Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXI-a după Rusalii, a Sf. Părinţi de la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, în 787)
Evanghelia: Luca 8,5-15; Ioan 17,1-13
Apostolul: Galateni 2,16-20; Tit 3,8-15

Luca 8,5-15; Ioan 17,1-13

Şi după aceea Isus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind împărăţia lui Dumnezeu, şi cei doisprezece erau cu El; şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni, şi Ioana, femeia lui Huza, un iconom al lui Irod, şi Suzana şi multe altele care le slujeau din avutul lor. Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Vasile Florea
pr. George Dimopoulos
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Olimpiu Todorean
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
Diverşi alţi autori
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Parabola tipurilor de pământ

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un tânăr era nerăbdător. Dorea să schimbe totul în viaţă, deodată. Nu putea aştepta. Într-o noapte a avut un vis: se făcea că era într-un magazin, iar în spatele tejghelei era un înger. Nervos, tânărul l-a întrebat ce vinde. “Tot ce îţi doreşte inima”, a spus îngerul. “Dacă aşa este, atunci vreau pace pe pământ, să nu mai fie tristeţe, foame şi boli…” Îngerul îl întrerupe zâmbind: “Stai puţin… Nu cred că m-ai înţeles. Aici nu vindem fructe – doar seminţe.”

Nu doar stejarii uriaşi cresc din mici seminţe; majoritatea ideilor şi gândurilor cresc din seminţe care au fost plantate în minţile şi inimile noastre. Cât de importante sunt gândurile semănate în minte! O vorbă spune: Seamănă un gând, culege un gest. Seamănă un gest, culege un obicei. Seamănă un obicei, culege un caracter. Seamănă un caracter, culege un destin. În natură, seminţele sunt atât de puternice încât pot să împingă şi să iasă prin asfalt. Ce să spunem atunci despre seminţele de iubire, ură, compasiune, lăcomie, invidie, din inima omului? Să nu ne îndoim niciodată de puterea lor de a ne împinge o anume parte a existenţei.

În Evanghelia de astăzi, Isus compară adevărul, care este în Cuvântul său, cu o sămânţă. Sămânţa este aruncată peste tot: pe cărări bătute, printre pietre şi spini, precum şi pe pământ bun. Cade oriunde este posibilitatea şi promisiunea unei vieţi, care să crească. Fiecare cuvânt din Evanghelie este o sămânţă, începutul unui proces nesfârşit de transformare. Unii oameni spun: “Dacă aş putea să îl aud în Persoană pe Dumnezeu vorbindu-mi, mi s-ar înroşi picioarele cât de rapid aş fugi să-l întâlnesc.” Dar Dumnezeu ne vorbeşte în Persoană în fiecare duminică, atunci când cuvintele Sale sunt citite în Evanghelie şi predicate apoi de preot. Dumnezeu ne-a dat cuvântul său în Biserică şi acasă, în Sfânta Scriptură. Acesta este cuvântul lui Dumnezeu, tot atât de real ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi în faţă şi ne-ar vorbi.

Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa: parabolele sale, vindecările sale, miracolele sale; dar chiar şi Cuvântul (Logos) însuşi, care a fost aruncat ca o sămânţă în pământ şi îngropat pentru a se ridica la o viaţă nouă. Isus şi-a semănat seminţele sale, iar la final s-a semănat pe Sine. Până într-acolo a mers iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

 

Pământurile

Accentul în parabolă nu cade pe sămânţă sau pe semănător, ci pe pământ, care este la final factorul determinant în ceea ce priveşte rodnicia sau nu a seminţei. Sămânţa cade pe patru tipuri de pământ, spune Isus. Trei din patru o resping. Presupun că aceasta înseamnă că există patru tipuri de oameni care merg la biserică. Trei din patru nu rămân cu nimic din acest mers la biserică. Trei din patru nu vor înţelege ce vreau să spun prin această predică, sau vor fi ofensaţi de ea, sau poate nici nu o vor auzi deoarece mintea lor este în altă parte, sau poate pentru că vor dormi ori visa cu ochii deschişi. Dacă creştinismul a avut probleme la secerarea recoltelor de-a lungul secolelor este pentru că adevărul lui Dumnezeu a fost predicat, dar nu a fost acceptat. Vina nu stă în adevăr, în sămânţă, ci în sol, în inimile ascultătorilor, unde adevărului nu i se permite să prindă rădăcini.

Să trecem pe scurt în revistă cele patru tipuri de pământ, după cum le-a descris Isus.

 

Una a căzut lângă drum

Sămânţa “de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Am auzit despre blocajele arteriale, dar mai mortale sunt blocajele inimii către Dumnezeu. Primele opresc sângele să curgă, şi provoacă moartea fizică; celălalt blocaj ne împiedică să primim Pâinea vieţii, provocând moartea sufletului. Nimic nu poate opri cuvântul lui Dumnezeu, doar o inimă închisă: atunci ea se opreşte de tot; nimic nu mai intră în ea. Nu există nici o deschidere în sol, să primească sămânţa dătătoare de viaţă, doar pământ tare. Despre aceste inimi Isus spunea: “nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi”.

“Dar”, vor obiecta unii, “acesta este un caz extrem. Cu siguranţă nu este cazul meu. În nici un caz inima mea nu este sol tare.” Mai gândiţi-vă odată! De câte ori aţi auzit o predică şi nu v-aţi dat seama că era pentru Dvs? Vă gândeaţi la păcatele altora, sperând că predicatorul va fi auzit de aceia. Dacă credeţi că păcătoşii cu inima tare sunt răi, atunci să ştiţi că “sfinţii” cu inima tare sunt şi mai şi.

 

Cum se întăresc inimile

Cum se fac inimile impenetrabile la cuvântul lui Dumnezeu? În cazul unora, din mândrie. Cred că au răspuns la toate întrebările. Nu vor să fie deranjaţi de idei noi sau de o creştere nouă. Ei se cred maturi şi înţelepţi. Poate de aceea Isus ne-a îndemnat să fim asemenea copiilor, care sunt mereu deschişi la idei noi. Ca pământul bătătorit de mulţi paşi, unele inimi sunt autostrăzi – beton şi iarăşi beton. Atât de multe trec peste ele, un trafic uriaş, o greutate constantă, ce îi dă mici şanse cuvântului lui Dumnezeu să răzbată. Şi familiaritatea întăreşte inima. Auzind unele adevăruri ale credinţei creştine de mici, am ajuns să le luăm de-a gata: acum nu ne mai impresionează deloc. În fine, o inimă poate să devină pământ solid atunci când lipseşte cultivarea. Aşa cum pământul fără apă devine tare, la fel şi sufletul fără rugăciune, fără biserică, fără sacramente, se întăreşte. Îşi pierde capacitatea de a răspunde lui Dumnezeu; devine impenetrabil. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate trece prin el.

Dacă o dată – măcar o dată – ar putea să răzbată solul tare, ce transformare s-ar întâmpla! Dacă am lăsa măcar odată deşertul din noi să primească sămânţa dătătoare de viaţă, ce credinţă ar produce… ce iubire… ce speranţă… ce pace… ce putere! Dar rămânem tari. Ca păsările care plonjează din înălţimi şi fură seminţele, aşa şi forţele demonice vin şi iau de la noi cuvântul lui Dumnezeu, ca nu cumva să credem şi să fim mântuiţi. Aşa după cum diavolul vine la noi când ne rugăm să ne fure rugăciunile, distrăgându-ne atenţia cu alte gânduri, tot aşa el ne fură cuvântul lui Dumnezeu din inimi întărind suprafaţa inimii pentru a o face impenetrabilă.

 

Alta a căzut pe piatră

“Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.” Explicând aceasta, Isus spune: “Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.” Aceştia sunt oamenii care admiră cuvântul lui Dumnezeu. “Ce predică superbă!” şi cu asta gata. Au primit-o “cu bucurie”, dar nimic mai mult. “Aceştia nu au rădăcină.” Există multe moduri subtile de a respinge cuvântul lui Dumnezeu. Oricât de ciudat ar părea, unul din moduri este admirarea cuvântului! Să mă explic.

Teologul danez Kierkegaard spunea odată o parabolă despre un cârd de gâşte, ce trăiau într-o curte înconjurată de mare gard de lemn. Într-o zi, o gânsac predicator a aterizat în curtea cu pricina. El s-a urcat pe o ladă şi a început să predice. Le-a certat pe gâşte pentru că erau mulţumite cu viaţa în limitele curţii, când Dumnezeu le-a dat aripi ca să zboare pe cerul infinit. Le-a vorbit despre bunătatea lui Dumnezeu, dovedită de aripile pe care le-a dat gâştelor. Le-a îndemnat să îşi folosească aceste aripi pentru a zbura. Şi gâştelor le-a plăcut. Dădeau din cap în semn de aprobare şi vorbeau între ele despre ce mare predicator au în faţă. Erau uimite de ce spunea gâscanul şi îl aplaudau îndelung. Toate acestea le-au făcut. Dar un lucru nu l-au făcut niciodată: nu şi-au folosit aripile pentru a părăsi curtea. S-au întors la obiceiul lor de a umbla de colo până colo între gardurile de lemn.

Aplicaţi aceasta la noi şi vedeţi cât adevăr conţine! Când auzim o predică bună ne grăbim să o lăudăm. Când citim câte un verset frumos din Biblie ne declarăm impresionaţi până la lacrimi. Dar apoi? Majoritatea dintre noi revenim la vechile metehne. Auzim adevărul – ba chiar îl şi admirăm – dar nu îl acceptăm. Continuăm astfel să trăim în aceleaşi sentimente de ură, cu aceleaşi prejudecăţi, tot cu mândria, invidia şi războaiele noastre personale.

 

Alta a căzut între spini

“Alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.” Isus explică: “Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.” Aceasta este probabil cea mai tristă parte din parabolă. Pământul care ar putea produce ceva măreţ, dă o junglă. Un sol care produce buruieni trebuie să fie un sol bun: altcumva nu ar creşte ceva pe el. Dar, spune Isus, spinii cresc repede, şi înăbuşesc în curând sămânţa bună. Mulţi oameni se pot recunoaşte aici. Au primit cuvântul lui Dumnezeu şi vor cu adevărat să îi slujească lui Dumnezeu. Dar devin implicaţi în atâtea lucruri, încât Dumnezeu este încetul cu încetul înăbuşit. Nu este vorba că lucrurile pe care le fac ar fi rele; dimpotrivă, pot să fie lucruri bune, dar care ne secătuiesc energiile şi ne abat inimile de la Cristos. Cineva spunea pe bună dreptate: “Mulţi oameni pun pe primul loc lucruri secundare.” Un om de afaceri îmi spunea odată: “Rugăciunile mele nici nu ajung la tavan, că mintea îmi şi este invadată de presiunea afacerilor pe care le am.” Într-o zi o biserică a anunţat primirea de noi membri într-o anume duminică. Unul a sunat de la birou şi a spus că ziua cu pricina nu îi convine căci are de lucru. Un altul l-a căutat şi i-a spus: “În acea duminică echipa mea favorită de fotbal joacă în deplasare. Trebuie să merg să îi văd.” Concluzia? “Şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.”

Atâtea activităţi care sunt bune ajung să ne răvăşească zilele, încât devin inamicii păcii noastre. Isus pune o întrebare fiecăruia dintre noi: la ce spini le permitem noi să ne crească în viaţă, spini care apoi înăbuşe loialitatea pe care i-o datorăm lui Dumnezeu?

 

Alta a căzut în pământ bun

“Alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit.” Iar Isus explică: “Cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” Pământul bun îi reprezintă pe cei care au primit cuvântul lui Dumnezeu, făcându-l parte din ei. Îl păstrează în inimă şi aduc roade cu răbdare. Seminţele cresc încet, dar sfârşesc prin a controla dorinţele noastre, emoţiile noastre, gândurile noastre, acţiunile noastre. Puţin câte puţin, vieţile noastre devin rodnice şi asemenea lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaştem că există perioade când suntem unul dintre cele trei tipuri de pământ, sau o stranie combinaţie între ele. Există în noi câte un drum bătătorit, câte un sol pietros, câte o parcelă cu spini. Dar Isus ne spune că pământul poate fi îmbunătăţit. Pământul tare poate fi arat; pietrele şi spinii pot fi aruncaţi. Prin grijă şi cultivare, inimile noastre pot să devină fertile, ca “pământul cel bun” care dă rod însutit.

 

Cine are urechi de auzit să audă

Una din căile de a ne îmbunătăţi pământul sărac al inimilor noastre, spune Isus, este ascultarea cu atenţie. “Cine are urechi de auzit să audă.” “Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu.” Cum am putea să cunoaştem fără să ascultăm? O persoană se întorcea într-o duminică de la o Liturghie unde ascultase cuvintele unui mare şi faimos predicator. Întâlnindu-se cu un prieten i-a spus încântat despre ce auzise, când a primit o replică neaşteptată: “Ce teribilă responsabilitate!” Era adevărat! Oricine ascultă cuvântul lui Dumnezeu predicat îşi asumă automat marea obligaţie nu de a comenta sau critica ce a auzit, ci de a pune în practică cuvântul.

Trebuie să devenim sensibili la vocea lui Dumnezeu, la fel ca mama ce doarme dar tresaltă imediat ce copilul ei plânge; atât de sensibili ca un mare iubitor de muzică ce, într-o mare de instrumente diferite, poate să recunoască o singură notă greşită scoasă de o violină; cu auzul la fel de sensibil ca al unui ţăran care, venit la oraş, este în stare să audă lăcusta în zgomotul maşinilor de pe stradă; cu urechile ciulite ca ale unor rude ce stau în biroul avocatului, ascultând lectura testamentului în care speră să fie amintiţi. Este o lege a vieţii faptul că auzim ceea ce ne-am antrenat să auzim. Zi de zi putem asculta vocea lui Dumnezeu, care devine nu mai slabă, ci mai puternică, cu fiecare an ce trece, apropiindu-ne de întâlnirea cu El.

O veche legendă japoneză povesteşte despre un pios călugăr budist care a murit şi a mers în ceruri. Acolo a ajuns într-un loc unde erau multe rafturi cu nişte lucruri pe ele, etichetate. Apropiindu-se, a văzut că erau urechi umane, iar pe etichete erau numele celor ce le-au avut. Călugărul a aflat că acestea erau urechile celor care pe pământ frecventau templul, ascultau cu plăcere învăţăturile despre zei, dar nu puneau în practică nimic din ce auzeau. Şi astfel, după moarte, ei au mers într-un alt loc, în timp ce urechile lor au ajuns în ceruri – doar ele au fost salvate.

Cât de des am auzit reproşul acesta că noi, cei care mergem la biserică, suntem doar urechi, care mergem, auzim, dar nu facem nimic; că am înlocuit acţiunea cu ascultarea, la care ne şi limităm. Este o acuză deosebit de dureroasă şi adevărată. Este cauza marilor eşecuri ale creştinismului de-a lungul veacurilor. “Cine are urechi de auzit să audă.” Să ne suflecăm mânecile, să luăm săpăliga, să arăm pământul, să ridicăm pietrele şi buruienile, şi să ne pregătim să aducem roade în Cristos!

 

* * *

 

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa;
şi, când a semănat, una a căzut lângă cale
şi s-a călcat, şi păsările cerului au mâncat-o.”
(Luca VIII,5)

Spre a învăţa pe oameni adevărul mântuirii, Isus Cristos, în înţelepciunea Sa dumnezeiască, întrebuinţează cu o artă pedagogică fără seamăn, un procedeu simplu şi lesne de înţeles chiar şi de cei mai simpli şi neînvăţaţi ascultători, cărora El li se adresează în primul rând. Este procedeul asemănării, al pildei, sau, cum se mai numeşte, al parabolei. Acesta e modul Său preferat de a învăţa mulţimile.

Evanghelia de astăzi ne redă una dintre aceste pilde magistrale, pilda Semănătorului, pe care Isus Însuşi ne-o tălmăceşte şi prin care El ilustrează soarta pe care o are cuvântul lui Dumnezeu în sufletele ascultătorilor.

Din pildă reiese că numai a patra parte din sămânţa cuvântului evanghelic aduce în suflete rodul aşteptat de Dumnezeu, şi anume, sămânţa căzută în pământul cel bun, adică în inima bună şi curată care, auzind cuvântul îl ţine, adică îl păstrează şi-l cultivă cu sfinţenie şi cu răbdare. Celelalte seminţe rămân fără rod; şi aceasta nu din vina semănătorului – căci semănătorul este însuşi Cristos -, nici pentru că sămânţa ar fi rea, deoarece El a învestit instrumentul prin care El o difuzează, adică Biserica Sa, cu darul infailibilităţii, acela de a transmite curat şi neştirbit adevărul divin descoperit de El; aceasta spre binele spiritual suprem, al mântuirii tuturor care aud cuvântul Său.

Prin urmare, dacă atât semănătorul cât şi sămânţa sunt bune, pricina nerodirii acesteia trebuie a se căuta numai în sufletul în care ea cade.

Întrucât timpul nu ne permite să analizăm amănunţit toate cele trei categorii de soluri, adică de suflete, cu piedicile care opresc dezvoltarea şi rodirea cuvântului lui Dumnezeu în suflet, ne vom mărgini să medităm numai asupra primei categorii, adică asupra sufletelor pe care Mântuitorul le aseamănă cu o cale bătătorită, sămânţa căzând lângă această cale.

“Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa Sa; şi, când a semănat, una a căzut lângă cale şi s-a călcat, şi păsările cerului au mâncat-o” (Luca VIII, 5). Mântuitorul tâlcuieşte astfel această asemănare: “Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cea de lângă cale sunt cei ce aud, însă după aceea vine diavolul şi ia cuvântul de la inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (Luca VIII, 12).

Dacă şi celui mai îndemânatic semănător i se întâmplă să scape unele boabe de sămânţă şi pe calea ce trece pe lângă ogor, iar seminţele astfel căzute să fie călcate în picioare de trecători sau ciugulite de vrăbii, nu e de mirare că acelaşi lucru se întâmplă deseori şi cu sămânţa cuvântului evanghelic. Ea cade undeva aproape de sufletul, de inima ascultătorului, nu chiar în inimă; nu din vina semănătorului, ci din vina sufletului, a inimii, care este bătătorită, împietrită. Omul “aude”, adică ascultă învăţătura, poate chiar îi place s-o asculte, dar nu îşi dă silinţa s-o îngroape adânc în suflet, ca să prindă rădăcini. Cuvântul lui Dumnezeu îi atinge inima, dar ascultătorul se mulţumeşte cu o delectare de câteva clipe. El nu reflectează, nu pătrunde în miezul cuvântului, nu-l frământă, nu caută să-i urmeze îndemnul. El nu-şi reduce la tăcere simţurile ca să poată auzi desluşit, în tainiţele sufletului, netulburată, vocea lui Dumnezeu care îi grăieşte aci şi acum, prin rostul preotului, iar altădată, prin lectura unui capitol din scriptură, ori a unei cărţi de evlavie, ori chiar printr-o întâmplare sau printr-un prieten. El nu se întreabă: oare acest cuvânt, această întâlnire, această întâmplare prin care Dumnezeu mi se adresează aci şi acum ce-mi spune, ce îmi cere? Căci nu trebuie să uităm că tot ce se întâmplă în viaţa noastră poartă o solie divină pentru starea sufletului nostru. Cum am ascultat şi urmat această solie? Ce am de făcut pe viitor?

Sufletul bătătorit de grijile şi preocupările vremelnice nu îşi bate capul cu astfel de gânduri. El ascultă în grabă şi superficial cuvântul mântuirii, şi astfel sămânţa cea bună, auzită sau citită, rămâne la suprafaţa inimii şi, de-abia ieşit din biserică ori îndată ce cartea a fost închisă, cuvântul intrat pe o ureche a ieşit pe cealaltă, gândul cel bun s-a evaporat, şi numaidecât sufletul a fost din nou inundat şi cotropit de cele lumeşti, uitând cu totul de cele sufleteşti. Şi, astfel, “vine diavolul şi ia cuvântul de la inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască” (v. 12). Cel viclean şi ucigaş dintru început, Satana, caută să vadă unde a căzut sămânţa, şi dacă a căzut alături nu în adâncul inimii, el numaidecât o adună, ca nu cumva să încolţească şi să crească grâul lui Dumnezeu pe pământ, ci buruienile, spinii şi polomida necredinţei şi viciilor. Dar nu numai Satana cu îngerii săi căzuţi vreau să răpească sămânţa cea bună din suflete. Desigur, el poate sugera imagini, gânduri şi preocupări înşelătoare, cu care să abată pe om din calea mântuirii, dar lui i se alătură şi alţi duşmani, cu atât mai primejdioşi cu cât i se prezintă sufletului sub chipul prietenului binevoitor. Aceştia sunt persoanele mondene care seamănă în suflete indiferenţa în faţa credinţei, minciuna că nu există păcat, că nu există mântuire în sens supranatural, că tot ce este în firea omului e îngăduit, că omul ca să devină desăvârşit şi ca să se mântuiască nu are nevoie de harul lui Dumnezeu, deci nici de rugăciune şi de Sfintele Taine, care sunt izvorul harului divin. Aceştia sunt mercenarii diavolului despre care Sfântul Pavel zice: “Sunt plini de tot felul de nelegiuiri, de curvie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de porniri răutăcioase. Sunt şoptitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, fără să-şi ţină cuvântul, fără milă” (Romani I, 29-32). Unii ca aceştia impregnează atmosfera din jurul lor cu o mentalitate bolnavă ce contaminează sufletele, făcându-le să trăiască la suprafaţa lucrurilor şi împiedicându-le să aprofundeze cuvântul lui Dumnezeu şi să-şi facă din el norma trăirii de fiecare zi. În astfel de suflete sămânţa adevărului divin nu a pătruns şi nu a fost îngropată adânc, ca să se poată dezvolta şi să aducă roade.

Or, dacă un om de lume are grijă să-şi îngroape comoara în locuri tăinuite şi neştiute de nimeni, sau s-o ascundă într-un scrin ferecat pentru a fi ferită de hoţi, pentru ce creştinul, care în toate şi prin toate trebuie să caute Împărăţia lui Dumnezeu, adică mântuirea sufletului, pentru ce numai el să nu caute cu toată râvna a-şi îngropa adânc în suflet sămânţa cuvântului lui Dumnezeu şi acolo s-o îngrijească prin reflecţii, rugăciuni şi hotărâri roditoare de fapte bune?

Cu învăţătura Evangheliei nu putem umbla ca şi cu un lucru fără preţ, care poate fi neglijat şi pus oricum şi oriunde. E dureros să se audă, chiar şi de pe buzele unor aşa-zişi creştini buni, glume supărătoare la adresa învăţăturilor Sfintei Biserici despre suflet, despre spovedanie, despre preoţie, despre viaţa veşnică şi despre alte adevăruri de credinţă. La aceşti creştini cuvântul Evangheliei, deşi a fost auzit, n-a căzut în suflet ci alături, iar diavolul s-a îngrijit să-l răpească. Prin sateliţii lui, care sunt prietenii răi, ambianţa mondenă cu maximele ei hedoniste şi cu conformismul ei înrobitor în modă, gândire şi moravuri, diavolul a furat din sufletele lor gândurile cele sfinte abia încolţite, prilejuite de cuvântul lui Dumnezeu auzit în fugă.

În faţa pericolului tot mai ameninţător pe care îl prezintă reducerea fericirii la plăcerile oferite de o bunăstare temporară, singurul remediu este trăirea conştientă în lumina destinului nostru ultim, folosindu-ne de valorile create ale culturii şi civilizaţiei doar ca de tot atâtea trepte pentru atingerea acestui destin. În acest scop este nevoie de o permanentă pază a inimii, prin reculegere interioară şi exterioară. Adică să nu îngăduim ca inima noastră să fie invadată de imagini şi senzaţii care i-ar putea păta puritatea; să nu îngăduim ca ea să devină un bâlci bătătorit de tot ce se întâmplă şi se vântură prin lume, ci s-o tratăm ca un templu sacru, închis la tot ce este profanator, şi deschis numai la ceea ce ne poate spori contactul cu Dumnezeu şi viaţa Lui în noi. Să ne rezervăm în fiecare zi câteva minute în care, închişi în acest sanctuar al inimii, să conversăm cu Dumnezeu, care ne va arăta ce avem de făcut pentru ca sămânţa cuvântului Său să se dezvolte nestânjenită în viaţa noastră, şi să-şi reverse în acest scop binecuvântarea Sa peste truda noastră. Căci după cum pentru un seceriş bogat nu este deajuns sămânţa bună şi nici numai străduinţa plugarului, care-l îngraşă şi ară, ci mai este nevoie şi de ploaia, lumina şi căldura rânduite de Dumnezeu, tot astfel, pentru rodirea cuvântului Său în suflet, pe lângă paza inimii, pe lângă lupta cu ispitele dinăuntru şi dinafară, mai este nevoie şi de ploaia, lumina şi căldura ajutorului divin.

Să lucrăm deci, iubiţii mei, ca şi cum totul ar atârna de efortul nostru, dar şi să ne rugăm, convinşi că rodirea trudei noastre atârnă de harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, căci Isus ne-a avertizat că fără El “nu putem face nimic”. Astfel, printr-o strădanie statornică, susţinută cu rugăciune şi cu nutrirea cu Sfintele Taine, sufletul nostru va deveni un pământ din ce în ce mai bun, în care sămânţa Evangheliei îşi va da roadele aşteptate de Isus, Semănătorul divin. Amin.

 

* * *

 

Despre semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa

Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa Sa (Luca 8, 5)

Iubiţi credincioşi,

Semănătorul din pilda Evangheliei de astăzi este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieşit din sînurile Tatălui, după cum Însuşi a zis: Eu de la Dumnezeu am ieşit (Ioan 17, 8), şi a venit pe pămînt să semene sămînţa cuvîntului Său. Iar ţarina în care a semănat sămînţa Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: Iar ţarina este lumea (Matei 13, 38).

Din această pildă vedem că numai a patra parte din ţarină, adică din lume, a fost pămînt bun, care, primind sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, a crescut şi a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părţi din ţarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriş şi pămînt cu spini (Matei 13, 22), în care căzînd sămînţa cea bună a cuvîntului, nu a rodit, ci s-a pierdut.

Deşi Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mîntui, primind sămînţa cuvîntului vieţii şi aducînd roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin aşezarea rea a sufletului său, împiedică creşterea şi rodirea seminţei cuvîntului dumnezeiesc. Trebuie să ştim că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forţează uşa inimilor omeneşti, numai bate la uşa inimilor, precum scrie: Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu este preadrept şi preasfînt şi nu voieşte a mîntui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12); la fel Sfîntul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mîna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Şi dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veşnică, nici muncă veşnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voinţa omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfîntul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicînd: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite şi scăparea din ea (I Corinteni 10, 13).

Aşadar, fraţii mei, toată vina nerodirii cuvîntului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinţei sale, se face cale călcată de oameni, pietriş sau pămînt cu spini. Omul, de bunăvoia sa, îşi alege viaţa sau moartea, iadul sau raiul. Cuvîntul lui Dumnezeu se închipuie cu sămînţa; pentru că precum sămînţa este aruncată în pămînt ca să rodească, tot aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Şi precum din sămînţă, crescînd, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grîul, orzul, porumbul şi alte plante şi arbori, tot aşa şi sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu, semănîndu-se în pămînt bun, rodeşte hrana cea sufletească şi nepieritoare. Şi precum sămînţa nu rodeşte în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel şi cuvîntul lui Dumnezeu nu rodeşte în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pămînt bun, adică acel ce primeşte cu credinţă cuvîntul vieţii şi îl lucrează, cum zice şi marele Apostol Pavel: credinţa este lucrătoare prin dragoste (Galateni 5, 6).

Numai această ţarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

Iubiţi credincioşi,

V-am arătat că adevăratul semănător al cuvîntului lui Dumnezeu este Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Dar trebuie să ştim că Dumnezeu, de la începutul zidirii a trimis mulţi semănători ai cuvîntului Său în lume. Aşa au fost Patriarhii, Apostolii, Evangheliştii, Ierarhii, Mărturisitorii, Mucenicii şi o mare mulţime de propovăduitori şi dascăli, care au vestit şi au semănat cuvîntul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.

Dar oare toţi propovăduitorii cuvîntului lui Dumnezeu au avut aceeaşi putere de convingere în sufletele oamenilor? La aceasta răspundem că toţi au avut darul şi puterea de a trezi minţile şi inimile oamenilor la credinţa cea dreaptă în Dumnezeu, însă unii vesteau mai ales prin cuvînt; alţii întăreau predica lor cu multe şi mari minuni. Aşa de exemplu, au crezut ca la trei mii de suflete cînd a predicat Apostolul Petru, pentru că s-au minunat, auzind pe Apostol predicînd în diferite limbi. Au crezut ca la cinci mii de oameni, cînd acelaşi Apostol Petru a predicat pentru a doua oară, pentru că au văzut pe un olog din pîntecele mamei sale vindecat, umblînd pe picioarele sale.

Au crezut în Samaria bărbaţi şi femei, cînd a propovăduit Apostolul Filip, pentru că mulţi din cei ce aveau duhuri necurate şi slăbănogii se vindecau. A crezut proconsulul Sergius Paulus din Insula Cipru, cînd propovăduia Apostolul Pavel, pentru că a văzut cum l-a orbit îndată pe Elima vrăjitorul. Cu adevărat semnele şi minunile ajutau şi întăreau propovăduirea Apostolilor, cum aceasta mărturiseşte şi Marcu Evanghelistul, zicînd: Iar ei ieşind, au propovăduit pretutindenea şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvîntul prin semnele care urmau (Marcu 16, 20).

Vedem, însă, că mulţi au crezut şi fără să vadă minuni. Oare ce minune a văzut famenul arap, dregător al puternicei Candachii, împărăteasa Etiopienilor, cînd Apostolul Filip i-a tălmăcit graiul proorocului Isaia, binevestindu-i pe Iisus Hristos? Nici o minune nu a văzut, însă auzind tîlcuirea Apostolului Filip, a crezut îndată şi s-a botezat. Ce minune au văzut cei din Antiohia Pisidiei, cînd Apostolii Pavel şi Varnava s-au arătat şi i-au învăţat credinţa în Hristos? Nici una. Însă neamurile de acolo, auzind propovăduirea, se bucurau şi primeau cuvîntul Domnului şi au crezut cîţi erau rînduiţi pentru viaţa veşnică. Nici o minune nu au văzut cei din Iconia, cînd iarăşi aceiaşi Apostoli Pavel şi Varnava, intrînd în sinagoga lor, au grăit cuvîntul lui Dumnezeu şi mare mulţime de iudei şi elini au crezut. Nici o minune nu au văzut atenienii, dar au crezut la propovăduirea lui Pavel, Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei. Ce minune făcea Sfîntul Ioan Botezătorul, cînd propovăduia şi zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2)? Nici una, dar mergea către tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului şi se botezau în Iordan de la dînsul, mărturisindu-şi păcatele (Matei 3, 5-6).

Să ne punem întrebarea: prin ce mijloace şi cu ce putere atrăgea acest dumnezeiesc prooroc, atîta mulţime de oameni la pocăinţă? Căci nici minuni nu făcea, cum am mai zis, nici mare retorică şi filosofie nu întrebuinţa la convertirea celor ce veneau către el. Ci cu cuvinte scurte le zicea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Atunci care era puterea şi magnetul duhovnicesc ce atrăgea la el în pustie tot Ierusalimul şi toată latura cea dimprejurul Iordanului? Era viaţa îngerească şi cu totul sfîntă a Sfîntului Prooroc Ioan Botezătorul. Cu vieţuirea cea mai presus de om el a pus în uimire şi mirare mulţimea poporului.

Toţi auzind de minunata lui viaţă, spuneau unii către alţii: “Veniţi să vedeţi un mare prooroc care s-a arătat în pustiu! Veniţi să vedeţi un om mai presus de om, cum nu s-a mai arătat pînă acum între oameni. Veniţi să vedeţi un om sfînt, îmbrăcat cu peri de cămilă şi încins cu brîu de curea, care se hrăneşte numai cu muguri de copaci şi cu mierea amară pe care o fac albinele sălbatice prin peşterile pustiului” (Marcu 1, 6). “Veniţi să vedeţi şi să auziţi de la acest preaminunat prooroc, cum cheamă pe toţi la pocăinţă şi spune, că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!” (Matei 3, 2).

Aşa, auzind unii de la alţii, se grăbeau şi alergau către Iordan să vadă un asemenea om sfînt şi mare prooroc. Veneau cei îmbrăcaţi în haine de mătase şi de mare preţ să vadă pe cel îmbrăcat în peri de cămilă. Veneau cei ce aveau palate şi dormeau pe paturi moi şi scumpe să petreacă în aer liber sub cerul senin al nopţii şi sub arşiţa soarelui de ziuă şi să doarmă pe rogojini şi chiar pe nisipurile şi prundurile Iordanului şi primeau de bună voie cele neobişnuite lor, cu mare dragoste şi evlavie, numai să vadă viaţa cea prea aspră şi minunată a dumnezeiescului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului. Căci minunea vederii lui depărta de la dînşii osteneala călătoriei obositoare. Bine a zis unul din Sfinţii Părinţi, că: “Virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decît bogăţia şi viaţa cea liniştită, mai slăvită decît mulţimea aurului!” (Filocalia, vol.I, p. 172).

Cu adevărat, fraţii mei, de la semănătorii cuvîntului lui Dumnezeu, adică de la preoţi, pe lîngă meşteşugul bunei vorbiri şi cunoştinţa Sfintei Scripturi, se cere şi filosofia cea practică, adică trăirea lor potrivit cu învăţătura Evangheliei. Şi chiar de nu putem pune în practică cele ce învaţă. Căci acest lucru este cu anevoie celor neputincioşi, măcar cîtuşi de cît să ne rugăm la bunul Dumnezeu, să ne dea şi nouă o fărămitură din lucrarea celor ce se silesc spre mîntuire.

Unii din dumnezeieştii părinţi, voind a ne învăţa că se cade şi prin trăire să predicăm altora, au zis: “Taci tu, să vorbească faptele tale” (Nil Ascetul, Cap. 28). Altul a zis: “Mustră şi învaţă pe alţii, prin puterea faptelor şi nu prin multă vorbire” (Filocalia, vol. X, 1981).

Sfîntul părinte Isaac Sirul, arătîndu-ne că a predica prin trăire este lucru mult mai înalt decît a vorbi fără de lucrare, zice: “Altul este cuvîntul din lucrare şi altul este cuvîntul cel frumos şi fără iscusinţa lucrului”.

Se cuvine ca păstorii Bisericii, preoţii şi episcopii, în trei feluri să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu: cu gura să predice, cu mîna să scrie cele spre învăţătură şi zidire sufletească, iar al treilea, păstorii trebuie să predice pe Hristos cu viaţa lor proprie prin lucrarea faptelor bune.

Acestea sînt pe scurt datoriile păstorilor Bisericii lui Hristos. Să amintesc acum şi datoriile celor ce ascultă şi primesc cuvîntul lui Dumnezeu, prin gura arhiereilor şi a preoţilor care au binecuvîntarea Bisericii de a predica cuvîntul lui Dumnezeu în lume.

Prima datorie a credincioşilor noştri este să nu judece pe preoţii Bisericii, care sînt sfinţiţi şi numiţi canonici de Episcopul locului, să fie slujitori şi predicatori ai cuvîntului lui Dumnezeu, cît timp aceştia predică dreapta credinţă şi adevărul Sfintelor Scripturi, chiar dacă unii au ca oameni unele neputinţe şi slăbiciuni. Cine nu cunoaşte din Sfînta Evanghelie, cît de vicleni, de mincinoşi, zavistnici, mîndri şi făţarnici erau cărturarii, arhiereii şi fariseii de pe vremea Mîntuitorului, pentru care Însuşi Dumnezeu-Cuvîntul, de atîtea ori cu vaiul i-a ameninţat (Matei 23, 13-29)? Dar poporului nu i-a dat voie să-i judece ci le zicea: Toate cîte vor zice vouă făceţi-le şi păziţi-le (Matei 23, 3).

Însă trebuie să ştim că nici sfinţenia preotului nu este pricina rodirii cuvîntului lui Dumnezeu, nici răutatea sau păcatele lui nu sînt împiedicarea rodirii cuvîntului său. De exemplu dacă un plugar are în sacul său sămînţă bună, fie de grîu, de porumb, de orz, sau de alte plante şi dacă el ar fi un beţiv sau alte păcate ar avea, ce piedică are sămînţa lui de a rodi, cînd ea ar fi semănată în pămînt bun?

La fel şi cuvîntul Domnului nu are nici o piedică de a rodi, de va fi semănat în pămînt bun, deşi preotul ar avea unele păcate sau neputinţe omeneşti. Cine are o aşezare sufletească bună şi primeşte cu credinţă cuvîntul lui Dumnezeu, acela aduce roade însutite, măcar de ar primi cuvîntul Domnului chiar de la un păstor păcătos. De aceea a zis unul din sfinţii părinţi: “Cuvîntul folositor auzind, nu judeca pe cel ce îl vorbeşte, ca să nu pierzi pe lîngă folosul cuvîntului şi roada cea din credinţă”.

Iubiţi credincioşi,

Deci, dacă învăţătorul seamănă sămînţa cea bună a cuvîntului lui Dumnezeu şi învaţă dogmele dreptei credinţe şi legile cele dumnezeieşti rînduite de Biserica Ortodoxă, cu mare credinţă şi evlavie să-l ascultaţi că mare folos veţi avea. Nu este nevoie ca să se caute numaidecît la viaţa lui. Iar dacă vom înţelege că cel ce predică este sectant şi seamănă neghinele cele vătămătoare de suflet ale ereziilor şi sectarilor, rătăciţi de la dreapta credinţă, atunci să ne astupăm urechile şi să fugim din faţa acestor predicatori, ca din faţa unor lupi îmbrăcaţi în piei de oi şi ca nişte şerpi veninoşi, care prin predica lor seamănă neghina în ţarina lui Hristos şi otravă pentru sufletele cele neîntemeiate în adevărul dreptei credinţe.

După cum vedem cu toţii, astăzi în ţarina lui Dumnezeu, care este lumea aceasta, au ieşit fel de fel de semănători şi predicatori, dar nu toţi seamănă sămînţa cea curată şi adevărată a cuvîntului lui Dumnezeu. Ci unii dintre ei seamănă neghinile vrăjmaşului (Matei 13, 39), alţii seamănă erezii, amestecînd cuvîntul Domnului cu seminţele blestemate ale înşelăciunilor şi ale rătăcirilor sectare. De aceea, fraţii mei, vă rog să fiţi cu mare grijă şi să nu primiţi sfaturi şi învăţături de la oricine vorbeşte, ci numai de la slujitorii Bisericii lui Hristos.

Aduceţi-vă aminte de învăţătura Sfîntului Apostol Ioan Evanghelistul, mare cuvîntător de Dumnezeu care ne sfătuieşte, zicînd: Nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1). Iar dacă se întîmplă să auziţi asemenea predicatori şi prooroci mincinoşi, adică sectanţi, nu-i ascultaţi, ci părăsiţi-i şi alergaţi la preoţii dumneavoastră şi la toţi cei ce au iscusinţă în Sfintele Scripturi şi care sînt fii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi de către aceştia vă lămuriţi şi vă luminaţi şi vă călăuziţi spre Hristos. Cereţi sfatul preoţilor care au învăţat şi cunosc Sfînta Scriptură, ca să nu cădeţi pradă lupilor celor îmbrăcaţi în piei de oi şi mincinoşi prooroci, care, după cuvîntul Domnului, pe mulţi vor înşela (Matei 24, 11).

Luaţi aminte şi la cuvintele Sfintei Scripturi, care ne învaţă zicînd: Sfatul bun te va păzi şi cuvîntul drept te va apăra (Pilde 2, 11). Şi iarăşi, de cele scrise: Cei ce n-au cîrmuitori cad ca frunzele, iar mîntuirea stă întru mult sfat (Pilde 11, 14).

Să cerem sfatul preoţilor şi călugărilor, ori de cîte ori avem vreo nedumerire şi nu înţelegem cele ce citim sau auzim. Este un semn de mare mîndrie a nu cere sfat cînd sîntem în nedumerire şi nu putem înţelege Sfînta Scriptură. Aduceţi-vă aminte de cele întîmplate cu famenul, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care se întorcea de la Ierusalim acasă, şi şezînd în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar duhul a zis lui Filip Apostolul: Apropie-te şi te lipeşte de carul acesta. Şi alergînd Filip, l-a auzit citind pe proorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi cele ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el în car şi să-i explice cele ce nu înţelegea (Fapte 8, 27-31). Aşadar, fraţii mei, să ştiţi că în Sfînta Scriptură sînt locuri tainice, acoperite şi cu anevoie de înţeles, şi dacă cineva citeşte sau ascultă din ea şi n-are călăuză spre a-l face să înţeleagă, uşor cade în rătăcire şi se depărtează din sînul Bisericii lui Hristos.

Sfînta Scriptură, fraţii mei, este ca o mare fără fund a înţelepciunii lui Dumnezeu şi oricine voieşte să străbată această mare fără să ştie a înota, se încurcă în ea, şi în loc de folos poate să-şi piardă mîntuirea sufletului său. De aceea faceţi ceea ce a făcut famenul Candachiei, de care am amintit mai sus, şi întrebaţi pe preoţi, ori unde nu înţelegeţi adîncimea Sfintelor Scripturi.

Tocmai acest lucru a fost pricina rătăcirii de la adevăr a atîtor mii de suflete, care au căzut în erezii şi în diferite secte, că au voit să se conducă după capul lor şi să explice liber Sfînta Scriptură. Sfîntul Casian Romanul, zice: “Cine vrea să se mîntuiască, cu întrebarea să călătorească” (Filocalia, vol. IV, p. 135).

Deci, rugaţi-vă cu credinţă Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Păstorul cel mare al Bisericii creştine, să rînduiască preoţi şi ierarhi buni în fruntea Bisericii Sale. Apoi să dea sămînţă bună, adică cuvinte înţelepte, pline de har, tuturor preoţilor care vă păstoresc. Iar dumneavoastră să vă dea Dumnezeu darul înţelepciunii, al blîndeţii şi smereniei, al dreptei credinţe şi al ascultării ca să împliniţi cu fapta ceea ce vă învaţă Hristos prin preoţi, prin Sfinţii Părinţi şi prin Sfînta Scriptură. Amin.

 

* * *

 

Pilda Semănătorului

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Sămânţa dumnezeiască poartă în sine LUMINA ADEVĂRULUI

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit de multe ori în pilde despre Împărăţia cerului, aşa cum vedem şi în Sfânta Evanghelie de astăzi. El a luat asemănări de pe pământ, le-a tâlcuit, ca ucenicii Lui să descopere din aceste pilde minunate învăţături pentru sufletele noastre. Pilda semănătorului care s-a citit astăzi este prima pildă pe care o spune Mântuitorul înaintea ucenicilor Săi şi pe care a şi explicat-o pe scurt.

În această parabolă ni se descoperă marea taină a Cuvântului lui Dumnezeu. Sămânţa aceasta dumnezeiască poartă în sine lumina adevărului şi acest adevăr este singurul care ne poate ajuta la mântuire. Contează însă felul cum va primi omul în cugetul, mintea şi inima lui această sămânţă cerească – Cuvântul lui Dumnezeu.

Sămânţa este începutul fiecărei fapte, aşa precum cuvântul lui Dumnezeu este începutul vieţuirii creştine pentru fiecare om. Fără sămânţă pământul rămâne sterp şi pustiu, aşa cum fără Cuvântul lui Dumnezeu, inima omului e stearpă şi pustie. Sămânţa se încredinţează oricărei categorii de pământ, aşa precum Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor inimilor ascultătorilor, la toate neamurile pământului, la toate clasele sociale şi la toate generaţiile. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură, sau Biblia, care este Cartea Vieţii, constituţia Împărăţiei lui Dumnezeu în care se cuprinde adevărul.

Cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul cel bun, cuvântul credinţei, al mântuirii şi al vieţii veşnice; mare este puterea acestui cuvânt. Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-a creat lumea şi tot prin cuvânt se va judeca. Cuvântul lui Dumnezeu are duh şi viaţă, e viu şi lucrător, are puterea de a îndrepta, de a renaşte. Cuvântul lui Dumnezeu întăreşte în răbdare şi mângâie în nădejde, luminează, învaţă şi asigură viaţa veşnică. Cuvântul lui Dumnezeu nu se învecheşte, are tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că vine de sus, de la Cel veşnic prin insuflare.

Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu. Despre insuflarea dumnezeiască a cărţilor biblice, avem multe temeiuri atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.

În Vechiul Testament avem expresiile: “Aşa zice Domnul!”, “Aşa grăieşte Domnul!”, “Fost-a Cuvântul Domnului către mine!”.

În Noul Testament Domnul Hristos zice: “Cercetaţi scripturile că acelea mărturisesc despre Mine!” În altă parte zice: “Vă rătăciţi neştiind scripturile!” Sfânta Scriptură este opera Duhului Sfânt şi Duhul Sfânt nu se poate contrazice. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îşi începe aşa scrierea sa: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.

Despre roadele învăţăturilor biblice ne vorbeşte Mântuitorul în parabola semănătorului de astăzi. Ele depind totdeauna de calitatea pământului inimii în care cad şi de căldura şi convingerea cu care se predică. Despre însemnătatea şi valoarea Sfintei Scripturi, ne vorbeşte Mântuitorul în parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Omul pătimaş, nepăsător de cele sfinte, nelegiuitul şi necredinciosul, pofteşte mai întâi să învieze cineva din morţi ca să creadă el în Cuvântul lui Dumnezeu şi să se pocăiască. Dar cine nu crede ce scrie în Sfânta Scriptură, nu va crede nici în cadavrele înviate ale morţilor.

Dacă gândim mai adânc după adevăr, iată că toţi oamenii vin din cealaltă lume, de dincolo de moarte şi de materie, căci fiecare naştere este o minune tot aşa de mare şi neînţeleasă ca şi minunea unei învieri din morţi. Atunci cum vom crede pe un om înviat din morţi, când nu credem pe cei vii? Sfânta Scriptură este mai mult decât înviere unui mort; este Cartea Vieţii eterne, cartea înţelepciunii lui Dumnezeu, averea cea mai scumpă a Bisericii.

Cineva a asemănat Sfânta Scriptură cu o farmacie din care se pot lua tot felul de leacuri pentru orice boală, dar şi otrăvuri, aşa cum au luat sectanţii atâtea învăţături greşite şi şi-au otrăvit sufletul în loc să-l tămăduiască. Altcineva, a asemănat-o cu o pădure în care poţi să intri dar nu mai ştii cum să ieşi. Dar Sfânta Scriptură este mai mult decât o farmacie, sau o pădure. Ea este natura întreagă este cartea deschisă a naturii cu grădini mănoase, cu văi şi coline, cu dealuri şi stânci, munţi şi flori, cu plante de tot felul, pomi roditori şi toată frumuseţea ideilor înalte şi a virtuţilor morale.

Prezenţa Evangheliei în mijlocul Bisericii, închipuie pe însuşi Domnul Hristos, care este cu noi până la sfârşitul veacurilor aşa cum a spus. Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie şi din toată Sfânta Scriptură este sămânţa pe care a aruncat-o în ogorul inimii noastre însuşi Domnul Iisus Hristos. Fericiţi sunt toţi acei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el.

O legendă veche ne spune că pe când zăcea Adam pe patul de moarte a trimis pe fiul său Sit la poarta raiului, ca să-i aducă rod din pomul vieţii. Heruvimul, care era la poarta raiului, i-a spus că nu are voie să dea la nimeni roade din pomul vieţii, dar fiind mişcat de rugămintea nevinovată a copilului, i-a dat câteva frunze. Sit le-a dus tatălui său, iar acesta simţind mirosul de rai, i s-a luminat faţa ca de o rază de nădejde şi apoi a murit cu aceste mângâieri.

Aşa sunt şi frazele Bibliei ca frunzele din pomul vieţii care au miros din patria vieţii celei adevărate şi veşnice. Iată deci cu ce trebuie să ne hrănim ca să învieze sufletul nostru şi să avem viaţă în noi. Însuşi Domnul Hristos ne lămureşte pe scurt Sfânta Evanghelie de astăzi şi ne lasă să cugetăm mai adânc la înţelesul ei şi să dezvoltăm învăţătura pe care o scoatem dintr-însa. De aceea a zis ucenicilor: “Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde”.

Explicarea acestei parabole este următoarea: plugarul este cel care propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu şi care seamănă din destul în Biserica Lui. O parte din această învăţătură cade în sufletul unor oameni care nici măcar nu o bagă în seamă, ba chiar o dispreţuiesc şi de aceea dispare cu totul din sufletul lor foarte repede. O altă învăţătură cade în inima de piatră a unor oameni şi neprinzând rădăcini nu poate face roade.

Altă învăţătură cade în inima unor oameni a căror viaţă este plină de grijile lumeşti, iar sămânţa Evangheliei rămâne fără rod.

Partea cea mai mică din această învăţătură ajunge totuşi pe pământ bun, în sufletele evlavioase, care o primesc cu bucurie şi o păstrează cu multă grijă făcând roade întru răbdare şi mântuire.

Să vedem care sunt oamenii în care Cuvântul lui Dumnezeu a căzut ca pe cale, iar păsările cerului au mâncat-o? Aceştia sunt cei care şi-au bătătorit mintea şi inima cu fel de fel de învăţături lumeşti. Aceşti oameni au învăţat cum trebuie să trăiască bine numai în lumea aceasta, să-şi mulţumească numai trupul în timp ce sufletul se află într-o temniţă întunecoasă. Capul lor e plin de învăţături de prin romane, reviste şi fel de fel de cărţi otrăvitoare încât nu se mai află loc şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu în mintea lor. O mulţime de învăţături greşite le-au îndreptat paşii unora spre pierzarea sufletului şi a trupului lor.

Dar acest drum pe care a căzut sămânţa mai înfăţişează şi pe oamenii cei stricaţi care socotesc viaţa aceasta ca o jucărie. Ei dispreţuiesc învăţăturile serioase şi se dedau la tot felul de plăceri păcătoase. În zadar le-ar vorbi cineva de Dumnezeu şi de soarta lor după moarte, căci ei calcă în picioare această învăţătură sfântă. În urma lor se târăşte şarpele, duhul întunericului, care le răpeşte sămânţa cea bună.

Câţi creştini nu vin la biserică şi aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar imediat după ce ies din biserică ispita le răpeşte sămânţa şi nu mai ştiu nimic. Cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne în mintea şi inima lor, fiindcă au mintea împrăştiată şi n-au reuşit să ascundă sămânţa dumnezeiască, ca aceasta să ajungă din minte în inimă. Au mâncat-o, după cum spune Mântuitorul, păsările fiindcă au găsit-o pe drum. Aceşti creştini reuşesc să meargă până acasă cu învăţătura luată din biserică numai în minte, dar se întâlnesc cu alţi oameni care-i contrazic sau îi dispreţuiesc, fiindcă aceia nu sunt vrednici de Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru nevrednicia lor nu trebuie să li se vorbească. Dacă li s-a vorbit, iată că s-a împlinit cuvântul Domnului care zice că trecătorii au călcat sămânţa în picioare.

Sămânţa rămasă în drum este acea învăţătură care rămâne numai în minte. Dacă învăţătura ajunge în inimă, atunci cu adevărat sămânţa Domnului ajunge în loc bun de unde păsările nu o mai pot răpi, iar oamenii nu o mai pot călca în picioare. Plugarul înţelept are datoria ca să ascundă sămânţa în pământ, cât trebuie. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ajungă la inimă oricât de lung e drumul de la minte la inimă.

Altă parte de sămânţă a căzut în loc pietros şi dacă a răsărit s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Aici se închipuie oamenii aceia care auzind Cuvântul lui Dumnezeu îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcini, fiindcă sămânţa nu a fost udată mereu aşa cum ştim că trebuie udată orice sămânţă sau plantă dacă vrem să crească. În cazul nostru udarea înseamnă lacrimile vărsate la cântare şi rugăciune, la predică, fapte bune şi în diferite împrejurări duhovniceşti, amintindu-ne mereu de ziua plecării şi de ceasul judecăţii noastre.

Ştim că focul trebuie întreţinut cu lemne ca să nu se stingă. De aceea trebuie să punem şi noi mereu lemne pe foc, ca să avem lumină şi căldură şi să putem creşte sămânţa dumnezeiască în ogorul inimii noastre. Cei care nu se hrănesc cu ce trebuie nu prind rădăcini, iar la vreme de ispită se leapădă.

Cuvântul lui Dumnezeu poate răsări de multe ori în inimile oamenilor, dar din cauza împietririi, a lenevirii şi a trândăvirii lor acest cuvânt nu prinde rădăcini şi nu se întăreşte. De aceea în vreme de pace şi linişte par a fi credincioşi, dar când vin ispitele, prigoanele şi primejdiile se leapădă lesne de credinţă pentru că nu au rădăcini. Pe ei nu-i mişcă nimic. Vin necazuri şi supărări care mai de care mai grele, dar inima lor împietrită nu simte nimic, orice s-ar întâmpla şi deci Cuvântul lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.

O altă parte de sămânţă a căzut între spini. Această categorie de oameni o formează acei care aud Cuvântul lui Dumnezeu, dar umblă sub povara grijilor şi a plăcerilor vieţii şi de aceea se înăbuşesc şi nu aduc roade. Sămânţa căzută între spini a răsărit, a crescut, dar n-a rodit. Aceasta înseamnă că un om poate să ajungă să cunoască destul de bine credinţa în Dumnezeu şi cu toate acestea sufletul lui să fie încă departe de mântuire.

Sunt destui oameni care ascultă cazaniile şi predicile în biserică, dar nu pun nici un preţ şi trăiesc tot departe de adevărul mântuirii. De unde vine răul acesta? Desigur nu de la sămânţă, ci de la pământ, adică de la inimă. Pământul inimii lor a fost şi este încă plin de spini. În această inimă păcatul este stăpân, ori ca să ajungi în cer ţi se cere o cunoştinţă, o credinţă şi o viaţă plină de fapte bune. Ca să ajungi în iad, n-ai decât să te laşi în voia patimilor şi a pornirilor inimii tale. Spinii au crescut o dată cu grâul, ba chiar au luat-o înaintea lui şi au ajuns să-l acopere, luându-i lumina, aerul şi hrana, făcându-l să nu aducă rod. Ei au fost ascunşi şi au avut rădăcini în pământ.

Aşa se întâmplă cu multe inimi. Cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în ele, pentru că păcatul se află mai în adâncul inimii, o ia înainte şi creşte şi înăbuşă astfel credinţa cu totul.

Să vedem acum ce nume poartă aceste păcate care se află în adâncul inimii cu rădăcini adânci. Ni le spune astăzi însuşi Domnul Hristos: grijile lumii acesteia, înşelăciunea bogăţiilor, plăcerile vieţii acesteia şi multe alte pofte. O, câte griji nu-şi fac oamenii! Unii se vaită de unele, alţii de altele şi îngrijindu-se mereu de cele pământeşti ale trupului uită cu desăvârşire de cele ale sufletului. Iată de ce mulţi nu mai vin la biserică, nu se mai spovedesc, nu-şi mai fac timp nici de rugăciune, nu mai au frică de Dumnezeu, ci spaima lor este că vor muri de foame.

Alţi spini sunt înşelăciunea bogăţiei. Bogăţia este înşelătoare, spune Domnul, pentru că nu dă ceea ce aşteaptă lumea de la ea. Se spune că cine are bani are de toate, dar nu este aşa. E drept că dacă ai bani poţi să faci rost de multe lucruri, dar nu de toate. Cu bani poţi să cumperi de ale mâncării, dar nu poţi cumpăra şi pofta de mâncare. Poţi să cumperi pat, saltele şi perne moi, dar nu poţi cumpăra şi odihna somnului. Poţi să ajungi ştiutor de carte, să fii înconjurat de multe lucruri, dar să nu te poţi bucura de ele. Poţi să faci viaţa mai uşoară, dar să nu ai pace. Poţi să faci multe cunoştinţe, dar nu şi adevăraţi prieteni. Cu bani cumperi coaja lucrurilor, dar nu şi miezul lor.

Bogăţia poartă cu ea multe primejdii, mai ales primejdia că ucide credinţa. Când un credincios începe să se îmbogăţească, trebuie să se roage mult, fiindcă se găseşte în mare primejdie. Un mare înţelept creştin avea o rugăciune a lui care zicea aşa: să nu-mi dai Doamne nici bogăţie, nici sărăcie, ci dă-mi pâinea care-mi trebuie, ca nu cumva în belşug să mă lepăd de Tine, iar în sărăcie să fur şi să iau în deşert numele Dumnezeului meu.

Bogăţia te ajută să duci un trai mai lesnicios, dar tot ea dă putinţa împlinirii unor pofte păcătoase şi te îmbogăţeşti şi în păcate. Băieţii şi fetele de la ţară când vin la oraş sunt mai sfioşi, aşezaţi şi cuminţi. Cum ajung şi fac rost de bani încep să cadă în stricăciuni. Bogăţia n-ar fi rea şi periculoasă, dacă ar şti omul cum s-o întrebuinţeze. Dar tocmai aici e neştiinţa, aici e necredinţa, căci mulţi care s-au îmbogăţit, cumpărându-şi maşini şi case noi, au pierdut credinţa, s-au zăpăcit, şi-au pierdut mintea căzând în desfrânări şi în toate păcatele.

O vorbă bătrânească spune că bogăţia este bună ca slugă, nu ca stăpân, adică nu ea să-i poruncească omului, să-l stăpânească, ci omul s-o stăpânească punând-o în slujba lui Dumnezeu. Făcând astfel îşi face comoară în cer. Dar cea mai mare parte a oamenilor care se îmbogăţesc ajung ei robi ai averii şi chiar ca nişte hamali ai pământului, alergând ziua şi noaptea ca să se îmbogăţească fără să se sature. Bogăţia este primejdioasă pentru că e cu neputinţă să nu se fi amestecat în ea furtul şi înşelăciunea. Nu ştiu dacă unu la sută din bogaţi ar putea spune că nu a făcut nici o nedreptate.

Pe lângă acestea trebuie să ştim că bogăţia te lasă o poţi pierde, îţi poate fi luată, furată, ori sigur o laşi când mori, căci nimeni nu poate lua cu el ceva şi aşteaptă să se îndure să-i dea alţii ceva de pomană.

Alţi spini sunt plăcerile vieţii de aici. De multă vreme lumea a cam început să se ţină de nişte obiceiuri rele, căci fiecare vârstă îşi are poftele şi plăcerile ei, care înăbuşă Cuvântul lui Dumnezeu şi sunt mari piedici în calea primirii acestui cuvânt.

Aşa îmi povesteau unii, că la începutul venirii lor la biserică, nu auzeau şi nu înţelegeau nimic din predici. Abia aşteptau să se termine şi să plece acasă, oprindu-se în restaurante şi în alte locuri fără de folos. Tot timpul cât stăm în biserică, îmi spunea cineva, mă gândeam la alte locuri, la mâncare, băutură şi distracţii şi îmi părea rău că am venit la biserică.

Prin urmare, iată câte piedici rele şi câte pofte păcătoase îi ies omului în cale întocmai ca nişte spini care înăbuşă sămânţa şi astfel nu mai aduce roade. Dacă aceşti spini nu sunt cunoscuţi şi înlăturaţi, credinţa unor astfel de oameni dispare şi ei rămân creştini doar cu numele, aşa cum sunt cei mai mulţi astăzi, după nume creştini, iar după fapte păgâni.

Cum şi-ar putea închipui cineva că ar putea face roade spre mântuire, dacă se tot ţin mereu de chefuri, băuturi, muzică, căci diavolul a avut grijă să-i facă să nu se mai sature de aceste pofte păcătoase. Oamenii s-au obişnuit să facă aceste petreceri în toate împrejurările: la cununie, la botez, onomastică, la ziua de naştere şi chiar la înmormântări şi parastase, unde în loc să se roage pentru cel răposat, fac glume proaste şi râd de păcatele celor morţi. Ce folos pot să aibă aceşti oameni, decât pagubă mare sufletească?

Iată cum spinii aceştia au năpădit sămânţa cuvântului dumnezeiesc şi au început să facă răni adânci în multe familii şi în sufletul copiilor. Majoritatea părinţilor plâng cu lacrimi amare de copiii lor care au luat căi greşite şi trăiesc în mari păcate departe de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce să mai vorbim de cei mici când întâlnim chiar şi pe cei mai în vârstă cu astfel de buruieni crescute în inimile lor. Nici acum n-au înţeles şi nu vor înţelege niciodată credinţa, aceştia. Dar aceşti spini vor ajunge odată foarte dureroşi, atunci când vor fi întinşi pe patul morţii. Ce chin şi ce durere vor pricinui atunci aceste buruieni, aceşti spini, acelora care n-au avut urechi să audă Cuvântul lui Dumnezeu.

Aşa îmi povestea un creştin despre vecinul lui bătrân, care fiind pe patul morţii l-a chemat să-l vadă. Văzându-l cum se zbătea în chinurile morţii, creştinul îl încuraja zicându-i: “Ţine-te bine, nu te descuraja, ţine-te bine!” Bătrânul cu voce stinsă îi răspunse: “Tocmai asta vreau să fac, dar iată, n-am de ce să mă ţin, căci eu mi-am pus încrederea în lucrurile pământeşti şi în poftele trupeşti, dar acestea acum toate mă părăsesc. În zadar mai încerc să fac ceva acum, dacă toată viaţa nu m-am îngrijit de suflet şi am făcut doar voia trupului şi a diavolului. Acum e prea târziu şi nu mai pot face nimic”. A murit în chinuri groaznice, strâmbându-se la vedeniile înfiorătoare căci demonii veniseră să ia sufletul fără roade, pocăinţă şi iertare.

De aceea, fraţi creştini, să cercetăm fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem ce fel de mărăcini, de bălării şi de buruieni se află în inima noastră. Dacă am avut vreodată spinii băuturilor, ai fumatului, desfrânării şi luxului şi alte patimi şi dacă cu ajutorul lui Dumnezeu i-am smuls lăsând să crească grâul cel curat, bine ne-am făcut sufletului nostru şi am lucrat înţelepţeşte, căci oricare dintre noi s-a înţepat din greşeală, dar imediat a scos mărăcinele afară. Sau cine nu s-a împiedicat şi a căzut, poate chiar în noroi, dar imediat s-a ridicat şi a mers mai departe pe drum!

Aşa să facem şi noi cu păcatul, să nu-l putem suferi şi să-l scoatem afară prin spovedanie, turnând pe răni apa cea vie a pocăinţei, lacrimi care să izvorască din ochi cu căinţă pentru păcatele săvârşite şi să nu rămânem în ele, ci să ne ridicăm din cădere şi să umblăm cu grijă ca să nu ne mai înţepăm în mărăcinii puşi pe cale de diavolul.

Sfinţii Părinţi spun că a cădea în vreo greşeală este un lucru omenesc, iar a ne ridica este un lucru îngeresc. Dacă vom rupe mereu buruienile care caută să încolţească şi ne vom hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Biserică care este maica noastră, ne vom face pământ bun, aducând roade şi atunci vom fi fericiţi şi în lumea aceasta şi în veşnicie. Cei care nu ţin legătura strânsă cu Sfânta Biserică, care este maica noastră sufletească şi nu vin duminicile să se hrănească din masa cea bogată cu învăţături dumnezeieşti, acele suflete sunt căzute în primejdia pierzării, întocmai ca pruncul din pântecele mamei, căruia dacă i se rupe legătura cu ea, este în primejdie şi moare.

Aşa şi creştinii care nu ţin legătura cu Sfânta Biserică, cu învăţătura şi slujbele ei, se pierd şi tocmai lucrul acesta îl urmăreşte diavolul, să despartă pe om de Biserică. După ce Domnul Hristos a spus pilda aceasta, a strigat tare: “Cine are urechi de auzit să audă!” Domnul s-a referit aici la urechile sufleteşti pe care toţi trebuie să le deschidem căci vai de cei ce nu vor auzi acum cât mai este timp, fiindcă la sfârşit este prea târziu şi în iad în zadar vor auzi. Să ne sune în urechi cuvintele Domnului şi să luăm aminte să nu fim nici drum, nici piatră, nici spini, ci să fim un pământ bun pentru sămânţa aceasta curată şi sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu care ne aduce atâta binecuvântare sufletească şi trupească. Această învăţătură ne poate face fericiţi chiar pe lumea aceasta, dacă împlinim voia lui Dumnezeu.

Rugăciune

O, Cerescule Semănător Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu eşti pâinea îngerilor, Tu eşti hrana sufletelor celor ce flămânzesc după Împărăţia cerească. Tu eşti Cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale ca să le aduni şi să ne faci o turmă a Bisericii Tale. Caută din cer spre turma aceasta mică şi să nu Te depărtezi niciodată de noi. Duhul Tău cel Sfânt să lumineze mintea noastră şi să se coboare în inimile noastre şi să ne înveţe cele de folos.

Seamănă de-a pururea sămânţa cea dumnezeiască în inimile noastre, ca să aducă rod însutit, spre slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

 

* * *

 

Gând, sentiment, acţiune

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Fraţilor şi surorilor! Există o lege psihologică, potrivit căreia sub influenţa gândirii, se aprinde un sentiment, o dorinţă; şi din dorinţă izvorăşte acţiunea. Această lege a fost descoperită în primele secole de către Părinţii Bisericii, şi apoi a pătruns şi în viaţa seculară. În orice sferă a vieţii, nu există nici măcar o singură acţiune care să nu fie provocată de sentiment şi dorinţă. Şi la rândul lor, sentimentul şi dorinţa sunt aprinse de gândire; aşa cum orice substanţă inflamabilă va lua foc dacă, pentru un timp suficient de lung, cineva ţine deasupra ei o lentilă prin care sunt concentrate razele soarelui. Şi astfel: gândire – sentiment – acţiune.

Ambele lecturi pentru această duminică, atât Apostolul cât şi Evanghelia, sunt într-un mod extraordinar legate de această lege. Chiar mai mult: fără această lege nu am putea să le înţelegem în toată profunzimea lor. Evanghelia ne vorbeşte despre Semănător, sămânţă şi pământ. Sunt menţionate diferite tipuri de pământ: cel de lângă drum, pământul pietros, pământul plin de buruieni, şi în final, pământul bun.

Semănătorul este Domnul, sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu, şi pământul sunt cei care ascultă – noi şi inimile noastre. Şi această parabolă se încheie cu cuvintele: “Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare” (Luca 8,15). Aceasta înseamnă că obiectivul este acesta: să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu cu toată fiinţa, cu toată mintea, cu o inimă bună şi curată. Şi este imposibil să exprimăm această inimă bună şi curată în cuvinte mai puternice decât cele ale Apostolului Pavel din lectura de astăzi: “Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2,19-20). Pentru aceasta trebuie să ne străduim; acesta este scopul vieţii noastre.

Cine dintre noi însă poate să repete cu onestitate aceste cuvinte ale Apostolului: “nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”? Şi dacă nu simţim ceea ce simţea Apostolul, înseamnă că viaţa noastră nu este pe deplin creştină, şi nu aducem acele roade pe care Domnul le aşteaptă de la noi. Care este problema? Cuvântul lui Dumnezeu este la fel de puternic astăzi ca şi în zilele în care Mântuitorul Însuşi l-a propovăduit; şi totuşi vieţile noastre nu reflectă acest Cuvânt al Său. Căci dacă faptele noastre ar fi conforme cu învăţătura lui Cristos, atunci întreaga lume s-ar întoarce la Cristos, deoarece vieţile noastre ar fi mai elocvente, mai puternice decât orice predică.

Din păcate însă, ele nu sunt astfel. Faptele noastre nu sunt astfel pentru că sentimentele noastre nu sunt sentimentele lui Cristos; ele nu au murit încă faţă de legea vieţii pământeşti – zadarnică, trecătoare – pentru a trăi pentru Dumnezeu, aşa cum spune Apostolul. Şi sentimentele noastre nu sunt astfel pentru că gândurile noastre sunt ocupate cu lucruri care nu sunt necesare. Doar rareori sunt orientate spre Cristos, Care ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi. Nu rătăcesc ele cel mai adesea pe cărările zadarnicei noastre vieţi pământeşti? Nu ne aduc ele inimile într-o stare de împietrire, absorbite fiind doar de grijile bunăstării noastre temporale, materialiste? Nu rămân ele blocate între dorinţele noastre păcătoase, ca între buruieni?

Să ne examinăm pe noi înşine. Şi dacă aşa stau lucrurile, să producem o revoluţie în noi înşine. Şi să începem cu gândurile noastre; pentru că orice păcat trece de la gând la sentiment, şi de la sentiment la acţiune. Aceasta înseamnă că principala noastră luptă cu păcatul se desfăşoară în gânduri. Aici trebuie să îl distrugem; atunci nu ne va atinge deloc inima şi nu va trece la acţiune.

Da, însă gândurile noastre sunt deja infectate de păcat. Ce trebuie să facem? De la un gând, ca dintr-o gaură în pământ, ies mici şerpişori – gânduri păcătoase – care muşcă şi otrăvesc sentimentele noastre. Iată însă ce trebuie să facem: să alergăm la Cristos cu căinţă. El ne mântuieşte de păcate. În prima Sa apariţie după Înviere, le-a spus discipolilor Săi: “Luaţi Spirit Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Să începem cu aceasta. Să ducem gândurile noastre păcătoase la spovadă, şi vom primi iertare. Iar apoi vor apărea noi gânduri şi noi fapte. Va începe o nouă viaţă.

Atunci vom putea spune şi noi împreună cu Apostolul: “nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. Atunci şi sămânţa, Cuvântul lui Dumnezeu, va cădea pe pământ bun, o vom putea păstra într-o inimă curată şi vom putea aduce roade în răbdare. Şi vom găsi astfel o nouă viaţă şi o nouă bucurie.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a după Rusalii

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

În dorinţa de a fi cât mai uşor înţeles de cât mai mulţi dintre cei care ascultă sau citesc cuvântul său Isus Cristos se foloseşte de un procedeu foarte captivant şi atrăgător cum este pilda. Evanghelia pe care biserica ne-o propune pentru duminica aceasta ne prezintă o astfel de pildă, pilda semănătorului, pe care Isus însuşi o interpretează ilustrând soarta cuvântului lui Dumnezeu în sufletele celor care îl ascultă. Întrucât descifrarea pe care Isus Cristos o dă pildei nu poate fi întrecută de nici o altă interpretare vom încerca să analizăm astăzi o virtute care se desprinde din Evanghelia acestei duminici. Asupra ultimului cuvânt pe care l-am auzit rostit în Evanghelia de duminică propun să medităm împreună astăzi. Este vorba despre răbdare. Poate părea demodat ca într-o lume în care totul se petrece cu foarte mare repeziciune şi în care oamenii doresc să aibă toate cele necesare cât mai repede şi cu minimum de efort să se vorbească despre răbdare. Dar tocmai acum poate că este necesar să ne luăm timp şi să aflăm ce este de fapt răbdarea. Răbdarea, din perspectiva creştină, este o roadă a speranţei creştine, care dispune omul să nu se lase răpus de greutăţile întâmpinate în viaţă, ci să le suporte cu stăpânire de sine. Cel răbdător îşi exersează vitejia suportând totul cu abnegaţie. Creştinului nu îi sunt străine numeroasele suferinţe existente în lume. Isus Cristos însuşi a fost întristat pe Muntele Măslinilor: “Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26,38). Pavel se întristează pentru cei de un neam cu el: “Că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii” (Romani 9,2). Tot el ne spune: “Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard? Dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!” (2 Corinteni 11, 29-30). Cu toate acestea Pavel se străduieşte să nu supraevalueze răul ci îl apreciază şi suportă din perspectiva finalităţii: “Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Romani 8,18). Ştim şi noi că doar cu perseverenţă se poate atinge scopul sau cum ne spune evanghelia de astăzi doar aşa se poate rodi: “Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21,19). Creştinul ştie că suferinţa se naşte prin păcat, iar prin căinţa pentru păcat el se converteşte. Totuşi nu trebuie să privim mereu suferinţa ca pedeapsă pentru comiterea păcatului, ci să înţelegem că suferinţa are menirea de a-l maturiza pe om pentru a-şi putea realiza destinul său ultim. “Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Isus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,2-3).

Maturizarea se produce prin aceea că datorită suferinţelor omul se debarasează de dependenţa dezordonată pe care o are pentru lucrurile efemere. Prin suferinţele proprii creştinul se uneşte cu suferinţele lui Cristos: “Au nu ştiţi că toţi câţi în Cristos Isus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?” (Romani 6,3). De aici se naşte şi bucuria celor care suferă din pricina apartenenţei lor la Cristos: “Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Romani 8,17). “Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la gloria Sa cea veşnică, întru Cristos Isus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi” (1 Petru 5,10). Nu trebuie aşadar neapărat să fugim de suferinţă. “Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea gloriei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1 Petru 4,13). Speranţa nu numai că ne face capabili să suportăm suferinţa, ci speranţa este întărită prin suferinţă şi îl învaţă pe om ca atunci când suferă să nu se încreadă decât în Dumnezeu “ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi” (2 Corinteni 4,7). Suntem chemaţi aşadar să privim suferinţa ca un har: “Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea. Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic” (1 Iacob 1,2-4). Dacă vrem să rodim întru răbdare suntem datori să ne însuşim această mentalitate creştină, să nu ne pierdem răbdarea când suferim şi să abordăm mereu viaţa din perspectiva finalităţii noastre.

 

* * *

 

Viaţa adevărată

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,16-20). Aceste cuvinte, iubiţi fraţi, sunt extrase din Epistola Sf. Pavel către Galateni, din care s-a citit în cadrul Liturghiei de astăzi. Pavel a subliniat două persoane importante – Domnul nostru Isus Cristos şi el însuşi. Vă amintiţi de duminica trecută felul în care s-a apărat Pavel împotriva învăţătorilor falşi care îl atacau pe el şi Evanghelia pe care o predica el. În apărarea lui, Pavel a declarat cu putere că Evanghelia pe care o predică şi o scrie nu este o invenţie umană. Nu este o învăţătură umană, ci o revelare “a lui Isus Cristos”. Este cu adevărat un eveniment supranatural, dincolo de frontierele înţelegerii umane, felul în care Dumnezeu vorbeşte cu poporul Său, prin aceia pe care i-a ales ca vase ale Cuvântului. Prin urmare, Evanghelia ca revelare a lui Cristos este eternă şi de neînlocuit. Evanghelia nu a fost valabilă doar ieri, ci şi astăzi şi mâine. Ea este de fapt pentru toate epocile, pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, credinţă sau culoare.

Sf. Pavel, vorbind despre sine, relatează cum a persecutat Biserica din cauza adeziunii sale pline de zel la tradiţiile părinteşti. Pavel vorbeşte despre convertirea sa la Cristos şi despre acel ceas în care scria Epistola către Galateni. Pavel nu mai trăieşte, vechiul Pavel a murit. Acum, în schimb, Cristos trăieşte în el: “M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine.” Sf. Ioan Gură de Aur explică ce a dorit să spună Pavel prin aceste cuvinte. El arată că Pavel putea să susţină acest lucru deoarece într-adevăr voinţa lui a dispărut, permiţând voinţei lui Cristos să îi conducă viaţa. Toate acţiunile şi activităţile lui, continuă Gură de Aur, întreg comportamentul lui faţă de Dumnezeu şi om era condus de voinţa lui Dumnezeu.

Adevărul este, fraţilor, că există multe lucruri pe care nu le putem nici învăţa, nici dovedi. Mai degrabă, simţim aceste lucruri în noi; o experienţă ce nu poate fi exprimată la exterior în termeni de dovezi. Pentru ca cei din jurul nostru să înţeleagă aceste lucruri, ei trebuie să le experimenteze în lăuntrul propriei lor fiinţe. Pavel spune: “Cristos trăieşte în mine”, El trăieşte chiar în esenţa fiinţei mele interioare. Este o savoare interioară care poate fi gustată doar trăind experienţa de a-l avea pe Cristos trăind în noi. Oamenii vin la biserică. Ei îşi deschid gurile pentru a primi Împărtăşania. Dau bani la biserică. Ascultă predica, aud cuvintele umile ale păstorului lor. Dar nu merg mai departe de atâta. Mai trebuie să experimenteze acelaşi sentiment pentru Cristos pe care l-a avut Pavel. Nu şi-au armonizat vieţile cu viaţa şi voinţa lui Cristos. Ei nu înţeleg că omul poate deveni purtător de Cristos.

Pavel mai vorbeşte despre acelaşi subiect într-o altă epistolă a sa: “şi dacă Cristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate” (Romani 8,10). Cu alte cuvinte, dacă îi permitem lui Cristos să ne conducă vieţile, să facă trupurile noastre templul Lui, atunci trupurile noastre vor fi moarte faţă de păcat, incapabile să comită păcatul. În timp ce, pe de altă parte, spiritul (omul spiritual) va trăi, se va mişca şi ne va conduce spre dobândirea virtuţii. În loc să permitem păcatului să ne conducă, ne vom supune voinţei lui Cristos.

Voinţa lui Cristos – viaţa lui Cristos trăind în noi – nu este în contradicţie sau incompatibilă cu viaţa noastră naturală. De fapt, doar atunci când reuşim cu succes să ne armonizăm viaţa cu viaţa lui Cristos vom putea să progresăm atât în trup cât şi în spirit. Predând Patrologie la seminar, am vorbit despre asceţii şi scriitorii bisericeşti din secolele al IV-lea şi al V-lea dC – St. Antonie, Pahomie, cei doi Macarie, Arsenie şi alţii. Toţi aceşti Părinţi au trăit peste optzeci de ani. Unii vor veni cu vechea replică: “Păi ce au călugării de făcut toată ziua? Stau.” Doar un ignorant în ale istoriei monahismului poate să facă o astfel de afirmaţie. Dar nu este aici locul să resping această afirmaţie sau să iau apărarea călugăriei şi să explic contribuţia ei. Pentru moment să ne întrebăm deci: de ce trăiesc călugării atât de mult şi de ce viaţa le este plină de rodnicie spirituală? Pur şi simplu pentru că ei permit ca vieţile să le fie conduse de Cristos. Ei retrăiesc în propriul trup cuvintele lui Pavel: “nu eu, ci Cristos trăieşte în mine”.

Dragii mei, poate că duceţi o viaţă înstărită, căreia nu îi mai lipseşte nimic. Poate aveţi toate lucrurile necesare şi sunteţi satisfăcuţi de viaţa pe care o duceţi. Dar dacă Cristos nu trăieşte în trupurile voastre – oricât de satisfăcute ar fi ele de mâncare, hrană şi haine – atunci cuvintele Sfântului Ioan din Apocalipsă, adresate îngerului Bisericii din Sardes, vi se aplică şi vouă: “Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (3,1-2). Vegheaţi la vieţile pe care le duceţi. Deschideţi ochii pentru a înţelege viaţa. Doar pentru că vă mişcaţi trupul sau alergaţi sau scoateţi sunete nu înseamnă că sunteţi cu adevărat vii. Adevărata viaţă este în Cristos; viaţa trăită de Pavel, de sfinţii Bisericii, de toţi bunii creştini de astăzi. Găsiţi această viaţă, iubiţii mei, cunoaşteţi-i bucuria şi pacea, pentru ca şi voi să sfârşiţi zicând ca Pavel: “M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”.

 

* * *

 

Pilda Semănătorului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Domnul nostru Isus Hristos, împreună cu ucenicii săi, străbătea oraşele şi satele Palestinei, învăţând şi vindecând pe bolnavi. Mai totdeauna, învăţătura Sa era întărită cu o minune nepătrunsă de mintea omenească. Doctorul ceresc vindeca pe bolnavi şi trupeşte şi sufleteşte. Astfel, orbii îşi căpătau vederea, surzii îşi căpătau auzul, muţii vorbeau, iar ologii îşi căpătau umbletul. Pretutindeni, aceştia, după ce se vindecau, îl mărturiseau. Câştigase dragostea tuturor şi toţi voiau să-L asculte şi să-L vadă.

La început, Mântuitorul învăţa direct şi atunci când aceste mulţimi s-au deprins cu felul învăţăturii Sale, El a început să însoţească învăţătura Sa cu pilde sau parabole, care nu sunt altceva decât mărgăritarele Sf. Evanghelii. Sub această formă, de povestiri uşoare, mulţimile primeau învăţătura Sa cu mai multă înţelegere.

Din mulţimea parabolelor rostite de Mântuitorul, cea care se apropie mai mult de sufletul nostru, al tuturor, este Pilda Sămănătorului, din pericopa Sf. Evanghelii de astăzi, şi pe care Mântuitorul a spus-o chiar la începutul propovăduirii Sale. Este una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Isus Hristos. Frumoasă, pentru că este simplă. Frumoasă, pentru că este luată din viaţa de toate zilele. Ea este o stare trăită de oricare muncitor agricol. Din ea se vede cât de mult preţuieşte Mântuitorul ocupaţia noastră de bază, încât îşi aseamănă chemarea Sa cea mai înaltă cu munca “sămănătorului”.

Munca pe care o face sămănătorul pe ogorul său, o face şi Mântuitorul, şi Biserica întemeiată de El, pe ogorul sufletesc.

Tocmai pentru că noi toţi am trăit această parabolă sub o formă sau alta, ea este atât de apropiată de sufletul nostru. Ea ne va ajuta să înţelegem mai bine munca pe câmpul sufletesc, exact aceeaşi muncă pe care o face plugarul pe ogorul său. El seamănă cu nădejde, ca şi Biserica, fără a avea totdeauna şi bucuria de a-şi vedea rodul trudei lui, căci o mare parte din pământul în care seamănă e neproductiv, după cum arată şi parabola: “Ieşit-a sămănătorul să semene sămânţa sa şi pe când semăna, unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, şi dacă au răsărit, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală. Şi altele au căzut în mijlocul spinilor şi crescând, spinii le-au înăbuşit. Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod: una o sută, alta şaizeci. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13, 3-9).

Mântuitorul se foloseşte de forma simplă a pildei “sămănătorului”, pentru că “sămănătorul” este Dumnezeu. El, prin aleşii săi, a semănat în sufletul omenesc cuvântul cel bun şi roditor de viaţă. Sămănători au fost profeţii care, cu mână largă şi suflet aprins, arătau calea spre Dumnezeu, dar numai puţini au mers pe calea arătată de ei. După ei, a venit chiar Fiul lui Dumnezeu, care a semănat cu mâna largă cuvântul Evangheliei, iar Biserica cea întemeiată de El de 20 de secole, face acelaşi lucru. Cu toate acestea, cuvântul Evangheliei în multe locuri a rămas fără rod, nu pentru că n-ar fi în el putere de rodire, ci din cauză că sufletul în care a căzut a fost fie bătut ca drumul, fie impropriu creşterii seminţei celei bune. În zadar luminează soarele pentru cel care umblă cu ochii închişi, în zadar ai vorbi, oricât de frumos, pentru acela care se îndărătniceşte şi nu vrea să asculte; în zadar se predică şi cuvântul evanghelic pentru acela care se împotriveşte acesteia.

Pentru a îndrepta sufletele nu-i de ajuns sămânţa sămănătorului, oricât de mare ar fi ea, nici numai frumuseţea cuvântului, oricât de frumos ar fi el, ci mai e nevoie şi de hotărâre din partea sufletului căruia i te adresezi de a asculta şi a primi ceea ce-i oferi.

Sămănătorul iese şi seamănă sămânţa sa deopotrivă, dar nu rodeşte decât în măsura în care pământul este prielnic de rodire.

O sămânţă, după cum ne spune parabola, a căzut în cale, a fost călcată şi păsările cerului au mâncat-o. Precum este drumul, aşa sunt şi multe suflete bătătorite de multe gânduri rele, dorinţi murdare şi simţăminte josnice, aşa că învăţătura cea bună nu mai poate prinde rădăcină în ele. Cuvântul cel bun ajunge numai până la urechea unor astfel de ascultători, fără a putea pătrunde şi în inimă, căci pe drumul ce duce de la ureche la inimă el este răpit de îndemnuri rele, de obiceiuri murdare şi de simţăminte josnice şi de înclinări de care sufletul său nu vrea să se lase, aşa că învăţătura cea bună nu prinde rădăcini.

Despre o altă sămânţă se spune că a căzut pe pământ pietros şi răsărind soarele, s-a uscat, fiindcă nu avea umezeală. Acest soi de pământ ne arată sufletele nestatornice şi uşuratice, care ascultă predica Evangheliei, se însufleţesc pentru ea, dar rămân cu atât. Sunt oamenii care admiră frumuseţea Evangheliei, frumuseţea sfinţilor, admiră puterea de credinţă a mucenicilor, admiră roadele pe care le-a produs creştinismul în sufletele altora, dar ei nu se schimbă cu nimic. Entuziasmul lor este ca şi focul de paie, care pe cât de repede se aprinde, pe atât de uşor trece şi se stinge. Aceştia sunt oamenii care n-au puterea trebuitoare de a urma pe calea binelui – sămânţa bună încolţeşte în astfel de suflete, dar rod nu aduce, fiindcă se usucă prea repede.

O altă sămânţă, se spune, a căzut între spini şi crescând spinii au înăbuşit-o. Ca spinii sunt acele suflete în care îndemnurile cele rele cresc alături de cele bune întocmai cum cresc într-un strat nestingherite de nimeni buruienile alături de flori, până le înăbuşă. Spinii sunt faptele trupului, despre care Sf. Apostol Pavel spune: slujirea idolilor (care în zilele noastre se manifestă prin atotputernicia banului), farmecele, vrăjbile, certurile, mâniile, dezbinările, pizmele, beţiile, desfrânările şi cele asemenea acestora (Col. 5, 19-21), ca minciunile, înşelăciunile, îngâmfarea, necredinţa şi altele asemenea lor, toate acestea sunt spini care înăbuşă sămânţa cea bună a vieţii curate, o împiedică să aducă roadele sale. Cât de amărât este sufletul sămănătorului al cărui ogor a rămas neroditor! Cât de întristată este inima grădinarului care-şi vede pomii pe care i-a îngrijit cu atâta gingăşie rămânând fără rod! Cât de îngrijorat şi trist este preotul care vede că lucrul său în câmpul sufletelor încredinţate este fără rod! Cu atât mai îndurerat este Tatăl cel ceresc, văzând atâtea suflete fără rod în grădina Sa, care este Biserica.

Dar despre alte seminţe se spune că au căzut pe pământ bun şi au dat roade, una o sută, alta şaizeci, alta treizeci de boabe.

Istoria bisericească ne vorbeşte despre roadele minunate ce le-a dat cuvântul Evangheliei când a căzut în suflete primitoare.

Evanghelia a îmblânzit popoarele şi le-a civilizat, ea a făcut ca sufletele părinţilor să fie mai duioase şi mai pline de grijă pentru copii. Ea a făcut ca sufletele copiilor să fie mai pline de dragoste pentru părinţi. Ea a închegat şi cimentat viaţa de familie. Ea a înmuiat inimile celor puternici şi le-a făcut mai înţelegătoare pentru cei lipsiţi. Ea a făcut lumea capabilă de jertfă, ei i se datorează operele de binefacere. Ea a prefăcut pe păcătoşi, ridicându-i până la treapta sfinţeniei. Cât de bogate şi frumoase sunt roadele cuvântului evanghelic care a căzut în sufletele primitoare! Cât de schimbată ar fi faţa pământului, când sămânţa cea bună ar cădea numai pe pământ bun, numai în suflete primitoare şi lucrătoare! În vremea noastră, mai mult ca oricând, Mântuitorul strigă celor surzi să audă cuvântul lui Dumnezeu, celor ce dorm să se trezească, celor neînţelegători să înţeleagă, celor rătăciţi să se întoarcă, celor păcătoşi să se pocăiască. Strigă cu Scripturile, cu apostolii, cu Biserica, strigă tuturor, de orice vârstă, bătrânilor, tinerilor, bogaţilor, săracilor să-şi aducă aminte şi să primească “cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător”.

Să ne cercetăm conştiinţa şi să vedem cu care dintre cele patru feluri de pământ, de care se vorbeşte în parabola sămănătorului, se poate asemăna sufletul nostru? Să ne gândim dacă vom avea cuvânt de dezvinovăţire atunci când Dumnezeu ne va face socoteală despre viaţa de aici, care a fost fără rod. Să facem, dragii mei, ca în inima noastră să încolţească şi să aducă roade sămânţa cea bună, însutit. Faptele noastre să fie asemenea tămâiei mirositoare, să fie cheia de aur cu care să deschidem comoara cea de mare preţ a bunătăţilor dumnezeieşti şi cu bucurie să auzim glasul Lui când va veni cu sfinţii Săi îngeri: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, căci peste puţine aţi fost puşi, peste multe vă voi pune”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Iubirea riscă şi câştigă

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Aceasta este una dintre puţinele parabole pe care Isus o explică. Isus ne cheamă la o meditare atentă a cuvintelor Sale,în vederea convertirii inimilor noastre.

Isus se foloseşte de imaginea (tabloul) semănătorului care seamănă peste tot, pentru a ne face cunoscut că El dăruieşte Cuvântul vieţii tuturor oamenilor, din abundenţă.

Lipsa roadelor nu se poate pune pe seama unei sărace semănări. Sămânţa este bună, iar semănătorul o seamănă din belşug. Diferenţa este dată de calitatea terenului, de capacitatea sa de a rodi.

Explicându-ne această pericopă, Isus ne arată felul în care trebuie să ascultăm Evanghelia.

Cele patru feluri de pământ sunt simbolul stărilor sufleteşti cu care primim Cuvântul. Sămânţa căzută “pe cale” este inima rece, care nici nu vrea să asculte Evanghelia. Sămânţa căzută în pământul “pietros” arată primirea superficială a Cuvântului, care nu reuşeşte să încolţească. Este icoana omului care ascultă cu bucurie Evanghelia, dar neschimbându-şi viaţa, ucide Vestea cea bună. Sămânţa care încolţeşte între “spini” este Cuvântul Domnului care nu reuşeşte să locuiască în inima omului, plină de preocupările şi greutăţile vieţii. Sămânţa căzută în pământul “roditor” este Cuvântul primit de inima bună. Este inima care ştie să-şi “ucidă” orgoliul propriu ca să aducă roadă pentru viaţa veşnică.

Observăm că semănătorul este generos în semănarea seminţei (a Cuvântului). Isus ne învaţă că nu există nici un teren (inimă) care să fie nepregătit pentru a primi Cuvântul. Pământul este viaţa, inima fiecărui om, indiferent de cultura pe care acesta o are sau de etnia din care face parte. Drept urmare, Isus nu are intenţia să facă o clasificare a oamenilor, în sensul că unii ar fi pământul bun (roditor) iar alţii, cel rău (neroditor). De fapt, fiecare avem momente când putem spune că ne identificăm cu un fel de pământ sau cu altul: pietros, spinos, bătătorit sau roditor. Pericopa ne cheamă să primim Cuvântul şi să avem grijă de El, căci şi în vremea noastră – de cu dimineaţă – Domnul continuă să semene cuvântul Său în inimile oamenilor, până când va fi primit şi va aduce roadă.

Semănatul – ocupaţia caracteristică ţăranului – este un gest de speranţă. Împrăştiind seminţele, ţăranul îşi face datoria fără ca să ştie dacă vor încolţi şi câte roade vor aduce. El poate doar să pregătească cât mai bine pământul, dar nu poate prevedea eventualele piedici. Cum de se foloseşte imaginea nesigură de “roadă nesigură” a semănătorului, pentru a ne vorbi de Dumnezeu? Deoarece în “neputinţa” lui Dumnezeu înaintea refuzului oamenilor, se arată natura Sa, care este iubire. Iubirea Sa generoasă şi abundentă depăşeşte toată împotrivirea omului. Dumnezeu doreşte colaborarea omului. Cuvântul Său, care este viaţă, îl dăruieşte, nu îl impune.

Prin răbdarea de care semănătorul dă dovadă, Dumnezeu ne arată aşteptarea îndelungată şi iubirea necondiţionată pe care o are faţă de noi, în vederea convertirii noastre. Semănând în toate tipurile de pământ, Dumnezeu arată că nu face deosebire între oameni, ci se adresează tuturor.

Evidenţiind mai multe feluri de pământ, Evanghelia ne arată că nu este îndeajuns o inimă bună, ci sunt necesare roadele, însă la ele se ajunge cu răbdare şi perseverenţă, practicând poruncile Domnului.

De ce Isus învaţă în parabole?

Parabola este un mod de a învăţa pe alţii cu ajutorul comparaţiilor, folosindu-se de relatarea lucrurilor vizibile, cunoscute, de exemplele clare din viaţa cotidiană, pentru a vorbi de lucrurile invizibile ale Împărăţiei cerurilor. Prin urmare, cel care se foloseşte de parabole trebuie să cunoască viaţa concretă a lumii, dar şi realitatea Împărăţiei. Astfel parabola pătrunde în inima mulţimii şi o determină să mediteze la viaţa de apoi.

La terminarea povestirii, Isus, de obicei, nu explică parabolele, ci spune: “Cei care au urechi de auzit să audă“. Cu alte cuvinte invită ascultătorii, după ce au auzit povestirea, să încerce să o înţeleagă şi să o practice. Iată că, fiecare om trebuie să depună un efort susţinut, pentru a înţelege modul de a gândi al lui Dumnezeu.

Mulţimii îi plăcea acest mod de a predica, deoarece Isus arăta că se încrede în capacitatea lor de a înţelege. De fapt, Isus îi îndemna să înveţe din experienţa lor de viaţă, ca să nu se descurajeze în drumul către Împărăţie.

Fraţilor! Observăm că parabola nu spune totul, ci invită omul să gândească şi să-i descopere sensul. Omul descoperă mesajul pe care Dumnezeu doreşte să i-l adreseze pornind de la propria-i experienţă de viaţă. Dumnezeu doreşte să fim creativi şi înţelepţi.

Adresându-se tuturor oamenilor care veniseră la El din toate părţile, Isus ne arată că nu alege pământul în funcţie de oportunitate, de profit sau de convenienţă. El a venit să mântuiască păcătoşii (cfr. Lc 5, 32), să vindece bolnavii (cfr. Lc 5, 31). Cuvintele Sale sunt adresate inclusiv duşmanilor celor mai răi şi cu inimile cele mai împietrite.

De la “încrederea” şi de la “optimismul” semănătorului, creştinii trebuie să înveţe să-şi însuşească aceste sentimente în viaţa de zi cu zi: ştiind că Isus a biruit, ei trebuie să fie încrezători că şi faptele lor bune vor aduce roadă, mai devreme sau mai târziu.

În ciuda ispitelor şi a greutăţilor pe care un om le întâlneşte în viaţa de pe pământ, la lumina pericopei acesteia, fiecare trebuie să înţeleagă că evanghelizarea, predicarea, facerea de bine nu sunt lucruri uşoare, căci omul bun – asemenea lui Isus – aduce roadă numai după ce mai înainte experimentează falimentul. La urma urmei, ceea ce contează este intrarea – împreună cu Isus cel Înviat – în Împărăţia cerurilor. Amin.

 

* * *

 

Pilda Semănătorului

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Sfântul Gerard, care era croitor înainte de a intra în mănăstire, atunci când lucra – spune povestea – la fiecare împunsătură exclama. “Doamne, te iubesc, salvează un suflet!”. Şi Sfânta Tereza a Pruncului Isus, în ultimii ani de viaţă, atunci când boala s-a agravat, murmura: “Isuse, acest pas îl ofer pentru un misionar care, departe, în lume, trebuie să vestească Evanghelia şi nu reuşeşte. Ajută-l tu,! Doamne”.

Aceste exemple şi multe altele, care se pot lua din vieţile sfinţilor, ne reamintesc că noi, toţi, putem şi trebuie să fim semănători de multe rugăciuni, în particular acele mici, scurte, numite jagulatorii.

Natural, dacă în interiorul sufletului nostru nu există un izvor pur şi cristalin, adică izvorul credinţei, speranţei şi carităţii nu pot să vină afară jeturi de apă sau aceste invocaţii cunoscute cum ar fi: “Doamne, ajută”, “Doamne, acela pe care-l iubeşti este bolnav”, “Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului”, “Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă” şi atât de multe alte rugăciuni, simple, uşoare, arătate de părinţii noştri, de cărţi sau pe care le putem inventa spontan noi înşine, împinşi de iubire. Dacă vom face astfel chiar dacă vin ani peste ani, dacă părul se albeşte şi puterile scad şi vin peste noi bolile, zilele noastre la fel ca multe alte câmpuri presărate cu rugăciuni, cu seminţe bune şi divine.

Ar fi frumos să-l imităm pe bunul Dumnezeu sau pe Domnul Isus-Dumnezeu întrupat, în misiunea sa de semănător, fiind şi noi buni semănători, potrivit şi pericopei evanghelice de astăzi. Dumnezeu seamănă întotdeauna, acesta fiind serviciul lui, am putea spune. Dar el nu a însămânţat numai atunci când Isus în mod fizic a fost pe pământ şi a vorbit şi acţionat, ci şi astăzi El continuă să acţioneze, împrăştiind seminţele binelui peste tot.

Domnul Dumnezeu seamănă şi, dacă ciuleşti urechea şi inima ta este disponibilă, ascultă, este Domnul care vrea să-ţi spună ceva, pentru că nimic nu este din întâmplare, ci totul face parte dintr-un plan divin al Providenţei. Dumnezeu este semănătorul care continuă să semene.

Şi sămânţa este întotdeauna bună, aşa cum, de altfel, este şi intenţia bună a semănătorului. Dacă vreo sămânţă nu produce, sau nu produce mult, sau nu produce întotdeauna, este pentru că inima omului este pământ bătut, este între pietre sau între spini, aşa cum a explicat şi Isus în Evanghelie.

De aceea, aşa cum şi Dumnezeu îşi face meseria în orice circumstanţă, şi noi să căutăm să-l imităm, semănând aceste scurte dar însufleţite rugăciuni care ne fac să trăim nu pe câmpii, ci pe înălţimi şi între stele acolo unde suntem destinaţi să trăim.

Iubiţi credincioşi,

Să ne asumăm, începând de astăzi, cel puţin trei îndatoriri:

1. să primim Cuvântul lui Dumnezeu în pământ optim pentru ca să dea rod însutit în noi;

2. să colaborăm cu Domnul, semănând fără încetare şi noi în sufletul nostru;

3. să-l imităm pe Tatăl ceresc, să semănăm şi noi cuvântul său şi iubirea sa în sufletele atâtora pe care îi întâlnim în drumul vieţii noastre.

De ce trebuie să semănăm Cuvântul Domnului? Pentru că el este benefic precum ploaia (Is. 55, 10), este puternic precum ciocanul pe fierul înroşit (Ieremia 23, 29), este pătrunzător precum o spadă cu două tăişuri (Evrei 4, 12)

Şi avem atât de multe ocazii, mult timp şi multe persoane: rude, vecini, colegi… Dacă am fi buni semănători, dacă am avea mereu la noi sămânţă de rezervă, dacă nu am fi avari, neglijenţi, leneşi, vom găsi multe posibilităţi să împrăştiem seminţe spirituale în jurul nostru sau cel puţin dând mărturie cu propria viaţă despre Evanghelie! … Şi astfel îl imităm pe Dumnezeu care continuă să acţioneze şi să vorbească pe pământ şi în inima fiecărui om.

Să nu pierdem nici o ocazie de a spune şi a face binele. Din păcate, noi ocaziile le irosim, sau le utilizăm contrar, spunem şi facem răul, servindu-ne viciilor şi egoismului nostru. Fecioara Maria a spus la Fatima că multe suflete se pierd pentru că nu este cine să se roage şi să se sacrifice pentru ele, dar noi am putea adăuga că multe suflete merg în infern pentru că nu este cine să le spună lor un cuvânt bun, să le dea un sfat, să-i mângâie, să-i îndrepte, să le ierte vătămările, să le îndrepte greşelile. Aţi recunoscut în aceste cuvinte, poate, faptele milei sufleteşti.

În concluzie, trebuie să semănăm continuu seminţe bune în sufletele noastre şi în jurul nostru, prin rugăciuni, în special scurte şi fierbinţi, prin cuvinte şi prin fapte. Numai astfel ne putem aşeza pe urmele lui Dumnezeu. Într-un oarecare sens îl ajutăm astfel pe Dumnezeu să împrăştie seminţe supranaturale printre oameni pentru ca acestea să producă roade. Că Dumnezeu caută colaboratori este şi faptul că Isus a chemat pe apostoli dându-le lor misiunea de: “a merge în toată lumea şi a predica Evanghelia oricărei făpturi”.

Domnul ne cere, deci, ajutorul. Să nu fim muncitori trândavi, ci să continuăm a semăna binele: ceva tot va înflori şi va da rod. Amin.

 

* * *

 

Pilda Semănătorului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Deseori cuvântul omului joacă un rol important în viaţa fiecărei persoane. Nu o singură dată doar un simplu cuvânt adresat cu afecţiune, în timpul suferinţelor, al experienţelor neplăcute sau disperării poate să constituie un balsam binefăcător pentru sufletul îndurerat şi să rămână spre amintire pentru mulţi ani.

Cuvântul atotputernic al lui Dumnezeu nu poate fi comparat cu nimic. «Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a spiritului», – spune Sfânta Scriptură (Evrei 4, 12). Sfântul Pavel numeşte cuvântul lui Dumnezeu «Sabie spirituală»(Efeseni 6, 17).

Iată un om tânăr care se numea Saul mergea din Ierusalim spre îndepărtatul Damasc, pentru a-i prinde şi a-i pedepsi pe creştini cu moartea. Pe drum i-a apărut pe neaşteptate o lumină cerească şi a auzit cuvintele: «Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?»(Fapte 9, 4). Cuvintele lui Isus au schimbat sufletul, inima şi întreaga viaţă a lui Saul. Din cel mai aprig duşman al creştinilor a devenit “Vasul cel ales”, rămânând posterităţii marele Apostol Pavel.

Isus Hristos trece pe străzile oraşului şi vede un om, numit Matei, care şedea într-un loc de unde aduna dările poporului. Isus i-a spus: «Vino după Mine» (Matei 9, 9). Matei a renunţat la serviciul său de vameş, la casa, rudele şi prietenii lui şi a devenit Apostolul lui Hristos. Scurtele cuvinte: “Vino după Mine” au schimbat complet viaţa lui Matei.

Şi altă dovadă a puterii Cuvântului: în Betania, un om mort de patru zile se afla în mormânt. Isus Hristos S-a apropiat de mormânt şi a strigat cu voce puternică: «Lazăre, ieşi afară»(Ioan 11, 43). Lazăr cel mort a înviat şi a ieşit afară din mormânt. Cât este de puternic Cuvântul lui Dumnezeu!

În ziua Coborârii Spiritului Sfânt, Petru a predicat prima dată în viaţa lui Cuvântul lui Dumnezeu şi trei mii de ascultători s-au botezat, au devenit discipoli ai lui Hristos (Fapte 2, 41). Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu a dobândit lumea pentru Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu are o asemenea putere, încât acesta chiar şi pe cei mai mari păcătoşi îi cheamă la penitenţă, convertire şi sfinţenie.

Se poate naşte întrebarea: “De ce în aceste timpuri nu putem vedea în jurul nostru reuşita predicării Evangheliei, Căci în fiecare duminică şi sărbătoare în biserici se citeşte şi se predică Cuvântul lui Dumnezeu. Predicatorii explică cuvântul lui Dumnezeu prin intermediul radioului, al televiziunii şi totuşi de ce nu este vizibilă influenţa personală a Cuvântului asupra vieţii creştinilor? De ce mulţi creştini se opresc doar la suprafaţa sensurilor Cuvântului şi nu ajung să-L trăiască ? Pentru că multe milioane de creştini nu permit Cuvântului lui Dumnezeu să pătrundă în inima lor. În pericopa de astăzi Isus explică că sămânţa, Cuvântul lui Dumnezeu, cade lângă drum sau pe pietre, sau printre spini şi tocmai de aceea nu poate să fructifice. Există trei categorii de ascultători, care nu se folosesc de cuvântul lui Dumnezeu.

În primul rând, sunt creştinii nepăsători. Aceştia sunt aceia care au ascultat atent în Biserică Evanghelia şi cuvântul predicării, dar se gândesc imediat la altceva. Ei nu se interesează de problemele care privesc sufletul şi viaţa eternă. Ignoranţa nu aduce foloase sufletului.

Există creştini cu inima împietrită şi rece, asemănători cu solul pietros, în care sâmânţa cuvântului lui Dumnezeu nu poate prinde rădăcini.

Sunt creştini cuprinşi aşa de mult de grijile acestei lumi, încât nu se mai gândesc la viaţa spirituală, nu se mai gândesc la nemurirea sufletului.

Mai există însă şi suflete, care «cu inimă curată şi bună ascultă cuvântul, îl păstrează şi fructifică întru răbdare»(cf. Luca 8, 15), iar într-o astfel de categorie de ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu suntem datori să ne aflăm şi noi. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie meditat, trebuie primit în inimă şi trebuie trăit. În primele secole ale creştinismului, credincioşii se grăbeau să participe la serviciile divine şi ascultau cu bucurie predicile, care ţineau uneori un timp îndelungat. În timpurile noastre predica, care nu ţine mai mult de cincisprezece minute, deja este prea «lungă», iar ascultătorii privind la ceas devin nerăbdători aşteptând momentul final rostit de preot: «Amin».

Apostolul Iacob ne oferă următoarea învăţătură: «Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. Căci dacă cineva este ascultător al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el seamănă cu omul care priveşte în oglindă faţa firii sale: s-a privit pe sine şi s-a dus şi îndată a uitat ce fel era» (Iacob 1, 22-24). Să nu uităm, Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, este scris pentru fiecare dintre noi. Ascultând predicile, suntem datori să ni le însuşim propunându-ne să facem totul pentru binele nostru sufletesc.

Vestitul general francez Bernel fusese crescut păgâneşte. El era deja colonel când îşi făcu întâia cuminecare; din acel moment fu creştin de toată lauda şi se cuminecă în fiecare zi. Într-o adunare militară povesti cele ce urmează: “Fiind colonel în garnizoană la Montpellier, am fost invitat să cinez la Excelenţa sa Episcopul. După cină am avut o întrevedere cu el. I-am spus că încă nu mi-am făcut prima cuminecare. Episcopul se însărcină să-mi dea instrucţia necesară, să mă pregătească şi să-mi dea Preasfântul Sacrament. În acea zi am luat hotărârea de a mă cumineca în fiecare zi. Şi mulţumită Domnului, n-a trecut nici o zi de atunci, fără să mă fi cuminecat; şi eu atribui acestor cuminecări succesul pe care Dumnezeu mi-l dă în faptele mari ce le întreprind. Aş vrea să-mi descoper secretul lumii întregi, ca să îndemn şi pe alţii să facă la fel.

Şi ce trebuie pentru aşa ceva? Să fii în statul graţiei… Şi nu e, oare,convenabil să trăieşti în statul graţiei? Şi dacă din întâmplare, ai făcut o greşală, n-ai la îndemână tribunalul penitenţei, nefiind acesta stabilit decât numai pentru aşa ceva? E o mare greşală să crezi că ai făcut mai bine un lucru, pentru că-l faci rar”.

Hristos ne învaţă: «Fericiţi cei, care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe el» (Luca 11, 28). Dumnezeu i se adresează Profetului Ieremia spunându-i: «Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan, care sfărâmă stânca» (Ier. 23, 29). Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea unui foc mistuie în suflete răutatea şi îndeamnă spre părere de rău, spre convertire. Cuvântul lui Dumnezeu, ca un ciocan sfarmă stânca viciilor dătătoare de păcate şi atrage sufletul omului spre Hristos Dumnezeu. Milioane de păcătoşi şi-au schimbat viaţa devenind adevăraţi creştini, primind Cuvântul semănat în inimi şi îngrijindu-l ca să fructifice pe deplin. Pentru a arăta omului, istoriei mântuirii că sensul parabolelor este la îndemâna tuturor şi se cere doar simpla acceptare şi trăire, Isus Hristos deseori îşi încheia predicile sale cu acele cuvinte care sunt la fel de actuale şi pentru noi, oamenii contemporani: «Cine are urechi de auzit, să audă» (Luca 8, 8).

Rugăciune

O, Cuvinte al lui Dumnezeu… Te iubesc. Tu mă atragi. Tu ai venit pe pământ pribeag, ai vrut să suferi şi să mori, pentru a ridica sufletele noastre până în sânul Preasfintei Treimi. Ridicându-te spre lumina de nepătruns în care ai locuit, ai vrut să rămâi în această vale de lacrimi, ascuns sub chipul pâinii…Tu vrei să mă hrăneşti cu dumnezeirea Ta, pe mine, o făptură sărmană care ar fi fost nimic dacă privirea Ta dumnezeiască nu m-ar fi înzestrat cu darul vieţii.

O Isuse! Tu ne-ai iubit cu o nespusă nobleţe… iar în semn de recunoştinţă faţă de generozitatea Ta, fie ca inima mea să nu se despartă niciodată de Tine, iar încrederea să-mi fie neclintită. Amin.

 

* * *

 

Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Fiecare cuvant din Sfanta Scriptura, in general si din Sfanta Evanghelie, in special, este o samanta care rodeste sau nu, depinde de ogorul in care ea a cazut dar si de modul in care este ingrijita udata si sapata pentru a-si putea da rodul. La fel si Isus, in aceasta parabola din Evanghelia pe care am ascultat-o astazi, accentul este pus tocmai pe ogorul in care seminta cade. Pentru ca, seminta, sa poata germina, ogorul trebuie sa fie unul bun, in caz contrar ea poate ajunge in multe locuri in care nu aduce rod si se pierde.

Isus spune ca:

1. O samanta a cazut langa drum incat nu a avut pamant unde sa intre pentru ca drumul este batatorit si de acolo au luat-o pasarile si au mancat-o;

La fel ca omul care aude cuvantul dar nu-l poate pastra in inima sa deoarece aceasta inima este ocupata cu alte griji care nu sunt hrana pentru suflet, cum ar fi; mandria, lipsa rugaciunii, refuzul sfintelor sacramente, etc. si la care omul le da o mai mare importanta decat sufletului.

2. Alta seminta a cazut pe piatra incat nu a avut unde sa-si dezvolte radacini pentru a rodi;

La fel ca omul care, auzind cuvantul lui Dumnezeu, il primeste cu mare bucurie, dar neavand radacina (nefiind pregatit) la prima ocazie se leapada de acest cuvant. Acesti oameni continua sa traiasca cu sentimente de ura, invidie si dusmanie in neajunsurile lor.

3. O alta parte a semnitei a cazut intre spini si din cauza desisiului nu poate sa se dezvolte;

La fel ca oameni care ar putea sa primeasca acest cuvant si chiar sa aiba posibilitatea de a-l inmulti, insa alte preocupari lumesti nu-l lasa sa primeasca cuvantul. Asa dupa cum un mare numar de idei bune si chiar actiuni laudabile, se opresc inainte de a se dezvolta.

4. Numai cea de a patra parte a semintei cade in pamantul bun unde poate sa aduca roada multa;

Adica acolo unde exista rugaciune multa, fapte bune si indurare, exista si Dumnezeu. Iar acolo unde este Dumnezeu exista si roada insutita.

Dupa ce spune aceste exemple, cu voce ridicata, subliniaza: “cine are urechi de auzit sa auda!” Cu alte cuvinte cine doreste sa-si intareasca credinta sa se apropie de Dumnezeu sa-si ia apa si hrana din invataturile sale si sa-si pliveasca inima de rautate, mandrie, dusmanie, razbunare, clevetiri si alte asemenea care-l trag inapoi, punand in locul acestora; rugaciunea, smerenia si faptele cele bune, virtutile, pe care le poate lua cu el si in vesnicie.

Din nefericire si noi, cu toate ca venim la Biserica, nu incercam sa fim ogorul cel bun si afanat in care cuvantul Domnului sa poata intra si sa-si faca rodul bine meritat. Si in acest fel se pot explica marile esecuri si neinpliniri ale multor familii crestine.

O alta neimplinire a acestei lumi este si cea prezisa de catre sfantul apostol Ioan in 1Io. 4,1: “multi prooroci mincinosi au iesit in lume…” Intradevar, in aceste zile multi se considera autentici lucratori in tarina Domnului, numai ca nu toti invata ceea ce Dumnezeu ne-a transmis prin sfinti apostoli si sfinti parinti ai Bisericii dealungul veacurilor, ci dau o interpretare, divinelor invataturi, in functie de interesele pe care acestea o urmaresc. Si ceea ce este si mai grav este faptul ca acesti “prooroci mincinosi” nu duc lipsa de adepti care sa-i urmeze.

Frate crestine, daca mintea ta nu ia aminte la cuvantul lui Dumnezeu din sfanta Evanghelie, la predica preotului si nu incearca sa inteleaga cele auzite, atunci este asemenea drumului din pilda acestei Evanghelii.

Iar daca ai venit sa asculti cuvantul lui Dumnezeu, nu cu scopul indreptari naravurilor tale rele si nici spre folosul sufletului tau, ci numai pentru a pandi stiinta preotului si priceperea sa oratorica. Sau numai sa vezi cine mai vine la biserica, chiar daca vei lua aminte si, poate vei reusi sa si intelegi cele auzite, esti doar piatra, fiindca inima ta nu are si aplicare spre ascultarea cuvantului evanghelic.

Daca auzi cuvantul lui Dumnezeu si ai dorinta si vointa de indreptare, insa iesind afara din Biserica, in loc sa meditezi la cele abia auzite, te afunzi imediat in placerile lumesti si te ineci in placerile trupului, esti ca pamantul plin de maracini (spinos). Si astfel, cuvantul lui Dumnezeu, devine fara de rod in tine.

Insa, daca auzind cuvantul lui Dumnezeu, gandul tau este drept, luarea aminte mare, evlavia multa si intelegandu-l te gandesti, deseori la el, incercand sa-l transpui mereu in viata acesta-ti va fi folositor si va face rod insutit de fapte bune, precum samanta cea cazuta in ogorul bun.

Prin urmare, cand veniti la sfanta Biserica, sa ascultati cuvantul lui Dumnezeu, sa nu fiti: nici drum, nici piatra si nici maracinis, ci sa faceti in asa fel ca inima voastra sa fie pamantul bun si curat, stiind ca Dumnezeu, care a facut pe om liber, milostiv fiind, vrea ca toti oameni sa se mantuiasca, dar fiind drept, pe nimeni nu obliga, ci doar cheama si indeamna. Iar mijlocul prin care face acest lucru este tocmai semanarea cuvantului sau, prin misiunea incredintata preotilor sai.

De aceea, pana in vremurile noastre, acest cuvant are puterea de a intoarce pe cei rataciti, de a indrepta pe cei pacatosi si de ai intari pe cei ce cred cu adevarat in el. Amin.

 

* * *

 

Dumnezeu Semănătorul

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Isus se afla în casa Sa din Capernaum (Matei 13, 3-9 şi 18-23), nu departe de ţărmul Mării Galileii. Pe ţărm, mulţime multă aştepta cuvântul de învăţătură. Isus s-a dus atunci şi, ca să se poată face auzit şi văzut, a urcat într-o corăbioară din care le-a vorbit mulţimilor despre împărăţia cerurilor. Şi pentru a le accesibiliza înţelesul tainei în discuţie, El le-a rostit ad-hoc mai multe parabole: a semănătorului, a neghinei, a grăuntelui de muştar, a aluatului, a comorii ascunse, a mărgăritarului şi a mrejei. Sfântul Evanghelist Marcu (4, 13-20) reţine, în acelaşi context, doar trei dintre ele: a semănătorului, a spicului de grâu şi a grăuntelui de muştar. Sfântul Evanghelist Luca redă doar parabola semănătorului (8, 5-15).

Interesantă este însă maniera de prezentare a parabolei semănătorului în interpretarea lucanică. El spune că, după ce Mântuitorul a fost uns cu mir de femeia păcătoasă în casa fariseului (Luca 7, 44-47), a făcut un excurs prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind împărăţia lui Dumnezeu, însoţit fiind de cei doisprezece şi chiar de unele femei care au fost vindecate de Isus, printre care: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte demoni, Ioana, femeia lui Huza, care era unul dintre iconomii lui Irod, Suzana şi multe altele care slujeau lui Hristos din avutul lor (Luca 8, 1-3).

Şi adunându-se mulţime multă de prin toate cetăţile, pârgă a noului popor a lui Dumnezeu, Isus le-a ţinut o cuvântare ţesută din parabole, mai ales că printre ei nu se aflau numai oameni de rând, am spune noi, oameni de bun- simţ, ci şi mulţi cărturari şi farisei. În acest context, El a preferat să le descopere taina împărăţiei lui Dumnezeu prin parabole, vorbire specifică orientalilor, pentru ca, “văzând, să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă” (Luca 8, 10). Isus folosea adesea acest mod de a vorbi pentru că cei care se împotriveau învăţăturii Lui nu erau vrednici să înţeleagă tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa că beneficiari ai acestei revelaţii au fost “numai Apostolii” (Luca 8, 10), pe care Mântuitorul Însuşi îi fericeşte, zicând: “Fericiţi sunt ochii voştri, fiindcă văd, şi urechile voastre, fiindcă aud. Căci adevărat grăiesc vouă, că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Matei 13, 16-17). Această fericire este împlinirea profeţiei lui Maleahi, care zice: “Şi vă vor ferici pe voi toate neamurile, pentru că voi v-aţi făcut ţarini dorite” (Maleahi 3, 12).

Cunoaşterea pe care Isus le-o mijlocea celor simpli trebuie văzută ca o recompensă a osârdiei şi sârguinţei lor de a-L asculta şi urma pe Hristos (Luca 11, 9). Spre deosebire de ei, ceilalţi, spune Mântuitorul, “cu auzul aud şi nu înţeleg şi cu ochii văd şi nu pricep” (Matei 13, 14). Afirmaţia Sa este axată pe o profeţie vechi-testamentară, care zice: “Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi eu să-i tămăduiesc pe ei” (Isaia 6, 9; Ieremia 5, 21; Iezechiel 12, 2). De remarcat este faptul că orice înţelegere a celor sfinte este darul lui Dumnezeu.

Parabola semănătorului nu vrea să evidenţieze stângăcia cu care semănătorul şi-a aruncat sămânţa: “una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o; alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală; alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o; iar alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit” (Luca 8, 5-9), ci atrage atenţia asupra infertilităţii solului în care au căzut trei pătrimi din sămânţa aruncată. Primele trei au mers până la o vreme, una murind înaintea celorlalte; doar cea aruncată în pământ bun a fost roditoare.

Exegeţii vin cu detalii. Ei spun că semănătorul adus în discuţia parabolei este Însuşi Hristos, iar sămânţa aruncată este cuvântul lui Dumnezeu, care “conţine făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare” (I Timotei 4, 8). Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a învăţăturii Sale, a Sfintei Evanghelii, trebuie să rodească rodul minunat al virtuţilor, al dragostei şi al sfinţeniei în viaţa oamenilor.

Pământul în care s-a semănat este sufletul omului. Rodnicia acestui suflet este diferită, întocmai celor patru feluri de pământuri din parabolă. De multe ori pot apărea însă şi surprize. Dacă locul pietros distruge rădăcina plantei, spinii distrug rodul acesteia. Seminţele căzute între spini sunt asemenea celor care, “deşi gustă din cuvântul lui Dumnezeu” (Evrei 1, 5), îl înăbuşă cu grijile vieţii, expresie a tuturor păcatelor. La ei se referă şi profetul: “Urechile lor le-au îngroşat ca să nu audă legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotştiutorul” (Zaharia 7, 11). De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că, “dacă o ţarină rodeşte spini şi ciulini, focul o arde” (Evrei 6, 8). Sigur, spusele apostolului erau ca o continuare a strigătului proorocului: “Araţi-vă ogoare noi şi nu mai semănaţi printre spini” (Ieremia 4, 3).

Hristos arată câtă risipă fac oamenii de cele spirituale, preocupându-se de cele lumeşti; trei părţi din sămânţa aruncată s-au irosit şi numai a patra parte a căzut în pământ bun, rodind de o sută de ori mai mult, de şaizeci de ori şi de treizeci de ori (Matei 13, 8), încât ne încredinţează că a rodit şi pentru pământul sterp şi neroditor. De remarcat este faptul că, Mântuitorul, prin cuvintele Sale, a semănat Cuvântul lui Dumnezeu şi în sufletul celui trândav, nesimţitor şi ignorant, asemenea drumului bătătorit, şi în sufletul celui nestatornic şi nerâvnitor, asemenea pământului pietros, şi chiar în sufletul celui bine intenţionat iniţial, dar robit de grijile vieţii, asemenea pământului cu spini.

Diferenţa între oameni o face strădania lor. Chiar şi pentru cei care se străduiesc este o gradare a reuşitei. Fiecare va primi pe măsura dăruirii sale: pustnicul va primi o sută; monahul şaizeci, iar cel care a ales nunta cinstită treizeci, spune Sfântul Teofilact al Bulgariei.

Dumnezeu Se bucură pentru fiecare în parte: şi pentru cel care aduce rod o sută şi pentru cel cu şaizeci şi pentru cel cu treizeci. Îi primeşte pe cei de pe urmă întocmai ca pe cei dintâi. De aceea, Dumnezeu le spune celor care au urechi de auzit şi care vor să şi audă că e dispus să-i primească şi pe cei trândavi şi pe cei împietriţi şi pe cei învolburaţi de grijile lumii. Singura condiţie este aceea ca ei să accepte oferta. Mărturie stau “oamenii eliberaţi de păcate, robi lui Dumnezeu, având rodul lor în sfinţenie, iar sfârşitul lor viaţă veşnică” (Romani 6, 22). Acum, să nu se creadă că semănatul s-a încheiat, ci el este în curs de desfăşurare şi, sigur, el va dura până la sfârşitul veacurilor. Şi aceasta pentru că, Mântuitorul Isus Hristos, după Înălţarea Sa la cer, nu a neglijat ogorul Bisericii Sale, ci l-a încredinţat Apostolilor, ierarhilor, preoţilor, secundaţi de apologeţi şi învăţători. Aceasta este partea cea bună a pământului roditor. Ei sunt cei care au primit mandatul ca să vestească Evanghelia la toată zidirea, “aflată într-o acerbă foame după cuvântul lui Dumnezeu” (Amos 8, 11), învăţându-i să păzească şi să împlinească toată legea Evangheliei (Matei 28, 20; Marcu 16, 15). Ei sunt cei care au propovăduit şi încă propovăduiesc în numele lui Hristos neamurilor, “ca şi cum Însuşi Hristos le-ar vorbi prin ei” (II Corinteni 5, 20). Creştinii adevăraţi – spune Sfântul Apostol Petru – sunt “născuţi a doua oară, nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăciune, prin cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veac” (I Petru 1, 23). Despre cuvântul lui Dumnezeu, profetul Iezechiel spune că “are puterea de a învia chiar şi pe cei morţi” (37, 1-10).

Fie ca sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu să rodească în noi roadele bunătăţii, ale dreptăţii şi ale dragostei prin care să putem dobândi împărăţia lui Dumnezeu.

+ Calinic Botoşăneanul

 

* * *

 

Rostul vieţii – primirea şi rodirea cuvântului lui Dumnezeu

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

În Duminica a XXI-a după Rusalii, se citeşte la Sfânta Liturghie Pilda semănătorului, din Evanghelia după Sfântul Luca. În această pildă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre un semănător şi despre patru situaţii diferite în care au ajuns seminţele aruncate de el pe pământ. Mai precis, Mântuitorul ne spune că dintre seminţele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare de trecători, iar apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânţă a căzut pe un loc pietros, a răsărit, dar, din lipsa umezelii, s-a uscat foarte curând. A treia sămânţă a căzut între spini, a crescut împreună cu spinii, dar, în cele din urmă, a fost înăbuşită de spini. A patra sămânţă a căzut în pământul cel bun şi “a făcut rod însutit”. După ce a spus această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos a rostit cuvintele: “Cine are urechi de auzit să audă”.

Neputând să priceapă înţelesul sau mesajul acestei pilde, ucenicii au cerut să li se spună care este tâlcul ei, iar Mântuitorul, ascultându-le rugămintea, le-a dezvăluit înţelesul adânc al cuvintelor Sale. De obicei, Mântuitorul nu explică parabolele sau pildele Sale, lăsându-i pe cei ce le aud să ajungă ei înşişi la înţelesul lor duhovnicesc, pentru că toate parabolele sau pildele Lui au o mulţime de înţelesuri duhovniceşti care se descoperă potrivit cu înţelepciunea, experienţa şi starea duhovnicească a ascultătorilor.

De această dată însă, Mântuitorul explică El Însuşi pilda rostită, arătând că sămânţa căzută lângă drum, călcată în picioare şi apoi mâncată de păsările cerului, îi reprezintă pe acei oameni “care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Aşadar, primul obstacol pe care-l întâmpină Semănătorul este diavolul, care ia din inima omului cuvântul lui Dumnezeu, binevestit de Biserică prin slujitorii ei, chiar înainte ca acesta să încolţească în sufletul celui ce-l ascultă. Adesea, oamenii înşelaţi de diavol spun: “cuvântul acesta nu mă priveşte pe mine”, “nu mai este actual pentru zilele noastre”, “nu-mi aduce nici un câştig, nu mă ajută în preocupările mele”. În multe feluri diavolul găseşte motive ca să răpească din inima omului cuvântul Evangheliei. De multe ori, diavolul îi înşală pe oameni făcându-i nepăsători, indiferenţi şi repede uitători ai cuvintelor sfinte, încât “cuvântul intră printr-o ureche şi iese prin cealaltă”, după cum se spune în popor.

“Călcarea în picioare” sau nesocotirea seminţei căzute pe calea obiceiurilor rele împiedică inima omului să asculte cu atenţie cuvântul lui Dumnezeu. Când Mântuitorul vorbeşte despre sămânţa căzută la marginea drumului, spune că “păsările cerului au mâncat-o”, iar mai apoi, în tâlcuire spune: “Vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Astfel, de la păsările cerului se trece la duhurile rele din văzduh, care împiedică pe oameni să primească Evanghelia mântuirii, după cum va spune mai târziu şi Sfântul Apostol Pavel. (cf. Efeseni 6,12).

A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Mântuitorul prin sămânţa care a căzut în loc pietros, sunt cei care, “auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă”. Avem de-a face în acest caz cu oamenii care primesc cu bucurie cuvântul Evangheliei şi îl cultivă atât timp cât le merge bine, sunt sănătoşi, au rezultate bune în activitatea cotidiană, câştigă bine, sunt bine văzuţi de cei din jurul lor, sunt lăudaţi şi apreciaţi. Când vine însă vremea de încercare, când vine prigoana împotriva Bisericii ori vin peste ei boli, suferinţe, ispite, necazuri, unii se întreabă: “Ce rău am făcut eu ca să fiu pedepsit? Sunt unii mai răi decât mine şi nu păţesc nimic!”. În felul acesta începe îndoiala, căreia îi urmează răzvrătirea, cârtirea şi învinuirea lui Dumnezeu pentru încercările vieţii. Aşa se întâmplă că mulţi oameni care erau evlavioşi în copilărie, în tinereţe sau cât timp totul a mers bine în viaţa lor, îşi pierd mai apoi credinţa, nerezistând încercărilor. Entuziasmul lor de la început a ajutat să răsară sămânţa cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lor, dar credinţa care a răsărit repede nu a crescut suficient pentru a fi o credinţă statornică, perseverentă, bine înrădăcinată, ci a rămas o credinţă superficială, şovăielnică şi uşor influenţabilă de învăţături înşelătoare şi de credinţe străine de Evanghelie. Prin urmare, cel care a fost drept-credincios până la o vreme, deodată, în vreme de ispită sau încercare se leapădă de adevărata credinţă, devine sectant sau chiar necredincios, adică ateu.

A treia categorie de oameni despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos în pilda Sa sunt cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu ajunge să rodească deplin din cauza înăbuşirii lui de preocupări înrobitoare: “Aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit”. Aceştia sunt oamenii care nu mai găsesc timp să se roage dimineaţa şi seara, pentru că au prea multe griji legate de lucruri trecătoare, şi uită tocmai esenţialul: legătura lor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al tuturor binefacerilor. Omul cu griji împovărătoare uită sfatul înţelept al poporului credincios: totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu!

Există mulţi oameni care sunt atât de copleşiţi de grijile lumeşti, încât nici nu se mai gândesc la rostul vieţii lor pe pământ. Aceştia trăiesc sufocaţi de mulţimea evenimentelor, de goana după câştig, de grija de procurare a hranei, a îmbrăcămintei, a spaţiului de locuit sau de grija permanentă de-a fi tot mai fericiţi. Astfel, ei nu mai au timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi a-l împlini în viaţă. Această înăbuşire a vieţii din cauza multelor griji pentru bunuri trecătoare îi face pe unii oameni să-şi piardă nu numai credinţa, ci chiar şi echilibrul vieţii sănătoase.

În vreme de sărăcie, mai ales ca urmare a crizei economice şi financiare, în vreme de boală şi singurătate, grija sau teama pentru ziua de mâine şi nesiguranţa vieţii îi fac pe unii oameni să cadă în deznădejde, însă oamenii credincioşi, în astfel de vremuri, înmulţesc rugăciunea lor şi intensifică legătura lor cu Biserica, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu.

Grijile prea multe pot, uneori, să întunece atât de mult orizontul vieţii, încât unii oameni, de teamă să nu-şi piardă avuţia sau poziţia lor socială, devin atât de preocupaţi numai de ei înşişi, încât ajung să nu mai creadă în Dumnezeu şi să nu mai iubească pe nimeni, adică se dezumanizează. Ca atare, omul nu mai construieşte viaţa sa mai întâi pe relaţia cu Dumnezeu – Dătătorul vieţii şi pe iubirea milostivă de aproapele, ci doar pe câştigul şi consumul lucrurilor trecătoare şi pe relaţii de profit.

Uneori este atât de mare tirania dorinţei de îmbogăţire cu lucruri trecătoare, încât omul nu mai găseşte timp şi loc în inimă pentru a aduna bogăţiile netrecătoare, adică iubirea lui Dumnezeu şi darurile spirituale ale acesteia, singurele care pot hrăni şi odihni sufletul nostru. Când acumulăm numai bogăţii materiale în jurul nostru, golul din sufletul nostru se adânceşte. Mântuitorul spune: “Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20), referindu-se la comorile spirituale ale credinţei şi ale faptelor bune izvorâte din iubire smerită şi milostivă. Acestea sunt bogăţiile pe care ar trebui să le căutăm cu prioritate şi apoi lucrurile materiale necesare hranei şi îmbrăcămintei.

Evanghelia mai spune că în această categorie a oamenilor cu sufletul înăbuşit de griji se numără şi cei înrobiţi de plăcerile vieţii.

Sunt o mulţime de oameni care folosesc timpul sfârşitului de săptămână doar pentru relaxare şi petreceri, mâncare multă şi jocuri. Desigur, după o săptămână de muncă, clipele de destindere sunt bine-venite, însă odihna sau destinderea nu trebuie căutată cu prioritate în distracţii fizice. Oamenii care merg duminica la biserică, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, rugându-se pentru sănătatea şi mântuirea lor şi a familiei lor, pentru toţi cei neajutoraţi, primesc o pace, o bucurie şi o odihnă deosebită, care-i întăresc şi-i eliberează de povara grijilor acumulate în timpul săptămânii.

În cei aproape 18 ani de păstorire la Iaşi, am văzut adesea credincioşi care veneau să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, având faţa întunecată sau crispată de griji, de suferinţă, de necazuri. Însă, după ce se spovedeau, se rugau mult şi se împărtăşeau la Sfânta Liturghie, ieşeau afară din biserică având faţa plină de o lumină care dădea mărturie despre pacea şi bucuria sufletească pe care le aflaseră în rugăciune. Această pace sfântă, dobândită prin rugăciune, este vindecătoare şi odihnitoare pentru suflet, o pace sfântă diferită de pacea convenţională dintre puteri aflate în conflict, negociată şi semnată pe hârtie. Pacea sfântă este pacea dăruită de Mântuitorul Iisus Hristos (cf. Ioan 14, 27), pacea duhovnicească, semn al refacerii legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu. Dacă însă oamenii sunt înrobiţi de plăcerile vieţii, ei nu mai caută cu râvnă bucuriile duhovniceşti, legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, iertarea păcatelor prin spovedanie, pacea sufletească şi bucuria care vin din prezenţa şi lucrarea harului în sufletul omului. Dar cei ce cred în Dumnezeu Cel veşnic caută viaţa veşnică, lumina, iubirea şi pacea Lui.

La sfârşitul Pildei semănătorului, din Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii, Mântuitorul ne spune că numai a patra sămânţă a adus rod desăvârşit. Aşadar, numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul lui Dumnezeu, adică învăţătura Evangheliei lui Hristos, transmisă prin Biserica Sa. În acest înţeles, Hristos-Domnul tâlcuieşte “pământul cel bun” în care a rodit sămânţa ca fiind “inima curată şi bună” a omului. Prin urmare, dacă inima nu este curată, ci întunecată de răutate şi viclenie, ea nu poate fi roditoare. De aceea, noi rostim de multe ori în timpul Sfintei Liturghii aceste rugăciuni:“Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul şi mă miluieşte” ori “inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”. În acest sens, numai inima curată, sinceră şi smerită, curăţită prin lacrimile pocăinţei şi prin spovedanie, prin împărtăşanie şi prin fapta cea bună redevine “haina luminoasă” primită la Sfântul Botez.

Însă inima curată trebuie să fie şi bună sau milostivă. În general există mulţi oameni cu inimă curată, dar nu toţi sunt milostivi; unii sunt evlavioşi, dar zgârciţi. Mântuitorul ne spune că “inima curată şi bună” face roditor cuvântul lui Dumnezeu. Iar inima curată şi bună se arată în cuvântul bun şi fapta bună, în milostenia ajutorării omului aflat în nevoi materiale sau spirituale.

Aşadar, inima curată şi bună este starea duhovnicească a sufletului în care cuvântul mântuitor al Evangheliei lui Hristos devine roditor. Dar cine sunt cei mai cunoscuţi oameni din categoria celor roditori duhovniceşte întrucât au inimă curată şi bună? Aceştia sunt mai întâi Sfinţii Bisericii care au făcut roditor cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lor, pentru că şi-au curăţit inima de păcate prin pocăinţă, au luminat-o şi au sfinţit-o prin post şi rugăciune şi au făcut-o bună sau milostivă prin fapte bune. Când un om este sincer şi smerit, curat cu sufletul, bun şi milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv, Care “face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Însă sfântul nu este un om bun în mod aparent, adică având o bunătate calculată sau afişată de ochii lumii, ci sfântul are o bunătate statornică, permanentă, care a rodit în sufletul său prin har şi credinţă, prin rugăciune şi fapte bune.

Să ne ajute Dumnezeu să urmăm pilda sfinţilor pentru a face roditoare în noi lumina sfântă din Pilda semănătorului! Nu este suficient să dobândim multe cunoştinţe, ci este nevoie şi să săvârşim multe fapte ale bunătăţii. Foarte adesea, cunoaştem pe de rost cele mai importante texte din Sfânta Scriptură, dar nu le punem în practică, pentru că nu avem suficientă putere spirituală. Prin urmare, este necesar să cerem stăruitor ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: “Fără Mine nu puteţi face nimic”(Ioan 15, 5), adică nimic bun. În acest sens, noi, românii, când începem o lucrare, zicem: “Doamne, ajută-ne!”. De asemenea, chemăm în rugăciunile noastre şi ajutorul sfinţilor. Văzând pilda sfinţilor şi, mai ales, cerând ajutorul lor, primim o putere care face roditoare în viaţa noastră lumina Sfintei Evanghelii. Când Evanghelia vorbeşte despre “inima curată şi bună“, adică despre inima roditoare, ea nu se referă la inima care pulsează sângele în corp fiind susţinătoarea vieţii trupeşti, ci la inimă în înţelesul de centru al vieţii spirituale a omului credincios, în care se uneşte gândirea umană cu simţirea şi voinţa umană pentru a conlucra cu harul Duhului Sfânt.

Să ne ajute Hristos Domnul şi toţi Sfinţii Lui să avem inimă bună şi curată, să sporim în dragostea faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri, să devenim milostivi şi buni, spre slava lui Dumnezeu, cinstirea sfinţilor şi mântuirea noastră! Amin.