Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XX-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 7,11-16
Apostolul: Galateni 1,11-19

Luca 7,11-16

Și după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și multă mulțime. Iar când S-a apropiat de poarta cetății, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime mare din cetate era cu ea. Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! Și apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Și a zis: Tinere, ție îți zic, scoală-te. Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui. Și frică i-a cuprins pe toți și slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
dc. Vasile Tudora
pr. George Dimopoulos
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeș
pr. Olimpiu Todorean
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Văduva din Nain – Cum să faci față durerii

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Cei care au luptat în războaie ne povestesc că pierderea unui camarad este mai dureroasă pentru un soldat decât încasarea unui glonț în propria carne. Ne putem atunci imagina durerea văduvei din această Evanghelie, aflată pe drumul spre cimitir pentru a-și îngropa unicul copil – un fiu. “Mulțime mare din cetate era cu ea”, spune pericopa. Dar oricâți erau în jurul ei, ea era acum singură, conștientă doar de durerea ei. Nu mai avea pe nimeni. În frumoasa cetate Nain ea mai avea acum doar două morminte – al soțului, și acum al fiului ei.

Aceasta este povestea unei femei. S-a întâmplat de mult și departe de noi. Dar nu este oare povestea fiecăruia dintre noi? Viața poate să fie atât de frumoasă pentru o vreme, dar inevitabil vin zilele când nu mai este așa. Apare suferința; apare războiul; apare frica; apare moartea. Rezultatul acestor suferințe este o mare amărăciune – o experiență dureroasă cu care fiecare ne-am întâlnit în viață cel puțin odată. Cel mai adesea este o experiență devastatoare. Nu doar moartea aduce durere. Există multe alte experiențe în viață, când pierdem ceva, ce ne aduc de asemenea dureri mari. Pierderea unei slujbe, sau a unei promovări așteptate; renunțarea la un loc drag, plin de prieteni, pentru a te muta într-un loc străin; separarea sau divorțul; pensionarea forțată când trebuie să lași în urmă munca ce a fost parte vitală a vieții tale atâția ani; plecarea copiilor în momentul în care se căsătoresc, sau merg la facultate sau își încep slujba; o deteriorare gravă a sănătății; o lovitură financiară – toate acestea pot fi surse de mari dureri. Sunt ca niște amputări – distrug o parte din noi, aduc moarte unei părți din viața noastră.

Cum să faci față unor astfel de necazuri? Trăim într-o vreme a medicamentelor miraculoase. Puține sunt durerile pe care astăzi medicina să nu le poată ușura ori elimina complet, cu ajutorul medicamentelor. Totuși, nu există nici o pilulă, nici un sedativ care să ușureze angoasele, singurătatea sau suferința provocată de o inimă frântă. Medicii ne spun că tratarea necorespunzătoare a necazurilor, mâhnirilor, poate duce la tot felul de boli, de la ulcer la diabet, ba chiar și la probleme psihice, la sinucidere. De multe ori citim știri prin ziare despre sinucideri, care se încheie astfel: “Rudele doamnei Popescu spun că era foarte deprimată de cât i-a murit soțul acum câteva luni.”

Unii oameni cred că cel mai bun medicament împotriva durerilor provocate de drame mari este timpul. Și totuși, timpul singur nu vindecă. Dimpotrivă, timpul poate transforma urât de tot durerea. O poate transforma într-o amărăciune care otrăvește trupul și mintea. Dacă vrem să vindecăm durerea, trebuie să colaborăm cu timpul în moduri constructive – câteva dintre ele le vom menționa acum.

Exprim-o! Una dintre greșelile cele mai grave pe care le putem face este să refuzăm să ne exprimăm durerea, să o ținem închisă într-o sticlă. Astfel de dureri neexprimate cauzează tot felul de suferințe fizice și mentale. Psihiatria modernă subliniază faptul că atunci când ochii refuză să plângă, alte organe din trup vor începe să plângă rezultând tot felul de boli psihosomatice.

Un preot tânăr care și-a pierdut soția din cauza unui cancer a refuzat să vorbească cu cineva despre acest lucru sau să verse lacrimi. Mai mult, el însuși a celebrat înmormântarea. Unii oameni din comunitate au spus: “Ce credință!” Alții care știau mai bine au spus: “Ce nebunie!” Nu a trecut mult și a leșinat în amvon. Diagnosticul a fost epuizare emoțională datorată durerii nesoluționate. Internat în spital timp de trei săptămâni, abia când a început să vorbească despre boala și moartea soției sale, și despre marea pierdere pentru el însuși și pentru copii, a început să se refacă. Există o necesitate extremă ca durerea să fie exprimată.

 

Lasă lacrimile să curgă

Un mod foarte constructiv de a exprima durerea este de a lăsa lacrimile să curgă. Filozofii stoici obișnuiau să sfătuiască: “Nu jeli. Auto-controlul este răspunsul la durere”. Isus a învățat opusul: “Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Cu alte cuvinte: “Fericiți cei care trec prin dificila experiență a jelirii, pentru că vor găsi mângâiere vindecătoare”.

În cultura noastră adesea echivalăm lacrimile cu slăbiciunea. “Băieții mari nu plâng”, spunem noi. Mai spunem chiar: “Dacă ar avea suficientă credință ca și creștin(ă), nu ar plânge”. Totuși lacrimile nu au nimic de-a face cu slăbiciunea sau lipsa de credință. Când Lazăr a murit, Sfântul Ioan scrie în Evanghelia sa: “Isus a plâns” (11,35). Și următorul verset spune foarte simplu dar profund: “Și ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea”. Faptul că Isus a plâns ne învață că durerea este naturală. Isus a plâns deși știa că viața este veșnică. Lacrimile sunt o expresie a iubirii. Nici chiar cunoașterea sigură a vieții veșnice nu va lua toată durerea din inimă atunci când pierdem pe cineva drag. Sfântul Paul spune: “să nu vă întristați, ca ceilalți, care nu au nădejde”. El nu spune că nu ar trebui să ne întristăm; el spune că trebuie să ne întristăm cu speranță creștină.

În zilele lui Isus, evreii aveau câteva obiceiuri foarte sănătoase legate de jelire. După cum vedem în Evanghelia de astăzi, prietenii înconjurau persoanele îndoliate pentru a le ajuta în durerea lor. “Mulțime mare din cetate” era împreună cu văduva din Nain. Doliul adânc dura șapte zile. Primele trei erau zile de plânsete. În timpul primei săptămâni ruda celui decedat nu se putea unge, nu se încălța, nu studia și nu făcea afaceri, nici măcar nu se spăla. Acest timp trebuia să fie petrecut în totală jelire. Nimic ce ar fi putut distrage de la acest obiectiv nu era permis. Urmau apoi 30 de zile de jelire mai ușoară. Până în ziua de astăzi frații evrei nu își fac griji în a-și exprima durerea.

Grecii erau mult asemenea evreilor în acest sens. Cea mai mare sărbătoare ortodoxă este Paștele, când se celebrează Învierea lui Cristos, precum și credința în învierea noastră personală. Și totuși, poporul grec jelește zgomotos la funeralii și vorbește despre cei plecați dintre noi cu lacrimi în ochi. Dacă nu ar face așa, nu ar fi natural. Pentru a facilita exprimarea sănătoasă a durerii, Biserica are slujbe speciale în sâmbetele de peste an sau în aniversările morții celor dragi nouă. Biserica a știut dintotdeauna că o persoană îndoliată este ca un boiler sub presiune. Dacă nu dai drumul la abur să iasă în mod controlat, presiunea din boiler va crește și mai devreme sau mai târziu va exploda.

 

Vina

Rare sunt persoanele care să fi suferit o pierdere mare prin moarte și să nu trăiască un sentiment de vină. Ne amintim de multe lucruri pe care nu le-am făcut, sau de lucrurile pe care i le-am făcut celui decedat. Soții simt că ar fi trebuit să își respecte mai mult soțiile; părinții simt că ar fi trebuit să petreacă mai mult timp cu copiii; soțiile simt că ar fi trebuit să fie mai puțin cicălitoare cu soții. O parte din vină vine din faptul că, după ce o persoană s-a dus, nu mai putem face nimic pentru a o ridica din morți.

Problema cu astfel de vinovății este că așteptăm de la noi să fim perfecți. Ne așteptăm să fim super-oameni sau chiar dumnezei. Trebuie să realizăm că suntem ființe firave și imperfecte. Trebuie să acceptăm iertarea lui Dumnezeu, să ne iertăm pe noi, așa după cum cei dragi ai noștri din altă lume cu siguranță ne-ar ierta, și, mai presus de toate, să fim blânzi cu noi, nu critici.

 

Auto-compătimirea

Una dintre modalitățile cele mai neconstructive de a trata durerea este să o lași să te conducă la auto-compătimire. Soluția pentru auto-compătimire este să îți muți gândul de la tine asupra semenilor. Să luăm un exemplu. O doamnă își pierde fiul, student la medicină. Ea își pune casa la dispoziția studenților la medicină și face tot ce poate pentru ei în memoria fiului ei. Ea transformă pierderea fiului ei în câștig pentru fiii altora. S-a acomodat situației și este fericită. Dar o altă femeie care și-a pierdut fiul se închide față de lume și se lasă pradă durerii. Se simte mizerabil. Nu este de mirare că auto-compătimirea a fost numit sentimentul cel mai dezintegrator dintre toate.

 

Credința

Pentru a vedea cum credința ne poate ajuta în durere să ne întoarcem pentru un moment la lecția Evangheliei. O putem vedea pe văduvă mergând în spatele sicriului fiului ei, în drum spre cimitir. Speranțele ei, aspirațiile ei, visele ei sunt toate îngropate în sicriu. “Iată scoteau un (copil) mort” să îl ducă la cimitir, spune Evanghelia. Procesiunea cu mortul își făcea drum spre porțile cetății. Dar mai exista în acea zi o procesiune: Isus cu discipolii, “și multă mulțime” cu El. Cele două procesiuni se întâlnesc la “poarta cetății”. Durerea mamei îl impresionează pe Isus, care îi spune: “Nu plânge!” Apoi și-a pus mâna pe sicriu și i-a poruncit mortului: “Tinere, ție îți zic, scoală-te”. Și cel care fusese mort s-a ridicat și a început să vorbească. Isus l-a redat mamei acestuia.

Două procesiuni! Într-un capăt este procesiunea unui cadavru, simbolizând disperarea, durerea, regretul, neajutorarea omului. În celălalt capăt este Cristos, Mântuitorul, trimis să oprească tragicul drum al omului către mormânt, să îi ofere salvarea, speranța, pacea și viața eternă. Audiența este uimită “și frică i-a cuprins pe toți”. Această audiență uimită strigă: “Dumnezeu a cercetat poporul Său!” Așa după cum Dumnezeu a cercetat poporul Său, așa ne cercetează El și astăzi pentru a ne da speranță și mângâiere în durerile noastre. Datorită lui Cristos nu suntem întristați ca și cum ceea ce s-a întâmplat unei persoane dragi nouă ar fi chiar sfârșitul poveștii. Nu este! Prezența lui Cristos, promisiunea învierii, iubirea lui Dumnezeu de care nimic nu ne poate despărți, certitudinea iertării, încrederea în viața eternă, toate înseamnă speranță. O speranță care schimbă însăși structura durerii noastre.

Pentru a arăta cum Cristos este prezent și astăzi pentru a ne mângâia, permiteți-mi la final să vă împărtășesc textul unei scrisori a unei fiice către tatăl ei, după ce și-a pierdut un copil:

Dragă tati,

M-am gândit la ce mi-ai spus ultima oară când ai fost aici. Spuneai că sunt cea mai adaptabilă persoană pe care ai văzut-o. A fost un mare compliment și m-a făcut foarte fericită. Dar cu toată sinceritatea trebuie să îți spun că nu îmi pot asuma nici un merit pentru felul în care m-am adaptat la faptul că am pierdut-o pe Sharon a noastră. Pentru că fără prezența foarte apropiată a lui Isus Cristos, nu aș fi putut niciodată, niciodată să mă adaptez în vreun fel.

Vezi tu, totul a fost lucrarea Sa. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să mă arunc cu adevărat la picioarele Lui într-o disperare totală, și aceasta a fost doar slăbiciune din partea mea, nu tărie. Apoi iubirea și tăria Lui au început să inunde sufletul meu îndurerat, și am început să văd din nou frumusețea și sensul vieții. Fără ajutorul lui Cristos, aș fi încă tot acolo, plângând disperată. Așa că vezi tu, nu este vorba despre faptul că eu m-am adaptat bine, Cristos a făcut acest lucru pentru mine.

Am simțit că trebuie să îți pun acest lucru, pentru că mi-ai acordat mie meritul care îi aparține Lui. Îți mulțumesc însă, tată, pentru că mi-ai făcut acest compliment, deoarece mi-a dat ocazia de a împărtăși cu tine motivul pentru care mi-am găsit liniștea.

Fiica ta iubită, Elaine

 

* * *

 

Învierea spirituală

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Tânărule, îți zic: scoală-te.”
(Luca VII, 14)

Pe drumul ce vine dinspre Capernaum, la porțile cetății Nain, Isus – viața și învierea – se întâlnește cu moartea care răpise pe unicul fiu al unei sărmane văduve, nădejdea și toiagul bătrâneților ei. În urma mamei frânte de durere, curgea popor mult, însoțind-o spre groapă și, fără îndoială, din cortegiu nu lipseau nici bocitoarele, nici prietenii, nici cunoscuții; dar nimeni și nimic nu era în stare să aline durerea și să îndulcească amărăciunea, cu neputință de tălmăcit ale acestei nenorocite mame.

Pentru o evreică un fiu era semnul bunăvoinței și binecuvântării lui Dumnezeu față de ea; de aceea, când îi murea copilul se socotea ca și cum ar fi pierdut bunăvoința Cerului. În Israil nici nu se putea imagina o jale mai mare, astfel încât în nenorociri mari și ireparabile se și spunea: “Jale ca după unicul născut”.

Isus, singurul care putea s-o ajute pe femeie în acea grea încercare, făcându-I-se milă, se apropie de ea și o mângâie, zicându-i: “Nu plânge!”. Apoi se apropie de mort. Cei ce-l duceau se opresc și, într-o clipă, se face tăcere de mormânt. Ochii tuturor celor prezenți se ațintesc asupra celui ce rostise acel tulburător “Nu plânge!”. Isus, privind spre cel ce zăcea fără suflare, îi zice poruncitor: “Tânărule, îți zic: scoală-te!” (Luca, VII, 14). Și în acea clipă mortul “a șezut și a început a grăi”. În fața acestei întâmplări, cu totul neașteptată și nemaivăzută, mulțimea încremeni. Și este perfect explicabil. Profetul Ilie încă rechemase la viață pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, dar el s-a întins de trei ori deasupra copilului și l-a strâns la sine, strigând către Domnul: “Doamne, Dumnezeul meu, întoarce sufletul acestui copil întru dânsul”. (III Împ. XVII, 21). Or, Isus Se mulțumește doar să-i poruncească: “Tânărule, îți zic: scoală-te!”. Profetul Eliseu a înviat și el pe fiul Sunamitei, dar nu cu puterea sa, ci, tot ca Ilie, cu puterea cerută și primită de la Dumnezeu printr-o rugăciune îndelungată. (IV Împ. IV, 18-37). Isus însă, precum prin acel atotputernic “să fie” a scos lumea la ființă, tot astfel acum, prin singurul cuvânt “scoală”, redă viață unui cadavru. Iată de ce era firească și explicabilă uimirea și spaima ce-i cuprinsese pe cei prezenți, ca de altfel totdeauna când în ordinea firii intervine brusc și învederat puterea lui Dumnezeu. “Și-L măreau pe Dumnezeu zicând: «Un profet mare s-a sculat între noi și a cercetat Dumnezeu poporul Său»” (Luca VII, 16). În realitate, făcătorul de minuni din fața lor nu era doar “un profet mare”, ci Profetul unic, Însuși Fiul unic al lui Dumnezeu, pe care îl proclamă ca atare și această minune, “ca toți să-L cinstească pe Fiul cum Îl cinstesc pe Tatăl” (Ioan V, 21).

Învierea tânărului din Nain este o minune de prim ordin, deoarece întrece orice putere a firii; și nu se poate pune la îndoială, fiind văzută atât de locuitorii din cetate care formau cortegiul, cât și de mulțimea de ascultători care Îl urmau pe Isus. După cum notează Sfântul Luca în Evanghelia sa, despre minunea aceea s-a vorbit în toată Iudeea și în toată regiunea. Au vorbit apostolii, care erau de față și au răspândit-o și după Înălțarea lui Isus la Cer, atât ei cât și cei care asistaseră la ea, și care încă mai trăiau pe timpul când Sfântul Luca și-a scris Evanghelia. Un ucenic al apostolilor, |uadrat, face aluzie la ea în Apologia religiei creștine pe care a prezentat-o împăratului Hadrian, după cum ne relatează istoricul creștin Eusebiu în a sa Istorie bisericească (Cartea a IV-a cap. 3; apud SchŠfer Iacob, op. cit., p.328). Astfel, acest fapt istoric s-a putut transmite nealterat până la noi, prin Sfânta Tradiție a Bisericii.

De aceea, noi, ca fii adevărați ai Bisericii, sprijiniți pe astfel de mărturii, primim ca adevărate toate minunile, vindecările miraculoase și învierile din morți, săvârșite de Isus în viața Sa pământească, precum și pe acelea pe care El continuă să le săvârșească de-a lungul veacurilor prin aleșii Săi. Dar credem deopotrivă și în minunile nevăzute, morale, impropriu zise minuni, dar nu mai puțin uluitoare, pe care Isus le săvârșește în ordinea supranaturală, asupra sufletelor, prin harul Său.

Oamenii dintotdeauna s-au mirat și se miră de întâmplările ieșite din comun ce izbesc retina, dar sunt orbi și insensibili la marile transformări ce se petrec în lumea sufletului. E mare și impresionantă o înviere din morți, dar e mult mai mare și mai însemnată o înviere a unui suflet din moartea păcatului; pentru că dacă învieri din morți s-au putut face și înainte de venirea lui Isus, apoi, pentru ca sufletul să-și reprimească viața supranaturală, adică să redevină fiu al lui Dumnezeu prin suprimarea morții păcatului, a fost nevoie de întruparea, pătimirea și moartea Fiului lui Dumnezeu.

Din coasta străpunsă a lui Cristos, mort pe Cruce, au izvorât cele șapte fântâni de apă vie ale Sfintelor Taine sau Sacramente, care varsă în sufletul ucis prin păcat viața harului, viața divină. Acest miracol nevăzut se întâmplă, pentru prima oară, în Sfântul Botez, când pruncul de curând născut, atunci se naștre a doua oară, la o nouă viață, supranaturală, aceea de fiu al lui Dumnezeu, fiu adoptiv dar real, împărtășindu-se din firea lui Dumnezeu și primind totodată și dreptul de moștenitor al fericirii Lui veșnice, în comuniune cu Sfânta Treime, cu Preacurata și cu Sfinții. În clipa solemnă când preotul, turnând apă pe creștetul neofitului, rostește forma sacramentală a Botezului, se întâmplă un efect asemănător aceluia produs prin cuvintele rostite odinioară de Isus către tânărul din Nain. Numai că atunci Isus, prin cuvintele: “Tânărule, îți zic: Scoală!”, a dăruit viață omenească unui trup neînsuflețit; pe când acum în Botez, același Isus, rostind, prin Ministrul Său, preotul: “Botează-se robul lui Dumnezeu (…)”, dă viață dumnezeiască unui suflet, înălțându-l la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, demnitate mai presus de orice noblețe pământească, fiindcă botezatul a devenit fiul Regelui regilor.

Dar, în fața acestei sublime realități a nașterii spirituale din Dumnezeu, a acestei învieri, câți oare dintre creștini se miră și Îl preamăresc pe Dumnezeu, asemenea acelora care au fost martori la învierile din morți săvârșite de Isus? Câți dintre aceia care au primit marele dar al vieții divine în Botez prețuiesc cum se cuvine și își sporesc această comoară, străduindu-se din toate puterile s-o ferească de ispitele și primejdiile în care ei ar putea să și-o piardă, murind spiritualicește? Și dacă s-a întâmplat să cadă cineva într-o astfel de nenorocire, câți dintre creștini, frați întru Cristos, îl compătimesc cu adevărat și caută să-l readucă la Isus, Învierea și viața? În loc să se roage pentru el, ei îl judecă și îl condamnă cu trufie și asprime. Biserica, Maica sa, care i-a dăruit viața, acum îi însoțește îndurerată cadavrul, cunoscând osânda care-l așteaptă. Conștientă că Isus, mirele ei preaiubit, a murit și pentru acest fiu pierdut, ca să-i dăruiască viața divină, ea se roagă pentru învierea lui din păcat. Ea crede că Isus se va milostivi spre acest suflet, că într-o zi îi va ieși în cale și îi va zice ca tânărului: “Scoală-te!” Ea crede că Isus, cu raza iubirii Sale, îi va picura în suflet căința ce îl va duce în Scaunul Spovedaniei, unde același Isus îi va redărui, prin rostul reprezentantului Său, viața pierdută: “Te iert și te dezleg (…)”. Și sufletul său, din nou străbătut de viața harului, va trăi iarăși unit cu Dumnezeu prin Cristos. Iată o a doua minune nevăzută, o a doua înviere spirituală, după aceea din Sfântul Botez.

Meditat-am vreodată cum se cuvine asupra acestui fel de înviere, întâmplată mai întâi în Botez și apoi repetată de atâtea ori în Sfânta Pocăință, acest Tribunal al nemărginitei milostiviri a lui Isus față de noi, păcătoșii? Cum am prețuit acest dar și cum l-am folosit până acum? Apropiatu-m-am de Scaunul Spovedaniei întotdeauna cu dispozițiile sufletești corespunzătoare, deci cu căința și încrederea ce se cer, cu hotărârea fermă de a-mi da toată silința și de a folosi toate mijloacele posibile pentru a nu mai răni Inima preabună a lui Isus, pentru a nu mai îngădui ca germenul morții, păcatul, să-mi suprime viața divină a sufletului și pentru a evita, pe cât îmi stă în puteri, chiar și păcatele lesne-iertătoare, care, deși nu-mi ucid această viață, mi-o slăbesc și îmi deschid calea spre păcatul de moarte?

Iubiții mei,

Știind cât de nesigură ne este ora trecerii din această viață, grija noastră de căpetenie trebuie să fie aceea de a ne păstra comoara vieții divine, de a o feri de primejdiile în care am putea să o pierdem și de a spori mereu prin rugăciune, trăire creștinească și împărtășire cu izvoarele harului, pentru ca nu cumva moartea trupească să ne surprindă morți și sufletește și, astfel, să ne pomenim despărțiți pentru veșnicie de Creatorul, Răscumpărătorul și Izvorul fericirii noastre.

Fiecare zi din restul vieții să o trăim în sfințenie, în duh de pocăință, împăcați cu Dumnezeu și aproapele, ca să fim învredniciți de un sfârșit creștinesc, și să putem da un răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Cristos, pentru ca apoi să intrăm în nesfârșita și deplina comuniune de viață cu Dumnezeu, împreună cu toți care L-au iubit și L-au slujit aici pe pământ. Și, pentru a ne asigura această viață, să ne așezăm sub ocrotirea maternă a Preacuratei, recitând mai ales Rozariul, în mod deosebit în această lună consacrată Reginei Rozariului. Amin.

 

* * *

 

Învierea fiului văduvei

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Cristos, înconjurat de ucenicii Săi și de o mulțime de oameni, se îndrepta spre poarta cetății Nain. În același timp, din orașul Nain ieșea o procesiune funerară. Era dus un tânăr, singurul fiu al unei văduve din Nain. Să ne imaginăm suferința mamei: este vorba de singurul ei fiu, persoana cea mai dragă, speranța bătrâneților ei. Prin ce trecea mama?

În acest timp însă, Cristos, împreună cu o mulțime de oameni și cu ucenicii Săi, se apropiau de această procesiune. El venea tot mai aproape. Mergea pe același drum pe care era dus cel decedat. Isus a văzut suferința mamei, a venit la ea și i-a spus: “Nu plânge” (Luca 7,13). Cine ar putea, cine ar avea dreptul de a spune aceste cuvinte unei mame lângă sicriul fiului ei? Numai El, deoarece El a învins moartea. Cei care duceau sicriul s-au oprit. Cristos l-a luat pe tânăr de mână și i-a spus: “Scoală-te!” (Luca 7,14). Și l-a redat mamei.

Vă puteți imagina ce trăia acum mama? Pacea pe care o mamă o putea avea înainte să moară fiul său, acea pace nu numai că i-a fost redată, ci i-a și reînsuflețit întreaga viață. Alături de fiul ei, ea a văzut puterea învierii. Și toate acestea s-au întâmplat pentru că drumul lui Cristos a coincis cu drumul procesiunii funerare. Drumul lui Cristos – cel decedat a trebuit să meargă pe acest drum al lui Cristos, și pe drumul lui Cristos nu poate exista tristețe. Așa s-a întâmplat. Spunând “Nu plânge”, Cristos a reînnoit tăria interioară îngropată deja. După un anumit număr de ani, acest tânăr va muri din nou. Dar nu aceasta este ideea. Ideea este că pacea a apărut în inimă, întărind persoana în existența sa.

Poate mă înșel. Poate modul meu de a gândi este greșit. În regulă, citiți atunci lectura din Apostol de astăzi, și veți vedea că am dreptate. Ce ne spune lectura de astăzi din Apostol? Ne vorbește despre Apostolul Pavel, pe vremea când era încă Saul. Iată ce ne spune: “Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om… ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Galateni 1,11-12). Această Evanghelie i-a fost descoperită astfel: Pavel (Saul) a fost un adevărat fariseu și îl aștepta pe Mesia. Ce fel de Mesia așteptau însă evreii în acel timp? Ei se aflau sub dominația Romei, și așteptau venirea Mesiei, gândindu-se la el ca la un rege care îi va elibera de sub puterea Romei și se va face pe sine conducătorul lumii. Fariseul Saul credea la fel. Credea că Mesia evreilor va veni și le va da acestora dominație asupra întregii lumi. Și tot ceea ce făcea, făcea sincer. El îl aștepta sincer pe Mesia, și pentru că îl aștepta pe Mesia cu atâta sinceritate, el nu a știut sau înțeles că Cristos era Mesia. În momentul în care mergea să persecute ceea ce îi părea o sectă, Cristos i-a apărut, deoarece el îl căuta pe Cristos. Și acolo, într-o clipă, Saul s-a schimbat în Pavel – un creștin. Evanghelia i-a fost revelată. Și iată din nou: drumul lui Mesia. Pe acest drum al lui Mesia se afla Pavel. Și datorită acestei sincere deplasări spre mântuire, Adevărul i-a fost revelat.

La fel este și pentru noi, fraților. Și noi trebuie să știm pe ce drum ne aflăm. Calea lui Cristos este Biserica. În ea se află Harul care există în toate Sacramentele, în toate acțiunile Bisericii, în toate rugăciunile, în tot ceea ce ne este dat spre sfințire. Acest Har este exprimat într-un mod special în Preasfânta Euharistie, în acest Pom al Vieții care ne este dat pentru reînnoirea naturii noastre, pentru îndumnezeirea noastră.

Acesta este drumul pe care trebuie să mergem. Dacă ne aflăm pe acest drum, atunci, credeți-mă, tragediile din viața noastră nu vor mai fi cum sunt acum. Dacă Domnul i-a spus văduvei din Nain: “Nu plânge!”, aceeași voce ne șoptește astăzi: “Nu plângeți!” Numai să nu abandonăm această cale a adevăratului creștinism. Să rămânem în rugăciune, să ne comportăm așa cum ne cere Sfânta Biserică, amintindu-i pe Tatăl, pe Fiul și pe Spiritul Sfânt, misterul morți și misterul vieții. Să ne gândim cum decurge viața: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă – duminică [ziua Învierii]. Sfârșitul la toate este Învierea. Să trăim în Harul lui Dumnezeu, și Domnul nu ne va părăsi.

 

* * *

 

Despre mila lui Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa

Și văzînd-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu mai plînge! (Luca 7, 13)

Iubiți credincioși,

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulți care duceau la mormînt pe fiul ei, nu au rugat pe Mîntuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei și a-l da mamei sale. Ci Însuși Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plîngînd, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Și văzînd-o Domnul, I s-a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).

Toate însușirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire și nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca și celelalte însușiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea și Duhul Sfînt ne încredințează, zicînd: Că mai mare decît cerul, este mila Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).

Știm cu toții, că cea mai mare milă și milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din robia cea amară și grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice și Tatăl îndurărilor și Dumnezeu a toată mîngîierea (II Corinteni 1, 3).

Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dînsul (Psalm 102, 17).

Iubiți credincioși,

Cînd Mîntuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie și spaimă, atît mamei copilului înviat, cît și tuturor celor ce erau de față, încît toți au dat slavă lui Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc și într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.

Oceanul cel fără de fund și fără de margini al milei și milostivirii lui Dumnezeu a lucrat și lucrează în tot locul și în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune și dumnezeiasca Scriptură: Îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara cînd seceta mare și arșita amenință pe oameni și animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se face ca fierul și pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) și încep toate viețuitoarele de pe pămînt a simți lipsa de apă și de hrană, că îndată ce preoții adună poporul și fac rugăciuni de ploaie și Sfîntul Maslu în biserici, pe cîmp și prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunîndu-se și îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la apus și încep a cădea stropi de apă și îndată vine ploaie mare și curată, care adapă țarinile, cîmpiile și grădinile și aduc mare bucurie oamenilor, plantelor și tuturor viețuitoarelor pămîntului.

Cine nu cunoaște atunci și nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea și dragostea Lui față de oameni? Cine din cei credincioși, care au frică de Dumnezeu, nu mulțumesc din inimă Preaînduratului și Atotputernicului Dumnezeu pentru mila și milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, și înainte de a se aduna credincioșii la rugăciune în biserică, numai uitîndu-se la cer și suspinînd din adîncul inimii pentru lipsa de apă și de hrană, Dumnezeu, ca un știutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie și vreme bună spre rodirea pămîntului, aducînd mîngîiere și bucurie tuturor, și celor buni, și celor răi. Și aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi (Matei 5, 45).

Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni și Sfîntul Maslu la biserici și prin casele creștinilor, bolile se vindecă prin credință și oamenii se fac sănătoși ca mai înainte, și aduc mulțumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morții nu I-a dat.

Uneori se ridică mari tulburări și războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii și milioane de oameni. Însă, dacă oamenii își aduc aminte de Dumnezeu și aleargă la El cu rugăciuni și zile de post din toată inima, atunci Preabunul și Atotputernicul Dumnezeu, potolește tulburările, stinge războaiele și aduce pace și înțelegere între oameni. Căci Domnul se milostivește spre noi și ascultă pe toți care se roagă pentru pacea lumii și unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) și fericește pe cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).

Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură și grindină, aducînd mari stricăciuni livezilor, grădinilor și recoltelor, cu mari inundații și alunecări de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor și aleargă cu lacrimi la post și rugăciune, ploile încetează și cutremurele se liniștesc cu mila și cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpînește pe toate. Cine nu cunoaște, atunci, mila și îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor și purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt boli grele și fără leac și mulțime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi și alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor și tuturor semănăturilor. Însă dacă preoții și credincioșii se adună în biserici și fac rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă și alte slujbe rînduite, îndată suferințele omenești se ușurează și insectele stricătoare dispar prin mila și purtarea de grijă a Preabunului și mult Milostivului Dumnezeu față de neamul omenesc.

Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare și nemăsurată este îndurarea și mila lui Dumnezeu, care pururea și în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?

Așadar, frații mei, cugetînd noi la mila și îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi față de frații noștri loviți de atîtea suferințe, care sînt tot oameni ca și noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).

Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună și cu bucurie, să dăm celor săraci și necăjiți, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este “milostenia” (Pilde 19, 22) și dacă cineva miluiește să miluiască cu voie bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să știm că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăși mila lui Dumnezeu se arată în cruțarea celor răi, datorită celor drepți.

Cine vrea să înțeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăși vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele și se căiesc de păcatele lor.

Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Să-și lase cel necredincios căile sale și omul fărădelegii sfaturile sale și să se întoarcă la Dumnezeu, și va fi miluit (Isaia 55, 7). Și prin marele prooroc Ieremia, același lucru se arată: Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut și va păzi toate poruncile Mele și va face dreptate și milă, cu viața va trăi și nu va muri (Ieremia 18, 7). Dumnezeu amenință pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă și zice prin proorocul Osea: Ascultați cuvîntul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pămînt, fiindcă nu este credință, nici milă și nici cunoștința lui Dumnezeu pe pămînt (Osea 4, 1-2). Tot așa și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanți, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: Slugă vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum și Eu am avut milă de tine? (Matei 18, 23-34).

Cu adevărat, frații mei, Dumnezeu este bun și blînd și mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dînsul (Psalm 85, 4), dar voiește ca și noi să facem milă cu cei ce ne greșesc nouă: Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greșelile voastre (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voiește de la noi milă, decît jertfă: Mergînd, învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).

Iubiți credincioși,

Pînă aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila și milostivirea lui Dumnezeu și în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfîntă despre mila, milostivirea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăință. Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a înțeles cîte răutăți și fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curțile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc și a făcut idol cioplit și l-a așezat în templul lui Dumnezeu și cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda și pe toți locuitorii Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrșit mai mult rău decît alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din fața fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).

Dar mila, îndurarea și îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat și asupra acestui împărat depărtat de la El și, cu judecățile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăință și la dreapta credință pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul și l-au dus legat cu cătușe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz și strîmtorare, și-a adus aminte de Dumnezeu și de adîncul răutăților și al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adîncul inimii sale a se ruga și a cere milă și îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima și, rugîndu-se, zicea:

Doamne Atotțiitorule, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov și al seminției lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul și pămîntul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii Tale; Care ai încuiat adîncul și L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoșat și slăvit, înaintea Căruia toate se tem și se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale și nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor păcătoși! Însă nemăsurată și neajunsă este mila făgăduinței Tale…

Iar fiindcă era legat în lanțuri de fier și nu putea să-și plece genunchii săi la rugăciune a zis: Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit și fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă și nu mă pierde în fărădelegile mele și nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt, căci Tu ești, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ți peste mine bunătatea Ta, mîntuiește-mă și pe mine nevrednicul după mare mila Ta și Te voi proslăvi în toate zilele vieții mele…

După această rugăciune plină de umilință, Manase a fost ascultat de Dumnezeu și nu numai că a fost miluit și iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci și din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu și l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăția pierdută și pînă la sfîrșitul său a împărățit peste Israel, neîncetînd a se pocăi și a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă și pe noi la pocăință, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila și milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căință cu durere de inimă, cu hotărîrea de a nu mai păcătui și a-și plini canonul dat. Așa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele și mîntuirea sufletului său.

Poziția cea mai dreaptă și mai ortodoxă a noastră față de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mîntuirii.

Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem și noi datori să facem milă cu semenii noștri. Sînt atîția oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuință vieții: un ban, o haină, o pîine dăruite, cu dragoste. Sînt atîția oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mîngîiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea și alinarea suferințelor lor. Sînt atîția creștini robiți de păcate, căzuți din dreapta credință, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-și mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mîntuirii și de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască și să urmeze cu dreaptă credință lui Hristos. Numai așa ne putem mîntui, că zice Domnul: Fericiți cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, și să ne ajute a face milă ca să dobîndim iertare și Cerească Împărăție care nu va mai avea sfîrșit. Amin.

 

* * *

 

Învierea fiului văduvei din Nain

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

“Tinere, ție îți zic, scoală-te! (Luca VII, 14)

Frați creștini,

Parabola evanghelică de astăzi este minunat ilustrată de pictorul evanghelist – Apostolul Luca – și ne inspiră multe învățături duhovnicești.

Într-o cetate numită Nain, moartea nemiloasă răpise sufletul unui tânăr, singurul copil al unei mame văduve. Cine ar putea spune durerea ce sfâșia inima acestei mame! Strigătele ei de durere și rugăciunile fierbinți storceau lacrimi și din inimile cele mai împietrite. Această mamă îndurerată dusese pe același drum spre cimitir și pe iubitul ei soț, iar acum își ducea spre mormânt pe unicul său fiu care se găsea în primăvara vieții. Cufundată în plâns mergea în urma sicriului, către mormântul care trebuia să-i primească fiul ei scump.

Nimic nu e mai jalnic în Orient, și nu numai, decât aceste feluri de ceremonii. Dar în această parte de lume, în asemenea ocazii în frunte merge un rabin, apoi urmează femei îndoliate care merg înaintea coșciugului conducând convoiul funebru. Rabinii zic așa, că femeia care a adus moartea în lume prin păcat, tot ea să fie aceea care să conducă la mormânt victimele morții. Așa că la înmormântare și mai ales a tinerilor, vin femei în număr mare cu părul despletit, în dezordine, altele plătite chiar ca să jelească, scoțând țipete ascuțite și înfiorătoare. Ridică mâinile spre cer și își bat pieptul, plâng cu lacrimi fierbinți, își sfâșie veșmintele și își smulg părul. În acest timp cântăreții folosind multe instrumente, scot sunete ascuțite, surescitând nervii.

La această înmormântare însă era și mai dureros fiindcă mama mortului care era și văduvă ducea la groapă pe singurul ei copil. Deodată în față pe același drum, se arată un alt cortegiu tot așa de numeros însă cu totul deosebit. Bucuria strălucea pe toate fețele, iar toate privirile erau ațintite asupra unui om care mergea înconjurat de ucenicii Săi. Era Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în al doilea an al propovăduirii Sale, în vremea Cincizecimii. Iisus venea din Capernaum unde vindecase pe fiul sutașului și se întorcea în Ierusalim pentru sărbătoare. Cetatea Nain se găsea pe drumul ce trecea pe la poalele muntelui Tabor, drum care se scurgea prin Samaria spre Ierusalim.

Era o zi de primăvară, către apusul soarelui, ale cărui ultime raze luminau colinele păduroase și pitorești ale Galileii. Țăranii se întorceau de la munca câmpului. Iisus împreună cu ucenicii și cu o mare mulțime de popor se apropia de poarta cetății Nain. Deodată se aud țipete lungi de durere și plângeri pătrunzătoare. Iată însă cum cortegiul vieții se întâlnește cu cortegiul morții. Iisus nu dă nici o atenție mulțimii. O nenorocită mamă era care suferea amar și această suferință atrage inima bunului Mântuitor.

Această sărmană femeie văduvă nu avea decât pe acest fiu de care moartea o despărțea așa de crud. Azi toată lumea o compătimește și mâine poate nimeni nu se va mai gândi la ea. Iisus nu cere credință ca sutașului, nici nu așteaptă să fie rugat de femeia care plânge cu lacrimi amare necerând nimic și nimeni nu mijlocește pentru ea. Dar Iisus vede lacrimile ei și îi este destul. Aruncă asupra ei o privire dumnezeiască și cu un ton plin de compătimire și blândețe, cu puterea autorității Sale zice: “Nu plânge!”. El care este Stăpânul vieții și al morții merge și se atinge de pat.

Tot convoiul se oprește; cântăreții din flaut și plângătorii tac și ei și în această tăcere profundă se aude vocea Stăpânului lumii care zice: “Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. Deodată aceste urechi pe care moartea le astupase pentru totdeauna, auziră porunca dată de glasul ceresc, iar tânărul ridicându-se a șezut drept și a început să vorbească. Iisus l-a luat cu blândețe de mână și l-a dat mamei sale.

Ce bucurie avu această mamă când a văzut pe fiul său coborându-se din sicriu și aruncându-se în brațele sale. O, ce mare minune, frați creștini, a fost aceasta, căci toți știau bine că tânărul murise cu adevărat, pentru că se duceau să-l îngroape, iar acum îl văd viu, mergând și vorbind. Astfel tot poporul care-L urma pe Iisus și toți cei de față au fost cuprinși de frică și plini de bucurie slăveau pe Dumnezeu zicând: “Profet mare s-a sculat între noi, iar Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”.

Aveau dreptate să se bucure căci Marele Profet, Marele Tămăduitor, era însuși Dumnezeu întrupat. Era vremea ca neamul omenesc să fie izbăvit de vrăjmașul său – satana. Învierea trupească a tânărului din Nain era vestirea înainte a învierii morale a omenirii, aurora unei vieți noi, razele luminii care alungau întunericul și sigiliul morții. Prin învierea tânărului de astăzi, Iisus arăta că este Stăpân al morții, că este Dumnezeu.

Învierile săvârșite de Mântuitorul au fost trei: doi tineri și o fetiță de 12 ani. Aceștia au fost prin urmare , Lazăr, fratele celor două surori Marta și Maria, tânărul din Evanghelia de astăzi și o fetiță de 12 ani a lui Iair, mai marele sinagogii. Dar la fiecare în parte învierea a avut loc în momente deosebite. Pe fiica lui Iair a înviat-o chiar în ziua când a murit. Pe fiul văduvei din Evanghelia de astăzi, l-a întors la viață tocmai când îl conduceau la mormânt și aceasta putea să fie cam a treia zi. Pe Lazăr l-a adus chiar din temnițele iadului, fiindcă el murise de patru zile și începuse să putrezească, ne spun Sfintele Evanghelii, iar până la Mântuitorul și buni și răi mergeau toți în iad.

După ce a înviat Lazăr, Sfânta Evanghelie spune clar că Marta și Maria au pregătit o cină Mântuitorului, iar Lazăr era unul din cei ce ședeau la masă, deci a mâncat și Lazăr în văzul tuturor și a trăit mult, căci după cum ne spun sfintele cărți el a ajuns episcop al Ciprului, iar Maica Domnului i-a dăruit un omofor.

Aceste minuni ale învierii n-au fost simple închipuiri așa cum zic mulți necredincioși, căci Evanghelia spune clar că tânărul a început să vorbească, iar din tradiție reiese că el a trăit mult și a propovăduit minunea ce s-a făcut cu el. La fel și cu fetița lui Iair, spune Sfânta Evanghelie, că Mântuitorul a poruncit să-i dea să mănânce și tot din tradiție reiese că ea și părinții ei au fost recunoscători, propovăduind pretutindeni minunea învierii.

Cine putea să fie altul, dacă nu chiar Dumnezeu, care numai cu cuvântul atotputerniciei Sale săvârșea astfel de minuni. El a zis tânărului de astăzi: “Tinere, scoală-te!”. El a zis fiicei lui Iair: “Copilă, scoală-te!”. El a zis lui Lazăr: “Lazăre, vino afară!”. Toți au înviat la glasul puterii Sale.

Așa minuni au mai făcut unii prooroci și chiar din apostoli, dar ei procedau altfel decât Mântuitorul. Ei nu porunceau morții, ci se așezau în genunchi, se rugau și chemau în ajutor pe Dumnezeu pe care-L recunoșteau ca autor al minunilor. Mântuitorul Iisus Hristos, vedem că nu se roagă, ci poruncește. Deci puterea de a scula morții din mormintele lor nu aparține decât lui Dumnezeu. El are această putere.

Aceste minuni se propovăduiesc de către Sfânta Biserică de aproape 2000 de ani și sunt mărturii clare că Iisus a fost Dumnezeu, nu om învățat așa cum spun necredincioșii. El a săvârșit toate aceste minuni în mijlocul poporului care-L înconjura și de aceea aceste adevăruri nu au putut fi înăbușite niciodată. Datoria noastră este de a cădea în genunchi în fața Lui și de a ne închina acestui Om care este Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru și Împăratul creștinilor. Dar vai, frați creștini, pe acest Binefăcător al omenirii și al sufletelor noastre, L-am uitat, L-am disprețuit, L-am înjurat și L-am urmărit noi creștinii care ne-am botezat în numele Său, mai rău ca evreii care L-au răstignit, căci noi îl răstignim în toate zilele cu păcatele noastre măcar că auzim și vedem cu ochii noștri cum moartea ne desparte pe unii de alții lăsând în urmă lacrimi și întristări. Pe pământul acesta moartea este mai tare și astăzi o mulțime de tineri sunt răpiți de ghearele ei și nu oricum, căci vedem cum mulți se sinucid în diferite chipuri.

Într-o vară, o mamă văduvă se plângea cum singurul băiat pe care-l avea în vârstă de 20 de ani, s-a suit într-un tei să culeagă flori ca să facă bucurie mamei sale. Dar a căzut de acolo și pe loc a murit. Cine putea spune durerea cea mare a bietei femei!

De asemenea într-un sat o fată studentă în anul trei la medicină, mai avea puțin să termine, dar a terminat cu viața aceasta, căci o boală nemiloasă i-a curmat zilele. Cum o mai jeleau părinții, căci numai pe ea o aveau, cum își mai smulgeau părul și se tânguiau, dar îngerul morții parcă le zicea la toți: fiți liniștiți că așa voi veni și vă voi lua și pe voi, unul câte unul!

Nu va scăpa nimeni, toți trebuie să plecăm. Și așa, frați creștini, moartea pune capăt la toate, căci orice știință omenească rămâne neputincioasă în fața ei. Prin urmare orice are sau strânge omul, îi folosește numai până la groapă. Aici s-a terminat și cu învățătura cea multă și cu banii și cu mândria omenească. Trupul merge în mormânt, iar sufletul, dacă n-a auzit pe pământ glasul Evangheliei lui Iisus Hristos și n-a trăit după legea LUI, merge în fundul iadului.

Părinții, rudele și prietenii, toți se străduiesc să facă o înmormântare cât mai plăcută lumii și așa au ajuns unii chiar să parfumeze și să dea cu diferite sulemeneli pe morți ca să fie cât mai frumoși la vedere. Alții aduc lăutari și-i petrec cu muzică până la groapă unde un cavou scump de zeci de mii de lei așteaptă acest trup păcătos și trecător. Părinții și lumea plâng că a murit tânăr și nedistrat, dar nu știu că fiul lor sau fiica lor a murit nepregătit și se duce în fundul iadului. Mare păcat și mult rău aduc sufletelor aceste obiceiuri cu totul păgânești.

Dar cei mai mulți nu dau nici o importanță regulilor stabilite de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți pentru sufletele răposaților. Odată, un copil umblând prin cimitir cu mama sa, o întrebă cu mirare pe aceasta și zise: – Mămico dragă, văd că aici sunt îngropați numai oamenii buni, dar oamenii care înjură și fură, care se îmbată și fac gâlcevuri, oamenii cei răi unde sunt îngropați? Iată ce întrebare la un copil, dar care are un mare înțeles. Să stăm și să gândim mai adânc, dacă suntem robii lui Dumnezeu, sau robii păcatului, ai viciilor și patimilor sau ai virtuților.

În sfânta Evanghelie de astăzi vedem că Domnul Hristos a întors cu puterea Sa dumnezeiască de la moarte la viață pe tânărul acesta care nu cunoscuse pe Mântuitorul lumii ce venise să ne mântuiască. De moartea aceasta trupească nu scapă nimeni. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să murim, căci aici suntem călători. Domnul Hristos n-a venit să ne scape de moartea trupească, vremelnică, fiindcă însuși El a primit moartea cea mai grea. El a venit să ne scape de moartea sufletească, de păcatele cele grele care omoară sufletul și-l aruncă în pieirea veșnică. De aceea judecățile Lui sunt necuprinse de mintea noastră.

De multe ori vedem cum la unele familii mor copiii de mici, iar la alții nu le rămâne chiar nici unul. Așa se plângea o mamă căreia îi murise doi copii pe neașteptate. În deznădejdea ei se revolta chiar cu cuvinte grele împotriva lui Dumnezeu. Dar într-o noapte avu un vis grozav.

Se făcea că într-un oraș se anunțase spânzurarea a doi ucigași fioroși. O lume întreagă se strânsese să privească, iar în mulțimea aceea era și ea. Toți așteptau cu răsuflarea oprită să vadă pe cei doi osândiți. Iată că se arătară, iar femeia noastră uitându-se bine la ei, scoase un țipăt de groază. Erau tocmai copiii ei care muriseră, iar acum crescuseră mari. Sub spaima acestui vis mama se trezi și a înțeles că a fost mustrarea Celui de Sus, ca să nu-și mai blesteme zilele și să nu se mai certe cu Dumnezeu că i-a luat copiii.

Dumnezeu care știe toate și cunoaște pe fiecare din pântecele maicii lui, lucrează în așa chip că pe unii din părinți care-și pun încrederea în copiii lor, îi pedepsește în chip tainic, în timp ce pe alții îi scutește de mari necazuri ce ar putea avea din partea lor. De aceea îi ia Dumnezeu mai de mici ca să nu-i ia satana mai târziu. Câți părinți nu sunt care cresc câte cinci, șase copii și până la urmă ajung să moară pe mâinile străinilor, neavând milă de la nici unul. Îi cresc cu mare grijă, cheltuiesc cu ei să-i facă fericiți, gândind că vor avea și ei ajutor, dar până la urmă tot în singurătate mor bieții părinți.

Așa a înțeles și mama aceasta din povestirea noastră, că fiii ei dacă trăiau ajungeau niște criminali, și astfel ar fi murit spânzurați. Vedem și auzim în zilele noastre pe mulți părinți plângându-se de copiii lor, fiindcă tinerii noștri nu mai merg pe drumul vieții, după Domnul Iisus, ci merg cu pași repezi pe drumul morții și al pieirii sufletești, pe drumul plăcerilor și al păcatelor. O mare decădere sufletească vedem în tineretul nostru creștin, cum le sunt alterate sufletele și trupurile, căci s-au născut într-o lume îmbătrânită în rele și s-au amestecat cu atâtea forme de rătăciri, încât credința multora s-a rătăcit, iar candelele simțirii mistice au înțepenit.

În pătura cultă mulți își au propria lor religie, o religie foarte liberă, personală și superficială. Unii din cei vârstnici își mai aduc aminte din copilărie de unele idei religioase, dar și acestea sunt înăbușite de buruienile acestui veac materialist, căci cei mai mulți pun în cântar cele dumnezeiești cu cele pământești.

Alții sunt subjugați total științei profane și au căzut atât de mult în necredință, încât se situează sub nivelul de viață spirituală al păgânilor. În pretențiile lor, ei vor să experimenteze totul în laborator, să măsoare, să cântărească totul ca să se convingă de existența lui Dumnezeu. Ei judecă tot ce nu înțeleg și tăgăduiesc tot ce nu cunosc.

Acești oameni culți și atât de puțin înțelepți, care surâd cu un aer de superioritate, când e vorba de mântuirea sufletului, uită că în domeniul credinței, unitățile de măsură nu mai sunt cele materiale, ci cele duhovnicești – spirituale. Acești oameni necredincioși ironizează toate mărturiile Sfintei Scripturi și ale Sfinților Părinți, socotindu-le o literatură învechită, bună pentru prostime. Încrezători numai în ei, măsoară veșnicia după mintea lor limitată. Nepăsători de soarta sufletelor lor, fără nici o tresărire în fața marilor taine care ne învăluie, ei rămân pasivi și netulburați în tihna lor trupească, asemenea unor dobitoace fără rațiune.

Una din piedicile cele mai mari pe care le întâmpină omul în calea mântuirii lui este măgulirea dată de propria lui persoană. Orbit de mândrie omul nesocotește pe Dumnezeu, pe care nu-L putem afla decât prin umilință și smerenie. Dacă iubim învățăturile creștinești trebuie mai întâi să le cunoaștem și să le gustăm. Dacă nu vrem să le cunoaștem și să le urmăm ajungem la nebunie și îndrăcire.

Să ne întoarcem deci la cele simple și drepte, la cele veșnice, să ne întoarcem la Dumnezeu și să ne regăsim pe noi înșine, regăsindu-ne și rostul adevărat, căci ne-am schimonosit chipul lăuntric cel asemenea lui Dumnezeu și am rătăcit calea, trăgând mereu în plugul vieții cu gândul spre cele pământești nemaivăzându-le pe cele cerești. Preocupați de mijloacele existenței, uităm de scopurile ei; umblând după poftele trupului pierdem sufletul și cu cât trăim pentru noi înșine, ne îndepărtăm de Dumnezeu.

Să ne oprim puțin din drumul frământărilor noastre și să ne întrebăm cu toată sinceritatea, de ce ne iubim mai mult trupul care este vremelnic și supus putrezirii, decât sufletul care este veșnic și este cel mai mare dar cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De ce ne îngrijim de boala trupului, iar boala sufletului o lăsăm nevindecată așa încât mulți nu se spovedesc cu anii și din neștiință, necredință sau rușine nici ultima spovedanie nu o fac cum trebuie.

De ce iubim atât de mult împodobirile trupului, iar virtuțile sufletești și faptele bune le trecem cu vederea?! De ce ne întristăm când ne pătăm hainele și nu plângem când ne pătăm sufletul cu fel de fel de păcate?! De ce ne înșelăm și ne dușmănim pe noi înșine prin ceea ce avem mai scump și nemuritor, sufletul?! De ce ne amăgim cu o credință de suprafață și nu pășim mai adânc trăind ca adevărații creștini?!

Să deschidem ochii sufletului și să auzim glasul Mântuitorului când ne strigă ca să ne întoarcem de pe drumul morții la viață. Și astăzi glasul aceluiași Mântuitor ne cheamă pe toți ca să ne întoarcem de pe căile fărădelegilor. Să nu zicem ca necredincioșii că nu avem păcate. Să privim trecutul nostru și să vedem cum stăm noi cum sufletul și dacă socotim mai amănunțit, observăm cum păcate foarte grele mulțime de creștini le fac atât de ușor.

Să zicem că nu ai pus foc la nimeni ca să-l păgubești, dar câte case n-ai aprins cu limba, prin vrajbă și invidie, prin iscodiri și minciuni?! Câte suflete n-au suferit și nu suferă din cauza limbii unora?! Câte suflete nu se smintesc și câți nu se ceartă, ajungând la bătaie, câți nu hulesc pe Dumnezeu, și câte alte rele datorită pârâciunilor și minciunilor lor?!

Dar ce să mai spunem de păcatul acesta mare al desfrânării și al avorturilor care se practică pe o scară întinsă ajungând să-l facă chiar și fetele de școală?! Cei mai mulți tineri nu întreabă nici pe mamă, nici pe tată și necununați la biserică se întrec în păcate ca dobitoacele. Așa cum au văzut prin filme, zămislesc copii fără cununie, care la rândul lor fac și ei la fel, ba și mai rău. Apoi diavolul îi împinge la un alt păcat, căci văzând că nu se înțeleg încep să alerge pe la vrăjitoare și descântătoare, la ghicit și spiritism. Așa îi spurcă diavolul ca să nu mai aibă loc duhul lui Dumnezeu în sufletele și trupurile lor. Vai de casa aceea unde se află o femeie care merge la vrăji și descântece.

Mulți părinți își smintesc proprii copii purtându-se cu nerușinare față de ei. Unii se dezbracă în fața copiilor lor și fac chiar glume proaste în fața lor, sau dorm amestecați și fără de nici o grijă, fără să gândească cum gânduri urâte și viclene încolțesc în mintea și inima acestor copii. Nu este îngăduit unui tată să doarmă cu fiica sa în pat după 7 ani, sau unei mame să doarmă cu fiul ei după vârsta aceasta și nici frați cu surori, fiindcă copiii veacului acestuia au simțurile foarte dezvoltate și ajung la păcate grele, pentru care părinții vor da seama înaintea lui Dumnezeu.

Mare dezastru sufletesc a reușit diavolul să facă în sufletul tineretului prin fel de fel de filme, teatre și distracții imorale. Diavolul a învățat chiar pe unele femei să-și vândă trupul și sunt sigur că astfel de femei nu știu ce e păcatul și nu s-au spovedit niciodată. Tot un păcat mare este să țineți în casă reviste cu poze imorale care nu sunt altceva decât icoanele curvarilor. În casa unde se află astfel de tablouri, Dumnezeu nu ascultă rugăciunea și vai de casa aceea în care rugăciunea nu e primită.

Iată idolii moderni ai veacului de pe urmă. Multe mame vin cu copiii speriați, damblagiți, plini de bube, slăbiți și cu lacrimi în ochi spun că așa mari cum sunt, copiii lor urinează în pat. Se întreabă de unde au această spaimă, fără să se gândească că copilașii lor când sunt pe întuneric în casă și apar la televizor scene îngrozitoare, ei țipă și tremură de frică. Urmările apar mai târziu. Iată de ce femeile însărcinate n-au voie să privească astfel de scene, că de aceea se nasc copii cu duh de frică și chiar îndrăciți.

Mulți tineri și tinere și-au îmbolnăvit corpul și și-au otrăvit sufletul cu astfel de blestemății pe care duhurile necurate le-au scos la iveală pe fața pământului. Acestea sunt cursele diavolului, undițele lui ca să atragă tineretul din cea mai fragedă vârstă.

Să ia aminte părinții că vor da seama de sufletele tineretului nostru ajuns bolnav cu trupul și mort cu sufletul de aceste păcate care-l frământă și-l chinuiesc tot timpul. De aceea mulți își mint părinții, îi înșeală și îi fură. Mulți creștini cred că de aceste păcate pot scăpa ușor, plătind câte un pomelnic sau aprinzând lumânări. E ușor să facă omul lucrul acesta, mai ales acum când toată lumea are bani, dar să nu ne înșelăm și să știe toată lumea că nu există mântuire fără pocăință și fără oprire de la fărădelegi precum și fără împlinirea sfintelor canoane aplicate celor păcătoși spre îndreptare.

Dacă nu ne căim din inimă și nu plângem păcatele noastre, încă nu suntem întorși de pe calea morții și a pieirii veșnice. Să ne întoarcem la mama noastră care este Sfânta Biserică, și să ascultăm glasul Mântuitorului care ne strigă pe toți să ne întoarcem la El.

Rugăciune
Doamne și Stăpânul vieții noastre, Cel ce ai înviat pe fiul văduvei din Nain, milostivește-Te și înviază sufletele noastre cele omorâte de păcat. Zi-le Tu, cu cuvântul Tău cel dumnezeiesc: sculați-vă, tinerilor, sculați-vă copiilor din drumul morții, din drumul păcatelor și viciilor și veniți ca în ziua cea mare să înviem cu toții pentru viața veșnică
. Amin.

 

* * *

 

Despre moarte și întristare, înviere și bucurie

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org

Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge! (Luca 7, 13)

Să ne imaginăm, iubiți credincioși tabloul trist al Evangheliei de astăzi. O mamă îndurerată, pe deasupra și văduvă, merge înaintea cortegiului funerar, care îl conduce pe ultimul drum pe unicul său fiu. Lacrimi de durere i se preling pe obrajii palizi iar pieptul îi tremură în suspine neîntrerupte. Alte femei, după obiceiul oriental, plâng și bocesc și ele, accentuând atmosfera de supremă tristețe în care se aflau toți cei de față. Plâns bocete, suspine, dinți scrâșnind, lacrimi de durere, toate la moartea neînțeleasă a unui tânăr.

Să stăm puțin și să ne gândim de ce suntem noi triști la moartea unui om apropiat? De ce plângem și ni se pare că lumea se sfârșește în acel moment și parcă am vrea și noi să îl însoțim pe cel drag în moarte? În primul rând plângem pentru că ne despărțim de cineva drag, apoi plângem pentru că nu înțelegem ce este moartea și nu știm ce se va întâmpla cu noi când părăsim acest pământ.

Numai Dumnezeu cunoaște această taină, precum spune Psalmistul „că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-și-a aminte că țărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; așa va înflori. Că vânt a trecut peste el și nu va mai fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” (Ps. 102, 14+16). Cât de trecătoare este firea omului, un simplu vânt și nu mai suntem. O adiere și trecem din ființă în neființă pe acest pământ! De aceea și Sf. Apostol Iacov exclamă „Căci ce este viața voastră? Abur, care se arată pentru puțină vreme și apoi piere” (Iac. 4,14).

Oare asta este omul? O floare care dispare la prima boare de vânt sau un abur efemer? Oare după aceasta ne așteaptă neființa, inexistența eternă?

La toate acestea și poate la mai multe se gândeau cei care îl însoțeau pe tânărul mort la groapă. Și dintre toți, mama sa, văduva din Nain, care se afla încă odată în fața morții cuiva drag, suferea cel mai tare.

Dar de această dată lucrurile se vor petrece altfel. Din mulțime, un chip blând și plin de dragoste se apropie șoptindu-i un cuvânt de mângâiere „Nu plânge”. Poate femeii la început nu i s-a părut ceva nefiresc, căci astfel de cuvinte de alinare auzim cu toții în momentele de durere ale vieții noastre. Dar Mântuitorul avea motive întemeiate să o îndemne să nu mai plângă. El știa ceva, ce știa și femeia noastră, dar îi era greu să accepte, anume că toți suntem datori cu o moarte.

Moartea este urmarea păcatului, a călcării porunci dumnezeiești de către strămoșii noștri Adam și Eva. De atunci toți suntem sub legătura firii: toți ne naștem și toți murim. „Te vei întoarce în pământul din care ești luat” (Fc. 3,18) le-a spus Dumnezeu alungându-i din rai. Deci dacă știm că suntem datori cu o moarte atunci de ce mai suntem triști?

Sf. Ioan Gură de Aur , analizând această întrebare spune: „ce este dar de mirare, când un om care sub această condiție s-a născut, face îndestulare legii și hotărârii dumnezeiești? Ce este de mirare când un om născut din părinți muritori merge pe calea firii sale, de la care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobișnuit; ceea ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întâmplă cu toți, nu este o raritate. Dacă moșii și strămoșii tăi au mers pe aaceastă cale a morții, dacă încă de la Adam toți patriarhii și proorocii au trebuit să se despartă de lumea aceasta, să se înalțe sufletul nostru dintru adâncul întristării.” [1]

Mai aproape de zilele noastre mitropolitul Antim Ivireanul spunea „…să încetați întristarea și părăsiți lacrimile…căci lacrimile și întristările nu dau nici un folos morților, nici nu pot să-i întoarcă din viața cea veșnică, nici să-i scoată din gropi. Să facem însă milostenie și alte faceri de bine pentru ei, căci este plăcut înaintea lui Dumnezeu, și li se face mare folos”[2]

Găsim aici un element nou viața veșnică; după învățătura creștină viața omului nu se sfârșește odată cu existența pe acest pământ! Aceasta știa Mântuitorul când i-a spus femeii să nu mai plângă. Dar aceasta nu știa că există înviere și plângea, și poate chiar dacă ar fi știut tot ar fi plâns, pentru că se despărțea de singurul său fiu. Tristețea este normală în astfel de clipe grele, dar trebuie să existe o limită în durere; ea nu trebuie să ne ducă la deznădejde, la disperare. Apostolul Pavel ne îndeamnă „Să nu ne întristăm ca și ceilalți care nu au nădejde”. Plânsul nu e rău căci și Mântuitorul a plâns când a auzit de moartea lui Lazăr, pentru că ținea la el, era prietenul Lui. Hristos a sfințit cu lacrimile sale, spune mitropolitul Antonie Plămădeală, valoarea prieteniei. Dar lacrimile nu trebuie să ne știrbească încrederea în Dumnezeu.

Prin minunea de astăzi Iisus a învățat-o pe văduvă despre înviere, și împreună cu ea pe toți cei care au asistat la minune. Le-a arătat tuturor că morții se pot scula din sicrie „Tinere, ție îți zic, scoală-te. Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească” S-a arătat că moartea nu are putere în fața Dumnezeului cel atotputernic, că legile firii sunt nimic pentru cel care a făcut Legea. Oamenilor le-a fost dat un eșantion din ceea ce va să vie, li s-a arătat o icoană palidă a Sfintei Învieri, prin care moartea va fi definitiv înfrântă!

Dar iubiți credincioși, de bună seamă că vă puneți întrebarea de ce Iisus, Mântuitorul nu a înviat toți morții pe care i-a întâlnit în cale, ci s-a rezumat la acest tânăr, la fiica lui Iair și prietenul său Lazăr. De ce nu a înviat Iisus pe toți morții așa cum s-a înviat pe sine însuși?

În primul rând pentru că Iisus nu a venit să strice legile firii înlăturând moartea. Prin aceste învieri El a vrut să arate celor prezenți și nouă peste secole, că moartea nu este de fapt moarte veșnică. Prin învierea acestor oameni el a dat o probă practică că doar trupul este muritor, pe când sufletul trăiește veșnic, chiar și după moarte.

În felul acesta, spune mitropolitul Antonie, în fapt Mântuitorul i-a înviat pe toți morții din vremea Lui…Arătându-le tuturor adevărul că sunt nemuritori, moartea și-a pierdut din valoarea pe care o avusese înainte în conștiința lor. Acum știau, pentru că au văzut concret învierea tânărului, că sufletul este nemuritor.Astfel toți cei care erau considerați morți pentru totdeauna au înviat în conștiințele celor apropiați, care acum credeau în nemurirea sufletului, fiind martorii învierii.

Minunea de astăzi s-a făcut ca să înțelegem că există înviere pentru toți, că murind nu moare nimeni, după cum spune mitropolitul Antonie! Dacă însă înțelegem că sufletul continuă să trăiască dincolo, trebuie să-i purtăm de grijă încă din această viață. De modul cum vom trăi aici această scurtă viață depinde cum vom dăinui dincolo, pentru eternitate.

La moartea unui prieten sau a unei rude dragi, să nu ne gândim la ce a pierdut din plăcerile lumii acesteia, ci să ne gândim mai ales la ce a făcut pentru a-și câștiga dincolo petrecerea cea bunăîn veșnicie. Să plângem la mormântul celor dragi, dar cu speranță în înviere și după putere să-i pomenim pe morții noștri în rugăciunile Bisericii.

În astfel de momente trebuie să luăm aminte însă și la noi înșine. O rugăciune de pocăință spune: Cum nu voi plange cand imi aduc aminte de moarte ? Ca am vazut pe fratele meu in groapa, zacand fara de marire si fara de chip. Dar ce astept ? Si in cine nadajduiesc ? Numai in Tine, Doamne, pe care te rog, ca mai inainte de sfarsit, sa ma indreptezi.[3]

Sfântul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu păcătuiești și te ajută să nu te lipești de lumea aceasta. Sf. Evagrie Ponticul spune că omul trebuie să se angajeze în acțiune pentru viață ca și când ar trăi o mie de ani, și trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca și când ar muri mâine[4].

Nu trebuie fim paralizați de gândul morții, căci moartea nu este decât o trecere, un prag, iar noi murim cu nădejdea Învierii. Gândul la moarte ne ajută să fim mai buni, pentru că neștiind când ne va fi sfârșitul, ne străduim să fim mereu cât mai pregătiți. Nu trebuie însă să exagerăm cu aceasta, și să fim obsedați e moarte ca de drobul de sare din povestea lui Creangă. Sau cum se mai întâmplă prin Romania încă din viață să ne facem monumente funerare, cavouri, sicrie, șervete și cine știe ce. Trebuie să folosim acest gând în mod pozitiv, pentru desăvârșirea noastră.

Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: Fii mai înțelept și, la moartea altuia, învață-te a tremura pentru tine însuți; depărtează toată ușurătatea minții, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale și schimbă purtarea ta spre mai bine…Ostașii în mijlocul păcii gândesc la război și se pregătesc, pentru că atunci când va izbucni să-și arate iscusința câștigată la vreme de război.

Să ne pregătim așadar pentru eternitate din această viață mergând înainte cu încredere în nădejdea Învierii. Văduva din Nair a trăit o mare bucurie la învierea fiului său. O și mai mare bucurie au simțit apostolii la Sfânta Înviere a Învățătorului și Dumnezeului lor. Aceeași bucurie iubiți credincioși trebuie să o simțim și noi văzând Lumina Învierii: Veniți toți credincioșii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată prin Cruce a venit bucurie la toată lumea, totdeauna lăudând pe Domnul să binecuvântăm sfântă învierea Lui că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat! Amin

[1] Mitropilit Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Ed. Pronostic 1996, p.407

[2] Ibidem

[3] Canonul de pocăință către Mântuitorul Iisus Hristos, http://www.sfantamaria-dallas.org/Rugaciuni/canon.php

[4] vezi Arhim Teofil Părăian, Texte filocalice care se impun de la prima lectură

 

* * *

 

Evanghelia este de la Cristos

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Isus Cristos” (Galateni 1,11-19).

Astăzi, dragi credincioși, am ascultat o lectură din Epistola Sfântului Pavel către Galateni. Apostolul Pavel scrie creștinilor recent convertiți ai Bisericii din Galatia despre valoarea Evangheliei pe care el le-a predicat-o. Ce este Evanghelia? Care este valoarea ei pentru viața fiecărui creștin? Este indispensabilă sau nu? Pentru a înțelege mai bine evoluția acestor întrebări, trebuie mai întâi să vedem contextul care l-a făcut pe Pavel să scrie epistola.

Pavel însuși a evanghelizat Galatia și zonele dimprejur. În timpul celei de-a doua misiuni apostolice, 52 dC, după cum ne spune epistola, Pavel a rămas în Galatia pentru o lungă bucată de vreme. Aflăm de asemenea din epistolă că pe când era în Galatia, Pavel s-a îmbolnăvit foarte rău. Grija galatenilor pentru Pavel era atât de intensă încât dacă el le-ar fi cerut chiar și să își scoată ochii pentru el, ei ar fi ascultat fără șovăire. “Dar știți că din cauza unei slăbiciuni a trupului, am binevestit vouă mai întâi [...] de ar fi fost cu putință, v-ați fi scos ochii voștri și mi i-ați fi dat mie”.

După ce a plecat din Galatia, Pavel a mers în Asia Mică, Macedonia, Atena și Corint, iar din Corint a mers în Efes. Imediat după ce Pavel a părăsit Galatia, au început să apară învățătorii mincinoși. Unii îl acuzau pe Pavel că nu ar fi discipol al lui Cristos, un apostol adevărat, că predica un mesaj fals, și alte acuze similare. Desigur, cât timp Pavel a stat acolo, toți acuzatorii lui au tăcut. De ce? Deoarece întunericul nu poate niciodată să umbrească lumina. Făcătorii de rele, a spus Domnul nostru, urăsc lumina, deoarece îi arată așa cum sunt – răi. “Că oricine face rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3,20). Așa că preferă să își arunce săgețile pe la spate.

Din păcate, chiar și în vremurile noastre mai există astfel de oameni. Nu mă refer la diferiții eretici care cu mare succes, folosindu-se de bani pentru a convinge, convertesc conștiința religioasă a naivilor. Mai degrabă aș vorbi de acei învățători care se îmbracă în haina conservatorismului, pretinzându-se a fi singurii creștini adevărați, semănând ură între credincioși și provocând diviziuni în trupul lui Cristos. Ei îi atacă pe acei oameni care pot dovedi anii de luptă pentru Biserică prin părul lor alb și sănătatea șubrezită. Falșii învățători îndrăznesc să se pună deasupra Ierarhiei. Nu au respect față de Arhiepiscopi, Episcopi sau orice autoritate. Se consideră a fi singurii creștini adevărați.

Ce spuneau falșii învățători despre Sfântul Pavel? Pavel nu este apostol! Nu îl ascultați! Noi avem circumcizia! Noi suntem sub Legea veche a lui Moise! Noi îl urmăm pe Petru, nu pe Pavel! Falșii învățători de astăzi merg pe aceeași cale: nu ascultați de ei, sunt doar niște Episcopi sau Arhiepiscopi; ne vor trăda; vor vinde credința noastră la alte religii. Ca și când Biserica ar fi via unui singur individ care poate face așa cum poftește. Dar nu este așa. Biserica este Trupul lui Cristos, și Trupul lui Cristos este păstrat în Biserică cu mare respect și teamă.

În timp ce se afla în Efes, Pavel a fost informat despre învățătorii falși și despre activitățile lor. El a fost foarte îngrijorat în legătură cu comportamentul acestor pseudo-confrați. Trebuia să răspundă cu toată sinceritatea la acuzațiile lor. Și-a luat pana și a început să scrie. Pavel, un apostol al lui Isus Cristos – ce altă dovadă puteau cere decât aceasta. Pavel, discipol al lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, înviat de El din morți. O, galatenilor! “Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Isus Cristos”.

Petru a spus și el: “Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de Spiritul Sfânt” (2Petru 1,21). De asemenea, Sf. Pavel repetă același gând în Epistola lui către Tesaloniceni, spunându-le că scriptura este inspirată de Dumnezeu. Vorbind despre inspirație în Sfânta Scriptură, putem înțelege cel mai bine influența sa studiind profețiile Vechiului Testament. Profeții, de exemplu, când își rosteau proclamările, erau perfect conștienți de poziția lor ca instrumente ale lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu vorbea poporului Său. Așadar, în fiecare profeție, profetul începea: “așa grăit-a Domnul”, sau “gura Domnului a rostit aceste cuvinte”. Isus le-a spus discipolilor săi că ei nu vorbesc despre ceea ce știu sau doresc, ci Spiritul Sfânt este cel care vorbește prin ei.

Pavel i-a implorat pe galateni să păstreze Evanghelia pentru că ea este de la Dumnezeu. El a întărit acest lucru declarând că și dacă ar apărea un înger cu o altă Evanghelie, nu trebuie să ascultăm de el. Această Evanghelie, iubiți frați, Biserica o păstrează ca pe o comoară neprețuită de două mii de ani. Biserica ne roagă alături de Pavel să păstrăm această Evanghelie, și să nu acordăm atenție învățătorilor falși și noilor “mișcări” ale societății moderne. Astfel de mișcări și vestitori ai unei noi credințe vin și pleacă, dar cuvântul lui Dumnezeu este etern. Să păstrăm Evanghelia lui Cristos, permițând credinței și bucuriei să pună stăpânire pe viețile noastre. Amin.

 

* * *

 

Învierea fiului văduvei din Nain

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Între minunile săvârșite de Domnul nostru Isus Hristos spre a dovedi puterea Sa dumnezeiască, cele mai mari și mai înfricoșătoare sunt, de bună seamă, învierile din morți. Un om care revine la viață este tot ce poate uimi mai mult pe oameni.

Despre o astfel de minune este vorba și în Sfânta Evanghelie a duminicii de astăzi.

Sf. Evanghelist Luca ne spune că Isus, după ce a vindecat pe sluga sutașului păgân și a lăudat credința acestuia (Luca 7, 9), a doua zi s-a îndreptat către o cetate ce se numea Nain. “Cu el împreună mergeau ucenicii Lui și mult norod”. Iar când s-a apropiat de “porțile cetății iată scoteau pe un mort, singurul fiu al maicii sale, și ea era văduvă; și popor mult din cetate era cu dânsa”.

O văduvă își petrecea la groapă pe unicul său fiu, sfâșiată de durere și însoțită de părerile de rău ale celor de față. Mântuitorului i s-a făcut milă de îndurerata mamă. Să fii văduvă, fără nici un sprijin moral în această lume răutăcioasă și nepăsătoare este destul de dureros. Mântuitorul, văzând-o zdrobită și nemângâiată, s-a gândit, fără îndoială, la ceea ce avea să se întâmple, mai târziu, cu însăși maica Sa, prin sufletul căreia avea să treacă o sabie tot așa de ascuțită și o durere tot așa de amară. Convoiul a fost oprit. “Nu mai plânge”, a zis Isus văduvei.

După acest cuvânt mângâietor, a urmat actul vindecării minunate: “Și apropiindu-se, s-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit”. S-a făcut liniște și o așteptare solemnă, ca atunci când valurile mării sunt potolite ca prin minune. Și toți priveau cu spaimă pe Cel ce a zis: “Nu mai plânge”. Apoi îndată, ne spune Sf. Evanghelie, Domnul a poruncit: “Tinere, ție îți zic: scoală-te!”. Tânărul s-a ridicat, și revenindu-și în fire, “a început a grăi, și l-a dat pe el maicii sale” (Luca 7, 14). Ce bucurie! Ce stare sufletească, stropită cu mângâierea lacrimilor de bucurie, trăiește acum mama îndoliată la revederea fiului său viu! Ce icoană minunată! O mamă fericită și un fiu întors la luminile vieții, într-o fericită îmbrățișare! În mijlocul mulțimii, tânărul a văzut figura plină de sfântă strălucire a Mântuitorului care îl privea cu dragoste și blândețe. Câtă recunoștință s-a putut culege din inima acestui tânăr la întâlnirea privirii lui cu Domnul! Impresia a fost așa de mare, încât pe toți i-a cuprins o teamă și ziceau: “prooroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul său”.

Dar minunea istorisită în pericopa evanghelică de astăzi nu-și mărginește importanța numai la evenimentul relatat. Ea transmite învățături folositoare și pentru noi, cei de astăzi. Învierea tânărului din Nain este o înaltă pildă de bunătate, o dovadă de profundă înțelegere pe care o arată Mântuitorul în fața durerii omenești. El nu l-a înviat pe tânăr pentru a-l reda deșertăciunilor vieții, ci pentru a-l reda mamei, spre a-i fi sprijin și mângâiere. “Și l-a dat maicii sale”, spune Evanghelistul Luca vrând să arate prin aceasta care a fost scopul cel dintâi al minunii. Totodată, această minune ne pune în fața ochilor noștri sufletești convingerea hotărâtă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Mesia, cel profețit în Vechiul Testament, venit în trup omenesc pentru a izbăvi lumea de urgia păcatului. Fiindcă, cine altcineva ar fi putut să redea viață unui mort, decât Creatorul lumii și al vieții? Redarea vieții celor morți este unul din sensul activității lui Mesia în lume. De acest adevăr, Mântuitorul Isus Hristos însuși îi încredințează pe trimișii Sfântului Ioan Botezătorul, care l-au întrebat: “Tu ești cel ce va să vină sau așteptăm pe altul?” Și Isus le-a răspuns: “Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește” (Luca 20, 22).

Deci învierea tânărului din Nain este una din multele dovezi că Isus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumenzeu.

O altă învățătură desprinsă din această minune este aceea că Isus Hristos este stăpânul vieții și învingătorul morții. Învierea tânărului din Nain nu este decât o biruință parțială și pentru o anumită perioadă asupra morții, fiindcă acesta va cunoaște din nou fenomenul despărțirii sufletului de trup. Biruința definitivă asupra morții va veni, pentru lumea întreagă, abia prin învierea din mormânt a lui Isus Hristos. În urma învierii Sale, natura omenească întrupată de Fiul lui Dumnezeu a fost îndumnezeită și a devenit aluatul care dospește ființa omenească a fiecăruia pentru împărăția lui Dumnezeu, pentru care noi, oamenii, am fost creați. De atunci, moartea și-a pierdut puterea și ceea ce numim noi astăzi moarte nu este altceva decât despărțirea sufletului de trup, la chemarea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne cheamă la Sine, din iubire, atunci când voiește. Momentul despărțirii sufletului de trup este ziua de naștere a creștinului în Împărăția lui Dumnezeu cea cerească. Aproape toți sfinții înscriși în calendarul Bisericii noastre sunt prăznuiți în ziua martiriului lor, adică în ziua nașterii lor în împărăția cerească.

O altă învățătură oferită de minunea săvârșită la marginea cetății Nain este aceea că puterea morții nu constă în distrugerea trupului, ci în uciderea sufletului. “Nu vă temeți, zice Mântuitorul, de cei ce ucid trupul iar sufletul nu-l pot ucide.

Temeți-vă, mai curând, de Acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă” (Mat. 10, 28). Această putere a morții ucigătoare de suflet a înlăturat-o Mântuitorul din lume pentru toți acei care cred în El și împlinesc voia Lui, arătându-ne calea eliberării din păcat – cauza morții sufletești -, și chemându-ne să mergem pe ea. “Eu am venit în lume – mărturisește Mântuitorul – ca lumea viață să aibă și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10). De aceea creștinismul este religia vieții și a bucuriei, pentru care ni se cere să înlăturăm toate cauzele care ar încerca s-o tulbure sau s-o nimicească. Lupta împotriva păcatului, împotriva cauzei morții sufletești, este condiția esențială pentru desăvârșirea vieții noastre. De aceea cuvântul Mântuitorului “scoală-te!” ne este adresat nouă, tuturor deopotrivă, de a ne ridica din somnolența ucigătoare de suflet a păcatului și de a ne apropia, prin credință și faptele noastre, de Hristos, dătătorul vieții. Sf. Apostol Pavel a înțeles acest cuvânt și ne îndeamnă: “Deșteaptă-te, cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos” (Efes. 5, 14).

Înțelegând acum mai bine sensul cuvintelor moarte și înviere, ne putem întreba: suntem vii cu sufletul? Umblăm în poruncile lui Dumnezeu pe calea vieții? Luptăm împotriva patimilor sau zăcem morți cu sufletul în mocirla patimilor? Dacă privim cu luare-aminte în jurul nostru vom constata cu durere cât de mare este numărul celor împătimiți. Îndeosebi te doare sufletul când privești fețele unor tineri certați cu morala, cu legile dumnezeiești și omenești. Priviți fețele lor veștejite de patimi, ca niște flori frumoase peste care s-a abătut înghețul! De ce a înviat Isus pe tânărul din Nain? Pentru că i-a fost milă de suferința mamei sale, dar i-a fost milă și de tinerețea celui mort, rupt în două de sabia morții, înainte de vreme. Iubirea lui Isus pentru tineri, pentru noi toți, este aceeași și azi și în veci. El ne strigă, ne cheamă: tinere, ție îți zic, scoală-te! Trezește-te din moartea sufletească a păcatelor, ca să fie viu și sufletul și trupul tău.

Aceasta știind, se cade să ne gândim mereu la reînvierea noastră sufletească, plinită prin pocăință și împărtășire cu Sfintele Taine, învredniciți de faptele cele bune. În Taina mărturisirii, primind iertare și având sufletul curățat de păcate, ne ridicăm iarăși “la starea morală bună din care am căzut”, iar în Taina Sfintei Împărtășanii dobândim cel mai bun “leac al nemuririi, să viețuim cu Isus” (Ignatie Teoforul).

Scularea de pe patul morții sufletești se face și prin post, “mijloc de înlăturare a poftelor”, și “prin rugăciuni, care sunt urcușuri sufletești de a ne uni cu Dumenzeu”. Dar pentru ca cineva să poată lupta eficient spre promovarea vieții în lume, are nevoie nu numai de harul lui Dumnezeu, ci să și dorească și să se înarmeze cu cunoștințele necesare împlinirii chemării de-a stăpâni pământul. Iar aceste cunoștințe necesare se primesc, mai ales, în familie, Biserică, în școli – adevărate lăcașuri chemate să ofere hrană spirituală pentru suflet, să formeze personalități puternice și caractere de nezdruncinat.

Perioada cea mai fructuoasă pentru dobândirea acestor trăsături este tinerețea. De aceea cuvintele Mântuitorului: “Tinere, ție îți zic, scoală-te!” se adresează tuturor tinerilor botezați în numele Sfintei Treimi, ca să întrebuințeze timpul cu folos, să se ferească de clipe ale păcatului, generatoare de multe și grele nemulțumiri și suferințe; să își îndrepte întreaga atenție și muncă spre lucruri folositoare, și să promoveze frumusețea morală a vieții.

Tineri sau bătrâni… să lăsăm pe Hristos să se atingă de patul minții și al inimii noastre și El ne va învia; ne va dărui fericirea adevăratei vieți. El de mult ne caută, pentru că ne iubește. Poate că până acum nu l-am cunoscut, nu ne-am întâlnit cu El. Să ne dăm seama că uneori, în boală, în necaz, în moartea celor dragi, în bucurie sau cu orice alt prilej, El caută să ne întâlnească.

Luminează ochii mei, Hristoase, Dumnezeule, ca nu cândva, să zică vrăjmașul meu: întăritu-m-am asupra lui (Din Ceaslov). Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Tanarule, iti zic: scoala-te

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfanta Scriptura ne face partasi la multe invieri facute dealungul istoriei de catre proorocii si profeti Vechiului Testament prin invocarea, cu ajutorul rugaciunilor, a interventiei lui Dumnezeu, ca: invierea facuta de Ilie cu fiul vaduvei din Sarepta Sidonului, ca si ceea facuta de prorocul Eliseu cu fiul Suramitei, dar invierile pe care ni le prezinta Noul Testament, sunt invieri facute de catre Fiul lui Dumnezeu prin interventia sa directa. In acest sens putem aminti aici urmatoarele invieri:

1. Lazar fratele Mariei si al Martei;
2. Fata de 12 ani a lui Iair;
3. Tanarul vaduvei din Nain despre care am auzit in Evangheliei de astazi.

Pentru o evreica, un fiu era semnul bunavointei si binecuvantari lui Dumnezeu. De aceea, daca se intampla sa-i moara acel copil se considera ca si cum ar fi pierdut bunavointa cerului de aceea Isus, fara a fi rugat, se apropie de sicriu si-i ordona tanarului: “… Iti zic, scoala-te!”

Invierea tanarului din Nain este o minune care nu poate fi pusa la indoiala, fiind vazuta de toti cei care au insotit cortegiul si despre care a vorbit toata iudeea. Au vorbit lumi sfinti apostoli care au fost de fata iar Quadrat, unul dintre ucenicii apostolilor, in cartea sa “Apologia religiei crestine” pe care a prezentata imparatului Hadrian, face si el aluzie la aceasta minune, confirmata si de istoricul Eusebiu in “Istoria Bisericeasca.”

Moartea este soarta tuturor celor nascuti pe acest pamant. Acest drum cu toti il vom parcurge, mai devreme sau mai tarziu, atunci cand Dumnezeu va considera de cuviinta ca lucrarile noastre pe acest pamant s-au terminat.

Crestinul se mangaie in Creatorul sau si Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.

Dumnezeu ne trimite mangaieri in cazul durerilor noastre prin:

1. Timpul care, impreuna cu credinta, vindeca toata durerea din sufletele oamenilor. El ne spune, cu blandete: “Fericiti cei ce plang, ca aceea se vor mangaia… “
2. Prin invataturile pe care ni le transmite prin Evanghelie si
3. Speranta reantalniri si revederi in viata de apoi.

Credinta este stalpul existentei si mangaieri noastre. In acest sens trebuie sa vedem cu ochii minti noastre invierea fiului vaduvei din Nain, prezentata de Evanghelia ascultata astazi si sa ne punem toata nadejdea in Dumnezeu si in mantuirea noastra pentru viata vesnica.

Abia dupa ce un membru al familiei noastre, un prieten sau apropiat, pleaca din aceasta viata, noi cei ramasi facem un fel de recapitulare a relatiei pe care am avut-o cu acesta si din aceasta analiza, nu de putine ori, ne invinovatim pentru ca nu am facut mai mult din ceea ce am fi putut face pentru ei. Dar, noi cei mai ramasi, din bunavointa lui Dumnezeu, pe acest pamant, trebuie sa ne aducem aminte numai de bucuria si de ajutorul cu care am fost inconjurati de cei plecati.

Trebuie sa fim constienti de greselile noastre facute, cu voia sau fara voia noastra, si sa realizam ca nici unul dintre noi nu este perfect. Ca si crestini, trebuie sa acceptam gresala aproapelui nostru si sa o iertam pentru ca si cel plecat ne-a iertat de mult si se roaga Tatalui ceresc pentru noi.

Un alt sentiment care ne cuprinde, dupa astfel de evenimente, este Autocompatimirea prin care realizam ca nu suntem nici primi si nici ultimi peste care s-au abatut, sau se abat necazuri si ca, incercarile pe care Dumnezeu ni le trimite, sunt de fapt doctorii ale sufletului nostru pe calea mantuiri.

Din Evanghelia de astazi, ca si din alte invieri si interventi ale lui Dumnezeu in lume, trebuie sa constientizam ca:

1. Isus este, cu adevarat, Mesia cel mult dorit si promis prin Vechiul Testament;
2. Isus este, cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu si Mantuitorul neamului omenesc;
3. Isus este Stapanul lumi si Invingatorul morti;
4. Isus ne cauta dar, din cauza impietriri inimi noastre, ii permitem sa intre in viata noastra numai la boala, necaz, durere sau moartea unei persoane dragi noua si, foarte rar, in bucuriile vieti noastre.

De aceea, cuvintele Mantuitorului: “Tinere, iti zic, scoala-te” se adreseaza si astazi, la peste doua mii de ani, tuturor tinerilor dar, deopotriva, adultilor si chiar batranilor de azi, care au uitat de sfanta Biserica si de Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Tinere, ridică-te! Dumnezeu este viață!

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Din conținutul pericopei observăm că cei care îl însoțeau pe tânărul decedat nu-I cer lui Isus ajutorul. Este Domnul care cunoaște necazul din inima omului și intervine, arătând că a venit în lume să vindece, să mângâie și să dăruiască mântuirea tuturor oamenilor. La lumina conținutului Evangheliei din această duminică, putem spune că minunile sunt semn al puterii lui Dumnezeu și izvorăsc din mila Domnului pentru om. Dumnezeu – făcut om – simțind milă și durere pentru starea decăzută a omului, intervine și-l învie.

După exemplul lui Isus, participăm și noi la durerile fraților noștri? Căutăm să le alinăm? Isus ne cheamă să fim mai atenți față de necazurile fraților noștri, dacă dorim să înviem.

În aparență, Isus călătorește fără o destinație precisă. De fapt, Domnul se face prezent, pe neașteptate, acolo unde este mai mare nevoie de El. Isus care vede și are milă, este icoana Dumnezeului îndurător, care se înduioșează de om, fiul Său pierdut. Numai percepând această calitate a lui Dumnezeu, omul poate trece de la frică, la încredere în Domnul și de la moarte la viață.

Fiecare om trebuie să știe cum Dumnezeu, în Isus, pătimește și moare cu noi, pentru a ne elibera de moarte. Cuvântul Său care din nimic a făcut tot universul, învie viața din moarte. Biruind moartea, Isus ne eliberează de frica noastră cea mai mare: teama de moarte (cfr Eb 2,14-15).

Fraților! La poarta orașului Nain se întâlnesc două alaiuri: cel al lui Isus, care intră în oraș și dă viață și cel a văduvei, care însoțește moartea, îndreptându-se spre ieșirea din oraș, către cimitir. Mulțimea care era cu această văduvă, putea să o mângâie cât de cât, dar nu avea puterea să-i rezolve problema. Isus care spusese: “Fericiți care acum plângeți, căci veți râde” (Lc 6, 21), dăruiește în mod concret îndurarea Domnului celor care plâng și se tânguiesc. Dumnezeu inaugurează Împărăția Sa arătându-și mila față de cei necăjiți.

Învierea tânărului demonstrează puterea lui Isus și darul gratuit al milei lui Dumnezeu pentru om. Evanghelia ne învață că puterea Domnului este întotdeauna în slujba milei față de oameni, fiind o putere care izvorăște din iubire: este o putere în favoarea vieții. Astfel Isus arată bunăvoința lui Dumnezeu față de poporul Său, împlinind profeția lui Zaharia: “Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că l-a cercetat și înviat pe poporul Său, dăruindu-ne un Mântuitor puternic din neamul lui David, slujitorul Său,… ca să dăruiască viața celor care sunt în întuneri și în umbra morții” (Lc 1, 68-69. 79).

Învierea tânărului și restituirea lui mamei sale sunt simbol al Misterului Pascal al lui Isus, care este dăruit Bisericii. Prin minunea săvârșită, Isus arată ucenicilor Săi că este Stăpânul vieții și al morții, iar prin patima și jertfa Sa dăruiește tuturor oamenilor viața veșnică. Astfel mesajul mântuitor al lui Isus răspunde pe deplin dubiilor și temerilor omului modern cu privire la sfârșitul vieții pământești.

Evanghelia relatează faptul că apropierea lui Isus biruie moartea și redă viața! Prin urmare, puterea lui Isus învinge orice energie negativă și distrugătoare!

Un tânăr mort… fiul unei văduve. Orice speranță pare ucisă pentru totdeauna. Nu se mai poate face nimic: nici pentru tânăr, nici pentru acea văduvă. Însă ceea ce este cu neputință oamenilor, este cu putință lui Dumnezeu. Isus intervine, iar Cuvântul Său îl restituie pe tânăr, mamei sale, adică Isus dă frați și surori celor care sunt singuri și fără speranță, asemenea multor oameni din zilele noastre.

Această Evanghelie nu aparține trecutului: înaintea necazurilor care ne înconjură și ne ucid viața, Isus ne cheamă: “Ție îți zic: ridică-te” și trăiește. Mergi pe cărarea către mama ta, către părinții tăi și fii un sprijin iubitor pentru bătrânețile lor.

Isuse! Iartă-mă te rog pentru momentele în care nu l-am ajutat pe cel slab, nu m-am apropiat de cel abandonat, nu am fost solidar și nu mi-a fost milă de cel care trecea printr-o mare durere, nesocotind exemplul Tău. Amin.

 

* * *

 

Învierea fiului văduvei din Nain

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

Dacă am privi cu câteva versete mai înainte, în aceeași Evanghelie a lui Luca, am vedea că este vorba despre un centurion care obține vindecarea slugii sale. Centurionul ce era păgân, și care crede în eficacitatea cuvântului Domnului chiar și în absența lui, ne-a arătat ce înseamnă credința pentru noi, care nu l-am văzut pe Domnul. Și astăzi ni se demonstrează că putem avea o astfel de credință: fie pentru că Domnului i se face milă de noi și ne vizitează cu prezența sa, fie pentru că el este “Domnul” și Cuvântul său este eficace, capabil să ne salveze chiar de la moarte. Astăzi ni se vorbește despre calea credinței pe care trebuie să meargă fiecare om.

Parabola evanghelică de astăzi vrea să trezească credința în milostivirea Tatălui pentru cei mici, pentru cei care plâng, pentru fiecare om, care se simte mic și plânge în fața morții. Isus vine să dea speranța acolo unde nimeni nu poate să o dea, atunci când omul moare; și nu atunci când trăiește, căci trăiește în durerea morții semenului și în așteptarea morți sale. Isus îl învinge pe cel care aduce moartea și restituie viața vieții: mama își regăsește viu, fiul mort.

Spune pericopa că Isus ajunge la Nain ce semnifică “încântător”, “minunat” și că, din cetate, așa cum din orice oraș unde trăiesc oameni, iese un cortegiu funerar. O mulțime ce plânge însoțește un tânăr care a murit. Destinul l-a atins pe el așa cum ne va atinge pe fiecare din noi, căci cu toții vom avea parte de un cortegiu funerar, mai devreme sau mai târziu, de o mulțime de oameni ce plânge în jurul sicriului nostru. Fiecare cetate are mormintele sale și toți cei care trăiesc în cetate vor sfârși în mormânt. Doar Nainul din mormânt va deveni grădină “încântătoare” pentru că s-a întâlnit cu Domnul cel care a biruit moartea. La poarta orașului se întâlnesc două cortegii: cel al Domnului Luminii, care este viața și, cel al domnului întunericului, care aduce moartea. Este mort fiul și supraviețuiește cea care i-a dat viață. Această mamă este o văduvă, fără soț, fără iubire și fără apărare, săracă și singură. Lipsită de drepturi și identitate, fără să și le câștige măcar prin fiul care acum este mort. Această văduvă este imaginea omenirii întregi, de acum îndepărtată de mirele său, care este Dumnezeu. Dumnezeu este adevăratul partener al omului, om pe care l-a făcut după chipul și asemănarea Sa, pentru ca omul să-l iubească din toată inima sa, din tot sufletul său și din toată puterea lui (cf. Deut. 6,4). Sfântul Ambrogio vedea în această femeie chiar biserica care plânge pe fii săi păcătoși, morți și pierduți din cauza păcatului. Cu ea tot poporul de credincioși plânge. Cristos restituie păcătosul la sânul mamei sale-biserica și bucuriei fraților.

Este pentru prima dată când Luca îi zice lui Isus “Domnul”. O va face numai în situații particulare, solemne, dându-i termenului o semnificație vetereotestamentară. Acest Domn ne este prezentat într-un mod foarte concret: are picioare, ochi, inimă, mână și gură, descrise prin acțiunile pe care le face: merge, se apropie, vede, i se face milă, atinge și vorbește. Nu este ca alți idoli care nu vorbesc, nu ating, nu aud, nu văd, nu umblă (Ps. 113, 12,16). Dumnezeu nu este ca acești idoli. Dumnezeu are picioare pentru a-l întâlni pe om, ochi pentru a-l vedea, inimă pentru a-l iubi, mână pentru a-l atinge, și cuvânt pentru a-i da viață.

Isus care vede, se mișcă și se apropie ne amintește de samariteanul milostiv, de Tatăl milostiv din parabola Fiul risipitor. Iată adevărata imagine a unui Dumnezeu milostiv, cu dragoste față de om, de fiul său pierdut.

“Nu plânge!” Sunt singurele cuvinte pe care Isus le spune femeii. Cum adică? O mamă aflată în fața sicriului unicului său copil să nu plângă? Ea nu poate decât să plângă, am fi tentați să răspundem noi. Și Isus a plâns înaintea mormântului prietenului său, Lazăr. A plâns chiar și înaintea morții sale: a asudat sudori de sânge. Este adevărat, dar lacrimile sale au uscat plânsul nostru și ele conțin promisiunea vieții veșnice pentru noi.

“Tinere îți zic scoală-te!” Nu pot fi alte cuvinte mai nesocotite și mai ineficiente: a vorbi unui mort și a-i ordona să se scoale. Dar Domnul acționează tocmai prin cuvântul său creator. Din nimic a creat toate lucrurile, din moarte creează viața. Aceasta este puterea credinței, ce aduce mântuirea pentru fiecare om.

Iubiți credincioși,

Această pericopă evanghelică ne-a descris vizita lui Dumnezeu: Domnul “umblă”, “se apropie” “de poarta orașului nostru” și ne vine în întâmpinare nouă, celor care ieșim pentru a intra în gura morții; el “vede”, “i se face milă”, prin cuvântul său face să înceteze plânsul și să trezească speranța; deci “se apropie”, “atinge” moartea, și ordonă “scoală-te”. Și totul fără să ne ceară nimic. El este, în fapt, milostivirea ce copleșește mizeria noastră umană.

Meditarea acestei pericope ar trebui să trezească în fiecare dintre noi acea credință pe care a avut-o centurionul în Isus Cristos. La fel și noi, care nu-l putem întâlni personal pe drumul Nainului, putem să-l întâlnim în puterea cuvântului său și să îndrăznim să-i cerem imposibilul, pe care îl putem obține chiar și în absența sa, așa cum s-a întâmplat cu centurionul căruia i s-a vindecat sluga. Și numai atunci când noi, prin credința în Evanghelie, Cuvântul Domnului, recunoaștem vizita sa, atunci va avea loc și întâlnirea cu cel care ne ajută să trecem de la moarte la viață. Amin.

 

* * *

 

Învierea fiului văduvei din Nain

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Oricine s-a născut, se apropie clipă de clipă de momentul morții. Moartea dă un sens trecerii omului prin istorie, însă rămâne un mister în fața căruia fiecare se cutremură și este cuprins de neliniște. Dar viața noastră este în mâinile lui Dumnezeu, singurul care are drept asupra sufletelor și inimilor noastre și care ne călăuzește spre mântuire.

În anul 1972 un avion iugoslav se afla în zbor la mare altitudine. La un moment dat, în avion a explodat o bombă amplasată de o grupare teroristă. Avionul s-a sfărâmat iar pasagerii au pierit, salvându-se doar o singură stewardesă, pe nume Vesna Vulonik. De la o înălțime amețitoare, a căzut pe pământ, a suferit numeroase răni și fracturi, fiind supusă operațiilor, dar rămânând în viață. În discuțiile pe care le-a purtat cu jurnaliștii a spus: «Oamenii nu pot să înțeleagă, că eu sunt bine», iar medicului care a operat-o, i-a spus: «Doctore! Există Dumnezeu în cer! Dumnezeu m-a salvat de la moarte». Într-adevăr Providența Divină a salvat-o din fața morții.

*

În Statul Pensylvania (USA), se menționează cum într-o mină de cărbune, s-a surpat o galerie peste 25 de mineri care lucrau la mare adâncime sub pământ. Echipele de salvatori au lucrat zile și nopți pentru a-i salva pe mineri, în timp ce familiile lor plângeau, se rugau și așteptau o minune. Au rămas în viață doar șase mineri care s-au aflat într-un loc unde aerul era proaspăt, lucru care se întâmplă extrem de rar în astfel de cazuri. Minerii s-au rugat cu fervoare lui Dumnezeu timp de nouă zile de la blocarea lor în subteran. În a zecea zi, mașina a perforat peretele minei în locul unde aceștia se aflau. Când a fost scos primul om la suprafața pământului, acesta a spus: “Dumnezeule Îți mulțumesc! Ne-ai scăpat de moarte. Unii oameni spun, că Dumnezeu a murit. Dumnezeu trăiește! El ne-a eliberat pe noi de la moarte!” Providența Divină, i-a păzit pe acești mineri de pierzare.

Zilnic mor oameni și oameni, cu lacrimi în ochi, își conduc semenii iubiți la locul lor de odihnă. Hristos a redat viața celor morți (vezi Matei 11, 5). El a înviat-o pe fiica lui Iair (Marcu 5, 41-42), l-a înviat pe Lazăr după ce a stat patru zile în mormânt (Ioan 11), iar Evanghelia de astăzi ne prezintă învierea de către Isus a tânărului din Nain. Cortegiul era trist, deoarece conduceau spre mormânt singurul fiu al unei văduve. Sărmană femeie! În trecut își înmormântase soțul, iar acum îl conducea la același cimitir, pe singurul ei fiu.

În Palestina timpurilor lui Isus, înaintea cortegiului funerar mergeau femeile, așa numitele plângătoare (bocitoare), care cu strigăte de jale și plânsete, produceau lacrimi în ochii tuturor participanților la înmormântare. După femei mergeau bărbații, care cântau din flaut, iar după aceștia urmau rudeniile, vecinii și toți cunoscuții defunctului. Noi, putem presupune ce se afla în inima sărmanei mame-văduve, atunci când se apropia de cimitir.

Acestei neașteptate disperări cuprinsă de întuneric îi strălucește dintr-o dată lumina. Se apropia de poarta Nainului Isus Hristos, iar împreună cu El “mulțimea poporului”. Dintr-o parte venea cortegiul, iar din cealaltă parte Dătătorul vieții. Într-o parte se afla defunctul, singurul fiu, al unei văduve, iar în cealaltă parte, Fiul lui Dumnezeu, Cel care a spus: «Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (Ioan 11, 25). Evanghelistul spune că Isus s-a îndurat de această femeie și i-a spus: «Nu plânge». Binecuvântate sunt aceste cuvinte! Cei care-l duceau pe defunct s-au oprit.

Isus, «Apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei care-l duceau s-au oprit». În acele timpuri israelienii nu aveau sicrie așa cum se prezintă ele în zilele noastre; după tradiția de atunci trupul mortului era învelit într-o pânză albă și era dus spre locul de înmormântare, în ceva asemănător unei tărgi. Atunci Mântuitorul a zis: «Tinere, îți spun ție, ridică-te». Tânărul a înviat, s-a ridicat și a început să vorbească. Isus Hristos «i l-a dat mamei lui» (Luca 7, 14-15).

La cuvântul atotputernic al Fiului lui Dumnezeu moartea s-a risipit iar locul ei a fost luat de viață. La cuvântul Său tristețea, supărarea, lacrimile și plânsul s-au transformat în bucurie, fericire și pace. S-au bucurat toți participanții la înmormântare, dar cea mai mare bucurie a fost pentru mama fiului înviat. Din profunzimea sufletului ea a mulțumit lui Hristos pentru miracolul învierii, pentru bucuria neașteptată. Evanghelistul mărturisește că frica i-a cuprins pe toți cei prezenți, spunând: «Profet mare S-a ridicat între noi», «Dumnezeu a cercetat pe poporul Său»(Luca 7, 16). Această minune a întărit credința poporului și dă mărturie că Isus este Dumnezeu adevărat, singurul Stăpân al vieții și al morții.

Isus știe să liniștească pe fiecare om. Se întâmplă ca omul să treacă prin diferite experiențe dureroase, supărări, ofense, disperări, părându-i-se că nu mai are scăpare, nu există rezolvarea problemelor, nu mai este nici o speranță, totul este la pământ și viața nu are sens. Dar dacă creștinul are credință și speranță puternică în Hristos și dacă Îi cere ajutorul, va primi mângâierea și rezolvarea tuturor problemelor cu care se confruntă.

Cât de ciudat este uneori comportamentul oamenilor! Avem Sfânta Scriptură, în care Spiritul Sfânt întipărește în sufletele celor care îl primesc, convingerea că adevărul, fericirea și viața se află în Dumnezeu. Isus Hristos, din iubire îi cheamă pe toți oamenii: «Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, iar Eu vă voi alina» (Matei 11, 28), dar mulți oameni nefericiți se îndepărtează de Hristos, căutând rezolvare acolo unde încă nimeni nu a aflat niciodată salvarea, sau cred în profeți mincinoși care-i îndepărtează de adevărurile lui Dumnezeu.

Această minune a învierii fiului văduvei trebuie să întărească și credința noastră. Mai devreme sau mai târziu toți vom muri, dar vom învia pentru o nouă viață. Fiecare cimitir, fiecare mormânt, fiecare ceremonial, ne amintește despre adevărul că viața noastră este scurtă pe acest pământ. Hristos spune: «Vine timpul, când toți cei din mormânt, vor auzi glasul celui din mormânt, și vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea condamnării» (cf. Ioan 5, 28-29). Hristos îi cheamă pe toți să se deștepte din somnul păcatului la viața în Dumnezeu. El spune: “Tinere, îți spun ție, ridică-te”; “Copilă, îți spun ridică-te” sau “Lazăre, ieși afară din mormânt”. Același lucru ni-l spune și nouă : ieși din sclavia păcatului și îndreaptă-te spre viața cea adevărată.

Isus a mângâiat-o pe sărmana mamă-văduvă. El este întotdeauna gata să consoleze și să liniștească pe fiecare dintre noi. El oferă tuturor celor care cred, cheia rezolvării problemelor, indiferent de situațiile extreme în care s-ar afla. Sfânta Scriptură spune: «Isus Hristos, ieri și azi și în veci, este același» (Evrei 13, 8). Isus niciodată nu ne dezamăgește, căci El este Mântuitorul nostru și ne iubește cu o iubire infinită.

Rugăciune

Marie, concepută fără prihană, roagă-te pentru noi, care alergăm la tine. Scăparea păcătoșilor și Maica muribunzilor, nu ne părăsi în ora morții, dobândește-ne o părere de rău sinceră și iertarea păcatelor. Fă să primim cu vrednicie Preasfânta Împărtășanie și să fim întăriți prin Sacramentul Sfântului Maslu, ca să ne înfățișăm cu mai multă încredere înaintea tronului Judecătorului drept și îndurător, al Domnului și Mântuitorului nostru. În mâinile Tale, Doamne, încredințez sufletul meu. Doamne Isuse, revarsă focul iubirii Tale, pentru ca în ora morții să-l învingem pe diavol și să ajungem la cununa cerească, Tu care viețuiești și domnești în vecii vecilor. Amin.

(Pentru o moarte bună)

 

* * *

 

Hristos aduce bucuria învierii în locul suferinței îndoliate

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

În Evanghelia Duminicii a XX-a după Rusalii, vedem milostivirea lui Dumnezeu față de oamenii îndurerați și față de cei morți. Minunea învierii fiului văduvei din Nain ne arată că Mântuitorul Isus Hristos cunoaște durerea fiecărui om, dar și măsura răbdării lui. Minunea aceasta nu s-a făcut la cererea cuiva. Nimeni nu L-a invitat în satul Nain pe Isus împreună cu ucenicii Săi; nimeni nu L-a chemat să aducă alinare durerii mamei care jelea pe ultimul drum, de la casă la mormânt, pe unicul ei copil. Și totuși Isus a venit, din proprie inițiativă, având iubire milostivă față de oamenii îndurerați ca urmare a morții celor dragi ai lor.

La singurătatea văduviei, în viața acestei femei din Nain s-a adăugat și durerea morții unicului său copil. Sărmana femeie spera ca acest unic fiu al ei să fie un reazem sau un ajutor la bătrânețe, dar speranța ei s-a spulberat. Murind unicul ei copil, ea a trăit cea mai intensă și mai puternică durere, și anume durerea mamei care-și înmormântează unicul ei copil. Deci, Mântuitorul Isus Hristos a venit în satul Nain să aline durerea acestei mame îndoliate, întrucât Lui Îi este milă de toți oamenii suferinzi și îndurerați. În același timp, El dorește să dăruiască viață tânărului care a plecat prea devreme din viața pământească.

Nu știm cum îl chema pe fiul văduvei din Nain, pentru că Evanghelia nu ne spune nimic despre numele lui și al mamei sale. Aceasta înseamnă că femeia îndoliată, adică mama îndurerată care își duce spre cimitir pe unicul său fiu, reprezintă pe toate mamele îndoliate, iar tânărul mort purtat în sicriu spre cimitir reprezintă pe toți tinerii care mor și lasă în urma lor multă durere părinților care i-au născut și i-au crescut.

Mântuitorul Isus Hristos săvârșește minunea învierii tânărului din Nain din iubire milostivă și smerită, adică din iubire care suferă împreună cu cei ce suferă. Iubirea aceasta milostivă se numește compasiune, adică împreună-pătimire cu cei ce pătimesc din pricina durerii sufletești. Evanghelia ne arată în puține cuvinte cum Mântuitorul Isus Hristos, Domnul și Stăpânul vieții, Se întâlnește cu moartea și cu durerea oamenilor, fiind El Însuși un “om al durerii” și al suferinței Răstignirii, dar și biruitorul morții prin Înviere.

Evanghelia ne spune că “văzând-o, Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!”(Lc. 7, 13). El, Care a plâns pentru prietenul Său Lazăr când l-a văzut mort; El Care a zis: “Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” (Mt. 5, 4), acum în mod surprinzător spune acestei mame îndurerate: “Nu plânge!”

De ce i-a spus El femeii îndoliate: “Nu plânge!”, când plânsul era manifestarea firească a durerii din inima ei? Pentru că El știa că femeia se află la capătul puterilor ei, la limita răbdării unei dureri copleșitoare. Deci când durerea omului se află la limita răbdării, Dumnezeu intervine cu milostivirea Sa, întrucât Îi este milă de orice om îndurerat. El participă la suferința, durerea și întristarea oamenilor. De aceea, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, deși înviat din morți și înălțat la ceruri, Mântuitorul Isus Hristos suferă până la sfârșitul veacurilor potrivit suferinței fiecărui om. Cu alte cuvinte, taina Crucii Lui, ca iubire jertfelnică, este asumată în Învierea Lui, iar Învierea Lui arată slava Crucii Lui ca biruință a iubirii răstignite asupra păcatului și morții.

Așadar, pentru că Mântuitorul Isus Hristos are milă de această femeie văduvă și îndoliată, îi spune: “Nu plânge!” Prin aceasta El ne arată ce trebuie să facem noi, creștinii, care purtăm numele lui Hristos, și anume când vedem în jurul nostru durere și întristare, oameni îndurerați sau îndoliați, să mergem spre ei, să nu așteptăm să ne cheme, deoarece nici Hristos nu a fost chemat în satul Nain, ci S-a dus acolo unde durerea era copleșitoare. Hristos săvârșește minuni pentru a întări sufletește pe omul suferind sau îndurerat, ca acesta să nu se simtă singur, neajutorat și părăsit.

În tâlcuirea Evangheliei Duminicii a XX-a după Rusalii, de obicei se pune accentul pe învierea tânărului din satul Nain, înțeleasă ca un îndemn adresat tinerilor de a se ridica din moartea spirituală a patimilor egoiste, din apatie sufletească, din indiferență sau nepăsare spirituală. Totuși, considerăm că Mântuitorul Isus Hristos

S-a gândit în primul rând la durerea mamei, durere însoțită de neputința sa de a-și ajuta fiul decedat și de nedumerire privind viitorul vieții ei pe pământ. Isus i-a zis mamei îndurerate: “Nu plânge!” Iar copilului mort i-a zis: “Tinere, ție îți zic, scoală-te!”

Din atitudinea Mântuitorului Isus Hristos învățăm, așadar, că avem datoria să fim alături de toți oamenii îndoliați, care plâng pe morții lor. În acest sens, când Biserica săvârșește slujbele de înmormântare a celor decedați, deodată cu rugăciunile ei pentru aceștia, ea îi mângâie sau îi consolează pe cei întristați, ca ei să nu se prăbușească de prea multă durere, ci să simtă milostivirea lui Hristos, adică mila sau harul lui Dumnezeu. În acest sens, repetăm de multe ori rugăciunea“Doamne, miluiește!” și cerem lui Dumnezeu iertarea păcatelor, odihnă și pomenire veșnică pentru cei trecuți la Domnul, indiferent de vârsta lor, dar și întărim sufletește pe cei îndurerați de moartea acestora.

Prezența noastră lângă familiile sau persoanele îndoliate este foarte necesară și benefică pentru acestea. De aceea, Biserica a rânduit ca la anumite soroace, adică la intervale de timp bine definite, după înmormântarea celor decedați să se facă rugăciuni de pomenire a lor, iar preotul și credincioșii să fie prezenți alături de familiile îndoliate sau de persoanele îndoliate, pentru a-i mângâia pe cei întristați, pentru a spune cu multă compasiune “Nu mai plânge!” celor care, fiind copleșiți de durere, plâng necontenit.

Uneori, oamenii îndoliați, care nu au fost consolați sau ajutați la timp să dea un sens durerii lor, s-au descumpănit sufletește, iar unii chiar și-au pus capăt vieții pentru că nu au mai putut suporta prea multa durere a pierderii celor dragi. Deci, vedem că a mângâia sau a consola persoana sau familia îndurerată este un ajutor sufletesc de mare preț și un semn de multă bunătate a inimii, o dovadă a iubirii milostive frățești. În această privință, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: “Plângeți cu cei ce plâng și bucurați-vă cu cei ce se bucură” (Romani 12, 15).

Evanghelia de astăzi ne cheamă, așadar, să aducem consolare părinților îndurerați sau îndoliați care plâng pe copiii lor decedați fie din pricina unei boli, fie din pricina unui accident, fie din altă cauză.

Prin urmare, trebuie să fim alături de cei îndurerați, așa cum Mântuitorul Isus Hristos a fost prezent alături de femeia văduvă din Nain. Astfel noi arătăm că iubirea milostivă a lui Hristos lucrează în noi și prin noi, în sufletele noastre și prin prezența noastră alături de cei care plâng pe cei dragi ai lor care au decedat.

Sfântul Chiril al Alexandriei, tâlcuind Evanghelia după Luca în care se vorbește despre minunea învierii fiului văduvei din Nain, spune că Mântuitorul Isus Hristos a atins cu mâna Sa proprie sicriul în care se afla trupul tânărului mort, ca să arate că, prin Trupul Său, Fiul lui Dumnezeu întrupat poate dărui viață oamenilor, întrucât “El este învierea și viața” (Ioan 11, 25). Dar Isus S-a atins de sicriul care conținea trupul unui om mort, deși acest gest nu era unul obișnuit în tradiția iudaică, și pentru a ne învăța că trebuie să ne apropiem cu respect de sicriul sau mormântul în care se află trupul omului decedat, deoarece trupul acesta este chemat la înviere și la viață veșnică, după cum se spune în Crezul ortodox: “aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. Însă respectul pentru sicriul și mormântul în care se află trupul creștinului decedat trebuie să fie și mai mare, deoarece, prin Botez și prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos din Sfânta Euharistie, trupul creștinului a devenit “templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). Iar când unui creștin trecut la Domnul i se recunoaște oficial de către Biserică sfințenia vieții sale, atunci osemintele sale se numesc “Sfinte Moaște” sau “Sfinte Relicve” și ele trebuie venerate sau cinstite împreună cu icoana sa, deoarece sfințenia din sufletul sfântului a pătruns și în materia trupului său, care este epifania sufletului său activ în toate faptele sale săvârșite pe pământ, printre oameni.

Moaștele sfinților care au trecut la Domnul sunt cinstite sau venerate nu pentru materia lor, ci pentru lucrarea harului Duhului Sfânt în ele și prin ele, potrivit adevărului exprimat de către psalmist în cuvintele: “Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!” (Ps. 67, 36). Numai harul Duhului Sfânt prezent în moaștele sfinților le dăruiește acestora putere tămăduitoare și sfințitoare, ele fiind într-o tainică legătură de har cu sufletul lor unit cu Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice.

Este semnificativ faptul că cele trei persoane pe care le-a înviat din morți Hristos-Domnul au fost trei tineri, și anume: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair și Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta și Maria și prietenul Domnului Isus Hristos. Prin aceasta,Mântuitorul ne arată că tinerii sunt chemați la viață de comuniune cu părinții, frații și surorile lor, nu la însingurare prin despărțire de ei. De ce? Pentru că însingurarea aceasta, chiar dacă nu este moarte fizică, poate deveni o moarte spirituală, o existență egoistă, “morbid” pentru suflet. Însă comuniunea de iubire părintească, frățească și amicală duhovnicească ajută pe tineri să crească spiritual și să se maturizeze. De aceea,familia, Biserica, școala și societatea trebuie să-i ajute pe copii și pe tineri să nu confunde libertatea cu înstrăinarea de propria lor familie, nici fericirea cu individualismul autosuficient și insensibil la nevoia de ajutor a celor din jur. De fapt, lipsa de comuniune spirituală și de solidaritate concretă în familie și în societate sunt semne ale unei vieți umane în declin spiritual și în deficit de omenie.

În concluzie, putem spune că este mare nevoie astăzi să fim alături de familiile îndoliate, dar și să ajutăm pe tineri să prețuiască mai mult viața de familie și să cultive prietenia cu tineri credincioși, pentru a înțelege că viața adevărată este binecuvântare de la Dumnezeu și bucurie a comuniunii între oameni, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea lumii. Amin!