a face o lungă călătorie.

Dar, în acel moment, se întoarse bogătaşul. Furios, fără să stea pe gânduri bănui că băiatul furase portofelul şi începu să-l lovească. Atunci se auzi o voce puternică: – Opreşte-te!

Bogătaşul privi în sus şi văzu că imaginea de pe cruce îi vorbise. Haakon, care nu mai putuse păstra tăcerea, striga în apărarea tânărului. Când cei doi plecară, Cristos îi spuse credinciosului: – Coboară de pe cruce. Nu poţi să-mi ocupi locul. Nu ai fost în stare să păstrezi tăcerea.

- Dar, Doamne, spuse Haakon, cum puteam să permit o asemenea nedreptate?

Cristos continuă să vorbească: – Tu nu ştiai că a fost bine ca bogătaşul să-şi piardă portofelul, fiindcă avea în el banii pentru a cumpăra virginitatea unei tinere. În schimb, săracul avea nevoie de banii aceia şi a fost bine că i-a luat. Iar băiatului i-a prins bine bătaia, fiindcă din cauza rănilor nu a mai putut pleca în acea călătorie… pentru că doar acum câteva minute s-a scufundat vaporul cu care ar fi trebuit să plece. Tu nu ştiai nimic, eu da. De aceea tac. Şi Domnul se afundă din nou în tăcere.

De multe ori şi noi, aşezaţi fiind în poziţia incomodă a lui Petru, protestăm în faţa evidenţei dureroase a unui fapt, ne scandalizăm de nedreptatea ce ne înconjoară, nu înţelegem rostul încercărilor ce se abat asupra noastră şi ne îndreptăm privirile în sus, întrebând îndreptăţiţi: – De ce Dumnezeu nu ne răspunde? De ce Dumnezeu păstrează tăcerea? Mulţi şi-ar dori ca Dumnezeu să le răspundă ceea ce doresc ei să audă… Dar nu este aşa. Dumnezeu ne răspunde chiar în tăcere. Când pun înaintea lui Dumnezeu aceste intrebări – mărturisea scriitorul C.S. Lewis- nu primesc niciun răspuns. Dar este o tăcere cu un înţeles anume. Nu o uşă închisă . Este mai degrabă ca o privire mângâietoare, senină. Ca şi cum ar clătina din cap, nu refuzând să răspundă dar amânând răspunsul: ceva care ar suna cam aşa: Linişteşte-te copilul meu tu nu înţelegi!

Scopul tăcerii lui Dumnezeu nu e un semn al abandonării, ci urmăreşte să stârnească în noi încrederea în el atunci când păşim prin întuneric, iar acest plan el îl duce la îndeplinire fără să se lase intimidat de întrebările sau de opoziţia noastră în faţa încercării. În vremea tăcerii, urmărereşte cum se decantează în noi adevăratele valori: îl slujim şi îl iubim pe Dumnezeu – bineînţeles, daca facem asta – pentru ceea ce este el sau pentru ceea ce ne dă? pentru modul cum ne binecuvântează şi ne netezeşte cărările vieţii? Cu alte cuvinte, rămâne inima noastră alipită de el, chiar dacă. . . ? Tăcerea lui Dumnezeu ne provoacă să ne radiografiem viaţa şi să ne întrebăm: Doamne oare nu cumva mai există în viaţa noastră lucruri pe care ai vrea să le vezi arătând altfel, şi din pricina asta nu răspunzi? Tăcerea lui Dumnezeu trebuie să atragă după sine încredere şi biruinţă în confruntarea cu greutăţile, nu nelinişte şi nesiguranţă, ce duc la descurajare.

Şi închei cu un exemplu din viaţa actorului Dan Puric, care, aflându- se într-un avion supus la un moment dat unor turbulenţe, sfătuieşte o bătrână să se adăpostească şi să nu intre în panică. Răspunsul acesteia l-a scurtcircuitat, ca şi cum ar fi coborât din eternitate: – Maică, mi- am făcut o cruce la Dumnezeu! Nu insist! Printr-o singură cruce i-a dăruit lui Dumnezeu toată grija, tăcerea lui a învăluit- o în siguranţa de care Petru avea nevoie pentru a acepta crucea din viaţa învăţătorului şi apoi din viaţa sa.