Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXI-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
Iosue 24,1-2.15-18
Efeseni 5,21-32
Ioan 6,60-69

Ioan 6,60-69

Când au auzit, mulți dintre discipolii lui au zis: “Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: “Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-ați vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde a fost mai înainte? Duhul este acela care dă viața, trupul nu folosește la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus știa de la început cine sunt cei care nu cred și cine este acela care îl va trăda. Și le-a zis: “De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”. După aceasta, mulți dintre discipolii lui s-au retras și nu mai mergeau cu el. Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: “Nu cumva vreți să plecați și voi?” Simon Petru i-a răspuns: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut și am cunoscut că tu ești sfântul lui Dumnezeu”.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
Diverși alți autori
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
FSC
Diverși alți autori

 

* * *

 

La cine vom merge?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un cântec religios spune “M-am hotărât să îi urmez lui Isus. Nu există întoarcere!” Pentru unii este greu de înțeles cum cineva s-ar putea angaja pe un drum, fără întoarcere, când nu putem ști mâine ce se mai întâmplă, ce ne poate zdruncina ceea ce credem astăzi. Dar credința înțeleasă ca angajament total, ca punere a vieților noastre în mâinile lui Dumnezeu, diferă de credința înțeleasă ca acceptare intelectuală a afirmațiilor doctrinale. Creștinul adevărat poate să aibă probleme în înțelegerea unor învățături ale Bisericii, rămânând în același timp credincios lui Cristos și Bisericii Sale.

În filmul “Fiddler on the Roof” (“Lăutarul de pe acoperiș”), personajul principal era Tevye, un țăran evreu, care trăia cu soția și cu cinci fete în Rusia țaristă, într-o perioadă de mari schimbări, inclusiv în relația dintre sexe. Mai întâi una dintre fiice anunță că ea și un croitor se vor căsători, deși Tevye o promisese măcelarului din sat. Inițial Tevye nu vrea să audă de planurile fiice ei, dar după ce se cugetă îndelung decide să își dea fata tânărului care o iubește. O a doua fată își alege la fel singură soțul, un revoluționar idealist. Din nou Tevye este dezamăgit și se opune, și din nou după o luptă interioară acceptă căsătoria. În fine, o a treia fată se îndrăgostește de un tânăr care nu era evreu. Tevye se află în fața unei dileme dificile: nici pe ceilalți tineri nu i-a dorit pentru fetele lui, dar erau cel puțin evrei. Acum însă… “Cum aș putea să întorc spatele credinței mele, poporului meu?”, se întreabă el. “Dacă fac compromisul acesta, nu mai sunt eu!” Tevye s-a oprit puțin și a continuat apoi: “Pe de altă parte…” S-a oprit din nou și apoi a strigat: “Nu, nu există un pe de altă parte!”

Majoritatea oamenilor consideră absolut normal ca atunci când iei o decizie să o analizezi pe toate fețele: “pe de o parte… pe de altă parte…” Evanghelia de astăzi ne amintește că nu este cazul să relativizăm totul. În probleme de credință ajungem la un moment dat să descoperim, asemenea lui Tevye, că nu există “pe de altă parte”, nu există o altă opțiune, nu există o altă cale. Nu există decât calea bună și calea greșită. În acest mod îl vedem pe Petru și pe ceilalți apostoli răspunzând la criza de credință pe care ne-o prezintă Evanghelia de astăzi.

“Când au auzit, mulți dintre discipolii lui au zis: ‘Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?’ … După aceasta, mulți dintre discipolii lui s-au retras și nu mai mergeau cu el.” Isus le explicase discipolilor săi doctrina Euharistiei, adică faptul că El își va continua prezența în mijlocul lor sub forma pâinii și vinului. Nu prea avea sens ceea ce spunea Isus. Îi credea Isus canibali care să mănânce carne de om? Sau vrăjitoare ca să bea sângele semenilor? Dificultatea înțelegerii acestei învățături a lui Isus i-a aruncat pe discipolii Săi într-o criză la care mulți au răspuns întorcându-i spatele. Acum au mai rămas doar discipolii apropiați ai lui Isus, cei doisprezece. Isus s-a întors spre ei și i-a întrebat: “Nu cumva vreți să plecați și voi?” Petru răspunde în numele grupului: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice, iar noi am crezut și am cunoscut că tu ești sfântul lui Dumnezeu.”

Care este diferența dintre Petru și ceilalți apostoli, care au rămas cu Isus, și ceilalți discipoli, care l-au părăsit? Petru și ceilalți apostoli nu înțelegeau doctrina euharistică, expusă lor de Cristos, mai mult decât ceilalți discipoli. Și ei, ca și ceilalți, nu reușeau să înțeleagă prea bine cum vine aceasta să mănânci trupul și să bei sângele cuiva. Dar asemănarea se oprește aici. Diferența esențială stă în atitudinea lui Petru: faptul că nu înțelegea complet o învățătură a lui Isus nu a fost pentru el un motiv suficient de serios pentru a renunța la a-l urma pe Învățător. Ceilalți discipoli îl vedeau probabil pe Isus ca o cale între multe altele, și de aceea dacă nu erau de acord cu ceva considerau că pot merge mai departe și să caute pe altcineva, care să le placă. Petru, dimpotrivă, îl vedea pe Isus ca singura cale, ca pe unicul mesager al lui Dumnezeu. El a considerat că este mai bine să îi urmeze lui Isus chiar și fără să priceapă intelectual lucrurile, decât să pornească în căutarea înțelegerii intelectuale cu prețul pierderii lui Isus.

Prea mulți creștini astăzi merg pe urmele discipolilor care au plecat pentru că nu au putut fi de acord cu o învățătură sau cu alta. Știm că credința nu se opune înțelegerii, dar nu există nici o garanție că crezând vom înțelege toate. Evanghelia de astăzi este de aceea o invitație la a pune credința înaintea și deasupra înțelegerii, așa după cum au făcut Petru și ceilalți apostoli; o invitație la a nu pune înțelegerea înainte și deasupra credinței, așa după cum au făcut discipolii infideli care l-au părăsit pe Isus.

 

* * *

 

Despre unire

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Din revelație cunoaștem că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (Mt 28,19), care, datorită unirii indisolubile de esență și existență, formează un singur Dumnezeu atotputernic, veșnic, de trei ori sfânt (Ap 4,8). Izvorul unirii dintre esență și existență, dintre cele trei persoane și care produce minunea paradisiacă în veci de veci, este iubirea: Dumnezeu este iubire (1In 4,8).

Omul, cunoscând prin credință această mirifică unire, este înclinat să o îndrăgească, ceea ce produce în el o întreită minune spirituală: îl unește cu Dumnezeul unic, îl face martorul divinității lui în lume și, în al treilea rând, devine cooperator cauzal la planul divin de a uni în Fiul său unic pe toți oamenii și întregul univers (cf. Rom 8,29; Ef 1,5-10).

În acest plan de unire se încadrează și lecturile de la Liturgia cuvântului de azi. Pentru menținerea unirii poporului ales, Iosua cere fiilor lui Israel să fie una în credința față de Iahve (lectura I-a). Sfântul Paul cere unitatea familiei pentru a menține unirea cu Biserica și prin ea cu Dumnezeu (lectura a II-a). Isus vrea unirea tuturor cu Dumnezeu și cu oamenii prin Euharistie, fiindcă, după cum pâinea și vinul sunt materia primă pentru sfânta Taină a altarului, iar bărbatul și femeia materia primă a sfintei Căsătorii, la fel: omul și Euharistia formează materia primă a filiațiunii divine, a unei ființe noi de copil adoptiv al lui Dumnezeu (1In 3,10), fiu al învierii (Lc 20,36).

Ruperea de Cristos, de Biserica sa, de trupul său mistic, scufundă pe om în anonimat și osândă (cf. Mt 25,41).

Cine îi mai cunoaște, cine îi mai iubește și cui îi mai sunt de folos acei ucenici care l-au părăsit pe Isus când au spus, fiindcă nu pricepeau cum vor trebui să mănânce trupul și să bea sângele lui: Greu este cuvântul acesta și cine îl poate înțelege? Dar pe cei care au rămas statornici în unire cu Isus, prin cuvintele lui Petru: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice și noi am cunoscut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cine nu-i cunoaște? Cine nu-i iubește? Cui nu sunt de folos prin învățăturile lor, prin viața lor eroică, prin mijlocirea lor cerească?

Numai unirea liber consimțită, conștientă și responsabilă este aducătoare de pace și fericire. Să aprofundăm tema aceasta, pentru a înțelege unirea și pentru a detesta ruptura produsă de păcat. Dar nici nu trebuie să înțelegem că unirea este un scop în sine – unire de dragul unirii -, nu ne unim ca să facem o grămadă mare, precum grâul în hambare etc., ci unirea are un scop precis, acela de a apăra valori. Armata este unită pentru apărarea țării și cu cât mai mulți sunt soldații, cu atât apărarea este mai sigură. Euharistia ne unește în Cristos prin Duhul Sfânt ca să apărăm valoarea supremă a religiei: iubirea, fiindcă Dumnezeu însuși este iubire (1In 4,8).

Universul, în minunata sa varietate cosmică, este opera lui Dumnezeu Creatorul (Gen 1,1-31), al cărui plan se descoperă prin porunca dată bărbatului și femeii: Fiți rodnici, înmulțiți-vă, umpleți pământul și stăpâniți-l! (v. 29). Observăm cum toate cele create, deși atât de diferite, au un plan de unitate prin stăpânirea din partea omului, iar acesta își exercită autoritatea în frica de Dumnezeu, adică fiind conștient de la cine a primit puterea și spiritul în care trebuie să o exercite, cu iubirea celui care toate le-a creat din iubire. Omul trebuie să se înmulțească, pentru a putea stăpâni, dar înmulțirea se va realiza printr-o unire pornită tot din iubire (Gen 2,23 ș.u.). Dar ca să se realizeze acest lucru – unirea tuturor prin înmulțirea oamenilor pe baza iubirii – omul trebuie să rămână unit cu Dumnezeu, recunoscându-și dependența de iubirea lui, care trebuie să se concretizeze într-o slujire liberă și plină de recunoștință (lectura I-a). A-i refuza acest lucru, înseamnă a se considera pe sine egal cu Dumnezeu, înseamnă a nega unicitatea lui și așa luciferianul Non serviam – Nu-ți voi sluji – îl îndepărtează pe om de cel care, fiind iubire în totalitate (1In 4,16), este izvorul oricărei uniri. Din această ruptură derivă diviziunile din căsnicie prin divorț și poligamie (Gen 4,19; Dt 24,1), dintre frați prin invidie ucigătoare (Gen 4,6.24 – e vorba despre Cain și Abel), din sânul societății (Gen 11,9 – turnul Babel), prin limbă, neam, rasă, cultură, religie, filozofie etc.

Cucerirea unirii prin alianță.

Pentru remedierea sciziunilor amintite și neamintite, Dumnezeu alege dintre popoare un popor mic, căruia îi propune o alianță bazată pe credință (cf. Os 2,22). Credința este condiția unirii cu el și a colaborării la opera sa, operă de unificare, pe care nu încetează de a o relua prin chemarea de noi aleși, precum Noe, Abraham, Moise, Iosua (lectura I-a), David, Solomon etc. Legea pe care a dat-o poporului său prin Moise, regele pe care îl alege din familia lui Iese, templul ales ca locuință divină în Ierusalim, slujitorul lui Iahve propus ca model de fidelitate etc. toate au ca scop unirea Israelului, pentru a-și putea desfășura misiunea sa de popor sacerdotal (cf. Ex 19,6) și catalizator al tuturor neamurilor de sub soare (cf. Is 43,10 ș.u.).

De fapt, dacă Dumnezeu face din Israel un popor deosebit, a făcut aceasta pentru a se descoperi pe sine prin intermediul lui, altor națiuni și pentru a le reuni prin credință în unitatea cultului în duh și adevăr (In 4,23). Chiar împrăștierea, cu care el a voit să pedepsească infidelitatea Israelului, servește, în cele din urmă, spre a se face cunoscut popoarelor păgâne pe sine ca și centru de unitate prin creație și răscumpărare (cf. Is 45).

Cu toate acestea, pentru a-și desfășura misiunea de popor ales, pentru a restabili unitatea frântă de schisma provocată de infidelitatea lui Solomon prin fiii săi Roboam și Ieroboam (1Rg 11,31) și, pentru a readuna națiunile prin intermediul aceluiași cult (Is 56,6 ș.u.), era de trebuință să vină cel care avea misiunea de slujitor special pentru unificarea lui Israel de a salva prin moartea sa mulțimea celor păcătoși (cf. Is 42,1; 49,6; 53,10), să fie noul David, care să pască turma Domnului reunită sub unica sa regalitate (Ez 34,33 ș.u.; 37,21-24) și Fiul Omului să fie cap al poporului celor sfinți, a cărui împărăție externă va cuprinde tot universul (cf. Dan 7,13-27). Prin harul său, Sionul, Ierusalimul ceresc, mireasa unică a lui Iahve care îl iubește cu iubire veșnică, va deveni mama comună a tuturor popoarelor (Ps 87,5; Is 54,1-10; 55,3 ș.u.), al căror rege unic va fi Iahve însuși (Zah 14,9).

Realizarea unității prin Biserică.

Alesul lui Dumnezeu este Fiul său unic, Isus Cristos, Domnul nostru (Lc 9,35). El unește pe toți cei care îl iubesc și cred în cuvântul său, dându-le pe Duhul Sfânt și pe mama sa (Rom 5,5; In 19,27) și hrănindu-i cu o singură pâine, trupul său jertfit pe lemnul crucii (1Cor 10,16). Așa face din toate popoarele un singur trup (Ef 2,14-18); face din cei credincioși membrele sale, înzestrând pe fiecare cu diverse carisme în vederea binelui comun al trupului său, care este Biserica (1Cor 12,4-27; Ef 1,22 ș.u.), zidindu-i ca pe niște pietre vii în unicul templu al lui Dumnezeu (Ef 2,19-22; 1Pt 2,41). El este unicul păstor care cunoaște oile în diversitatea lor (In 10,3) și,

dându-și propria viață, vrea să adune în turma sa pe toți fiii lui Dumnezeu care sunt încă dezbinați (In 10,14 ș.u.; 11,51 ș.u.).

Prin Cristos Isus, unitatea este refăcută la toate nivelurile: unirea internă a omului cu sine, după ce a fost sfâșiat de patimi (Rom 7,14; 8,2-9); unirea conjugală, a cărei icoană este unirea fidelă dintre Cristos și Biserică (Ef 5,25-32); unirea tuturor oamenilor, pe care Duhul Sfânt trimis de el îi face fii ai aceluiași Părinte (Rom 8,14 ș.u.; Ef 4,4 ș.u.) și care neavând decât o singură inimă și un singur suflet (Fap 4,32) laudă într-un singur glas pe Tatăl ceresc (Rom 15,3 ș.u.; Fap 2,4-11).

Este absolut necesar să promovăm această unire, pe care doar schismele și ereziile o devorează (1Cor 1,10), dar a cărei temelie este credința unică în unicul Domn Isus Cristos (Mt 16,16; Ef 4,5.13).

Semnul singurei Biserici, încredințată iubirii lui Petru (In 21,15 ș.u.) este unitatea din sine asigurată de ipostatica unire cu capul ei, Cristos. Rodul, produs de cei care rămân uniți cu cel care are în sine unirea dintre natura divină și cea umană și-i observă porunca sa nouă și unică: Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit și eu pe voi (In 13,34), a căror fidelitate și rodnicie sunt direct proporționale cu unirea lor prin Cristos și cu Cristos, asemenea mlădițelor cu vița (In 15,5-10), este îngerizarea omenirii în Parusie, când nu se vor mai căsători, fiindcă vor forma împărăția lui Dumnezeu, asemenea îngerilor (Mt 22,30).

Unirea creștinilor de pe pământ este absolut necesară, fiindcă prin ea se descoperă lumii întregi iubirea Tatălui, arătată nouă prin darul cel mai scump inimii sale, Fiul unic (Mt 3,6), și pentru ca toți oamenii să devină un singur lucru în Cristos (Ef 4,13), spre a se realiza suprema dorință a lui Isus din ruga: Părinte, ca toți să fie una, după cum și noi suntem una (In 17,21). În acest scop se roagă în noi și Duhul Sfânt cu suspine negrăite (Rom 8,26) când constată scandalul dat de creștinii dezbinați în atâtea biserici, bisericuțe și secte.

Doamne Isuse Cristoase, care ai zis ucenicilor tăi: Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă, nu privi la păcatele noastre, ci la credința Bisericii tale și binevoiește a-i dărui pacea și unirea după voința ta (LR). Amin.

 

* * *

 

Bărbaților, iubiți-vă soțiile

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Pentru această duminică doresc să îmi îndrept atenția către a doua lectură a zilei (Efeseni 5,21-32), deoarece are o temă de mare interes pentru familie. Citind cuvintele lui Paul cu ochi moderni, vedem imediat o dificultate. El le recomandă bărbaților să își “iubească” soțiile (și aceasta este bine), dar de asemenea le recomandă femeilor să se supună soților lor, și aceasta – într-o societate puternic (și pe drept) conștientă de egalitatea dintre sexe – pare inacceptabil.

De fapt, este adevărat. În acest punct, Sf. Paul este condiționat în parte de mentalitatea timpului său. Cu toate acestea, soluția nu constă în eliminarea din relațiile dintre soți și soții a cuvântului “supunere”, ci, poate, în a o face reciprocă, așa cum și iubirea trebuie să fie reciprocă. Cu alte cuvinte, nu doar soții trebuie să își iubească soțiile, ci și soțiile trebuie să își iubească soții. Nu doar soțiile trebuie să fie supuse soților lor, ci și soții să se supună soțiilor lor, în iubire reciprocă și în respect reciproc.

În acest caz, a fi supus înseamnă a ține cont de dorințele, de opinia și sensibilitatea soțului sau soției; a discuta, nu a decide de unul singur; a fi capabil să renunți la propriul punct de vedere. Pe scurt, a-și aminti că amândoi sunt soți, persoane care poartă același jug, ales de bunăvoie. Apostolul le dă soților creștini ca model relația de iubire care există între Cristos și Biserică, și explică imediat în ce constă o astfel de iubire: “Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea”. Adevărata iubire se manifestă în “dăruirea” de sine către celălalt.

Există două moduri de a exprima iubirea pentru cel drag. Primul este acela de a face cadouri, de a-l umple pe celălalt cu daruri; al doilea, mult mai solicitant, constă în a suferi pentru celălalt. Dumnezeu ne-a iubit în primul mod când ne-a creat și ne-a umplut de bunuri: raiul, pământul, florile, trupurile noastre, toate sunt un dar de la El. Însă apoi, la împlinirea timpului, în Cristos, a venit la noi și a suferit pentru noi, până la moartea pe cruce.

Acest lucru este adevărat și pentru iubirea umană. La început, cei proaspăt căsătoriți își exprimă iubirea prin cadouri. Vine însă pentru toți un timp când darurile nu sunt de ajuns. Este necesară capacitatea de a suferi cu și pentru cel iubit. Trebuie să iubească în ciuda limitărilor pe care le descoperă în celălalt, și în ciuda momentelor de sărăcie și boală. Aceasta este iubirea adevărată asemenea cu iubirea lui Cristos.

În general, primul fel de iubire este numită “iubirea care caută”; iar al doilea fel, “iubirea care dăruiește”. Semnul că un cuplu trece de la iubirea care caută la aceea care dăruiește este acesta: în loc să spună “Ce ar putea să facă pentru mine soțul meu (respectiv, soția mea) și nu a făcut încă?”, ei încep să se întrebe: “Ce aș putea să fac pentru soțul (sau pentru soția mea) și nu am făcut încă?”

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Maricel Medves
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 27 august 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Riscul de a decide

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Obligați să aleagă

Marea adunare de la Sichem și marele discurs în sinagoga din Cafarnaum au aceeași finalitate obligatorie: este vorba de a lua o hotărâre, să facă o alegere precisă. Atât Iozue cât și Isus (practic același nume) cer ca să ia o poziție clară, să iasă afară, să declare public: “Dacă nu vă place să slujiți Domnului, spuneți astăzi pe cine vreți să-l slujiți…” “Poate și voi vreți să plecați?” Dumnezeu sau idolii. Cuvântul sau cuvintele. “Limbajul dur” sau soluții de comoditate.

Desigur, noi am prefera să stăm într-o zonă neutră, Să trândăvim într-o țară a nimănui. Să comentăm, să interpretăm, să ne pierdem timpul în jurul “limbajului dur”. Să ne implicăm, dar nu prea mult. Să facem să stea împreună, să adoptăm o soluție de compromis. Suntem specialiști în a împăca realități inconciliabile. Dacă ar fi după noi, am alege să nu alegem, am hotărî să amânăm orice hotărâre. Dar nu se pot evita anumite scadențe. Trebuie să aruncăm masca și să spunem de ce parte suntem. Credința este compromițătoare. Deci, nu este scăpare, se impune o alegere, trebuie să ne decidem. Dar pentru ce? În baza cărui lucru? După ce criterii?

1 – Dumnezeu a dat o bună dovadă…

Poporul lui Israel este conștient de ceea ce Jahweh a făcut în favoarea sa: “Domnul Dumnezeul nostru ne-a făcut să ieșim noi și părinții noștri din țara Egiptului, din condiția de sclavi, a săvârșit acele mari minuni în fața ochilor noștri și ne-a protejat pe întregul drum… De aceea și noi vrem să-i slujim Domnului…” Din momentul în care te-a eliberat din sclavie, dacă te atașezi Lui ai siguranța că vei rămâne liber. Isus se oferă pe sine însuși ca hrană. Își dă viața sa.

A alege, deci, înseamnă înainte de toate a accepta un dar, a permite lui Dumnezeu să facă lucruri mari pentru noi. Din păcate, suntem obișnuiți să considerăm aproape în exclusivitate aspectul oneros al alegerilor. Desigur, orice alegere comportă un risc. Dar aici riscul este acela de a fi iubiți. Pericolul care trebuie să-l confruntăm este acela de a nu rămâne înșelați. A se decide înseamnă a ne implica. Aici, totuși, angajarea fundamentală este de a primi.

2 – Dumnezeu nu este “convenabil”

Normal, alegerile noastre ascultă de calcule interesate. Cântărim avantajele și dezavantajele, conveniența sau mai puțin.

Întrebările pe care le punem sunt mereu de acest tip: ce folos scot din asta? La ce mă pot aștepta? Oare merită osteneala? Eh, fiind vorba de Dumnezeu, trebuie să recunoaștem că alegerea nu este deloc convenabilă în baza criteriilor oportuniste. Adesea apare de-a dreptul irațională.

Cu El nu se combină afaceri bune (și, dacă se combină, înseamnă că El nu este luat în considerație). Cu El nu se obțin privilegii, onoruri (și, dacă se obțin, este desigur… fără știrea Lui). Nu devenim importanți. Nu facem carieră (în afara aceleia…de descendent). De la Dumnezeu putem să ne așteptăm la cruce, ultimul loc, slujirea, “pierderea”. Cineva, înainte de alegere, adulmecă aerul pe care îl respiră.

Cu Dumnezeu, este bine să fim clari,
Respiră aerul înfrângerii
Respiră aerul Calvarului (fără vreo atracție turistică)
Un aer de lucruri dificile
Aerul singurătății
Aerul micșorării
Aerul refuzului
Aerul micimii
Aerul sărăciei
Aerul persecuțiilor…
Este inutil să ne facem iluzii: cu Dumnezeu nu respiri un aer favorabil.

3 – Nu sunt acceptate cuvintele de durată scurtă

Foarte adesea alegerile noastre sunt de scurtă respirație, mioape, sub semnul provizoriului. Suntem foarte abili în a înmulți clauzele “eliberatoare”, excepțiile (ca în anumite contracte de asigurare, în care excluderile sunt mai numeroase decât garanțiile), găsind subterfugii, inventând pretexte pentru a nu onora promisiunile. Suntem dispuși să ne implicăm, dar până la un anumit punct.

Suntem capabili să plătim prețul, numai să nu fie excesiv. Suntem interesați de propunerile lui Dumnezeu, fără ca totuși să excludem posibilitatea de a examina eventual altele… Suntem dispuși să mergem până la capăt, dar cel puțin să… Cu Dumnezeu, investiția nu mai poate fi pe un termen scurt. Trebuie de-a dreptul să mizăm pe veșnicie: “Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Și nouă nu ne este permis de a da un cuvânt de scurtă durată.

4 – Când suntem deciși, atâtea lucruri rămân încă de decis

După decizia inițială, urmează inevitabil atâtea altele. Nu te înșela că te-ai decis odată pentru totdeauna. Nu te gândi că ai ales o dată pentru totdeauna. Decizia inițială te introduce într-o serie de decizii care urmează primei, și adesea destul de costisitoare și dificile. Orientarea de fond pe care ai voit s-o dai existenței tale implică, pentru a fi menținută, diferite alegeri coerente cu acea impunere.

Să nu crezi că acțiunea este de acum aranjată în chip definitiv. Sunt infinite realități care, zilnic, o pun în discuție, cheamă în cauză conștiința, te obligă să precizezi poziția ta, te constrâng să confirmi, să actualizezi alegerea ta preferată.

Mai ales, acel “da” inițial este păstrat cu prețul unor “nu” spuși unor lucruri care pretind să te facă să dezminți sau chiar numai să uiți. Fidelitatea este un “da” ținut ferm în fața atâtor “nu”.

5 – O fidelitate “comunitară”

“Cât mă privește pe mine și casa mea, vrem să-i slujim Domnului”. “…Și noi vrem să-i slujim Domnului”. Trebuie ca fiecare, fără a ține cont ce fac alții, să facă pasul său, să se angajeze să-i slujească lui Dumnezeu (termenul “a sluji” are o dimensiune de credință, o perspectivă cultuală, o atitudine practică de ascultare, adică un răspuns pe planul conduitei față de exigențele Legii Domnului).

Însă decizia chiar și a unuia, ca la Sihem, devine solicitare, provocare și pentru alții. Fidelitatea însăși nu este niciodată un fapt exclusiv personal. Fidelitatea mea poate consolida sau ataca pe cea a altora. Orice decizie personală are în mod necesar un impact comunitar. Chiar și Petru vorbește limbajul lui “noi” (nu este sigur un plural al maiestății): “Doamne, la cine vom merge… Noi am crezut și cunoscut…” Alianța de la Sihem determină nașterea lui Israel ca popor. Alegerea fiecăruia (persoană, clan familiar, triburi) nu urmează numai o traiectorie verticală, care duce la Jahweh, dar se dezvoltă și de-a lungul unei direcții orizontale, creând o conștiință comunitară. Opțiunea pentru Dumnezeu oferă un chip precis comunității, produce o solidaritate, realizează unitatea.

Contrarul lui a pleca nu este a rămâne

“Doamne, la cine vom merge?” Alternativa nu este între a pleca sau a rămâne, ci între a se retrage (“De atunci mulți dintre discipolii săi s-au retras și nu mai merge cu El”) și a-l urma. Fidelitatea nu poate fi redusă la simplul “a rămâne”. Nu este numai problema de statică, de permanență. Chiar dacă din păcate unele persoane confundă fidelitatea cu imobilismul. Fidelitatea este ceva dinamic, este o realitate în mișcare. Este progres. Înseamnă a căuta, a inventa, a descoperi, a se uimi, a surprinde și a se lăsa surprinși. Fidelitatea nu este un lanț, funie la gât, și nici o haină pe care continui să o porți chiar și uzată.

Cei care își amintesc, cu nostalgie: “Când eram îndrăgostiți…” Sau persoana religioasă care afirmă: “Îmbrac această haină pentru că, cu treizeci de ani în urmă, m-am lăsat sedus de Domnul…” Nu. Fidelitatea nu reprezintă faza succesivă a îndrăgostirii. Putem fi fideli numai dacă rămânem îndrăgostiți. Un soț trece în fiecare zi – cel puțin ideal – pe la florărie, să cumpere un mănunchi de trandafiri pentru soția sa. Un preot, de optzeci de ani, nu este fidel pentru că este încă acolo, și îmbătrânit nu părăsește postul său, ci pentru că suie treptele altarului, chiar susținut de un altul, cu pași de dans, și cu palpitație ca prima dată. O călugăriță bătrână, după decenii de “slujire”, este fidelă pentru că astăzi a răspuns chemării.

Dificultățile, pentru Paul, vin întotdeauna de la femei…

Îi dau dreptate lui Andre Seve. În toate dățile când Paul vorbește despre femei apare fluctuant, chiar contradictoriu. O dată s-a implicat într-o istorie banală despre văluri și păr. I-a scăpat un strigăt furios: “Femeile în adunări să stea tăcute” (1 Cor 14,34), în timp ce cu puțin înainte scontase că ar fi în stare să profețească (1 Cor 11,45). Pune un principiu fundamental de egalitate: “În Cristos nu mai este bărbat și femeie” (Gal 3,28). Dar, din când în când, apare mentalitatea sa masculină, tendința de a discrimina, obiceiul de a desemna femeii un rol subaltern. Acesta se justifică luând în considerație cultura timpului, fariseul – sau rabinul – ascuns în el, și care apare în momentele mai puțin oportune, și reușește să încurce sculul. Se precizează că trebuie să distingem în pedagogia sa, între esențial și elementele marginale, între ceea ce are valoare veșnică și ceea ce este trecător.

De acord. Dar trebuie și să recunoaștem că suntem departe de libertate, spontaneitate, prietenie fără complicații, de respectul arătat de Cristos, de-a lungul întregii Evanghelii, în privința femeilor. De altă parte, chiar și anumiți preoți din trecut n-au făcut altceva decât să regăsească acea naturalețe. De fapt, simțeau nevoia de a preciza, în privința vreuneia: “bună femeie”. “Doamna”, singură, ar fi fost echivocă, pentru a nu spune periculoasă. Și astăzi, o anumită dezinvoltură, apare un pic suspectă, aproape forțată și, în mod paradoxal, vrea să indice jena, nesiguranța, lipsa de maturitate. În fragmentul de astăzi, se discută recomandarea: “Soțiile să fie supuse soților ca Domnului”. Sensibilitatea modernă nu tolerează să audă vorbindu-se de supunere.

Paul, însă, pune înainte o comparație: “Așa cum Biserica este supusă lui Cristos, astfel și soțiile să fie supuse soților lor în toate”. Acum, este vorba de a stabili ce tip de supunere cere Cristos de la Biserica sa. Pentru că El nu este desigur un despot, dar pretinde o ascultare în libertate, o slujire cu capul sus, o supunere în deplină responsabilitate. Mai mult, apostolul rezervă soților partea cea mai angajantă: “Iubiți soțiile voastre cum Cristos a iubit Biserica și s-a dat pe sine însuși pentru ea”. Comparația “exemplară” a iubirii și dăruirii care sunt între Cristos și Biserică, dacă ne gândim bine, se întoarce în întregime în avantajul femeii. De aceea nu este nimic umilitor să fie supusă unuia care o iubește până la dăruirea de sine, o iubește până acolo încât îi dă demnitate, valoare și respect…

 

* * *

 

Unește într-o singură voință pe cei care cred

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cine este Cristos și ce vrea de la noi?.. Suntem în a cincea duminică de când Liturgia cuvântului ne dă răspuns prin evanghelia sfântului Ioan într-o manieră crescendo: în duminica a XVII-a Isus apare ca sacramentul Tatălui, om fiind înmulțește pâinile ca să credem; în duminica a XVIII-a Isus se afirmă ca pâinea vieții, ca să credem și să avem viață; în duminica a XIX-a Isus susține că este pâinea coborâtă din cer, ca să credem și să ajungem în cer; în duminica a XX-a Isus afirmă că el trăiește prin Tatăl și cine mănâncă trupul său, va trăi prin el, deci va avea viața veșnică pe care o are Tatăl; azi, în duminica a XXI-a Isus se afirmă și se revelează ca forță de unire internă prin Euharistie.

La Sichem (Lec. I-a: Ios 24, 1-2. 15-17. 18) credința face un nou popor din toți cei care au venit din pustiu, întorși din Egipt, din toți cei din neamul lui Iacob, ca și din cei din neamul lui Esau, care n-au fost în robie și stăpâneau muntele Seir (Ios 24, 4). Celebrul istoric german M. Noth spune că aici s-a născut Israelul ca popor (cf. CBL p. 303). Aici, Iosue, în vârstă de o sută și zece ani și ai săi, adică eci veniți cu el de dincolo de Iordan, enumeră faptele minunate ale lui Dumnezeu în favoarea neamului lui Avram din clipa chemării lui la credință și până în acel moment istoric. În fața evidenței, cei adunați aveau datoria unei alegeri: da sau nu, credem sau nu credem. Poporul a ales într-o singură voință: Da, credem. Îndemnul lui Iosue a fost hotărât: Temeți-vă de Domnul și slujiți-i cu toată inima și cu toată credința. Lepădați-vă de dumnezeii păgânilor! La care poporul a răspuns într-un glas: Domnului Dumnezeului nostru vom sluji și de glasul lui vom asculta (v.24). Astfel și cei care n-au văzut faptele minunate ale lui Iahve din Egipt, de la trecerea Mării Roșii, din pustiu, de la trecerea Iordanului și până la cucerirea Canaanului vor prin credință să se împlinească istoria mântuirii și prin ei, să fie părtași la alianța cu Dumnezeu.

Biblia nu-i un manual de teologie și nici un catalog de teze abstracte, ci un recital de intervenții mântuitoare din partea lui Dumnezeu în favoarea poporului său. Acest stil rămâne în vigoare și în perioada predicării apostolice din primele veacuri ale creștinismului (cf. CBL p. 304).

Acestui stil se conformează și sf. evanghelist Ioan; el nu enunță dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu și nici a Tainei euharistice, ci dă un recital mântuitor în care enumeră fazele succesive prin care Isus intervine în favoarea omului, așa cum le-am văzut în cele patru duminici precedente și cum apare și din evanghelia zilei de azi (In 6, 61-70). Chiar dacă predica lui Isus despre pâinea vieții, pâinea coborâtă din cer, și mai mult încă cuvintele despre Euharistie – Trupul și Sângele său – au deziluzionat și scandalizat, el nu le impune printr-o dogmă, ci face aluzie la alt mister și, în conceptul sfântului Ioan, misterul nu trebuie să scandalizeze, misterul uimește și este meditat, analizat, scandalizează realitatea. Dar când veți vedea pe Fiul omului suindu-se acolo unde era mai înainte? Iată realitatea care va scandaliza. Isus face aluzie la momentul răstignirii, la scandalul Crucii, când de bună voie va acecepta acel moment și, om fiind, își va dovedi dumnezeirea prin iubirea dintru început. Acela care crede în iubirea lui Isus îi înțelege misterul jertfei, fiindcă Duhul este acela care dă viață – adică iubirea cu care cineva se jertfește: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez duhul meu (Lc 23, 46). Aceasta este puterea jertfei de a-și da duhul și de a-l lua înapoi, motiv pentru care Tatăl îl iubește (In 10, 17-18). Înțelegerea pe care o căutau iudeii pe calea rațiunii, Isus o pune pe calea inimii: îl înțelege acela care îl iubește, așa cum îl iubește Tatăl. De aceea: Acela care crede în mine, va veni la mine atras de Tatăl și eu îl voi învia în ziua de apoi. Tatăl, așa cum am văzut într-una din duminicile precedente, îi atrage pe toți la Cristos, dar nu cu forța, ci prin cuvântul Scripturii, prin Duhul care dă viață. Ei bine, Isus, întrucât este Fiul omului, aparține sferei de sus, sferei Duhului. Numai în măsura în care este pătruns de Duh, el poate da trupul și sângele însuflețite de Duh ca început de viață veșnică. Dacă Fiul omului poate da trupul său ca hrană și sângele său ca băutură numai prin puterea Duhului, atunci nici omul nu poate înțelege acest mister euharistic decât tot prin puterea Duhului. Cine nu are Duhul lui Dumnezeu nu poate crede în Euharistie, fiindcă aici nu se primește trupul pământesc și mort al lui Isus, ci trupul său glorios și plin de Duhul vieții (cf. CBL p. 1351-1352). Nu este de mirare că mulți au plecat, chiar și dintre ucenici, fiindcă Duhul Sfânt încă nu fusese dăruit, de mirare este că la sfidarea lui Isus, adresată celor doisprezece, Petru răspunde: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Noi am crezut și am cunoscut că tu ești Sfântul lui Dumnezeu. În această mărturisire de credință evanghelistul Ioan cuprinde întreaga viață a sfântului Petru, care a crezut când Tatăl i-a descoperit că Isus este Fiul Dumnezeului celui viu (Mt 16, 16), însă l-a cunoscut pe Isus ca sfântul lui Dumnezeu numai după ce l-a primit pe Isus euharisticul, când s-a unit cu Isus în misterul său pascal, când l-a primit pe Duhul Sfânt la Înviere (In 20, 22) și la Rusalii prin care el și ceilalți apostoli au ajuns să cunoască tot adevărul conform făgăduinței lui Isus (In 14, 26), devenind oameni noi din intern prin Duhul Sfânt.

Din toate acestea deducem că nu ajunge numai să credem pentru a fi adevărați creștini, ci trebuie să cunoștem, deoarece Credința fără fapte este moartă, spune sf. Iacob (2, 26). Numai cine realizează unirea cu Cristos prin Euharistie sub acțiunea Duhului Sfânt, printr-o cunoaștere personală, este creștin adevărat. Creștin este acela care l-a ales pe Cristos și îl urmează. În această decizie fundamentală pentru Isus Cristos este conținută și împlinită orice cerință de cunoaștere și de acțiune a credinței (RdC 57). Din acest motiv este necesar să ne lăsăm educați după gândul lui Cristos, de a vedea istoria ca el, de a judeca viața ca El, de a spera după cum învață el, de a trăi în el comuniunea cu Tatăl și cu Duhul Sfânt (RdC 38).

Așa cum din unitatea familiei se naște o viață nouă prin cunoașterea reciprocă dintre soți, la fel din unirea cu Cristos trebuie să se nască omul cel nou, formator al poporului nou (Ef 2, 15).

Ceea ce trebuie să realizeze răspunsul nostru la chemarea lui Isus este: desăvârșirea persoanei umane până la asemănarea cu îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30), când Isus total va prezenta Împărăția sa lui Dumnezeu Tatăl (1Cor 14, 24), ca el să fie totul în toți (1Cor 15, 28).

Această temă o atinge sf. Paul în lectura a II-a (Ef 5, 21-32).

Misterul pascal al lui Cristos a făcut din Biserică un sacrament, un semn văzut, un izvor de viață sfântă care începe din nucleul societății, din familie, din cunoașterea dintre soț și soție în spirit de credință, în frica lui Cristos, dar al Duhului Sfânt, cum spune sf. Paul. Femeile să fie supuse bărbaților ca Domnului. Ori, femeile sunt supuse Domnului prin credință. Credința trebuie, deci, să stea la temelia familiei. Bărbatul este capul femeii precum Cristos este capul Bisericii. Cristos este capul Bisericii fiindcă El este începutul și desăvârșitorul credinței Bisericii (Evr 12, 2). Unirea Capului și Bisericii stă în credință. Unirea soților în spirit de credință duce la desăvârșirea persoanei printr-o cunoaștere reciprocă în Duhul Sfânt, Duhul vieții. Acest mister este mare: o spun despre Cristos și Biserică, afirmă sf. Paul; este mare fiindcă vine de la Dumnezeu.

Să contemplăm măreția misterului în câteva cuvinte. În Fiul omului a existat plinătatea darurilor Duhului Sfânt, așa cum a afirmat-o Isus în sinagoga din Cafarnaum (Lc 4, 18). Același Duh Sfânt pune în firea naturală a omului cele șapte daruri ca pe o sămânță: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, tăria, știința, evlavia și frica de Dumnezeu, chiar dacă în măsură diferită în bărbat și femeie, care apoi se dezvoltă împreună cu credința, speranța și iubirea. Bărbatul are mai multă înțelepciune decât femeia. El se bazează mai mult pe puterea rațiunii sale (asemănarea cu Cristos capul Înțelepciunea întrupată). Femeia, în schimb, are mai multă înțelegere; judecata ei pornește mai mult din inimă decât din rațiune; de aceea ea va pune cont mereu mai mult pe iubire. Cât privește darul sfatului, mama este îngerul sfătuitor din sânul familiei. În schimb, bărbatul se bucură de darul tăriei prin care își folosește forțele fizice și spirituale numai pentru bunăstarea familiei și prin acest dar se afirmă ca un rege al creației, ca Adam chemat de Dumnezeu să lucreze grădina Edenului (Gen 2, 14.19). Cât privește darul științei, lucrurile sunt mai echilibrate: bărbatul deține științele practice, femeia deține știința vieții (Eva fiind mama celor vii, Gen 3, 20). Cât privește darul evlaviei, femeia deține primatul. În schimb bărbatul, care nu se teme de nimeni, are darul fricii de Dumnezeu, care de fapt este începutul înțelepciunii.

Fiecare persoană umană simte dorința după plinătatea ei. Bărbatul simte că îi lipsesc darurile înțelegerii, sfatului, și evlaviei, pe care le privește admirativ în femeie, pe care vrea s-o aibă de partea sa, ca să-i suplinească lipsurile. Femeia, în schimb, simte că îi lipsesc darurile înțelepciunii, puterii și fricii de Dumnezeu, privește spre bărbatul care le are și îl vrea de partea ei ca să-i apere valorile personale. Așa lucrează Duhul Sfânt prin darurile sale și armonizează viața de familie, făcând ca între soți și copii să strălucească unitatea dintre Persoanele divine, ca apoi fiecare să ajungă la perfecțiunea finală, când oamenii nu se vor mai căsători, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30), realizând Împărăția veșnică.

Unitatea familiei nu o dă sexualitatea, așa cum susține Freude, ci credința, darurile Duhului Sfânt, Euharistia…

Cât trăim să ne împărtășim în spirit de recunoștință și iubire cu Trupul și Sângele lui Cristos care unește într-o singură voință cugetele celor care cred și să ne rugăm cu stăruință: Dumnezeule dă poporului tău harul să iubească ceea ce poruncești și să dorească ceea ce făgăduiești, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Fiul lui Luca, în timpul interogatoriului, privea fix pe perete, deasupra președintelui.

- La ce vă uitați? a strigat la el președintele.

- La Isus pe cruce, i-a răspuns Luca. Nu este voie?

- Trebuie să îl priviți în față pe cel care vă vorbește, strigă președintele.

- Scuzați, a replicat Luca, dar și el vorbește; de ce nu îl obligați să tacă?

Probabil că unii dintre cititorii noștri au recunoscut izvorul acestei citări; este scoasă dintr-unul din romanele lui Ignazio Silone, Secretul lui Luca. Cristos suferind și răstignit vorbește și doar cei curați cu inima, victimele, cei oprimați, cei drepți știu să îi audă glasul.

2. Tema

“Noi te alegem pe tine, Doamne, pentru că ești Regele iubirii” (refren de repetat deseori, la începutul și la sfârșitul Liturghiei și al psalmului responsorial, ca o frază programatică).

3. Mesajul zilei

Evanghelia, astăzi, reproduce concluzia lungului discurs euharistic prezentat de evanghelistul Ioan și pe care noi îl medităm de mai multe duminici, pentru a cunoaște tot mai bine Liturghia și importanța ei.

Euharistia ne spune cât de mult ne iubește Dumnezeu și cât de mult trebuie să ne iubim!

- Tocmai pentru că Liturghia este un mister de credință și de iubire, suntem invitați astăzi, ca și apostolii după discursul din Cafarnaum, la o alegere decisivă: să îl alegem pe Isus și iubirea lui, chiar dacă se cere jertfă, să facem alegerea de a participa mereu și activ la celebrarea euharistică festivă.

Ce este Liturghia? S-ar putea da multe definiții.

- Cea pe care vreau să o amintesc astăzi o cunoașteți cu toții: este inclusă în aclamația de după cuvintele consacrării euharistice. Cine mi le poate spune? Și cine poate spune ce daruri cuprinde? (Așteptați răspunsurile și completați-le):

$Moartea ta o vestim, Doamne, = Îți mulțumim, Doamne, pentru că ne iubești, pentru că ne iubești până… la moarte, pentru că ne-ai mântuit prin pătimirea și moartea ta;

$și învierea ta o vestim = Îți mulțumim, Doamne, pentru că ne iubești și după moarte. Pentru că, înviat, ești Domnul prezent în mijlocul nostru;

$până când vei veni = Îți mulțumim, Doamne, pentru că vei veni în glorie, înviind și trupurile noastre.

De ce este frumos și util să participăm la Liturghie duminica?

- Răspunsul este ușor: pentru a cunoaște tot mai bine cât de mult ne iubește Dumnezeu și pentru a crește în iubirea creștină; pentru a da, uniți cu Isus, un cult deplin Domnului, de laudă, de mulțumire, de iubire.

- Suntem ca niște mașini… dacă nu facem plinul de iubire cel puțin o dată pe săptămână, cum putem trăi? Cum putem să înaintăm pe drumul de fii ai lui Dumnezeu?

- Liturghia este ca o “școală”, o “sală de antrenament” în iubire. Dacă cineva nu merge la școală, nu se antrenează niciodată, cum poate crește și deveni mare ucenic al regelui iubirii?

- Liturghia este banchetul familiei lui Dumnezeu. Cum poate o familie care nu se adună niciodată, care nu ia cina niciodată împreună, să se considere o familie? Noi suntem din familia lui Dumnezeu, noi suntem fiii lui Dumnezeu: cel puțin o dată pe săptămână trebuie să gustăm bucuria de a fi toți uniți cu Tatăl, în casa sa! “Dar eu mă rog singur, mănânc singur!” – ar putea spune cineva; iar eu îi răspund: “Și ce viață spirituală ai? Ești un… fără familie!” Creștinii sunt frații lui Cristos, familia lui Dumnezeu. Nu solitari.

- În cadrul Liturghiei, noi celebrăm împreună cu Isus, în bucurie și în odihnă festivă, triumful său asupra răului și a morții: luăm hrana lui Dumnezeu, medicamentul nemuririi, chezășia victoriei. “Cel care mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă”. Și nu ți se pare acesta un motiv de bucurie și de interes?

4. Exemple

Cel care nu participă la celebrarea euharistică se înstrăinează de familie, Trupul mistic al lui Cristos care este Biserica; se lipsește de marile tezaure spirituale și de o mare bucurie a inimii.

Înțelegerea acestui fapt poate fi rodul a cinci duminici pe tema euharistică celebrate împreună cu copiii noștri.

a) Un copil isteț și grațios a găsit pe drum o monedă de argint. Sărac și orfan cum era, la strălucirea monedei, o bucurie inefabilă a inundat inima lui și își face mii de vise.

- Cum voi folosi această monedă? se întreba el.

Așezat pe o piatră, privea în jur: hainele erau flendurite și peticite, încălțămintea ruptă. Și pâine? O lacrimă îi cade pe obraz, gândindu-se că îi lipsea și pâinea.

Câte nevoi! Care să fie prima?…

Și iată că trece pe acolo un preot. Văzându-l, tinerelul își amintește de bunicul lui, de mama care nu mai este: ochii i se umplu de lacrimi. Ia o hotărâre și, cu moneda în mână, aleargă la preot:

- Luați, spune el. Faceți-mi bucuria de a celebra o Liturghie amintindu-i în mod deosebit pe sărmanii mei răposați.

Din acea zi, apărat de sufletele sfinte din purgator, a văzut schimbându-se viața lui. L-a primit un alt frate și l-a ajutat să învețe.

Acel copilaș, cu o inteligență ascuțită și plin de bunătate, a crescut în știință și evlavie: apoi s-a făcut călugăr, devine mare doctor, episcop, cardinal, sfânt… Acel copilaș era sfântul Petru Damiani.

b) Într-o zi, recitând Rozariul, P. Humbert a intrat în pădure. În doar câteva minute s-a rătăcit. Nu mai știe nici în ce direcție trebuie să meargă. Merge la întâmplare. Merge și ajunge, în sfârșit, la o cabană micuță. Acolo era un bătrânel. Cere să fie găzduit pe timpul nopții. Imediat ce bătrânelul și-a dat seama că este preot, toate dificultățile au dispărut. Împart împreună cina săracă, apoi Humbert adoarme epuizat.

A doua zi dimineață îl trezește un zgomot de mulțime. Peste o sută de persoane sunt în jurul cabanei.

- Ce se întâmplă? îl întreabă Hubert pe bătrân. De unde vin aceștia?

- Părinte, celebrați o Liturghie pentru noi?

- Da, sigur! Dar acești oameni?

- Când mi-ați spus că sunteți preot v-am invitat în cabana mea ca să dormiți, spune senin bătrânul, și apoi am plecat și am făcut turul întregii regiuni pentru a le spune tuturor că rugăciunea pe care o facem în fiecare săptămână a fost ascultată.

Nu erau sate în acea zonă imensă, ci doar multe cabane împrăștiate în pădure.

- Părinte, noi ne rugăm în fiecare săptămână ca să primim harul de a participa măcar la o Liturghie înainte de a muri.

- De câte luni vă rugați așa? întreabă Hubert tulburat.

- Părinte, nu sunt luni, sunt șapte ani de când ne adunăm în fiecare săptămână pentru a ne ruga pentru privilegiul Liturghiei!

c) Încheiem cu o hotărâre: “Noi te alegem pe tine, Doamne, pentru că ești Regele iubirii”.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

În acel timp, mulți dintre ucenicii lui, care-l auziseră, au spus: “Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?” Isus știa în sine că ucenicii murmură împotriva lui. De aceea a spus: “Vă scandalizează lucrul acesta? Dar dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viață, trupul nu ajută cu nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. Dar sunt unii dintre voi care nu cred”. De fapt, Isus știa de la început cine sunt cei care nu cred și cine este acela care îl va vinde. Și zicea: ” Iată pentru ce v-am spus, că nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl” . De atunci, mulți dintre ucenicii săi s-au retras și nu mai umblau cu el. Atunci Isus a spus celor doisprezece: “Vreți și voi să plecați?” Simon Petru i-a răspuns: “Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Iar noi am crezut și am știut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu”. (Ioan 6,60-69)

În acest pasaj evanghelic sfântul Ioan rezumă câteva din reacțiile mai importante ale ascultătorilor discursului asupra pâinii vieții. Revelația cu privire la faptul că Isus este hrană spirituală a credincioșilor, mai ales prin euharistie, produce o sciziune până și în grupul ucenicilor. Un număr important de ucenici se retrage și încetează să-l mai urmeze pe Învățător (v. 60-66); cei Doisprezece, în schimb, prin gura lui Petru, își mărturisesc credința în mesianitatea Sa divină (v. 67-71).

De remarcat în privința murmurelor ucenicilor săi este răspunsul pe care Isus li-l dă: Vă scandalizează lucrul acesta? Dar dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte? În acest răspuns se face aluzie la glorificarea lui Isus, la Înălțarea sa. De ce? Pentru că ea va manifesta calitatea divină a Revelatorului. De fapt, cei mai mulți dintre ucenici sunt scandalizați pentru că ei nu recunosc în Isus acea Ființă coborâtă din cer și ale cărui cuvinte ar fi de înțeles cu o inteligență spirituală. Acest aspect iese în evidență în mod deosebit din cuvintele imediat următoare: Duhul este acela care dă viață, trupul nu ajută cu nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. O astfel de declarație nu vrea să însemne câtuși de puțin că discursul lui Isus ar fi de perceput în mod alegoric. Ea comportă mai întâi enunțul unui principiu capital: trupul nu ajută cu nimic, adică ceea ce este de ordin pământesc, ceea ce provine de la omul lăsat pradă puterilor sale, este caduc și perisabil. Duhul este cel care dă viață, altfel spus, ceea ce este de ordin divin, ceea ce este transcendent și animat de Duhul, este puternic și generator de viață. Cuvintele lui Isus, mai ales discursul său referitor la pâinea vieții, sunt de ordin spiritual și divin. Ele comunică ucenicilor viața veșnică. Dar pentru ca să fie astfel ele trebuie primite în atitudine de credință și primite cu o inteligență iluminată de Duhul Sfânt.

Cât privește răspunsul pe care cei Doisprezece îl dau prin gura lui Petru, acesta este plin de semnificație: Doamne, la cine am pute merge?, credința fiind, în acest sens, în mod esențial atașament la persoana lui Cristos; Tu ai cuvintele vieții veșnice – cuvintele lui Isus participă la puterea dătătoare de viață a persoanei (Abia acum începem să întrezărim de ce l-a desemna sfântul Ioan pe Isus “Cuvântul”).

Isus ne adresează și nouă întrebarea decisivă: Vreți și voi să plecați? Ea nu este inspirată de vreo teamă; ea are drept scop să trezească un angajament mai personal și mai hotărât, ca cel al celor Doisprezece. Și, întrucât discursul din capitolul 6 revelează faptul că euharistia este locul privilegiat al darului lui Isus, pâinea vieții, Isus, tocmai în contextul liturgic ne adresează fiecăruia întrebarea: Vrei, cu adevărat să mă urmezi? În linia lecturii întâi a acestei duminici putem înțelege că participarea la euharistie reclamă un angajament și aceasta pentru că a fi creștin înseamnă a-l urma și a-l imita în mod concret pe Cristos.

 

* * *

 

Duminica a 21-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 6,60-69

Cuvinte care dau viață veșnică

60 În acel timp, mulți dintre ucenicii lui, care-l auziseră, au spus:

- Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte? 61 Isus știa în sine că ucenicii murmură împotriva lui. De aceea a spus:

- Vă scandalizează lucrul acesta? 62 Dar dacă veți vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte? 63 Duhul este acela care dă viață, trupul nu ajută cu nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață. 64 Dar sunt unii dintre voi care nu cred.

De fapt, Isus știa de la început cine sunt cei care nu cred și cine este acela care îl va vinde. 65 Și zicea: Iată pentru ce v-am spus, că nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-i este dat de la Tatăl.

66 De atunci, mulți dintre ucenicii săi s-au retras și nu mai umblau cu el. 67 Atunci Isus a spus celor doisprezece:

- Vreți și voi să plecați?

68 Simon Petru i-a răspuns:

- Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice. 69 Iar noi am crezut și am știut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică încheiem lectura capitolului 6 din Evanghelia după Ioan. La următoarea întâlnire vom relua lectura semi-continuă din Evanghelia după Marcu.

Odată ce au ascultat în manieră completă și completă Cuvântarea despre Pâinea Vieții, chiar cei care-l urmau pe Isus fac o analiză, o evaluare cu privire la cuvintele Domnului. Verdictul este simplu și categoric: “Este foarte greu de acceptat”. Textul continuă apoi cu o întrebare retorică: “Cine poate să-l asculte?”

Isus nu se amuțește și le răspunde cu două întrebări retorice: vă scandalizează lucrul acesta?; dar dacă îl veți vedea pe Fiul Omului suindu-se acolo unde era mai înainte? În felul acesta le arată încă o dată că incapacitatea pe care o au ei se datorează unei lipse de credință: chiar dacă “văd” minuni mai mari nu vor crede. Introduce în dialog pe Duhul: nici o simplă ființă umană nu poate da Viață Veșnică, numai Duhul lui Dumnezeu. Isus se asociază astfel la acțiunea Duhului.

Cuvintele pe care Domnul le-a spus vin de la același Duh, nu sunt cuvinte omenești, ci ale lui Dumnezeu. Isus cunoaște inima omului, știe cine crede și cine nu crede… De asemenea le amintește că, în definitiv, Tatăl este cel care dă darul de a fi discipol autentic.

Rezultatul ultim al cuvintelor lui Isus este că mulți îl părăsesc, nu-l mai urmează. În acest context Domnul îi va întreba pe cei mai apropiați, pe apostolii pe care El însuși i-a ales: “Vreți și voi să plecați?”. Simon Petru va răspunde în numele celor doisprezece tot cu o întrebare retorică și cu o afirmație categorică: “Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Iar noi am crezut și am știut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.

Un grup mai mare de persoane a ascultat Cuvântarea despre Pâinea Vieții pe care a rostit-o Domnul. Majoritatea dintre ele n-au acceptat-o și au fost dezamăgiți. În schimb, cei doisprezece apostoli au rămas cu Domnul arătând că credința deja încolțise în inima lor. Dumnezeu le-a acordat darul credinței și ei au fost capabili să-l păstreze pentru ca să dea rod adevărat.

Pentru a ține cont: Atunci când Dumnezeu cheamă la credință, face asta arătând vreun semn sau semnal pentru a-l accepta, lăsând însă în mâinile noastre responsabilitatea răspunsului. Nu forțează inima noastră pentru ca să creadă. Lasă ca să luăm deciziile cu libertate. Pentru aceasta, ca în Evanghelia din această duminică, la chemare se poate răspunde afirmativ urmându-l pe Domnul sau negativ depărtându-ne de drumul său.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 4,18-19; Mt 16,13-20; In 21,15-17; Fap 7,38; Fap 3,14.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se pot vedea în Evanghelii aspecte importante din viața apostolului Petru.

Întrebări pentru lectură

- Cine sunt cei care-l urmau pe Isus? (A se vedea textele evanghelice din cele patru duminici anterioare)

- Ce părere au despre cuvintele Domnului? Li se par oportune și ușoare?

- Ce răspunde Isus în fața “evaluării” negative a celor care-l urmau?

- Le este ușor să înțeleagă că Isus este Dumnezeu și că semnele pe care le realizează caută să manifeste puterea lui Dumnezeu?

- În această privință ce loc ocupă Duhul lui Dumnezeu?

- O ființă umană poate să dea Viața Veșnică?

- Care este originea cuvintelor lui Isus?

- În definitiv, care este marea problemă a celor care contestă cuvintele lui Isus?

- Isus cunoaște inima oamenilor? Ce știe despre ei?

- Cine este cel care dă forțe pentru a putea fi un adevărat ucenic al lui Isus?

- Începând din acest moment, care este reacția celor care-l urmau pe Domnul?

- Văzând că toți încep să plece, ce-i întreabă Isus pe cei doisprezece apostoli?

- Cine răspunde în numele tuturor?

- Ce spune Simon Petru în numele tuturor?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Ce opinie am despre ceea ce Isus “îmi spune” prin intermediul Scripturii, prin intermediul Cuvântului său?

- Accept exigențele Evangheliei?

- Ce teme din Evanghelie le accept cu greutate?

- Unde percep astăzi cele mai mari exigențe ale Evangheliei pentru viața mea?

- Am credință în Isus?

- Cred în Isus ca Dumnezeu, Fiu al Omului care se întoarce la Tatăl?

- Las ca Duhul lui Dumnezeu să-mi dea viață?

- Cred în Duhul lui Dumnezeu care îmi dă viață și Viață Veșnică?

- Știind că Isus cunoaște binele și răul care există în inima mea, îi ofer binele pentru ca să-l potențeze și îi ofer răul pentru ca să-l transforme și să-l convertească?

- Mă deschid lui Dumnezeu Tatăl care este cel care-mi permite prin credință să fiu ucenic al Fiului său?

- Îl “părăsesc” pe Isus? Nu-l mai urmez? În ce împrejurări? Sunt statornic în a fi ucenic al Domnului sau “plec și vin” în mod repetat?

- Ce-i răspund lui Isus dacă-mi spune: “Vrei și tu să pleci”?

- Mă asociez la întrebarea lui Petru: “Doamne, la cine am putea merge”?

- Ce implică pentru mine astăzi să-i spun lui Isus: “tu ai cuvintele vieții veșnice”?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Această mărturisire de credință în Isus ca singurul care are “cuvintele” Vieții Veșnice ne face să privim la Isus ca și Cuvânt, Cuvânt cu majusculă. Pentru această sunt prezentate aici câteva rânduri luate din Mesajul Final al Sinodului Episcopilor 2008 care împreună cu Papa au reflectat asupra temei Cuvântului lui Dumnezeu.

II. CHIPUL CUVÂNTULUI: ISUS CRISTOS

4. În originalul grecesc sunt numai trei cuvinte fundamentale: Lógos sarx eghéneto, “Cuvântul s-a făcut trup”. Și totuși, aceasta este culmea nu numai a acelei bijuterii poetice și teologice care este prologul Evangheliei după Ioan (1,14), ci este însă inima credinței creștine. Cuvântul veșnic și divin intră în spațiu și în timp și asumă un chip și o identitate umană, așa încât e adevărat că putem să ne apropiem direct de el cerând, așa cum a făcut acel grup de greci prezenți la Ierusalim: “Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,20-21). Cuvintele fără un chip nu sunt perfecte, pentru că nu împlinesc în mod deplin întâlnirea, așa cum amintea Iob, ajuns la capătul itinerarului său dramatic de căutare: “Eu te cunoșteam din auzite, acum ochii mei te văd” (42,5).

Cristos este “Cuvântul care este la Dumnezeu și este Dumnezeu”, este “chipul Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creația” (Col 1,15); dar este și Isus din Nazaret care merge pe drumurile unei provincii marginale a imperiului roman, care vorbește o limbă locală, care revelează caracteristicile unui popor, cel ebraic, și ale culturii sale. Isus Cristos cel real este deci trup fragil și muritor, este istorie și omenitate, dar este și glorie, divinitate, mister: Cel care ni l-a revelat pe Dumnezeul pe care nimeni nu l-a văzut vreodată (cf. In 1,18). Fiul lui Dumnezeu continuă să fie astfel și în acel cadavru care este depus în mormânt și învierea este atestarea vie și eficace.

Să ținem cont, pentru răspunsul rugăciunii noastre, de aceste două paragrafe din Mesaj. Chiar dacă pot să pară un pic dense, la prima vedere, ne dau o reflecție foarte profundă despre Cristos-Cuvânt care are implicații foarte directe pentru viața noastră. Trebuie să ne străduim să citim cu atenție, să gândim, să reflectăm și să ne rugăm…

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a contempla textul m-aș opri la fraza care realizează ca un climax al întregii relatări.

Traduse mai literal ar fi cam așa:

- Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice…

- Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieții veșnice…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să fac o listă a cuvintelor lui Isus care mi se par mai semnificative în Evanghelie astăzi.

Să fie mai multe de cinci și să mă întreb pentru ce sunt importante astăzi.

Propunere comunitară

- În grupul tău de tineri încercați să realizați un “diagnostic” referitor la dificultățile care apar pentru a trăi cuvintele lui Isus. Ce greutăți întâmpină tinerii în general în trăirea Evangheliei?

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste an

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Editura Sapientia

Dumnezeu l-a creat pe om din prea marea sa iubire și a voit ca el să fie fericit, și pentru aceasta i-a dăruit totul. Însă omul nu este mereu ascultător față de El; păcătuind, el pierde fericirea promisă. Dar Dumnezeu nu-l abandonează, ci-l cheamă mereu la slujire și sfințenie.

În prima lectură, vedem cum Iosue adună toate triburile lui Israel la Sihem, orașul sfânt al celor douăsprezece triburi. Aici, Iosue convoacă o mare adunare pentru că în acest loc se afla Arca Alianței. În discursul său face referire la rădăcinile istorice ale poporului israelit, începând cu Abraham, apoi cu eliberarea din Egipt și până la promisiunea țării Canaanului. Concluzia acestui discurs a lui Iosue solicită un răspuns clar și decisiv. “Temeți-vă de Domnul și slujiți-l cu credință și integritate. Lepădați-vă de dumnezeii cărora au slujit părinții voștri și slujiți-i Domnului, căci Sfânt este” (Ios 24,14). Poporul este pus în fața unei alegeri pe care trebuie să o facă acum. “Iar dacă nu vă place să slujiți Domnului, atunci alegeți acum cui vreți să slujiți” (Ios 24,15).

În limbaj biblic, cuvântul a sluji pe Domnul indică un raport personal și familiar cu El și alternativa de a sluji Domnului nu lezează libertatea omului, pentru că cine se îndepărtează de Dumnezeul adevărat nu experimentează libertatea, ci robia idolatrică. Omul se înșeală crezând că găsește adevărata autonomie, pentru că, în realitate, rămâne subjugat de acești idoli.

După ce Iosue, împreună cu casa lui, alege să-l slujească pe Domnul, poporul face același gest, mărturisind aceeași credință. Este o alegere conștientă și liberă, pentru că Domnul i-a eliberat din țara Egiptului, a făcut minuni pentru ei, i-a păzit și i-a condus progresiv spre împlinire.

Aceeași temă a alegerii ne-o prezintă evanghelia de astăzi, care încheie marele discurs al lui Isus despre Euharistie. Am ascultat un fragment din acest discurs, ținut în sinagoga din Cafarnaum, după minunea înmulțirii pâinilor, în care Cristos se revelează ca adevărata pâine a vieții coborâtă din cer pentru a da viață lumii. Este un discurs pe care ascultătorii nu-l înțeleg. Ei nu înțeleg pentru că au o perspectivă materială în a-l înțelege pe Cristos. De aceea, acest cuvânt al lui Isus provoacă uimire, ba chiar ei se scandalizează: “Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică, iar eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6,54).

Isus se prezintă lumii ca adevărata hrană și singura ce poate sătura foamea omului. El este Cuvântul făcut trup, care se oferă ca hrană în sacramentul Euharistiei și ca victimă de ispășire pe cruce pentru că lumea se mântuiește prin El și primește plinătatea vieții.

Concetățenii lui Isus se scandalizează de faptul că Isus trebuie să se ofere ca hrană pentru omenire, și chiar își pierd credința în El. “Acest cuvânt e tare, cine poate să-l asculte?” (In 6,60). Ei nu pot înțelege aceste cuvinte și de aceea se retrag unul câte unul. Mulțimea se reduce progresiv, iar spre sfârșitul discursului său nu rămâne decât un mic grup de discipoli care au rămas fideli. Isus este ferm și nu e dispus să cadă la învoială. Este chiar gata să se despartă și de cei mai fideli discipoli. “Vreți cumva să plecați și voi?” (In 6,67).

Această întrebare străbate istoria și ajunge până la noi. Ea ne interpelează în mod personal, ceea ce solicită la o decizie din partea noastră. Care este răspunsul nostru? Recunoaștem și noi ca apostolul Petru: “Doamne, la cine să mergem? Numai tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). Și cum îl putem întâlni pe Cristos?

Îl putem întâlni în sacrificiul euharistic, unde este prezent în mod tainic și real. Euharistia este sacramentul prezenței lui Cristos care se oferă pentru noi pentru că ne iubește. El ne iubește pe fiecare dintre noi, în mod personal și unic, în viața noastră concretă a oricărei zile, în familie, când suntem cu prietenii, la muncă. El este cu noi atât în momentele de bucurie, cât și în momentele de durere.

Așadar, Biserica ne invită să participăm la Euharistie. Împărtășindu-ne cu trupul și sângele său înseamnă a accepta logica crucii și a slujirii. Înseamnă a da mărturie despre propria disponibilitate de a ne sacrifica pentru alții așa cum a făcut-o Isus.

Pentru sfântul Paul, viața noastră de credință este o viață de comuniune cu Dumnezeu în care dimensiunea slujirii ocupă un loc central. Și pentru a ilustra cât mai bine acest lucru, ne vorbește despre căsătorie și valoarea ei, așa cum am ascultat în lectura a doua de astăzi.

Sfântul apostol Paul definește căsătoria ca o taină, ba, mai mult chiar, o mare taină. Ea este un semn care ne descoperă realitatea iubirii lui Cristos pentru Biserică. “Voi, bărbaților, iubiți-vă femeile după cum și Cristos a iubit Biserica și s-a dat pentru ea” (Ef 5,25).

Bărbatul, ne spune sfântul Paul, este capul femeii, dar nu oricum, ci așa cum Cristos este capul Bisericii. Și cum conduce Cristos Biserica? A iubit-o și s-a dat pe sine pentru ea, pentru ca ea să fie sfântă, fără pată, ca ea să devină o Biserică măreață, să strălucească sfințenia ei. În același mod, bărbații trebuie să-și iubească soțiile. Acesta este modul de împlinire al soților și al Bisericii în același timp și, înțelegând în această perspectivă relațiile între soți, multe probleme se vor rezolva în viața de familie. Papa Ioan Paul al II-lea, în Scrisoare către familii, la numărul 11 spunea: “Iubirea face ca omul să se realizeze printr-o iubire dezinteresată de sine: a iubi înseamnă a da și a primi ceea ce nu se poate nici cumpăra, nici vinde, ci numai în a se dărui pe sine în mod liber și reciproc”.

În 1609, fratele Ieremia este trimis în orașul Pozzuoli, pentru a îngriji călugării bolnavi care aveau nevoie de băi sulfuroase. Această slujbă era deosebit de periculoasă, deoarece trebuia să inhaleze ore în șir vaporii de sulf. Valahul se îmbolnăvește și e transportat la mănăstirea Sfânta Zămislire, mai mult mort decât viu. Părintele Francesco da Napoli, directorul său spiritual, îl ajută să se pregătească pentru moarte. Respirând greu, îi face semn părintelui pentru a-i șopti ceva.

- “Ce dorești”, întreabă părintele?

“Aș vrea să văd icoana Sfintei Fecioare Maria din casa prințesei de Bisignano.”

După ce frații călugări i-o aduseră, el o privea așa cum un copil își privește mama iubită. Cei din jur văzură cum fratele Ieremia se schimbă la înfățișare.

“Iată-mă în fața ta, Măicuță dragă”, murmură el stins. “Vrei să mă iei cu tine? Mă bucur! Vrei să mă lași în viață? Te voi iubi și te voi sluji mai mult decât până acum.” A doua zi febra încetă, și el se ocupă din nou de cei săraci și bolnavi.

În exemplul fericitului Ieremia observăm o viață care știe să se ofere lui Dumnezeu. A înțeles că lucrul cel mai prețios în viață și drumul cel mai sigur spre mântuire constă tocmai în a-l sluji pe Dumnezeu prin aproapele. Noi am ales să-i slujim Domnului? Avem acest curaj sau trăim ca și cum Dumnezeu n-ar exista?

Să corespundem și noi astfel ca viața noastră să fie o continuă slujire a lui Dumnezeu. Să spunem și noi împreună cu Petru din Evanghelie: “Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”. Tu, Doamne, ne ajuți să ne împlinim și să ne mântuim.

Adrian Bogatu