Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXI-a de peste an
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 22,19-23
Romani 11,33-36
Matei 16,13-20

Matei 16,13-20

În acel timp, venind în părțile Cezareii lui Filip, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: “Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” Ei i-au răspuns: “Unii spun că este Ioan Botezătorul, alții că este Ilie, alții că este Ieremia sau unul dintre profeți”. Isus i-a întrebat: “Dar voi, cine spuneți că sunt eu?” Luând cuvântul, Simon Petru a zis: “Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!” La rândul său, Isus, luând cuvântul, i-a spus: “Fericit ești tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea și sângele ți-au descoperit acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri. Și eu îți spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și puterea Celui Rău nu o va birui. ție îți voi da cheile împărăției cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri”. Atunci le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că el este Cristos. Din acel moment, Isus a început să le spună deschis ucenicilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor, arhiereilor și cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie din morți. Petru, luându-l deoparte, a început să protesteze, zicând: “Dumnezeu să te ferească, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!” Dar Isus, întorcându-se, i-a spus lui Petru: “Pleacă de la mine, Satano! Tu ești o piedică în calea mea, tu nu te gândești la ceea ce vrea Dumnezeu, ci la ceea ce vor oamenii”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iștoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Petru Tamaș

 

* * *

 

Teologia autorității și frica de Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În Vinerea Mare, Isus în fața lui Pilat, acesta îl întreabă: De unde ești tu? Isus nu-i răspunde. Pilat, iritat, îi zice: Mie nu-mi răspunzi? Nu știi că am putere să te eliberez sau să te răstignesc? Isus îl lămurește: N-ai avea nici o putere asupra mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus (In 19,9-11).

Toată autoritatea și puterea vine de sus, de la Dumnezeu și constituie un mare mister: cum de dă Cel de Sus putere și autoritate acelor oameni care se folosesc de ele pentru a face rău! Dar, după cum este necesar omului să se boteze pentru a deveni creștin și nu toți se botează, la fel și cu autoritatea, este necesar ca acel cineva să fie pătruns de cuvântul lui Dumnezeu pentru a deveni ceea ce trebuie să fie: domn, având dreptul sfânt de a porunci ceea ce este cel mai conform cu interesul general al societății, cu viața oamenilor, deși sunt atâția care conduc, dar nu sunt domni. Tocmai de încreștinarea autorității, de pătrunderea ei de către cuvântul lui Dumnezeu, se ocupă lecturile de azi de la Liturgia cuvântului. Dat fiind faptul că fiecare se bucură de o autoritate, fie în familie, fie în societate, este necesar să considerăm această învățătură cu toată atenția. Orice om are o responsabilitate față de autoritate: fie de a se supune, fie de a o exercita, fie de a o influența pentru a fi cât mai conformă cu revelația divină: domn trebuie să fie și cel care conduce, domn trebuie să se arate și cel care este condus, după modelul Isus care le-a îmbinat pe amândouă în chipul cel mai armonios, domnind prin slujire.

Din prima lectură reținem faptul că profetul Isaia îl anunță pe Șebna, dregătorul regelui Ezechia, că va pierde puterea și autoritatea pe care le are, deoarece le-a pus în slujba morții, n-a fost domn cu supușii și s-a ocupat mai mult de monumentul său funerar decât de viața slujitorilor împărăției. În locul său va fi pus Eliachim, fiindcă va fi mai mult decât domn, va fi ca un tată pentru cei din Ierusalim. Tată înseamnă viață, putere și autoritate plină de iubire în apărarea vieții.

Orice putere vine de la Dumnezeu și trebuie pusă în slujba iubirii. Ființa tatălui, munca și autoritatea lui trebuie puse în slujba familiei – a soției și a copiilor – cu conștiința responsabilității față de Dumnezeu de la care le are. El este primul chemat să muncească și să se jertfească pentru fericirea familiei fiindcă, din moment ce ceea ce a primit este pentru alții, el devine un carismatic. În această calitate trebuie să fie conștient că are nevoie de darurile Duhului Sfânt pentru a se achita corect de carisma sa, mai ales de darul fricii de Dumnezeu care este începutul înțelepciunii (Ps 111,10; Prov 9,10; Sir 21,11).

Ceea ce este tatăl în familie, aceea trebuie să fie șeful, conducătorul, păstorul în societate, un domn pentru toți. Fericirea lui trebuie să se nască din fericirea pe care o procură supușilor săi.

Omul poate fi șef numai când înțelege bine paternitatea divină a autorității. Paternitatea divină se bazează pe valoarea vieții pe care o apără cu înțelepciune și o înțelegere și o împarte prin atotputernicie și cu iubire infinită. Într-un mod mai simplist a înțeles un mujic rus, așa cum ne relatează Dostoevski într-unul din romanele sale, problema autorității când spune: Autoritatea căpitanului vine de la comandantul suprem al Armatei și acesta o are de la împărat, de la țarul Rusiei. Împăratul este împărat pentru că Dumnezeu l-a orânduit să stăpânească; dar dacă nu există Dumnezeu, în cazul acesta nici eu nu mai sunt căpitan, pentru că nu mai există nici împărat și nici autoritate supremă.

Numai cine știe să fie ascultător și supus paternității divine, numai acela poate fi capabil de a fi domn pentru alții. Mulți se cred chemați să conducă și să poruncească, în timp ce nu știu să asculte, nu știu să se supună și mai ales nu știu să fie domni pentru cei conduși. Pot ajunge să aibă putere și autoritate, ca Pilat din Pont, dar nu sunt domni, așa cum nici Pilat n-a fost domn cu Isus, fiindcă deși a constatat că este nevinovat, anunță că mai întâi îl va pedepsi și apoi îl va elibera (Lc 23,15-16). Să ne ferească Dumnezeu de astfel de domni care pedepsesc pe cei nevinovați!

Mulți se cred capabili, prin forțele proprii, să conducă și când, dând din coate, ajung într-un post de șefie, știu să conducă doar interesele personale, să conducă veniturile spre propriile buzunare și când dau de greutăți, îl critică pe Dumnezeu că nu conduce mersul lumii așa cum ar trebui. Se aseamănă cu acel țăran încrezut care critica mereu mersul vremii și își zicea în sine: Dacă m-ar lăsa Dumnezeu măcar un an să conduc, ar vedea chiar el ce este în stare să producă pământul! Și Dumnezeu i-a zis: Iată îți dau putere să conduci mersul vremii: când vei voi ploaie, va ploua; când vei voi soare, va fi soare; când vei voi vreme bună, va fi cum dorești. Și omul nostru comanda: ploaie și ploua cum trebuie; după ploaie comanda soare și căldură, și vremea bună se instala; recoltele creșteau de mai mare dragul. Când a venit vremea secerișului, paiul era mare și spicul lung, dar sterp, în loc de bob avea doar un fel de hoaspe. Țăranul nu-și putea închipui cum de s-a ajuns aici, deoarece el a comandat vremea cea mai propice. Dumnezeu i-a zis: După știința ta mărginită ai cerut doar soare și ploaie, dar n-ai voit vânt și furtună ca recoltele să-și înfigă cât mai adânc rădăcinile în pământ, ca de acolo să-și tragă substanțele minerale necesare bobului; n-ai cerut trăsnete care să purifice și să ionizeze atmosfera, s-o ozoneze, fiindcă toate au trebuință de aer curat; n-ai cerut vreme rea care să silească dăunătorii să se retragă de pe spic; n-ai cerut un pic de grindină care să mai curățe plantele de frunzele de prisos; și multe altele n-ai cerut, n-ai comandat cu înțelepciune.

Țăranul a fost silit să-și recunoască eșecul cu toată smerenia. Din păcate, datorită faptului că mulți șefi n-au fost domni, avem mai multă pleavă în societate decât cetățeni domni.

Omul are rațiune, se bucură de inteligență, dar înaintează cu greu în cunoașterea unui univers pe care l-a găsit, în care a fost introdus, care stă în fața lui cu multe necunoscute, deoarece este exploratorul și nu autorul lui (Emilio D’Angelo). Autoritatea adevărată se dobândește cu și prin smerenia de explorator, să știi să observi și să respecți ceea ce ai primit, să fii domn de la furnică și până la elefant, pentru a lăsa în urmă o lume mai bună.

Toată lectura a II-a o putem rezuma în cuvintele spuse de Dumnezeu lui Moise în pustiu: Eu sunt cel ce sunt (Ex 3,14), adică plinătatea vieții, puterii, cunoașterii, înțelegerii.

Omul este chemat să răspundă despre sine ceea ce este. Dacă nu-i capabil să se cunoască pe sine, nu se va înțelege pe sine și nu se va putea conduce pe sine. Cum ar putea conduce pe alții? În acest caz trebuie să admită conducerea aceluia care s-a definit pe sine: Este cel ce este. Prin această recunoaștere smerită devine participant la domnia lui Cristos care s-a făcut ascultător, s-a smerit până la moartea pe cruce și Tatăl l-a înălțat și i-a dat un nume care este mai presus de orice alt nume, ca în numele lui să se plece tot genunchiul și toată făptura să dea mărturie că Isus este Domn (Fil 2,8-11), că îmbogățește pe toți cei care îl cheamă în ajutor (cf. Rom 10,12), adică îi îmbogățește cu autoritatea supremă, cu puterea care nimicește în primul rând egoismul propriu, îi îmbogățește cu blândețea și răbdarea sa, cu plenitudinea darurilor Duhului Sfânt pe care îl trimite în inima celui care conduce cu puterea paternității divine.

Doi cilindri de teracotă, de proveniență babiloniană, îl reprezintă pe zeul soare, Șhamash, cu cheile în mână, simbolul suveranității sale. În cântările adresate lui se spune: Tu ai deschis stăvilarele cerului strălucitor, Șhamash; cheia stă în mâna ta pentru a-i rechema la viață pe cei morți, pentru a-i elibera pe cei închiși. Se recunoaște chiar și în lumea păgână că suprema autoritate stă în promovarea vieții, în eliberarea de moarte.

Isus a pus cheile vieții în mâna tuturor acelora care iubesc credința în viață. Pe Petru îl pune în fruntea Bisericii sale tocmai pentru credința în dumnezeirea lui, în viața lui cea veșnică (cf. Mt 16,16-18); pe cărturari și pe farisei, care se considerau deținătorii cheilor credinței, dar nu erau domni față de viața văduvelor și a orfanilor (Mc 12,40), el îi dojenește că au încuiat împărăția cerurilor (cf. Mt 23,13) și că le lipsește cheia cunoașterii, fără de care nici ei și nici ascultătorii lor nu vor putea intra (cf. Lc 11,52).

Ceea ce ne mai impresionează în evanghelia de azi este faptul că Tatăl i-a revelat lui Petru identitatea sa. Cuvântul grecesc apokaliptein, folosit pentru revelare, înseamnă a ajunge la cunoașterea lucrurilor celor mai secrete, mai ales cu privire la sfârșitul lumii. Răspunsul lui Petru este inspirat, deoarece el vede în Isus pe biruitorul final asupra morții, fiindcă se bucură de autoritatea supremă asupra vieții, care se va arăta Domn față de toți și le va reda viața. Dacă mărturisești cu gura ta că Isus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat pe el din morți, vei fi mântuit (Rom 10,9).

Biserica, în calitate de moștenitoare a credinței lui Petru, moștenește și autoritatea pe care acesta a primit-o de la Cristos și pe tot cel care intră în sânul ei îl hrănește cu trupul și sângele lui Cristos și îl conduce la viața veșnică, îl duce să domnească împreună cu Cristos, adică să devină cu Cristos un mijlocitor de haruri pentru realizarea unei lumi noi în care să domnească pacea. Amin.

 

* * *

 

Tatăl care revelează

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Din el, prin el și pentru el
sunt toate lucrurile. A lui să fie slava
în veci! Amin” (Rom 11,36).

Liturgia cuvântului de azi cuprinde un mănunchi de probleme deosebit de interesante și importante. Rezolvarea lor nu poate fi decât parțială, restul rămâne la capacitatea fiecăruia de a le aprofunda prin meditație.

Prima problemă este cea pusă de Isus: “Cine zice lumea că sun eu?” Rezolvarea o dă Petru: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!” Suntem de acord cu acest răspuns? Noi cine spunem că este Cristos? Dacă dăm răspunsul învățat de la sfântul Petru, nu-i suficient; trebuie să ni-l descopere Tatăl. Când putem avea garanția că ni l-a descoperit Tatăl? Când îl căutăm. Descoperirea stă în căutare. Unde să-l căutăm? Ne spune sfântul Paul: “Nu știți voi, oare, că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul Sfânt locuiește în voi?” (1Cor 3,16), iar cuvântul adevărului lui Isus răsună mereu în inima fiecărui creștin: “Dacă mă iubește cineva, Tatăl meu îl va iubi; vom veni la el și lăcaș la el vom face” (In 14,23). Cu toate acestea, rămâne mereu un mare semn de întrebare: dacă Dumnezeu locuiește în fiecare om care trăiește în harul sfințitor, de ce atunci acest om trebuie să depună atâta efort pentru a-l găsi, spre a-i recunoaște prezența? Răspunde sfântul Ioan al Crucii: “Trebuie subliniat că Fiul, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt stă ascuns în adâncul sufletului în chip esențial și prezențial. De aici urmează că, sufletul care vrea să-l găsească, trebuie să se îndepărteze cu afectul și voința de orice alt lucru și să se retragă în cea mai profundă reculegere în interiorul său, ca și cum n-ar mai exista nimic altceva” (Cam 1,6). De fapt, acest lucru îl spusese mult mai înainte sfântului Paul colosenilor: “… sunteți morți și viața voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,3). Căutarea plină de iubire a lui Dumnezeu prezent în inima omului ține pasul cu această moarte pentru sine și pentru lume. În acest sens, cu cât se moare mai mult, fiindcă nu carnea și sângele descoperă, cu atât se poate găsi mai mult pe Dumnezeu. Găsindu-l pe Dumnezeu în intimitatea sufletului meu, găsesc izvorul fericirii și-i pot mulțumi lui Dumnezeu, împreună cu sfântul Augustin, că m-a făcut, nu numai om și creștin, ba chiar Cristos. Numai așa pot răspunde la întrebarea: “Cine zice lumea că sunt eu?” cu certitudine: eu sunt Cristos, fiindcă “nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20).

A doua problemă este aceea a primatului sfântului Petru. Isus îi făgăduiește acestui ucenic un privilegiu unic: va zidi Biserica pe credința lui, descoperită de Tatăl, că Isus Cristos este Fiul Dumnezeului celui viu și că Petru va primi cheile împărăției cerurilor. Știm că Isus și-a ținut făgăduința și, după înviere, pe malul lacului Ghenesaret, după o solemnă declarație de iubire din partea lui Petru, Isus îi încredințează conducerea Bisericii prin cuvintele: “Paște mielușeii mei… Paște oile mele” (In 21,15-17).

Ca să fac parte din Biserica lui Cristos, păstorită de Petru și de urmașii lui, este de trebuință să am credința lui Petru în dumnezeirea lui Isus și să pot mărturisi cu sinceritate: “Doamne, tu toate le știi, tu știi că te iubesc” (id. v. 17).

O altă problemă marginală, pe care unii o tratează cu interes, ce se desprinde din textul Evangheliei de azi, este reîncarnarea.

Ioan Botezătorul, cu zelul său de predicator în pustiu, cu comportamentul său auster și cu cerințele stringente de convertire, lăsase o impresie profundă în inima poporului iudeu. Acum Isus putea apare ca o reîncarnare a Botezătorului, pentru unii; pentru alții părea reîncarnarea lui Ilie, Ieremia sau un altul dintre profeți. Nu se pune problema învierii lui Ioan Botezătorul, Ilie sau Ieremia, fiindcă nici ucenicii lui Isus nu cunoșteau acest adevăr și, când ceva mai târziu Mântuitorul le va spune că el va învia, ei s-au întrebat uimiți: “Ce înseamnă a învia din morți?” (Mc 9,10). Isus, punând ucenicilor întrebarea ce zice lumea că este el, urmărește să arate că: credința este incompatibilă cu reîncarnarea, deoarece este nevrednică de demnitatea atotputerniciei creatoare a lui Dumnezeu. Petru, mărturisind că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu cel viu, afirmă demnitatea Creatorului care este în Isus însuși și acest Fiu al lui Dumnezeu pecetluiește adevărul pentru totdeauna: “nu carnea și sângele”, nu prin reîncarnare se poate ajunge la adevărata cunoaștere, ci prin descoperirea lui Dumnezeu Tatăl făcută fiecărui om în parte. Dumnezeu este destul de bogat spre a îmbrăca pe fiecare om în propria lui piele și nici unul nu va învia sau va fi osândit în pielea altuia. “A lega și dezlega”, putere promisă și acordată lui Petru, arată că fiecare om are propria sa identitate și responsabilitate.

Cred că cea mai importantă problemă, pe care de fapt Cristos a pus accentul, este cea a Tatălui care revelează adevărul intim al vieții dumnezeiești: “Tatăl meu care este în ceruri, ți-a dezvăluit”. Credința este un dar dumnezeiesc. Cristos este în centrul credinței. Tatăl ni-l descoperă pe Fiul său fiindcă îl iubește și în el ne iubește pe noi. Noi suntem chemați să credem în iubirea lui care s-a arătat în Cristos. În Cristos noi trebuie să-l vedem pe Tatăl. Isus însuși a spus-o: “Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl” (In 14,9). Chipul părintelui nostru Adam este înlocuit de “noul Adam” – Isus Cristos – pentru a ne arăta adevăratul chip al Tatălui. Acest lucru ni-l sugerează în lectura întâi (Is 22,19-23). Sebna, căzut în dizgrația regelui Ezechia, este înlocuit în funcția de majordom cu Eliachim. Isaia îl arată pe acesta investit cu toată puterea: cu tunica, centura, cu sceptrul în mână și pe umeri cu cheia simbolică a casei lui David. Apoi ni-l arată ca pe un pilon care ține cu putere și bine întinse funiile unui cort; el este un fac totum, cum spunem noi: la el trebuie să alerge oricine – “de la vlădică până la opincă” – în orice nevoie. Comportamentul său va fi atât de uman, că va merita titlul onorific și familial de “tată” pentru toți locuitorii casei lui Iuda. Isus, prefigurat de Eliachim, a putut spune: “Eu și Tatăl una suntem” (In 10,30).

Lectura a doua (Rom 11,33-36) ni-l prezintă pe Dumnezeu ca Tată al tuturor: creștini, evrei și păgâni.

Sfântul Paul este obsedat de alegerea divină a Israelului; dar în fața realității nu poate tăgădui adevărul: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său ca să-i mântuiască pe toți oamenii, fiindcă “de la el și prin el și pentru el sunt toate”, numai că Israelul nu-l acceptă pe Fiul său. Sfântul Paul recunoaște ruina Israelului, dar, în același timp, vede cu mare bucurie speranța unui nou popor care îi urmează… Pentru Israel este greu să treacă peste atâtea veacuri de religie naționalistă și să se deschidă acțiunii unei revelații universale, fără nici un fel de discriminare, dar speranța stă în noul popor apărut din adâncimea bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu, care va avea forța credinței și calitățile specifice Tatălui ceresc spre a face din neamul său, nu un rest, ci un întreg, un “tot” zidit pe Stâncă, având un rol esențial în procesul global al evanghelizării, deoarece creștinismul este atât de legat de Vechiul Testament.

Sfântul apostol Paul se temea ca nu cumva creștinismul să comită, la rândul său, aceeași eroare pe care a comis-o iudaismul: de a privi cu dispreț pe cei care nu fac parte din Biserică, greșeală care și-a arătat colții chiar în rândul ucenicilor lui Isus: “Învățătorule, am văzut pe unul care alunga diavoli în numele tău și l-am oprit, fiindcă nu era dintre ai noștri”. Dar Isus i-a răspuns: “Nu-l opriți!.. Cine nu e contra noastră, este pentru noi” (Mc 9,38-40). Intru cât Vechiul Testament este pentru Cristos, evreii sunt de partea lui, chiar dacă rămân în ignoranță. Au bogăția, pe Cristos, și prin el pe Tatăl, dar nu știu ce bogăție au și de aceea nu o prețuiesc; sunt, cum spune Leon Blo: “Bogați săraci”.

Să-i cuprindem pe toți în rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii: “O Dumnezeule, care unești într-o singură voință toate gândurile credincioșilor, dă poporului tău harul de a iubi ceea ce poruncești și de a dori ceea ce promiți, pentru ca în mijlocul necazurilor din această lume, inimile noastre să fie îndreptate într-acolo unde sunt adevăratele bucurii”.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste an

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Pe timpul lui Isus nu erau nici ziare și nici televiziune; dar este sigur că de când Isus a părăsit atelierul și locul natal și a început să predice, să vindece bolnavi etc., în jur imediat a început să se vorbească și să se discute despre el, începând din Galileea și apoi încet-încet până la Ierusalim.

Și ca întotdeauna, existau unii care spuneau într-un fel, alții în alt fel… Dar după câte se pare, observându-l pe Isus cu tot ceea ce făcea și spunea, celei mai mari părți dintre popor îi venea în minte figurile profeților despre care vorbește Biblia: Ilie, Ieremia etc.

Isus apărea ca unul din aceste personaje, care în istoria trecută a poporului lui Israel interveniseră de mai multe ori să atenționeze poporul la o mai mare seriozitate și fidelitate față de Dumnezeu. Sau ca Ioan Botezătorul, și el tot “profet”, care a fost ucis nu cu mult timp mai înainte. Unii credeau că Isus ar fi fost “Ioan Botezătorul redivivus”: de aceea avea puterea de a face minuni… (cf. Mc 6,14-16).

Așadar, Isus i-a întrebat pe ucenicii săi: “Ce spune lumea despre mine?”. Dar apoi a continuat: “Dar voi, cine spuneți că sunt eu?”.

Răspunsul lui Petru parafează un punct de referire fundamental în toată Evanghelia. Ba mai mult, am putea spune: pentru toată istoria care urmează, pentru că reprezintă, într-un anumit sens, începutul oficial al credinței “creștine”. Pentru prima oară în istorie, Isus din Nazaret a fost recunoscut și proclamat de Petru drept “Cristos”, adică – în limbajul evreilor – “Mesia”, cel care revelează și realizează pe pământ planul lui Dumnezeu pentru oameni.

Răspunsul lui Petru la întrebarea lui Isus constituie prima și explicita profesiune de credință în Isus Cristos. Datorită acestei profesiuni de credință, Simon a devenit “Petru”; ba mai mult, va trebui să spunem: “piatră”, stânca pe care – spune Isus – el va zidi Biserica sa. Pe prima profesiune de credință a lui Simon-Petru se va stabili solid însăși profesiunea de credință a tuturor creștinilor din secolele următoare: Isus este “Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”.

În zilele noastre suntem mulți în lume care ne numim “creștini”: oficial, toți cei care au fost botezați. Dar să încercăm să scoatem din paginile Evangheliei aceste două întrebări pe care să ni le adresăm și nouă: “Ce spune lumea despre mine?… Dar voi, cine spuneți că sunt eu?”.

Desigur că ar fi foarte interesant să facem un tur de orizont pe străzi măcar cu un reportofon și să întrebăm mulțimea: “Scuzați-mă: după părerea dumneavoastră, cine este Isus Cristos?”. Dar și atunci și chiar dacă suntem angajați într-un sondaj de acest fel, adică de a asculta și culege părerea altora, oricum nu am fi scutiți de necesitatea de a lua poziție personal asupra întrebării: Dar tu, cine spui că este Isus Cristos?

Desigur că putem și refuza răspunsul unui jurnalist care ne-ar adresa o asemenea întrebare. Dar nu putem să evităm să ne răspundem nouă înșine: Cine este Isus pentru mine? Este problema de fond care iese la iveală din întreaga Evanghelie, și care rămâne ca o provocare inevitabilă adresată celui care o citește sau o aude predicată: cine era într-adevăr Isus din Nazaret?

Cine este Isus pentru noi? Să nu răspundem prea în grabă la această întrebare. Am risca să repetăm fraze confecționate, cuvinte convenționale, formule prefabricate…, chiar dacă le-am învățat la catehism, le-am auzit la predică sau le-am citit în cărțile de teologie. Este așa de ușor să spui: “Cred în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, făcut om…”. Dar apoi: ce facem oare din aceste cuvinte pe care le spunem în biserică, când suntem acasă, la birou, la fabrică, împreună cu prietenii…?

Trebuie să ne dăm nouă înșine răspunsul nostru: cine este într-adevăr Isus pentru mine? Ce reprezintă pentru mine, în viața mea zilnică, în planurile mele de viitor, în viziunea existenței mele? Fiecare cuvânt pe care-l spunem despre Isus Cristos ne compromite în fața învățăturii sale: să ne gândim bine… Și să ne rugăm Domnului să întărească slaba noastră credință.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Dumnezeu a arătat în repetate rânduri caracteristicile împărăției sale, a pus în evidență aspectul invizibil și spiritual, dar și aspectul vizibil și organizat, atât de contestat de unii, la care nu se poate renunța; această ultimă caracteristică ține de formarea colegiului apostolilor.

Liturgia cuvântului din această duminică ne propune unul din textele cele mai importante și chiar cele mai discutate: ziua lui Isus este ziua vicarului său, Sf. Părinte Papa; iată sensul și valoarea zilei de astăzi, pentru a reînnoi credința noastră față de Isus și față de vicarul său.

Prima lectură prezintă oracolul unic din cartea lui Isaia, oracol care ne relatează destituirea guvernatorului Sebra și înlocuirea lui cu Eliachim. Dumnezeu este cel care conferă noului guvernator puterile sale:

- tunica și eșarfa: nu este nici o discontinuitate între acestea deoarece puterea trece de la unul la altul.

- cheia: corespunde unei funcțiuni concrete. Majordomul palatului, mai ales în Egipt, primea însărcinarea de a veghea asupra întăririlor și ieșirilor din casa regală. Guvernatorul ales avea misiunea de a veghea asupra “casei lui David”. Singur el poate să deschidă și să închidă, așa cum Petru va avea puterea să lege și să dezlege.

- statornic: asemenea cu cel viu din Apocalips; ca un stejar într-un pământ bun: acesta este un simbol al puterii primite. El este bine fundamentat: “pe această piatră voi zidi…”.

Lectura a doua este concluzia primelor 11 capitole ale Scrisorii către romani: Sf. Paul cântă uimirea sa contemplând fața lui Dumnezeu, care desfășoară planul universal de mântuire. Acest plan al lui Dumnezeu manifestă profunzimea, abisul dragostei sale. Dragostea este toată bogăția lui Dumnezeu, o bogăție care nu este o comoară păstrată pentru sine, ci care se oferă celui care are nevoie: Isus Cristos a dat totul până și viața sa, a descoperit oamenilor această bogăție a lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Dumnezeu nu este cea a oamenilor, ea este nebunie în ochii noștri; această înțelepciune a dragostei infinite este manifestată în Isus Cristos pe cruce: Sf. Paul termină printr-o formulă foarte concisă: “de la El, prin El și pentru El”; cu alte cuvinte apostolul afirmă că Dumnezeu este izvorul, drumul și scopul: toată viața omului, toată istoria lumii își are sensul în Dumnezeu.

Evanghelia de azi pune întrebarea: Cine spune lumea că este Fiul omului? Această întrebare în Evanghelia Sfântului Matei are un sens catehetic, iar în Evanghelia Sfântului Marcu ea este așezată chiar la începutul evangheliei. Isus pune această întrebare pentru a afla reacțiile mulțimii în fața misterului persoanei sale. Răspunsul mulțimii recunoaște în Isus un profet, un trimis al lui Dumnezeu: imaginația populară aproape că vede în el un profet vechi în toată personalitatea. Însă mulțimea, frapată de minunăția lui Isus, nu se poate apropia, nu poate intui corect misterul persoanei sale. Petru răspunde în numele apostolilor: pentru el Isus nu este un profet, dar este Mesia, trimisul lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei este singurul dintre evangheliști care prelungește această profesiune de credință: “Fiul lui Dumnezeu cel viu”, adică în relație unică cu Dumnezeu. Investirea lui Petru de către Isus este specifică evanghelistului Matei: “Fiul lui Dumnezeu” se adresează “fiului lui Iona”. Și în acest caz mărturisirea lui Petru nu este o simplă vorbă omenească, ea relevă credința, inima omului în care “Tatăl din ceruri” luminează și clarifică totul prin harul său. Isus face din Petru capul Bisericii sale. Simon se va numi Petru; el este împreună cu stăpânul său baza edificiului pe care nimeni nu va putea să-o dărâme. El va fi cu Isus când acesta îi va încredința misiunea de a conduce Biserica, misiune care îi va fi dată cu alți termeni și într-un alt climat: înaintea patimii și după înviere.

Pentru noi cine este Isus Cristos? Se vorbește astăzi atât de mult despre Isus, mulți acceptă, dar poate și mulți îl resping. Pentru noi cei care credem și ne mărturisim credința în el, această întrebare este vitală? În Evanghelie, această întrebare este pusă frecvent apostolilor și chiar mulțimii. La începutul apostolatului său, întrebarea și-o pune și mulțimea; dar mulțimea se oprește la natura umană a lui Isus. Ea nu poate da un răspuns misterului persoanei sale: acest cuvânt este prea dur.

Ce ne împiedică pe noi să-l ascultăm pe Isus care ne întreabă pe fiecare: “Cine sunt eu pentru tine?” Oare teama de exigențele cuvintelor sale? Oare obișnuința de a înțelege întrebările numai cum vrem noi?

Întrebarea este pusă de Isus lui Petru și apostolilor:

- la Cezarea, unde răspunsul apostolului angajează într-o misiune: Doamne la cine să mergem? Ne întrebăm: credința noastră este mai profundă, este mai activă și mai tare?

- înainte de renegare. Cuvântul, care va fi speranța păcătosului iertat, este chemat să fie pentru frații săi martor al îndurării. Domnului trebuie să-i dăm adesea un răspuns dincolo de greșelile noastre.

- după înviere. Întrebarea este pusă de trei ori ca un ecou al triplei renegări; întrebarea este o încredințare absolută, și nu poate fi primită decât într-un climat de dragoste care să descopere un răspuns al întregii ființe. Drumul credinței atinge în fiecare om această întrebare. Răspunsul însă trebuie să fie plin de dragoste și depinde de fiecare dintre noi.

Isus Cristos este obiectul contemplației celui credincios. Există mulți care consideră contemplația o activitate rezervată numai anumitor persoane, călugării, persoanele consacrate prin voturi speciale. Este adevărat, însă contemplarea lui Isus o poate face orice creștin care își trăiește credința cu dragoste și speranță.

- A contempla înseamnă a accepta, a primi credința gratuită a lui Dumnezeu și a trăi în ea. Lumea de azi, în care totul este material și calculat, suferă de necredință.

- A contempla înseamnă a-ți dărui gratis timpul lui Dumnezeu cum și El ni-l dăruiește. A te dărui un pic mai mult lui Dumnezeu, înseamnă a te dărui în avantajul celorlalți.

- A contempla înseamnă că Dumnezeu dă sens, vivifică viața noastră personală și cea a lumii.

“Totul este de la el, prin el și pentru el”. Este destul de dificil să descoperim acțiunea lui Dumnezeu în viața noastră; însă pentru a descoperi aceasta, trebuie să privim viața noastră în totalitatea ei, contemplându-l pe Dumnezeu. Această privire în credință transformă viața noastră, ne descoperă mai bine de unde venim, ce suntem și încotro mergem.

Contemplația clarifică acțiunea noastră, iar Sfânta Liturghie este culmea contemplației: “prin el, cu el și în el… toată cinstea și mărirea”. Creștinii sunt pietre vii, membre ale Bisericii, zidită pe Petru. Evoluția Bisericii de câteva decenii este pusă în fața câtorva probleme: Ce va rămâne din Biserică? Evoluția sa este o reînnoire? Pentru a putea răspunde la aceste întrebări trebuie să amintim hotărârea fondatorului ei: Isus Cristos care a voit să o construiască solid, și o construiește pe Petru.

Domnul vrea ca Biserica să fie durabilă. El se prezintă ca o bază, ca un fundament pe care se pot așeza oamenii cu siguranță. În Vechiul Testament, Dumnezeu se numește stâncă, nume adesea întâlnit în Ps 18,31; 61. Isus Cristos prin vestea bună pe care o anunță oferă un fundament solid celui ce vrea să-și mântuiască viața. El citează cuvântul Psalmului: “Piatra pe care au aruncat-o zidarii a devenit piatră unghiulară” (Mt 21,42), și Petru aplică acest lucru lui Isus în 1 Pt 2,4-7. Biserica își menține soliditatea în măsura în care credincioșii vor trăi prin Cristos, ascultând cuvântul său și reînnoindu-și viața necontenit prin misterul pascal.

Domnul face din Petru fundamentul Bisericii. Autoritatea conferită lui Petru este o slujire. Reînnoirea Bisericii nu poate să fie o revoluție care să conteste toată autoritatea; dar ea constă într-o reînnoire a inimilor; fiecare credincios asumându-și responsabilitățile lui în vederea binelui fraților săi.

Orice credincios este chemat să fie o piatră vie in Biserică. Petru, în profesiunea sa de credință, a vorbit în numele celorlalți apostoli din jurul său. Biserica este o societate ierarhică în comuniune; ea are ca piatră unghiulară pe Isus, iar ca fundament, apostolii, însă fiecare credincios este o piatră vie, face parte din poporul ales, din împărăția de preoți a națiunii Sfinte (1 Pt 2,5). Autoritatea în Biserică, departe de a paraliza forțele vii, trebuie să dea credinciosului elanul vital care este necesar pentru misiunea sa. Fiecare credincios este o piatră vie importantă în Trupul lui Cristos care este Biserica zidită pe Petru.

Liturgia acestei duminici pune în evidență dublul mesaj esențial, indispensabil pentru viața noastră de credință: mesajul cristologic în jurul persoanei lui Cristos care trebuie să dea sens existenței noastre și mesajul ecleziastic care, în lumina Mântuitorului, trebuie să ne introducă vital în Trupul mistic al lui Cristos pentru a ne face să colaborăm fiecare la răspândirea harului și triumfului Împărăției lui Dumnezeu.

La întrebarea pusă de Isus: “Voi cine spuneți că sunt eu?”, nu este suficient să răspundem cu cuvintele: “Doamne, Doamne!”, dar este necesar să îndeplinim concret voința lui Dumnezeu în viața noastră.

În lumina Cuvântului lui Dumnezeu să ne întrebăm ce sens are pentru noi numele de creștin și ce rol joacă în viața noastră persoana lui Cristos, dar mai ales să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca să ne dea forța să răspundem ca și Petru în evanghelie “tu ești…”

Într-un moment în care mulți dintre catolici nu știu să dea un răspuns corect naturii și rolului ierarhiei – așa cum nici apostolii nu știau cu exactitate cine era Cristos, mai mult ca oricând trebuie să ne rugăm: “Doamne nu abandona lucrarea mâinilor tale”. “Dăruiește totdeauna Bisericii tale darul unității și al păcii”. “Fă-ne tari și generoși în iubirea ta, pentru ca să ne conformăm cu totul voinței Tale”.

Robert Matei

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

În zilele noastre, în multe țări există instituții aparte care se ocupă cu sondarea opiniei publice. Aceasta se întâmplă mai ales înainte de a se lua unele hotărâri de ordin politic sau economic, pentru a se afla părerea cetățenilor. Desigur, acest lucru nu se verifică întotdeauna. Un lucru este însă sigur: totdeauna este un semn bun dacă conducătorii iau în serios părerea mulțimii. Opinia publică poate bloca unele decizii care i se impun poporului dar fără popor.

Potrivit relatării evangheliei de astăzi și Isus face un sondaj asupra părerii apostolilor săi. El le-a cerut să dea un răspuns la o întrebare foarte importantă: cine zic oamenii că este Fiul Omului? Apostolii, împreună cu Isus, au cutreierat multe localități și au putut auzi părerile oamenilor. El voia să știe acum ce influențe aveau aceste păreri asupra ucenicilor săi. Este interesant de observat că apostolii în răspunsurile lor tac, nu spun părerea adversarilor, a fariseilor, a cărturarilor care urmăreau cu antipatie activitatea lui Isus. În inima lor se maturizau încă de pe acum acele acuze care vor fi scoase la lumină în rușinosul proces al lui Cristos: că ațâță la revoltă, duce poporul la rătăcire, este dușmanul împăratului, disprețuiește legea lui Moise. Cam așa gândeau adversarii despre Cristos. Despre toate acestea apostolii nici nu pomenesc, deoarece știu că dușmanul niciodată nu este obiectiv. Ei mai curând rezumă părerile acelora care tratează cu respect personalitatea lui Cristos. Firește că nici poziția lor nu a fost unanimă. În răspunsul lor ei zic: unii spun că Isus este Ioan Botezătorul, alții că e Ilie, alții că e Ieremia sau un alt profet. Desigur că Isus știa toate acestea, dar acum el vrea să vadă, să audă cât sunt de capabili ucenicii săi ca să iasă din capcana părerilor oamenilor. Pentru aceasta le adresează întrebarea: “Dar voi cine spuneți că sunt eu?” (Mt 16,15). Voi care îmi sunteți cei mai apropiați căci locuiți cu mine, voi care mâncați și beți împreună cu mine și ați văzut de aproape viața mea, ce spuneți despre mine? Părerea adversarilor mei și a acelor oameni care doar în fugă m-au întâlnit, nu are nici o importanță. Voi însă sunteți mereu cu mine și deci sunteți cei mai competenți să dați răspunsul cel mai corect. Petru, auzind această întrebare, nu întârzie răspunsul. El declară decis: “Tu ești Mesia, Fiul Dumnezeului celui Viu” (Mt 16,16). Acest răspuns al lui Petru nu se datorează caracterului său impetuos și generos sau acelor semne minunate înfăptuite de Cristos în activitatea sa publică, dar se datorează în primul rând harului luminii pe care însuși Dumnezeu Tatăl i-a oferit-o: “Fericit ești Simon, fiul lui Iona! Căci nu trupul și sângele ți-au descoperit ție aceasta ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 16,17).

Relatarea din Evanghelia după sfântul Matei se bazează pe dublul schimb de apelative între Isus și Petru: acesta îi dă Răscumpărătorului titlul de Mesia și Fiu al lui Dumnezeu, iar Isus, răspunzând, îi dă titlul de piatră și puterile mesianice simbolizate de chei. Acest schimb de apelative ne oferă spre reflecție un dublu mesaj: cel cristologic, adică mărturia de credință în Isus pusă de sfântul Matei pe buzele lui Petru, și cel ecleziologic, ca răspuns al Răscumpărătorului la mărturisirea de credință a lui Petru, constituit de Isus ca fundament vizibil și conducător al Bisericii.

Aceste două mesaje oferite nouă de evanghelia de astăzi își găsesc împlinirea lor în celelalte două lecturi pe care le-am ascultat. Astfel, mărturia plină de credință a lui Petru este aprofundată și dusă la desăvârșire de cea de-a doua lectură unde Paul, citând poate un vechi fragment liturgic, afirmă în mod solemn că în Cristos își au origine, mântuire și viață toate lucrurile. Contemplarea planului mântuitor al lui Dumnezeu îl face pe sfântul Paul să izbucnească într-un strigăt de recunoștință și admirație față de minunățiile înțelepciunii divine. Pentru sfântul Paul, cea mai mare minunăție a înțelepciunii divine este Cristos, pentru că el și în el noi avem mântuirea și libertatea deplină în Dumnezeu. Apoi, autoritatea conferită de Isus lui Petru este prezentată de Isaia în prima lectură ca o slujire, în scopul cooperării tăcute și armonioase la întemeierea Împărăției lui Dumnezeu. În textul nostru Isaia se adresează unui anumit Sebra, guvernator la palatul regelui Ezechia, o însărcinare care echivala aproximativ cu cea a primului ministru de astăzi și deci cu multă putere și influență la curte. Acestui Sebra, profetul îi prezice că va fi înlocuit din funcție pentru că și-a exercitat datoria în avantajul personal și pentru că și-a pus încrederea în mijloace umane și nu în Dumnezeu. Locul său va fi luat de către Eliakim, care va avea puteri regale și va purta aceeași îmbrăcăminte ca acesta. Pentru a justifica alegerea acestuia din urmă, Isaia aduce un singur motiv, dar foarte important: Eliakim este un adevărat slujitor al lui Dumnezeu și deci un om capabil de a lăsa interesele sale în favoarea intereselor lui Dumnezeu și ale poporului său.

Astfel, numai în lumina primei lecturi, putem să înțelegem de ce Isus a făcut același lucru cu capul apostolilor, pentru că Petru, precum Eliakim, s-a recunoscut slujitor al lui Dumnezeu, adică unul care nu se mândrește că și-a dobândit de unul singur poziția sa, dar că a primit-o ca pe un simplu dar, recunoscând realitatea lui Cristos nu cu puterile proprii dar cu puterea revelației primită de la Tatăl.

“Voi cine spuneți că sunt Eu?” (Mt 16,15). Iată, o întrebare pe care Isus ne-o adresează și nouă astăzi, o întrebare inevitabilă pentru oricine l-a întâlnit pe Cristos în viața proprie: cel care numai l-a auzit vorbind, cel care i se roagă, cel care i-a dedicat lui viața. Cine este așadar Isus? Istoria culturii, a gândirii și a întregii omeniri este presărată de răspunsurile inimilor, ale reflecțiilor, ale expresiilor umane care încearcă să răspundă la această întrebare. Unii au văzut în el un profet, alții un om al timpului său, alții un Dumnezeu numai sub aparență de om, iar alții, care au reușit să se apropie de misterul lui Isus, au văzut în el un om adevărat și un Dumnezeu adevărat. Cert este că această întrebare nu o putem ignora sau uita. Cristos însuși este acela care ne-o pune în fiecare zi. Se spune că un om abia convertit la Cristos a fost întrebat într-o zi de un prieten necredincios: “Deci te-ai convertit la Cristos, așa-i?” “Da!” “Atunci trebuie să știi multe lucruri despre el. Spune-mi în ce țară s-a născut?” “Nu știu”. “Câți ani avea când a murit?” “Nu știu”. Câte predici a ținut?” “Nu știu”. “Dar știi foarte puțin și susții că te-ai convertit la Cristos?” “Ai dreptate prietene. Mi-e rușine că știu așa de puține lucruri despre el. Dar un lucru știu. Până în urmă cu trei ani eram bețiv, aveam datorii mari, familia îmi era amenințată de dezbinare, soția și copii se îngrozeau când mă întorceam acasă. Dar acum am terminat cu beția, nu mai avem datorii, suntem o familie fericită. În fiecare seară copiii mă așteaptă nerăbdători. Toate acestea le-a făcut Cristos pentru mine. Atâta lucru îl știu despre Cristos!”

Chiar dacă suntem de aceeași părere cu apostolul Petru și în Isus recunoaștem pe Fiul lui Dumnezeu aceasta tot nu e de ajuns. În primul rând este important nu ceea ce știm despre Isus, dar ce înseamnă aceasta pentru noi. Cât de mult influențează el viața și fericirea noastră? Credința în Isus trebuie și o putem dovedi numai prin comportarea noastră, prin viața noastră zilnică. Acest om convertit nu a dat dovadă de multă știință, de multe date cu privire la Cristos, însă prin schimbarea comportamentului său a dat dovadă că știe cine este Isus, punând în practică iubirea față de cei din jur. În acest sens abatele francez Pierre ne spune: “Atunci când vom ajunge la țintă, noi nu vom fi întrebați «ai fost creștin?», ci «ai fost credibil?»; «maniera ta de a trăi a făcut credibil pentru toți oamenii că Dumnezeu ne iubește?» Așadar, stilul nostru de viață trebuie să echivaleze cu mărturia dată în fața celorlalți, o mărturie similară cu cea pe care Petru a dat-o lui Isus: “Tu ești Fiul lui Dumnezeu cel Viu!” (Mt 16,16).

La lumina cuvântului lui Dumnezeu să ne întrebăm și noi astăzi ce sens are pentru noi numele de creștin și câtă importanță îi acordăm noi lui Cristos în viața noastră? Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea forța necesară pentru ca răspunsul nostru pe care îl dăm lui Cristos să fie unul sincer, precum cel al lui Petru, și care să ne angajeze în slujirea față de semenii noștri.

Dorel LENGHEN

 

* * *

 

A construi Biserica lui Cristos

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Papa Ioan al XXIII-lea a fost Pontif roman în timpul dificilei perioade a anilor 1960, când părea că totul se prăbușește. Preoția era în criză, viața religioasă era în criză, căsătoria era în criză, credința era în criză, Biserica era în criză. Papa lucra din greu ore în șir încercând să facă față acestor probleme. Într-o seară, după o zi epuizantă la birou, a mers în capela lui privată pentru recitarea Orelor înainte de a se retrage la culcare, dar era prea obosit și prea stresat pentru a se concentra sau a se ruga. După câteva minute de efort zadarnic, s-a ridicat și a spus: “Doamne, Biserica este a Ta. Eu merg la culcare”. Dificultățile l-au făcut pe Papa să recunoască faptul că Biserica aparține lui Cristos.

Isus însuși a spus acest lucru în urmă cu 2000 de ani: “Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica mea, și porțile iadului nu o vor birui (Matei 16,18). Acest pasaj e crucial pentru o înțelegere adecvată a ceea ce este Biserica, și a rolului nostru în Biserică. Pentru că aceasta este declarația cea mai explicită pe care a făcut-o Isus în Evanghelii cu privire la Biserică. În primul rând, pasajul ne spune că Biserica aparține lui Isus. Ea nu aparține nici lui Petru, nici discipolilor. Păstorii și liderii religioși care gândesc și acționează ca și când Biserica ar fi a lor sunt asemenea muncitorilor la o fermă care se poartă de parcă ferma ar fi a lor. Toți membrii poporului lui Dumnezeu au fost chemați ca împreună-lucrători în via lui Cristos, deși unii lucrează ca șefi peste ceilalți. Dar Biserica nu ne aparține nouă. Noi aparținem Bisericii. Proprietarul Bisericii este Cristos.

În al doilea rând, pasajul ne spune că Isus este cel care construiește Biserica Sa. El este constructorul șef care are planurile de construcție în mâinile Lui. Cooperatorii umani sunt asemenea zidarilor și dulgherilor angajați de constructorul șef pentru a-l ajuta cu construcția. Rolul nostru este acela de a asculta și de a urma instrucțiunile Lui, făcându-ne partea noastră mică în marele plan al șefului. Muncitorii care rămân fixați pe propriile lor idei despre cum ar trebui să fie clădirea în loc să urmeze instrucțiunile date de șef se vor trezi lucrând în contra șefului. Dacă Isus este proprietarul și constructorul Bisericii, care este rolul nostru? Este exact rolul pe care îl are Petru. Împreună cu Petru suntem pietrele de construcție ale Bisericii. Petru este piatra de temelie și noi suntem pietrele cu care este construită Biserica.

“Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți într-o casă spirituală pentru o preoție sfântă, ca să aduceți jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Petru 2,5). Pasivul “sunteți zidiți” indică faptul că Dumnezeu este constructorul și nu noi. Rolul nostru este de a-i permite lui Dumnezeu să se folosească de noi. Întrebarea pe care ne-o putem pune astăzi este: “Cum se folosește Dumnezeu de mine pentru a construi Biserica Lui? Îl las pe Dumnezeu să mă folosească?” Nu trebuie să uităm că oricât de mică ar fi o piatră, constructorul șef tot poate să o folosească pentru a face ceva frumos.

Unui faimos artist care realiza vitralii i s-a cerut să facă un portret imens pentru fereastra catedralei din Chartres, Franța. Mai întâi a așezat toate bucățile pe care urma să le folosească pe podeaua catedralei. Între aceste uimitoare bucăți de sticlă se afla una mică, transparentă, cât o unghie. Pe măsură ce portretul vitraliu era asamblat, acea mică piesă rămânea pe podea. Doar piesele mari, colorate, au fost folosite. În ziua terminării ferestrei, întregul oraș s-a adunat să vadă dezvelirea portretului. Artistul a tras pânza care îl acoperea și mulțimea a exclamat uimită de frumusețea ferestrei colorate strălucind în lumina soarelui. După câteva secunde, însă, mulțimea a devenit tăcută. Oamenii simțeau că lipsește ceva, că portretul nu este terminat. Marele artist a mers atunci spre locul unde se afla mica bucată de sticlă, a ridicat-o și a așezat-o în portret, chiar în mijlocul ochiului lui Isus. Când soarele a ajuns pe acea piesă, i-a dat o strălucire uimitoare. Lucrarea de artă era acum completă. Fără acea bucățică de sticlă lucrarea era incompletă. În marele plan al construcției Bisericii lui Dumnezeu, fiecare dintre noi se poate considera a fi acea bucată de sticlă – atât de mică și totuși indispensabilă.

 

* * *

 

Între indignare și modestie

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Când Dumnezeu spune că e de-ajuns

Trecutul apare frumos, oricum mai bun decât prezentul, numai pentru că a trecut. in păcate trebuie să ne dăm seama că anumite obișnuințe deplorabile nu au încetat să treacă. stfel, chiar în “frumoasele timpuri antice” aveau loc lucruri mai degrabă urâte. Erau scandaluri, uzurpări de putere, risipă a banului public, abuzuri de orice fel, carierisme cinice. rau personaje dubioase, abile să-și facă averi la umbra plăcută a palatului.

Ca acest Sebna, despre ale cărui fapte rele ne informează Isaia. Trăsăturile unor tipuri ca ale acestui majordom nu se schimbă cu scurgerea secolelor: ambiția nestăpânită, mania măririi, intrigile, afacerismul nerușinat, atașamentul față de cauză (adică la post), gloria lui Dumnezeu (sau succesul partidului, sau al grupului) ca acoperire pentru interesele proprii.

Sebna apoi, încăpățânat cinstitor al numelui propriu, dorea ca acest nume, pe cât de înjosit de interes, să fie amintit de generațiile viitoare. Pentru care proiecta construcția unui grandios monument funerar. Cei săraci puteau cu greu să supraviețuiască. Și el, ca și cum nu ar fi nimic, se preocupa de mormântul propriu. În acest punct Dumnezeu spune că este de ajuns.

Dumnezeu nu se limitează să “salveze sufletele”

Frumoase timpuri în care Dumnezeu nu se gândea numai să “salveze sufletele”, dar trimitea de urgență unul din profeții săi de încredere pentru a arunca în față celui arogant din turn fraze de acest fel: “Iată, Domnul te va arunca jos în prăpastie, omule, te va prinde cu putere, te va rostogoli puternic ca un sul cu lopata, spre un pământ întins. Acolo vei muri și acolo se vor sfârși carele tale mândre, sau mârșăvia palatului stăpânului tău!…”

Dumnezeu nu se mulțumește cu denunțuri vagi, cu declarații rituale care lasă timp ca să găsească amenințări blânde. Intervine pentru a pune capăt acelei situații intolerabile, pentru a impune o înlocuire: “Îți voi lua misiunea, te voi răsturna din postul tău”. Nici o tactică diplomatică. Nici o promovare falsă pentru a nu trezi scandal (abominabilul “promoveatur ut amoveatur”). Nici o considerație oportunistă (chiar pentru acel funcționar corupt se poate obține vreun favor…). Sebna trebuie să părăsească, nimeni nu-l va apăra. Da. Dumnezeu, de această dată (și nu numai de această dată) a ignorat sfaturile celor care ar fi vrut să se dedice specializării sale: salvarea sufletelor (o sarcină enormă).

Și apoi mai este de spus că se poate contribui eficace la salvarea sufletelor făcând puțină curățenie, oriunde se cuibărește murdăria, golind terenul de echivocuri, detronând clar (adresa citeață) pe cel care abuzează de putere care ar vrea să continuie să facă afacerile sale dubioase sub scutul unei închipuite protecții divine. Chiar Sfânta Fecioară, adică cea mai blândă creatură, nu poate face mai puțin decât să-l preamărească pe Domnul, să exprime propria bucurie nemărginită, pentru că “dă jos de pe tronuri pe cei puternici” (Lc 1,52). Nimeni nu este de neatins în fața lui Dumnezeu.

Poate este o lacună de a mea. Dar nu rezultă din aceasta că, paralel cu teologia tronului “atribuit” celui prea înalt (“Dumnezeu mi l-a dat… vai celui care îl pune în discuție”) așa s-a dezvoltat o teologie, care va găsi acte prețioase justificative în Biblia, “răsturnării tronului”. Trebuie felicitat faptul că nu lipsesc niciodată în Biserică profeți care, nepăsători față de recomandările prudente să aibă grijă de suflete (recomandări care nu sunt niciodată “dezinteresate”; numai că interesul nu este pentru mântuirea sufletelor, ci pentru propriile… interese), sunt înzestrați cu același curaj ca al lui Isia și nu se sperie de perspectiva de a sfârși ei înșiși, și nu țintele lor, de a “rostogoli ca un bulgăre”, chiar pentru a încheia “rostogolirea” într-un mormânt splendid construit – cum observă ironic don Mazzolari – cu pietrele prezentate de lapidatori.

Un loc pentru indignare între virtuți

Și noi care nu posedăm stofa și vocea profeților? Eu consider că toți credincioșii pot și trebuie să cultive o virtute, care nu este în catalogul oficial, dar care este importantă în special astăzi: indignarea. Dar care să fie o adevărată indignare trăită. Nu numai pur și simplu murmur, vorbărie, susur… Indignarea nu mai poate fi o atitudine superficială. Implică persoana, o înșfacă din interior.

A fi capabili de indignare înseamnă a fi capabili de a sta rău, nu numai de a înălța vocea, sau coborând-o într-o murmurare. Pentru a se indigna trebuie să iubească pasionat un ideal și să se simtă răniți, umiliți, când este înjosit, în special din partea celor care ar trebui să-l facă să strălucească și să fie iubit. Indignarea trebuie să fie dispusă să plătească prețul singurătății, disprețului, cu conștiința că cei puternici adoptă o metodă aprobată pentru a impune tăcere: de a invita să cânte în cor.

Demnitarii Sebna din toate timpurile, când vor să construiască mausoleurile lor ridicole și pretențioase, să înmulțească monumentele, să solicite înălțarea piramidelor lor absurde cu sângele stors din trupurile săracilor, trebuie să știe că este cineva care se opune cu tenacitate cu unica armă pe care o are la dispoziție: disprețul. Indignarea, poate, nu schimbă nimic, nu oprește nici o construcție faraonică, nu împiedică nici un scandal, nu provoacă răsturnarea nici unui tron. Dar, cel puțin, nu ne face să ne simțim complici. Da, eu rămân convins că credința nu este un principiu de resemnare, ci datorie de indignare.

Se pare că modestia este încă o virtute

Citind fragmentul de astăzi din scrisoarea către Romani, în mod inevitabil cele două întrebări provocatoare îmi dezlănțuie fantezii rele: “Cine a putut cunoaște vreodată gândul Domnului? Sau cine a fost vreodată sfetnicul său?” Aș vrea să obiectez: cunosc câteva persoane care dau de bănuit, cu o siguranță semeață pe care o arată, că cunosc și gândurile cele mai tainice ale Domnului, ba chiar că le dețin exclusivitatea. Cât privește sfaturile, toți suntem împiedicați de considerația elementară că, la lucrurile făcute, cel mult se poate protesta, dar sfaturile sunt de acum inutile. Domnul, din păcate, ne pune în fața faptului împlinit.

De acea dată când Cristos a prezentat atenției discipolilor proiectul de călătorie nu cu totul plăcut, Petru – consilierul nici măcar întrebat – s-a precipitat să abată pe Învățătorul cu o oarecare vioiciune. Și sfatul său a fost interpretat ca o ispită (Mt 17,23). Eu bănuiesc că dacă Creatorul înainte de a-l înzestra pe om cu libertatea, ar fi cerut părerea unui oarecare teolog, ar fi primit sugestia nu chiar încurajatoare de a merge încet, chiar însoțit de amenințări de… disociere de acest proiect. Și am motiv de bănuială că dacă Cristos ar fi supus aprobării a unei comisii de experți parabola fiului risipitor, sau metoda pe care intenționa s-o urmeze în situația delicată a adulterei, sau răspunsul pe care l-ar fi dat la cererea tâlharului bun, probabil ar fi fost invitat să modifice finalul.

Și apoi sunt cei care, neputând să dea sfaturi lui Dumnezeu, devin consilieri dezinvolți ai altora în numele lui Dumnezeu. Nereușind să fie “microfoanele” lui Dumnezeu, se mulțumesc să se facă “difuzoarele” sale. Este cazul să ne repetăm adesea acea exclamație: “O adâncime a bogăției, a înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu…” Și noi rămânem, în ciuda săpăturilor noastre celor mai arzătoare, numai la suprafață. Atingem mici fragmente din acea bogăție. Și capul nostru și inima noastră sunt atât de mici față de acea înțelepciune și știință (chiar dacă gura, dimpotrivă, este mereu un pic prea largă…)

O invitație insistentă la modestie ne vine de la ultima întrebare: “Cine i-a dat ceva mai întâi, ca să poată lua înapoi de la el?” Prestații virtuoase (amintiți-vă de fioretti din “frumoasele timpuri antice”?), sacrificii, renunțări, fapte eroice, opere bune, până și voturi. Este inutil de a cultiva iluzii: nu vom ajunge primii. Dumnezeu ne precede întotdeauna. Darurile sale, “minunile” sale sunt mereu înaintea elanurilor noastre și a inițiativelor noastre. Tot ceea ce facem pentru El nu este altceva decât o minusculă restituire sau, dacă vrem, un fel – oricum insuficient – de a spune mulțumesc.

Dacă ne-am convinge de aceasta, am trăi raportul nostru religios cu un mai mare angajament și, în același timp, cu o mai mare seninătate și mai puține tensiuni. Un credincios chinuit și neliniștit este un beneficiar în întârziere datorând multe “mulțumiri”

Și pe această piatră mică…

“Cine zic oamenii că este Fiul omului?” Sondajele de opinie astăzi sunt din belșug. Și nu angajează aproape la nimic. Isus ascultă distrat raportul despre credința altora. Pe el îl interesează diagnosticul credinței noastre. “Voi, cine spuneți că sunt eu?” “Cine este?” Normal cu această întrebare noi vrem să știm numele unei persoane. Și când numele nu ne spune nimic, întrebăm de meseria lui. Omul este cunoscut prin ceea ce face. Pentru Isus nu este așa. Nu ne interesează meseria sa. Meseria a abandonat-o, și a făcut s-o părăsească și discipolii săi.

“Cine sunt?” Adică față în față. Eu și Tu care se întâlnesc, se confruntă. Se cunosc stând față în față. Cine sunt eu pentru tine? Ce reprezint eu în ochii tăi? Cât contez în viața ta? Și, în consecință: cine ești tu? Isus așteaptă mai mult decât o declarație simplă ortodoxă (și pentru că, dacă este exactă, ne este sugerată, ca în cazul lui Petru, de Tatăl). Chiar și alții așteaptă de la noi un răspuns care să nu fie teoretic. Este greu ca cineva să ne întrebe despre conținutul doctrinal al credinței noastre. Este vorba, mai degrabă, de a lăsa să se înțeleagă cine este pentru noi Cristos în viața noastră, în alegerile pe care El ni le inspiră, în gesturile pe care fidelitatea față de evanghelia sa ne face să le săvârșim.

Nu trebuie să demonstrăm că știm lecția, dar că am învățat de la Învățătorul. “Și eu îți spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Simon nu a fost ales pentru că este cea mai bună piatră, cea mai solidă. Pătimirea va demonstra că nu este așa. Peste puțin timp acea piatră va fi definită piatră “de scandal” (Mt 17, 23). Simon reușește de-a dreptul să-l scandalizeze pe Cristos, i se pune în față ca un obstacol pe drumul său. Nu este Petru care zidește Biserica, ci Domnul, care vrea să se folosească de acele pietre mai degrabă fragile care sunt oamenii.

Oricum și noi atașăm la cea a lui Petru pietrele noastre mici. Și noi suntem chemați să intrăm în construcția împotriva căreia “porțile iadului nu vor birui”. Totuși ori cât de minusculă și modestă este piatra noastră, trebuie să fie făcută din acel material care se numește credință.

 

* * *

 

Duminica a XXI-a de peste an, Anul A

Autor: pr. Petru Tamaș
Copyright: Predici.cnet.ro

Un copil a ajuns acasă cu lacrimi în ochi. Bunicul îi alergă în întâmpinare și-l strânse în brațe. Copilul continua să plângă. Bunicul îl mângâie, încercând să-l liniștească. “Te-au bătut?” – îl întrebă. Băiatul dădu din cap că nu. “Ți-au furat ceva?” “Nu”, spuse copilul. “Dar atunci ce ți s-a întâmplat?”, îl întrebă bunicul îngrijorat. Copilul își trase respirația, apoi începu să povestească: “Ne jucam de-a v-ați ascunselea, iar eu m-am ascuns foarte bine. Așteptam acolo, dar timpul trecea… La un moment dat am ieșit afară și… mi-am dat seama că terminaseră jocul, plecaseră toți acasă și nimeni nu venise să mă caute!” Sughițurile îi scuturau pieptul micuțului. “Înțelegi? Nimeni n-a venit să mă caute!”

Cine era acest copil pentru colegii săi de joacă? Era un oarecare, unul dintre cei mulți, unul a cărui absență n-ar observa-o nimeni. Cine era el pentru bunicul? Era nepotul său, era un apropiat, era cineva, iar absența lui reprezenta o pierdere. Evanghelia acestei duminici, în prima ei parte așază pe buzele lui Cristos două întrebări: “Cine spune lumea că sunt eu”, și “cine spuneți voi că sunt eu?”.

Pentru lume, pentru evrei el era Ioan Botezătorul – predicatorul puternic. Irod a spus despre el că este “Ioan Botezătorul care a înviat din morți”, adică unul care condamnă păcatul, care are puterea să înlocuiască viața de păcat cu una de sfințenie, o viață de care lumea fugea, fugea spre întuneric. Alții spuneau că este Ilie, cel care împarte lumea în două: pentru Dumnezeu sau pentru Baal, între cei care merg pe picioarele lor și cei care umblă după idoli morți. Alții spuneau despre el că este Ieremia, profetul care strigă și cheamă la pocăință, omul durerilor, omul plânsului, al lacrimilor, care plângea un popor ce stătea departe de Dumnezeu. Isus a vărsat lacrimi pentru cetate, dar n-a fost Ieremia, el a fost profetul care a putut să transforme lacrimile în cântări de bucurie (pentru femeia nenorocită a cărei fiică era posedată, pentru femeia care își ducea singurul fiu la mormânt). El schimbă lacrimile în bucurie. Alții spuneau că este unul dintre proroci, unul care aduce o înnoire. Isus însă nu a adus o înnoire, el a adus sfârșitul legii, el este calea cea nouă a harului. Urmează apoi răspunsul dat de Petru la cea de-a doua întrebare: “Dar voi, cine spuneți că sunt eu?” “Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Răspunsul lui Petru se naște din trăirea unei întâlniri personale cu Isus, e rodul apropierii dintre ucenic și maestrul său. Când Isus va fi pentru noi un prieten, un apropiat, vom putea da răspunsul lui Petru; înstrăinându-ne de el nu-l vom considera decât un oarecare între mulți alții. Exact ca în exemplul cu care am început această predică. Dacă s-ar fi jucat și bunicul de-a v-ați ascunselea cu siguranță n-ar fi plecat fără să-și caute nepotul. Pe Dumnezeu îl simți aproape, simți căldura iubirii sale, simți mângâierea brațului său abia atunci, când stai în compania sa, când îl asculți, când ești prietenul lui.

Întrebările adresate atunci ucenicilor se îndreaptă astăzi spre noi. Răspunsul va depinde de relația pe care o avem cu Isus. Tinerii, angrenați în tensiunea conturării unui viitor solid: dacă pentru ei Cristos va fi un prieten, un apropiat, dacă Euharistia va fi în centrul vieții lor, atunci Isus este pentru ei Fiul lui Dumnezeu, care-i întărește, care le indică drumul, care-i face fericiți, care nu-i lasă singuri; dacă însă Isus este abandonat atunci el nu va fi decât unul care le strică planurile și le încurcă visele. Adulții, fermentul societății, cei care conduc lumea, care fac legile: dacă pentru ei Isus este un apropiat, un prieten, Fiul lui Dumnezeu, atunci societatea în care trăim va fi o societate a păcii, a buneînțelegeri, a valorilor auntetice; dacă însă creștinismul este înțeles doar ca un spin în calea libertății și a democrației, Cristos nu va fi decât un oarecare, unul care obturează calea spre o libertate greșit înțeleasă. Bătrânii, loviți de boală, pironiți la pat sau în cărucioare. Dacă Cristos este un străin, atunci disperarea și deznădejdea sunt pâinea lor cea de toate zilele. Un bolnav pentru care Cristos este totul, pentru care Cristos este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, în ciuda durerii și a singurătății, are chipul senin, are siguranța că viața lui este în mâinile lui Dumnezeu și că nimeni nu-l poate smulge din brațele sale.

Cauza tuturor crizelor morale, etice, spirituale, prin care trece astăzi omenirea, spunea un renumit profesor de teologie, este de fapt o criză de credință. Cine este Isus Cristos pentru tine? Dacă el este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, atunci niciun efort nu este prea mare pentru a trăi ca un adevărat creștin, pentru a da societății în care trăiești un chip creștin, pentru a îmbrățișa viața pe care ai primit-o ca pe un dar lui Dumnezeu, pentru a înțelege durerea și suferința, niciodată nu am fi plictisiți și fără poftă de viață. Cine este Isus Cristos pentru tine creștinule care participi la această sfântă jertfă?

Evanghelia acestei duminici continuă cu prezentarea unor misiuni speciale pe care Isus i-o încredințează lui Petru. Mai întâi îi schimbă numele. Îl numește Chefa, adică piatră. L-a numit astfel pentru că va trebui să devină o piatră, fundament sigur pentru Biserică. Piatră de sprijin, nu piatră de poticneală. Pentru comunitățile din Siria, destinatare directe ale acestei pagini de evanghelie, Petru era un reper spiritual, era liderul acelei comunități. Este imaginea liderului din toate timpurile, pentru că în jurul lui se adună comunitatea, el devine punct de reper. Orice conducător ar trebui să știe că misiunea sa este aceea de a fi piatră de sprijin nu piatră de poticneală pentru ceilalți.

În al doilea rând Isus îi dă lui Petru cheile împărăției pentru a lega și a dezlega, adică pentru a reconcilia persoanele între ele și cu Dumnezeu. În anii 80-90, în Siria, din cauza credinței în Isus, erau multe tensiuni în comunitate și erau diviziuni în familii. Unii îl acceptau pe Isus ca Mesia, alții nu. Sfântul Matei insistă pentru reconciliere. Reconcilierea a fost și continuă să fie și astăzi una dintre datoriile cele mai importante ale conducătorilor, a liderilor lumii, a comunităților locale. Imitându-l pe Petru, ei trebuie să lege și să dezlege, adică, să facă tot posibilul pentru reconciliere, pentru acceptarea reciprocă, pentru construirea adevăratei fraternități. În mod paradoxal, în aceste săptămâni, în timp ce la Beijing se desfășurau Jocurile Olimpice, gândite inițial ca un timp de pace, în care să înceteze toate conflictele dintre oameni, în lume răsunau și mai puternic armele războiului, producând suferință și durere. Reconcilierea și pacea nu e doar misiunea Bisericii, e misiunea tuturor.

Petru a mărturisit: “Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!”. Își imagina probabil un Mesia glorios, dar în a doua parte a evangheliei Isus îl corijează: este necesar ca Mesia să sufere și să moară la Ierusalim. Dacă Petru îl acceptă pe Isus ca Mesia și Fiu al lui Dumnezeu, trebuie să-l accepte și ca Mesia servitor care va fi dat la moarte. Nu doar triumful gloriei, dar chiar drumul crucii. Mesia fără cruce, e un schilod. Cristos purtând crucea este un Mântuitor. De la Cristos încoace nu există mântuire fără cruce. Suferința face parte din viața omului. O experimentăm cu toții, în diferite forme: părăsiți de cei dragi, abandonați în singurătate, lipsiți de cele necesare unui trai decent, nedreptățiți și chiar nevoiți să petrecem o bună a parte a zilelor noastre într-o încăpere, pironiți la pat sau într-un cărucior. Cristos a mers înaintea noastră, fiind cel dintâi, care, deși fără păcat, a experimentat suferința în trupul lui. Noi, dacă vrem să fim ucenicii săi, dacă vrem să ajungem la mântuire va trebui să parcurgem același drum, un drum al durerii.

Vă invit în final să ne adresăm lui Dumnezeu împreună cu sfântul apostol Paul din lectura a doua de astăzi: “Cât de adâncă este bogăția, înțelepciunea și știința lui Dumnezeu! Hotărârile sale sunt de necuprins și căile sale sunt de nepătruns! Cine i-a dat lui mai înainte ceva ca să aibă dreptul de a primi ceva în schimb? Căci toate sunt de la el, prin el și pentru el. Lui să-i fie mărire în veci! Amin!