Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XX-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Ieremia 38,4-6.8-10
Evrei 12,1-4
Luca 12,49-53

Luca 12,49-53

Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă! Trebuie să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de îngrijorat până se va împlini! Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Alegere în genunchi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

În oraşul Copenhaga (capitala Danemarcei) se păstrează o statuie a lui Isus de mare valoare artistică. Într-o bună zi, un turist o privea şi era tare nedumerit pentru faptul că nu observa nimic deosebit de frumos, deşi avea un aşa renume. Un cunoscător din preajmă îi dezvălui secretul, zicându-i: Domnule, trebuie să te aşezi în genunchi şi aşa să o priveşti. Numai aşa îţi poţi da seama de frumuseţea ei. Turistul s-a conformat şi a rămas extaziat minute în şir în faţa statuii lui Isus.

La prima vedere ni s-ar părea că evanghelia de azi nu conţine nimic extraordinar, frumos şi divin, ci, din contra: dezbinare între doi şi trei din aceeaşi casă, între tată şi fiu, între mamă şi fiică, soacră şi noră, lucruri atât de des întâlnite şi atât de neplăcute. Dar, ca să înţelegem valoarea şi frumuseţea cuvintelor lui Isus – N-am venit să aduc pace, ci dezbinare – trebuie să îngenunchem şi să ne rugăm.

Împărăţia lui Dumnezeu este desăvârşirea şi împlinirea comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni prin Isus Cristos şi Duhul său Sfânt. Deja profeţii Vechiului Testament au anunţat împărăţia şi au descris-o ca pe un timp de pace, de binecuvântare, de belşug şi de fericire deosebită, un timp al frăţiei universale. Orice barieră va fi eliminată dintre oameni şi va lua fiinţă un popor unic pentru slava unui singur Dumnezeu. Isus înfăptuieşte planul lui Dumnezeu în omenire, după cum fusese profeţit. Mesia vine să-i adune pe fiii risipiţi. Ultima sa rugăciune a fost pentru unitate: Tată, ca toţi să fie una, precum noi una suntem (In 17,21).

Cum se pot împăca aceste cuvinte cu expresiile evangheliei de azi?

Dezbinarea începe de la Isus, din cauza lui Isus. Deşi Mântuitorul a dus o viaţă desăvârşită şi a propus omenirii etica perfecţiunii până la asemănarea cu etica divină – precum Tatăl vostru este desăvârşit (Mt 5,48) -, totuşi a fost urât, chiar unii ucenici l-au părăsit, unul l-a vândut şi mulţi îl urăsc şi azi, fără să-l fi cunoscut. Ba mai mult, a prezis că şi cei care vor fi ai săi, îi vor trăi cuvântul, vor avea aceeaşi soartă (Mt 10,21-23).

Cine poate dezlega acest mister? Ura împotriva lui Isus a fost profeţită de bătrânul Simeon care, luând pruncul în braţe, a spus: Iată, acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora în Israel şi semn căruia i se va zice împotrivă; iar celei mai apropiate fiinţe de el, mamei sale Maria îi spune: Şi prin sufletul tău va trece sabia (Lc 2,34-35).

Isus însuşi şi-a prezis ura multor oameni şi a luat-o drept argument pentru a se deosebi de alţii, spre a-şi dovedi divinitatea sa.

Reiau constatările făcute de un mare orator, Tihamer Toth, care spune: “Dacă am considera pe Cristos numai din punct de vedere istoric, am ajunge la cea mai stranie şi unică concluzie şi anume: de când este lumea nu s-a auzit ca o persoană să fie urâtă şi după două mii de ani de la trecerea din această lume. Care personaj istoric mai este urât măcar la o sută de ani după moarte? Omeneşte vorbind, poate cineva, dacă a săvârşit o faptă mare, eroică, să-şi prezică admiraţia, cinstirea, gloria din partea posterităţii. Dar ura? Nici cei mai mari tirani, conştienţi de tirania lor, nu au putut spune că vor fi urâţi secole de-a rândul. Prevederea lui Isus este mai mult decât omenească şi împlinirea ei întocmai este cel mai mare lucru ce ne uimeşte. Uimirea este îndreptăţită, mai cu seamă de faptul că viaţa, faptele şi învăţătura lui Isus nu au nimic tiranic. Ce este rău în viaţa lui? De ce patimă a fost stăpânită fiinţa lui? Cui a făcut vreo nedreptate? Cine l-a putut învinui măcar de un singur păcat? Sau, poate învăţătura lui este o minciună vrednică de ură? Nu. Miliarde şi miliarde de oameni au găsit-o vrednică de crezare, au trăit-o în toată dimensiunea ei, s-au jertfit pentru ea, au fost fericiţi prin ea şi binefacerile aduse societăţii cuprind toate nivelurile vieţii din toate locurile şi timpurile. Dar dacă în viaţa şi faptele lui nu găsim nimic tiranic, atunci să admitem că învăţătura sa este o minciună vrednică de dispreţ. În acest caz iubirea practicată de miliardele de oameni a fost falsă. Să încercăm să înlocuim iubirea din inimile celor înşelaţi cu ura vrednică de minciună! Ce va rezulta? Ar scoate ura faţă de Cristos popoarele din barbarie, aşa cum le-a scos iubirea sa? Ar forma ura suflete devotate faţă de săraci şi suferinzi, aşa cum a format iubirea? Ar face ura faţă de Isus oameni mai cinstiţi, ar pune averile în mai mare siguranţă şi ar înlătura războaiele? Nu. Atunci de ce este urât Cristos? De ce sunt persecutaţi cei ai lui Cristos?”

Heinrich Böll descrie în romanul său – Unde erai, Adame? – cum comandantul unui lagăr de deţinuţi şi-a format un cor din rândul prizonierilor. Fiecare nou venit în lagăr trebuia să-şi încerce calităţile vocale în faţa lui. Cel care era admis în cor, era sigur că poate scăpa de exterminare. O tânără evreică, încreştinată, a început să câte Litaniile Tuturor Sfinţilor. Cântarea l-a înfuriat atât de mult pe comandant încât şi-a scos pistolul cu mâna tremurând de nervi şi a tras orbeşte în sărmana fată, strigând ca ieşit din minţi: Omorâţi-i! Împuşcaţi-i pe toţi blestemaţii aceştia! Subordonaţii au început să tragă şi masacrul a început. Corul a încetat să mai existe în lagăr, dar credem că sfinţii şi îngerii i-au primit în corul lor ceresc.

A fost Cristos tiran?

Tihamer Toth continuă: “Chiar de ar fi fost, de ce nu este pus în rând cu alţi tirani ai omenirii? De ce nu este urât Nero? De ce nu sunt urâţi Domiţian sau Diocleţian etc. care au asuprit şi au strivit mii şi mii de vieţi nevinovate? Nero a fost, cât timp a trăit, urât pentru tirania lui şi istoricul Tacit regreta că nu are o daltă destul de puternică pentru a însemna pe veci pe stâlpul infamiei numele lui. Dar după ce a murit, azi, cine-l mai urăşte? Isus de ce este urât, înjurat, contrazis etc. la două mii de ani de la moarte? Înseamnă că el nu a fost un simplu om ca şi ceilalţi oameni. Înseamnă că, deşi a murit, este totuşi viu. Înseamnă că mulţi simt puterea lui care le striveşte patimile păcătoase”.

Viaţa celui drept este o veşnică dojană a celui nedrept, a celui vicios. Viaţa lui Abel era o dojană continuă adusă lui Cain. Păcătosul, ca să-şi găsească o scuză pentru viciile sale, vrea să-i facă pe toţi la fel cu el şi, când nu reuşeşte, nimiceşte pe toţi cei care îi stau în cale cu speranţa că nimeni nu-l va mai dojeni, învinui şi condamna. Când conştiinţa, martorul fărădelegilor de zi şi de noapte, se transformă în judecător, când nelegiuitul se simte urmărit, condamnat, el se simte incapabil să-şi schimbe viaţa, ajungând la descurajare, la disperare şi la sinucidere.

Autorul Scrisorii către Evrei ne îndeamnă să ţinem privirea aţintită spre Isus, fiindcă el este cel care s-a împotrivit păcatului până la sânge pentru noi şi tot el este recunoştinţa noastră faţă de îndurarea divină.

Dacă nu simţi încă bucuria de a-l avea pe Cristos de partea ta, aceasta se datorează faptului că încă nu te-ai împotrivit păcatului până la sânge, n-ai pus mâna pe sabia cu două tăişuri, pe care să o foloseşti cu îndemânare pentru a pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi spirit, dintre vertebre şi măduvă (Evr 4,12), adică nu ai folosit cu iubire cuvântul lui Dumnezeu pentru a scăpa de tot ce-i rău, n-ai declarat război propriilor patimi. Frumuseţea divină a acestei dezbinări dintre virtute şi patimă o poate descoperi numai acela care îngenunchează şi-l priveşte pe Isus răstignit şi-i contemplă iubirea.

Doamne, arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi! Amin.

 

* * *

 

Războiul sfânt după Isus

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Noul mileniu a fost martor şi continuă să fie martor la numeroase violenţe. Cu greu trece o zi fără să auzim veşti triste despre agresiuni violente, despre brutalitatea dezlănţuită împotriva unor inocenţi, undeva în lume. Ca şi cum nu ar fi îndeajuns de rea situaţia, făptaşii acestor acte violente încearcă să îşi justifice actele pretinzând că duc un război sfânt în numele lui Dumnezeu. Să ne gândim la cruciaţi, la Orientul Mijlociu, la Irlanda, la Bosnia, la Taliban. Lecturile de astăzi cheamă într-adevăr la un război, dar nu la un război împotriva altor oameni ci împotriva păcatului, împotriva răului, împotriva diavolului. Să ascultăm aceste cuvinte ale lui Isus:

“Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei” (Luca 12,51-53)

Bibliştii ne spun că aici Isus nu vorbeşte despre scopul ci despre inevitabilele consecinţe ale venirii Lui. Isus a venit să reveleze cine sunt adevăraţii fii şi fiice ale lui Dumnezeu – cei care ascultă cuvântul Său – şi cine sunt copiii acestei lumi, care se opun învăţăturii Lui. Astfel omenirea se împarte în două tabere: o tabără dumnezeiască şi o tabără nedumnezeiască. Între aceste două tabere există un conflict perpetuu, o stare de război, una dorind să ridice lumea la Dumnezeu iar cealaltă să o tragă în jos în iad. Aceste două tabere nu există în părţi diferite ale lumii. Ele trăiesc împreună, în aceleaşi zone, în aceleaşi vecinătăţi, chiar sub acelaşi acoperiş; mai mult, forţele bune şi forţele rele coexistă în una şi aceeaşi persoană. Războiul sfânt la care ne cheamă Cristos este, de aceea, nu unul împotriva oamenilor de o anumită naţionalitate, cultură, crez sau ideologie, ci un război în care trebuie să identificăm forţele răului în propria persoană şi în persoanele dragi nouă (tată, fiu, mamă, fiică, soacră, noră) şi apoi să luptăm împotriva acestor forţe.

Care sunt unele dintre aceste forţe rele împotriva cărora trebuie să ducem un război? De ce să nu începem cu cele şapte vicii capitale: trufia (complexul de superioritate), avariţia (căutarea prosperităţii materiale în dauna sufletului), necurăţia (abuzul sexual asupra minorilor, pornografia, tratarea femeilor ca obiecte de plăcere), mânia (duşmănia, înverşunarea, ura), lăcomia (mâncatul şi băutul excesive), invidia (dispreţul, rivalitatea), lenea (căutarea succesului fără a munci pentru el). La acestea putem să adăugăm mama tuturor relelor: nedreptatea. Dacă declarăm război împotriva acestora atunci ducem războiul sfânt.

Dacă suntem în război atunci trebuie să ne pregătim să înfruntăm greutăţi. Inamicul luptă împotriva noastră şi s-ar putea să fim răniţi sau să trecem prin perioade grele. Ieremia, în prima lectură, luptă războiul sfânt împotriva profeţilor falşi care profeţeau doar ceea ce regele şi cei de lângă el doreau să audă. Dar Ieremia ţinea partea adevărului. Şi cum a sfârşit? În noroi. Dar Dumnezeu a trimis un străin, un etiopian, să vină să îl salveze. Dumnezeu nu îşi abandonează niciodată poporul Său. Isus, conducătorul nostru în războiul sfânt al lui Dumnezeu, nu a scăpat de suferinţă şi de moartea pe cruce. Dar în a treia zi Dumnezeu l-a înviat la viaţa victoriei. Dumnezeu nu îi abandonează pe ai Lui. Nu ne va abandona dacă luptăm războiul Lui sfânt – războiul împotriva răului din noi şi din lume.

Cu acest gând că Dumnezeu nu ne lasă singuri, autorul Epistolei către Evrei ne încurajează în a doua lectură să nu ne pierdem elanul. Încheiem atunci cu acest sfat: “Gândiţi-vă, deci, la Cel care a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoşilor, ca nu cumva să vă lăsaţi descurajaţi şi obosiţi în sufletele voastre. Luptând contra păcatului, voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12,3-4).

 

* * *

 

O reînnoire în Duhul Sfânt

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o este parcursă de o mare tensiune; aproape toate propoziţiile se încheie cu semn de exclamare sau de întrebare. Trebuie să dăm o mare atenţie chiar şi acestor lucruri, nu atât din curiozitate literară, cât pentru a învăţa, a cunoaşte mai bine caracterul şi umanitatea Mântuitorului nostru. În Evanghelie există momente în care se poate observa că Isus pare a nu mai reuşi să-şi ţină pentru El imensa realitate divină pe care o posedă, iar pe de altă parte nu poate nici să şi-o exprime deschis, pentru că nimeni nu l-ar înţelege, şi oamenii ar spune despre dânsul, aşa cum de fapt mai spuseseră şi odată: “Şi-a ieşit din minţi!” (Marcu 3,21).

Atunci El izbucneşte în exclamaţii sau în suspine, care, reascultate astăzi de cel ce are credinţă, după împlinirea evenimentelor, produc o impresie profundă, datorită forţei misterioase ce se desprinde din acestea. “Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau, decât să fie aprins chiar acum? Am un botez, cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se împlinească!” Ce este acest foc şi acest botez? Poate este prezumţios a da un sens exact unor cuvinte ca acestea, care exprimă o stare sufletească mai mult decât

nişte idei precise. Vom încerca totuşi să ne apropiem de adevăr, văzând care este acel moment fatidic sau profetic în care Isus îşi plasează împlinirea dorinţei Sale.

Un prim răspuns este: Patima Sa. Acesta este cel mai clar în ceea ce priveşte imaginea botezului; de fapt, Isus în repetate rânduri a vorbit despre patima şi moartea Sa ca despre un botez: “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Marcu 10,38). “Botez”, pentru că pe cruce El a fost cufundat “până în gât” în apa suferinţei şi a încercărilor” (cf. Psalm 69, aplicat Patimii lui Isus din Noul Testament). “Botez”, pentru că de pe cruce urma să izvorască o baie curăţătoare a tuturor păcatelor. Şi cuvântul cu privire la foc poate fi raporta la acelaşi moment, mai ales dacă avem în vedere şi un alt cuvânt al lui Isus: “Când voi fi ridicat de la pământ îi voi atrage pe toţi la Mine” (Ioan 12,32). În cazul acesta, focul ar fi dragostea lui Dumnezeu pentru om care se arată pe cruce, tulburătoarea revelaţie a dragostei lui Dumnezeu pentru păcătoşi, Crucea, noul rug arzător.

Aşadar, Isus se gândeşte mai întâi de toate la Patima şi la Învierea Sa. Dar, nu întâmplător, atât focul cât şi botezul sunt folosite pentru a indica Rusaliile: “El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”, spunea Ioan Botezătorul despre Isus (Luca 3,16). Acelaşi evanghelist, în “Faptele Apostolilor”, descrie Rusaliile ca cel dintâi şi cel mai solemn botez din întreaga Biserică, un botez nu cu apă, ci chiar cu foc” (cf. Faptele Apostolilor 2,3). Isus, prin acea exclamare, îşi exprimă dorinţa să se împlinească ceea ce Tatăl i-a pregătit. Gândul Lui este la Rusalii, însă El vede Rusaliile prin prisma Paştelui. Privirea Lui cuprinde deodată două lucruri, pentru că acestea sunt inseparabile, merg împreună!

De câte ori nu a spus Isus că El trebuie să fie luat din lumea aceasta pentru ca Mângâietorul să poată veni asupra ucenicilor! Duhul Sfânt purcede din slăvirea lui Isus, adică din patima şi moartea Sa. În ziua Rusaliilor s-a împlinit aşadar acea dorinţă arzătoare a lui Isus pe care o nutrea în timpul vieţii Sale pământeşti. Iar acum? Oare Isus să nu mai aibă nici o dorinţă cu privire la noi? Are, pentru că acum acea dorinţă îi este mai vie ca oricând, deoarece acel foc nu s-a aprins odată pentru totdeauna, ci aşteaptă să se reaprindă mereu, pentru că nimic nu este automat în raporturile dintre Dumnezeu şi om, nimic nu este fixat o dată pentru totdeauna; există şi acea jumătate de libertate a omului, care nu este credincios făgăduinţelor sale aşa cum este Dumnezeu.

Nu numai Biserica aşteaptă noile Rusalii, ci le aşteaptă chiar şi Isus: Biserica pentru a le primi, Isus pentru a le dărui. Ce înţelegem noi atunci când spunem că focul trebuie aprins de fiecare dată? Aceasta înseamnă că acest foc trebuie să se aprindă în viaţa fiecărui credincios; pentru fiecare dintre noi a fost deja aprins în botezul nostru, deoarece se identifică cu Duhul Sfânt, care ni s-a dat cu acea ocazie, odată cu virtuţile teologale: credinţa, nădejdea şi dragostea, aflate atunci în stare embrionară. Noi ştim că un foc se poate stinge, poate fi acoperit cu pământ sau cu cenuşă, ca şi cum nici n-ar fi fost. Aceasta este situaţia precisă în care focul Duhului Sfânt şi al dragostei lui Dumnezeu se află în mulţi creştini, îngropat şi ineficace, invizibil, care nu alimentează nici un fel de mărturie, nu încălzeşte, nu luminează nici o viaţă, nu produce nici un fel de bucurie.

În ceea ce priveşte duhul unui astfel de om, ni se oferă aceeaşi scenă pe care a contemplat-o pe vremuri profetul Ezechiel: “Am văzut o câmpie plină cu oase uscate”. Cale de ieşire din această îngrozitoare stare nu există decât una sigură, cea indicată de apostolul Paul în Scrisoarea către Efeseni: “Înnoiţi-vă în duhul minţii voastre… şi îmbrăcaţi-vă cu duhul cel nou”. “Deşteaptă-te, tu care dormi, scoală-te din morţi şi Cristos te va lumina”. Două imagini: reînnoirea şi trezirea, care exprimă o hotărâre, un eveniment, un dar. Un creştin observă într-o bună zi, cu toată părerea lui de rău, că viaţa lui creştinească nu este aşa cum ar trebui să fie; este lipsită de vigoare şi de orice bucurie; este împrăştiată, rece, şi fără nici un gust; are dorinţa de a şi-o schimba, de a trece ca printr-un nou botez al focului, spre a trăi cu adevărat viaţa cea nouă, primită în darul botezului.

Asemenea lucruri s-au petrecut şi se petrec mereu în Biserică, şi acestea sunt tocmai ceea ce numim noi adevăratele convertiri. Dar există şi epoci, vremuri, în care Domnul nu se mai mulţumeşte cu acele focuri mici, aprinse ici şi colo în Biserică, cu primejdia de a se mistui în grabă şi a se stinge, ci vrea ca întreaga Biserică să se aprindă, să se reînnoiască; nu se mai mulţumeşte cu faptul de a afla ici şi colo, răzleţite pe câmpie, oase reînsufleţite, ci vrea ca tot poporul să se scoale în picioare, ca o armată numeroasă. De aceea, din când în când, îi trimite El profeţii Săi, chiar şi în zilele noastre, care să strige: “Oase uscate, ascultaţi Cuvântul Domnului. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu către oasele acestea: ‘Iată că voi face să intre în voi un duh şi veţi învia… Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia ca să învie’”.

Multe sunt semnele care indică vădit că a noastră este tocmai una din acele epoci, ceea ce nu mai surprinde pe nimeni, deoarece aşa s-a întâmplat în urma oricărui Conciliu Ecumenic. Primul pas pentru a participa la această reînnoire este însăşi capacitatea de a şti şi a cunoaşte citirea semnelor timpului, despre care se aminteşte în a doua parte a Evangheliei de astăzi: “Când vedeţi un nor ridicându-se la apus, îndată ziceţi că vine ploaia, şi aşa se întâmplă”. Chiar şi pentru noi este un lucru de cea mai mare importanţă să cunoaştem aceste semne ale vremii, adică nu altele decât semnele timpului nostru. Multe sunt semnele care demonstrează că în Biserică există o mişcare cordială şi profundă de reînnoire în Duhul Sfânt. Primul semn negativ îl constituie nemulţumirea şi deziluzia ce-şi fac loc, mai ales printre tineri, în confruntările atâtor proiecte de reînnoire ale societăţii, care, cu toate că nu sunt întru Duhul Sfânt, ne-au fascinat o bună bucată de vreme.

Un alt semn, de data aceasta pozitiv, este apariţia, în Biserică şi în comuniune cu ierarhia, a experienţelor şi a mişcărilor spirituale, care nu se mai mulţumesc cu contrariile şi cu aparenţele, ci atacă frontal centrul, miezul problemei: Cum îl vom putea afla astăzi pe Isus viu în Cuvântul şi în Duhul Său, în harurile şi în comunicarea fraternă? … Toate acestea dau loc la un nou mod de gândire şi de convieţuire a credincioşilor, foarte asemănătoare cu ale primilor creştini, care tinde a se concretiza în noi şi mai autentice modele ale comunităţii. Creştinii îşi redescoperă vocaţia lor universală la sfinţenie, şi în loc să se îngrozească de acest cuvânt “sfinţenie”, acum sunt fascinaţi, fiindcă îşi dau seama că sfinţenia este făcută pentru ei, şi ei sunt născuţi pentru sfinţenie.

Toate cele spuse până acum, pentru Biserică, nu sunt numai semnele timpului, ci mai ales semne şi sâmburi de nădejde. Cu trecerea anilor de după Conciliu, şi pe măsură ce se actualizează principalele sale reforme, se conturează o nouă aspiraţie, care începe a se evidenţia tot mai mult. Numai reforma teologiei şi structurile Bisericii nu sunt de prea mare folos; acestea nu sunt doar decât premisa şi pregătirea; reînnoirea cea mai radicală de care suferă Biserica nu este cea a structurilor, ci a vieţii. Viaţa creştinească este aceea care trebuie reînnoită şi reaprinsă. Atâta vreme cât nu se va ajunge la aceasta, care este scopul ultim al tuturor reformelor Bisericii, cu toţii vom bate pasul pe loc, nimic nu se va schimba; totul va fi ca şi până acum.

Poate că şi din această cauză noi ne simţim atât de aproape de acele cuvinte din Vechiul Testament care vorbesc despre o inimă nouă şi despre un duh nou. Ele au fost rostite într-o situaţie nu prea mult deosebită de a noastră. În vremea aceea era în desfăşurare, ori se prevedea, o reconstrucţie, după anii grei de robie; unii se gândeau că aceasta trebuie să aibă în vedere numai reconstruirea templului, întărirea cultului, a preoţiei şi a legii; însă profeţii s-au ridicat şi au vestit că o altă reconstrucţie cere Dumnezeu de la ei, reconstrucţia interioară şi spirituală, care să deschidă calea spre o reînnoire a Legământului: “Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor”. Poate că ne aflăm în faţa aceleiaşi situaţii în care trăia istoricul poporului lui Israel: ori să ne mulţumim cu reînnoirea cadrului extern al religiei, ori să ţintim spre o adevărată reînnoire a vieţii şi a comunităţii creştine.

Nu putem trece cu vederea ceea ce a spus Isus în partea a doua a Evangheliei de astăzi, imediat după ce a vorbit despre focul şi despre botezul Său: “Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun nu, ci mai degrabă dezbinare”. Aceste cuvinte ne amintesc de acea dezbinare din jurul lui Isus, din vremea când se mai afla printre oameni, şi că dezbinări de felul acesta vor mai fi ori de câte ori cuvântul Său va fi vestit cum se cuvine: “cu putere şi întru Duhul Sfânt”. Motivul este că în faţa unui asemenea cuvânt, noi nu putem rămâne neutri, şi nici nu vom mai putea sluji la doi stăpâni. Va trebui să alegem: “Cel ce este din adevăr ascultă glasul lui Isus”. Cel ce nu este din adevăr, nu-i ascultă glasul, sub pretextul că acesta nu ar fi glasul lui Isus, ori în cel mai grav caz, nu ar fi glasul lui Dumnezeu. Dar pe noi nu trebuie să ne mire faptul acesta, pentru că aici avem de-a face cu o dezbinare bună, care duce la unitate!

Pentru că unitatea Bisericii stă, la un anumit nivel de participare, în aceleaşi semne (communio sacramentorum), însă un alt nivel este format din cei ce aderă la Cristos, în aşa fel încât formează împreună cu El un singur Duh. Aceştia din urmă sunt cei ce acceptă să treacă printr-o nouă convertire, alegându-L pe Isus ca pe un bun al lor cel mai mare. Nu vom încheia aceste reflecţii fără a ne gândi la acel suspin al Inimii lui Isus, pe care L-am ascultat la început: “Vai, cum aş vrea să se aprindă acel foc pe care eu l-am adus pe pământ!” Acel suspin îşi are repercusiuni adânci în inimile noastre, de aceea vom cădea în genunchi şi ne vom ruga astfel: “Doamne, Isuse Cristoase, aprinde în inima mea focul Tău cel sfânt, care să mă reînnoiască într-un chip desăvârşit. Vreau să experimentez noua Ta putere şi dragoste; mă aflu printre cei obosiţi şi împovăraţi; sunt şi eu unul din acele oase uscate; îţi voi dărui întreaga mea libertate, spre a face din mine tot ceea ce vrei; Tu poţi într-adevăr să mă reînsufleţeşti la o viaţă nouă, care va fi pentru mine adevărata viaţă; iar pentru Tine voi fi un ucenic în plus”.

 

* * *

 

Curajul mai este o virtute?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Vina de a ţine ochii deschişi

Desigur. Ce trebuie să facem pentru a nu ne obosi, pentru a nu ne pierde curajul, după avertismentul autorului scrisorii către Evrei din lectura a doua de astăzi, când un “drept” este atârnat pe o cruce? Ce trebuie să facem pentru a nu ne abate când o voce profetică este sufocată într-o fântână cu mlaştină? Să ne oprim asupra situaţiei tulburătoare a lui Ieremia, care este de-a dreptul “exemplară” şi pare că se repetă, cu o punctualitate descumpănitoare, în istorie.

Este un rege timid care este ostaticul unor căpetenii. De-a dreptul umilitoare capitularea lui Sedecia în faţa notabililor: “El (profetul) este în mâinile voastre; regele de fapt nu are putere împotriva voastră”. Autoritatea se predă, abdică în mod ruşinos în faţa manevrelor, intrigilor, intereselor de partid, răzbunărilor curtezanilor. Unii puternici şi preaputernici apar ciudat slabi, supuşi, neputincioşi, în faţa servitorilor, linguşitorilor, profitorilor vicleni, intriganţilor, speculanţilor. Ieremia este lichidat pentru că nu are sprijin, protecţie, acoperire. Pentru că nu contează nimic, nici nu este util regelui. Profetul plăteşte pentru fidelitatea sa (nimeni în afară de el nu avertizează mai dureros greutatea şi preţul propriei misiuni) faţă de cuvântul ce i-a fost încredinţat de Dumnezeu, şi care deci nu este al “său”, de care nu poate dispune după plac, şi după cum suflă vântul.

Este acuzat că “descurajează pe luptători” (luptătorii din toate timpurile, sărmanii, se demoralizează uşor, sunt puţin fragili sub armura şi uniforma lor, şi au nevoie ca nimeni să nu semene dubii asupra bunătăţii şi chiar a sfinţeniei cauzei lor), de a “descuraja tot poporul” (poporul are nevoie să fie asigurat, nu responsabilizat). În realitate Ieremia nu se pretează să cultive iluziile, care sunt cel mai rău duşman al speranţei. El “încurajează” (sau, literalmente, “dă curaj”), dar nu vrea să înşele pe nimeni. El încurajează îndemnând să nu închidă ochii, ci să-i deschidă spre o realitate incomodă. Dacă se apropie, ameninţător, uraganul, vina nu este a meteorologului care îl semnalează cum se cuvine, chiar dacă acest fapt nu este pe placul “agenţiilor turistice” preocupate pentru că sperie clienţii… Ieremia este vinovat că nu renunţă să gândească, că se încăpăţinează să ţină ochii deschişi (şi că invită pe oameni să nu închidă ochii). Profetul este învinuit că nu caută “binele poporului” conform liniei programatice a intereselor dominanţilor.

Ieremia nu confundă “binele” poporului cu comoditatea şi facilitatea. Pentru aceasta apare ca o persoană care strică plăcerea celorlalţi. Unul care sună mereu deşteptarea, mai mult trage semnalul de alarmă, şi atunci când cineva ar pretinde să cultive propriile interese în mijlocul oamenilor adormiţi sau somnoroşi. Profetul tămâiază numai pe Domnul. Ştie că tămâia, răspândită din abundenţă în palatul regelui, are numai scopul de a împiedica de a vedea clar. Şi astăzi “palatele regilor” se înmulţesc la infinit…

Curajul de “a ieşi afară”

“În fântână nu era apă ci mâl, şi astfel Ieremia s-a afundat în mâl…” Un martiriu care nu are nimic exultant, acela pe care l-a înfruntat profetul din Anatot. Mâlul în care s-a scufundat este chinul cel mai rău. Mâlul indică dispreţ, umilire, înjosire. Duşmanii profetului se arată pricepuţi şi evită să transforme victima lor într-un erou. Şi atunci produc mâl – este activitatea lor industrială care nu cunoaşte niciodată crize – pentru a înmormânta acolo demnitatea sa. Suspiciuni, calomnii, defăimări, denunţuri, acuze insistente chiar dacă nu bine motivate, ba chiar vădit nefondate… Fântâna pregătită pentru profet este mereu alimentată din belşug cu mâl. Astfel învaţă să nu fie dintre ei, să nu se unească cu corul orchestrat de cei abili şi de cei care nu sunt desigur interesaţi de a descuraja… afacerile.

Noroc că este un străin, Ebed-Melech, etiopian (probabil un eunuc), care este în afara jocurilor puterii, a păstrat o conştiinţă care nu are culoarea pielii sale, denunţă complotul urzit împotriva neobositului Ieremia, şi află curajul de a înfrunta pe rege şi să-i spună, cu hotărâre, că nu este de acord cu tratamentul rezervat profetului incomod. Astfel Ieremia este scos afară cu forţa din fântână. În aparenţă, Sedecia îl salvează pe profet. În realitate, regele este salvat. Într-adevăr poate asculta, dacă vrea, o voce liberă, dezinteresată. Regele este salvat pentru că este cineva care nu este de acord, care îndrăzneşte să spargă conjuraţia lui “da” cu un “nu” decis, care este lipsit de tămâie, care nu urmează moda. Regele este salvat pentru că poate conta pe fidelitatea substanţială (nu formală) a unuia obişnuit să asculte Cuvântul lui Dumnezeu, şi care nu este dispus la compromisuri. Regele este salvat, pentru că a regăsit (dacă vrea) un individ în care te poţi încrede pentru libertatea, sinceritatea şi lealitatea sa.

Chiar şi complicele etiopian este salvat. Înainte de a trage afară din fântână pe Ieremia, el s-a tras afară din nămolul tăcerii complice, din laşitatea şi din frica de a se compromite. Cauza lui Dumnezeu este salvată din momentul în care un străin ca Ebed-Melech are curajul de a ieşi afară, la loc deschis, cu pielea sa închisă, dar cu conştiinţa candidă, nepătată cu nici un strop de noroi. Împotriva aroganţei, obrăzniciei, insolenţei mentalităţii biruitoare, este un singur remediu eficace: curajul. Apoi este capacitatea de a trece de partea celui care “pierde”. Ieremia în fântâna plină de noroi este unul care “pierde”. Chiar şi Isus, pe cruce, cel care “a dispreţuit infamia”, este unul care “pierde”. Totuşi amândoi sunt victorioşi, în ciuda dezastrului aparent. Ieremia revine. Isus “s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu”. … Dar curajul este încă o virtute?

Au fost uitaţi pompierii

În evanghelie este loc pentru toate meseriile: pescari, semănători, învăţători, ţărani, medici, păstori, paznici, hangii, slujitori (posibil “inutili”), grădinari, negustori (posibil cei care combină afaceri optime în avantajul altora), portari, administratori, poştaşi (“vestea cea bună” le este încredinţată lor), dulgheri, regi, tâmplari, economi, până şi strângători de impozite. Dar nu se vorbeşte niciodată despre pompieri.

Explicaţia este în Evanghelia de astăzi. Isus se prezintă ca un periculos incendiator: “Am venit să aduc focul pe pământ; şi cum aş vrea ca el să fie deja aprins!” E bine, deci, să punem la dispoziţia sa braţele picioarele, mâinile, creierul. Totuşi, înainte de toate, trebuie să aducem lemne de foc. Da, este adevărat că în istoria Bisericii, uneori, au fost unii care se arătau prea zeloşi în a aduce surcele pentru a aprinde rugurile. Dar se poate exclude poate acel incendiu râvnit de Isus. Şi este de dorit ca echivocul să nu se mai repete, nici cu tradiţionalele surcele, nici cu alte mijloace mai actualizate. Scânteia trebuie să ţâşnească în inimi. Numai pornind de acolo incendiul are posibilitatea de a se dezvolta.

Fiecare dintre noi trebuie să se lase încălzit, aprins de flacăra aprinsă de Cristos. Dacă ne menţinem la distanţă de foc, dacă nu avem o mare familiaritate cu acest element, nu vom colabora niciodată cu adevărat la opera întreprinsă de Cristos incendiatorul. Evanghelia s-a născut dintr-o imensă pasiune şi a fost încredinţată celor “pasionaţi” pentru cauza Împărăţiei. Oricare ar fi slujirea pe care cineva o desfăşoară în Biserică, este indispensabil să aibă şi să manifeste o adevărată, neostoită pasiune pentru Dumnezeu şi pentru oamenii “pe care el îi iubeşte”. Dacă Dumnezeu nu-mi înflăcărează inima, dacă Dumnezeu nu este totul pentru mine, eu nu spun nimic despre el, chiar dacă îl am mereu pe buze.

Nu mărind volumul vocii, exprimând idei strălucitoare, arătând cu degetul ameninţător, înmulţind alergările frenetice, agitându-mă, voi face să progreseze Împărăţia. Trebuie, înainte de toate, să nu mă arăt refractar la căldură. Un adevăr rece, care trece direct de la creier pe buze fără a coborî şi a poposi în inimă, este un adevăr care nu are nici o legătură cu Cristos, chiar dacă apare cu rigurozitate ortodox. Nu creierul lipseşte adesea în vestire. Inima lipseşte. Isus a vorbit tocmai de foc. Nu de cenuşă. Şi personal rămân convins că la pompierii din Biserică nu s-a gândit.

Totuşi este loc şi pentru ei. Cu condiţia să depună stingătorul. Să dezbrace toate “ignifugele” şi să pună la vedere inima. Şi să-şi dea seama că adevăratele pericole nu vin de la o oarecare flacără neaşteptată, cât mai degrabă de la aplatizare, nepăsare, de la regularitatea obtuză, de la funcţionare, de la corectitudine, care maschează indiferenţa, răceala, indiferenţa. Persoanele vizate nu sunt cele care garantează calmul, care nu deranjează, ci cele care nu lasă să se stingă focul, păstrează sarea care arde. “Pentru ce nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept?”, astfel ne avertizează Isus. Fraza arată că omul posedă în sine instrumentele adaptate şi suficiente pentru a judeca, a discerne timpul în care trăieşte: inteligenţa primită de la Domnul, conştiinţa, darul Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu. Nu are deci nevoie să aştepte ca cineva să stabilească în locul său ceea ce este drept.

El trebuie să judece. El trebuie să aleagă. El trebuie să decidă. Nu este suficient să citească corect previziunile meteorologice. Nu este suficient să interpreteze cerul, norii, curenţii, presiunea înaltă şi joasă. Ceea ce este important cu adevărat este de a descifra semnele pecetluirii de fond a propriei vieţi, a orientării propriului drum. Semnalarea sosirii ploii poate fi relativ uşoară. Este mult mai greu de a avertiza schimbările decisive care se verifică “în acest timp” şi cele, tot atât de decisive, care trebuie să se producă în istoria noastră personală.

 

* * *

 

Duminica a XX-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

Lectura I (Ier 38,4-6.8-10)

Ţinând cont de misiunea pe care a primit-o şi de întâmplările istorice pe care a trebuit să le înfrunte, putem spune că Ieremia este o profeţie făcută trup. Tocmai pentru acest lucru, tradiţia creştină îl consideră pe Ieremia o figură şi o imagine a lui Isus suferind.

Ieremia a cunoscut înainte de toate persecuţia care i-a adus suferinţe cumplite şi l-a izolat de poporul său; l-a expus calomniilor adversarilor săi şi l-a făcut să “cunoască” închisoarea şi exilul; i-a smuls favoarea regelui şi l-a adus la “sapă de lemn”. Aceasta a fost pătimirea/pasiunea care l-a însoţit toată viaţa şi care a lăsat urme şi în cartea profeţiilor sale: mişcătoare sunt acele pagini care scot la iveală drama interioară a profetului şi ne fac cunoscute unele “confesiuni” care las să transpară profunda, genuina sa spiritualitate. Însă Ieremia găseşte un prieten care mijloceşte pentru el pe lângă rege şi se pune de partea profetului chiar dacă făcând acest lucru prietenul respectiv riscă ceva pericole: este vorba totuşi de un prieten care împărtăşeşte ceva din pasiunea profetului. Chiar dacă puterea celor “mari” îl smulge pe Ieremia din mijlocul poporului, totuşi acest lucru nu reuşeşte să taie în întregime această legătură: profetul este profet pentru poporul la care este trimis, chiar şi atunci când acest lucru implică să piardă favoarea regelui şi să se expună pericolelor mortale.

În final Ieremia este eliberat, chiar dacă în mod provizoriu; iar acest lucru dă mărturie că în evenimentele umane ultimul cuvânt îl are şi îl va avea numai Dumnezeu.

Lectura a II-a (Evr 12,1-4)

Autorul acestei scrisori, la începutul cap. 12 stabileşte un raport cu acea relectură teologică a istoriei pe care am meditat-o săptămâna trecută. Numărul mare de martori care ne înconjoară (v. 1) nu este altceva decât seria personajelor (Abraham, Sara etc.) a căror credinţă a fost lăudată puţin mai înainte (cap. 11). Plecând de la exemplul lor, pentru destinatarii scrisorii sale, Autorul formulează o serie de invitaţii care sunt tot atâtea îndrumări spre corecta ascultare, spre corecta conduită şi orientare a vieţii. Astfel de îndrumări sunt însoţite de unele imagini foarte expresive şi uşor de înţeles.

“Să alergăm cu perseverenţă cursa care ne să în faţă” (v. 1): viaţa creştină poate fi imaginată ca o cursă la care toţi participăm nu din liberă iniţiativă, ci pentru că suntem chemaţi de acelaşi Domn. Este vorba de o cursă “în deal, în urcuş”, tocmai pentru că este vorba de a-l urma pe Isus care “urcă” spre Calvar împovărat de lemnul Crucii.

“Ţinând privirea fixată asupra lui Isus izvorul şi perfecţionatorul credinţei” (v. 2): aşa cum Isus şi-a fixat privirea asupra Ierusalimului în timp ce urca spre cetatea sfântă (cf. Lc 9,51), tot la fel creştinul nu poate să-şi distragă privirea de la Acela care merge înaintea tuturor – în calitatea sa de Cap – pe strada care duce la Ierusalim: Isus nu doar merge înaintea noastră, ci şi este exemplu în acea cursă cu determinare interioară şi cu un curaj extrem de mare.

“Gândiţi-vă cu atenţie la Acela care a suportat…” (v. 3): este nevoie de a ne aminti de Isus, de a ne gândi la El cu pasiune, intensitatea mare, de a-L pune şi de a-L ţine numai pe El în centrul inimii noastre dacă voim să menţinem energiile necesare pentru a putea duce până la capăt cursa. În caz contrar, ne obosim şi ne pierdem curajul: adică ne lăsăm duşi de tot felul de propuneri, ipoteze alternative şi ne pierdem pe alte străzi.

Exortaţia finală a Autorului este cea mai preţioasă şi pentru că exprimă o judecată care ne priveşte pe toţi: “nu aţi rezistat încă până la sânge în lupta voastră împotriva păcatului” (v. 4). Viaţa creştină, oricare ar fi vocaţia în care ia trup, este o luptă “în câmp deschis”, o luptă de dus, o continuă rezistenţă la rău – oricât ar costa acest lucru – până la sânge.

Evanghelia (Lc 12,49-53)

În contextul cap. 12 al Evangheliei după Sf. Luca, această pagină rămâne încă pe fundalul aşteptării. Pentru a putea spune că trăim într-adevăr în aşteptarea Aceluia care vine, creştinul nu doar trebuie să ia atitudinile vegherii (Lc 12,35-40) şi ale fidelităţii (Lc 12,41-48), ci trebuie să-şi dea seama de aspectul tragic al momentului pe care-l trăieşte: este tema liturgiei Cuvântului din această duminică (Lc 12,49-53).

Tragismul aşteptării, Luca îl traduce în imaginile focului şi cel al botezului: Isus exprimă dorinţa fierbinte de a trece prin apele purificatoare ale jertfei Crucii, prezentându-se astfel ca Modelul la care să privim şi pe care să-l imităm în calitate de creştini. Nu ar valora la nimic să ne dăm seama de momentul tragic pe care-l trăim dacă nu ne-am decide să-L urmăm cu aceeaşi intenţii şi cu aceeaşi determinare care L-au susţinut pe El pe parcursul întregii sale vieţi pământeşti. Mergând dincolo de imagini, Isus dă ucenicilor săi o nouă posibilitatea de a interpreta sensul prezenţei sale în lume: “Nu am venit să aduc pace între oameni, ci dezbinare” (v. 51): nu există cuvinte mai clare care să ne facă să înţelegem dramaticitatea momentului Său şi al nostru.

Totuşi Isus nu-i lasă pe ucenicii săi cu mâinile goale în faţa acestei noi situaţii: textul care urmează versetelor propuse de evanghelia de azi, prezintă marea responsabilitate pe care Isus o cere celor care-L urmează: aceea ce a discerne semnele timpului (v. 53-57): aceste semne ale timpului pot fi înţelese nu în soare, nu în lună sau în stele, ci în viaţa lui Isus şi mai ales în misterul pascal al Său: cine nu posedă această cheie de lectură nu va reuşi niciodată să înţeleagă sensul istoriei.

 

* * *

 

Am venit să aduc dezbinare pe pământ

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia din această duminică conţine unele dintre cele mai provocatoare cuvinte rostite vreodată de Isus: “Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei”. Şi să ne gândim că cel care a rostit aceste cuvinte a fost acelaşi a cărui naştere a fost salutată cu cuvintele: “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă” şi care în timpul vieţii sale a proclamat: “Fericiţi făcătorii de pace”. Acelaşi om, când a fost arestat, i-a poruncit lui Petru:” Pune-ţi sabia la locul ei!” (Matei 26,52). Cum explicăm această contradicţie?

Foarte simplu. Este vorba despre a vedea care pace şi unitate a venit Isus să le aducă şi care sunt pacea şi unitatea pe care a venit să le alunge. El a venit să aducă pacea şi unitatea binelui, care conduc la viaţa veşnică, şi a venit să îndepărteze pacea şi unitatea false, care slujesc doar la a face conştiinţele să doarmă şi care conduc la ruină. Isus nu a venit cu scopul de a aduce divizare şi război, dar venirea Lui aduce inevitabil despărţiri şi divergenţe, deoarece El pune oamenii în faţa unei decizii. Şi confruntându-se cu necesitatea de a lua o decizie, ştim că libertatea umană va reacţiona în diferite moduri. Cuvintele şi persoana lui Isus vor aduce la suprafaţă ceea ce este mai ascuns în profunzimile inimii umane.

Bătrânul Simeon, luându-l pe Pruncul Isus în braţele sale, a prezis: “Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi” (Luca 2,35). El însuşi va fi prima victimă a acestei contradicţii, primul care va suferi din cauza “săbiei” pe care a venit să o aducă pe pământ. După El persoana cea mai direct implicată în această dramă este Maria, Mama lui, căreia Simeon i-a spus: “Iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul”.

Isus însuşi distinge două tipuri de pace. El le spune apostolilor: “Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă” (Ioan 14,27). După ce a distrus cu moartea Sa falsa pace şi solidaritate a rasei umane în rău şi păcat, El inaugurează noua pace şi unitate care sunt roadele Duhului Sfânt. Aceasta este pacea pe care o oferă discipolilor în noaptea Paştelui, spunând: “Pace vouă!”

Isus spune că această “dezbinare” poate apărea şi în familie: între tată şi fiu, mamă şi fiică, frate şi soră, noră şi soacră. Şi, din păcate, ştim că acest lucru este uneori dureros de adevărat. Persoana care l-a găsit pe Domnul şi care doreşte sincer să îl urmeze se regăseşte adesea în dificila situaţie de a alege între a-i face fericiţi pe cei din casa sa şi a-l neglija pe Dumnezeu şi practicarea credinţei, sau a-l urma intrând în conflict cu ai lui, care îi vor face zile grele pentru lucrurile pe care le face pentru Dumnezeu şi din pietate. Dar problema merge mai adânc, chiar în interiorul persoanei, devenind o luptă între spirit şi trup, între chemarea la egoism şi senzualitate şi chemarea conştiinţei. În interiorul nostru există o luptă, o tendinţă spre diviziune. Paul o ilustra foarte bine spunând: “Căci trupul doreşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului: acestea se împotrivesc unul altuia aşa încât nu puteţi face tot ceea ce voiţi” (Galateni 5,17).

Omul este ataşat de mica lui pace şi libertate, oricât de precară şi iluzorie ar fi, iar imaginea lui Isus care vine să aducă dezbinare riscă să ne reducă deschiderea faţă de Cristos, considerându-l un inamic al liniştii noastre. Trebuie să depăşim această impresie şi să înţelegem că şi această atitudine a lui Isus denotă iubire, poate cea mai pură şi adevărată iubire.

 

* * *

 

Duminica a XX-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

În timpul primelor cruciade, când se duceau războaie între urmaşii lui Isus şi cei ai lui Mahomed, într-o grotă din Isola di Lampedusa, din sudul Siciliei, trăia un bătrân faimos.

El îngrijea două altare de cult diferite: unul cu Isus răstignit, celălalt cu nişa lui Mahomed, în faţa celor două altare ţinea întotdeauna o candelă aprinsă şi o perdea care le ascundea.

Când era găsit de un cavaler creştin, îi arăta altarul Celui Răstignit; când era găsit de un cavaler maur, îi arăta altarul lui Allah. Aşa credea că îi mulţumeşte pe toţi şi primea daruri de la toţi… dar nu de la Dumnezeu şi nici de la oameni, care îl cunoşteau ca trădător.

2. Tema

Alegerea cea mai importantă din viaţă este aceasta: “Cu binele sau cu răul?”, sau mai exact, “Cu Isus sau împotriva lui Isus?”

3. Mesajul zilei

Regele păcii aduce dezbinare. Isus este persoana cea mai iubită şi cea mai urâtă; cea mai binecuvântată şi cea mai blestemată.

- Când s-a născut, în jurul ieslelor erau două tabere: sunt alături de el păstorii, magii etc.; alături de el sunt şi Irod şi sfetnicii lui.

- Când a fost prezentat la templu, Simeon a spus: “Acest copil este pus spre căderea şi spre ridicarea multora: va fi semn de contradicţie pentru a descoperi gândurile secrete ale inimilor”.

- Când Isus predica, unii îl ascultau cu iubire, alţii căutau să-l omoare.

- Când Isus a fost răstignit, unii i-au demonstrat iubirea lor, alţii toată ura lor.

- Chiar şi în jurul ucenicilor lui Isus s-au format două tabere: ucenicii care primeau cu iubire evanghelia şi persecutorii care o refuzau, şi care, deseori, erau cei mai mulţi. Aşa a fost şi cu profeţii (cf. Ieremia în prima lectură), cu Ioan Botezătorul, cu apostolii, cu sfântul Ştefan, cu martirii… până în zilele noastre.

- Şi astăzi în lume sunt două tabere: cei care cred cu adevărat în Cristos şi cei care îl reneagă, îl înjură şi îl persecută în discipolii săi.

- Dar de ce sunt persecutaţi Isus şi cei care îl urmează, care predică iubirea?

Medicul divin face operaţii.

- Isus este eliberator: pentru a-i elibera pe cei oprimaţi, trebuie să lupte împotriva agresorilor.

- Isus este iubire: dacă inima noastră este bolnavă de ură, el trebuie să dezrădăcineze răul.

- Isus este adevărul: dacă mintea noastră este bolnavă de eroare, trebuie să o opereze.

- Isus este bunătatea: dacă viaţa noastră este bolnavă de egoism, el trebuie să o opereze.

Aşa ne ajută să ne vindecăm; aşa vindecă omenirea.

- Isus aduce, ca să spunem aşa, războiul, ca să domnească numai el şi să domnească adevărata pace.

Trebuie să ne hotărâm în privinţa lui Isus.

- Isus a venit pentru a aduce focul Duhului Sfânt şi vrea să planteze iubirea, adevărul, pacea, bunătatea în inimile noastre şi în lume; vrea să ardă ura, greşeala, răutatea, războiul.

- Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să ne hotărâm o dată pentru totdeauna, chiar cu preţul unor sacrificii, să fim de partea lui Isus.

- Nu putem fi nehotărâţi, asemenea bătrânului din Lampedusa.

- Cine nu alege va sfârşi asemenea măgarului lui Buridan!

Doamne, ajută-ne să te alegem pe tine!

4. Exemple

a) Într-o zi, un negru s-a prezentat la un misionar pentru a cere puţină făină. Bunul preot i-a dat o oarecare cantitate într-un vas.

Întors la colibă, negrul a găsit în mână o monedă de argint. A doua zi, s-a dus la misiune pentru a spune:

- Părinte, toată noaptea n-am putut avea nici un minut de somn… În mine este un om bun şi unul rău. Omul bun spunea: Moneda găsită în mână nu este a ta; trebuie să o duci stăpânului!… Cel Rău spunea: Stăpânul ţi-a dat totul: vasul, făina şi banul. Păstrează şi banul şi cumpără ţuică… Pentru a redobândi pacea lui Isus, îţi aduc înapoi banul.

b) Învăţătoarea ne-a dat să citim o carte dăunătoare pentru noi, deoarece este anti-creştină. M-am gândit că, în acest caz, trebuie să ascult mai curând de Dumnezeu decât de învăţătoare. De aceea, după ce am citit câteva pagini, am pus-o deoparte. A sosit ziua în care trebuia să prezentăm rezumatul cărţii. Am intrat în clasă, m-am rugat în şoaptă, spunând: “Pentru tine, Isuse”. Apoi, pentru a-i arăta bunăvoinţa mea învăţătoarei, am şters bine tabla. Lecţia a început cu întrebarea: “Cine nu a citit cartea?” Am ridicat mâna şi am spus că nu o citisem. Învăţătoarea, surprinsă, m-a întrebat dacă doar nu am terminat-o. “Nu, nu am citit-o deloc”. Şi mai surprinsă, m-a întrebat de ce. Am răspuns: “Cred că această carte este nepotrivită pentru noi”. Mă temeam că colegii şi colegele mele vor fi, cu siguranţă, împotriva mea la discuţie. În schimb, dimpotrivă, am descoperit că toţi erau de acord cu mine; pentru că sunt cea mai mică din clasă, mi-ar fi dăunat.

Învăţătoarea mi-a spus: “Edna, vreau să respect părerea ta şi, de aceea, nu-ţi voi pune notă”. Auzind cuvintele ei, m-am convins că lumea are nevoie nu atât de fetiţe care spun “da”, cuminţi, ci de fetiţe curajoase, care trăiesc pentru Dumnezeu.

Întoarsă acasă, i-am mulţumit lui Isus pentru ce se întâmplase la şcoală, pentru că el mi-a dat puterea de a-mi exprima opinia. Mai târziu, acea carte a fost scoasă din programele scolastice (S.J. KLIMEK, Ragazze controcorrente).

 

* * *

 

Glasul verbului “a crede”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

“Omul acesta ar trebui omorât, căci moaie inima oamenilor de război, care au rămas în cetatea aceasta… Atunci ei l-au luat pe Ieremia şi l-au aruncat în groapa lui Malachia… În groapă nu era apă ci noroi, şi Ieremia s-a afundat în noroi.” Ier. 38, 4-6; 8-10

“… Suntem înconjuraţi de un nor atât de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică…” Ev. 12, 1-4

“Am venit ca să aduc foc pe pământ.” Lc 12, 49-57

Glasul care-i molestează pe oameni, este înăbuşit în noroi. Ieremia este considerat un răzvrătit. Din clipa când nu mai vrea să-şi asigure căpeteniile cu cuvinte măgulitoare dar mincinoase că totul merge bine, ca pe roate, este acuzat de rea voinţă. Pentru că nu vrea să alimenteze iluziile şi vrea cu tot dinadinsul să deschidă ochii oamenilor asupra realităţii îngrozitoare ce-i aşteaptă, este considerat ca un om periculos. “Trebuie pus mâna pe el şi oprit de a mai face rău”, zic ei. Lucrurile merg de-a berbeleacul.

Prorocul se află pe malul prăpastiei. dar vai de cel ce tulbură corurile consensului organizat. Nota cea falsă trebuie eliminată cu toate că aceasta este unica notă valabilă. Pe partitură este scrisă muzica tranchilizantă care trebuie să-i adoarmă pe oameni. Vai celui ce are imprudenţa de a-i trezi pe oameni printr-un motiv necuprins în program! Cuvântul profetic, atunci când nu asigură bunăstarea în aşa fel încât îl pune pe gânduri pe cei bogaţi este socotit ca subversiv şi ca atare sufocat cu toate mijloacele. Ieremia a păcătuit în faţa unui asemenea popor pentru că s-a încăpăţânat şi nu a voit să spună acele lucruri pe care ar fi dorit oamenii să le audă.

De aceea a şi fost smuls cu brutalitate între ei. Martiriul lui nu are nimic din ceea ce ar putea fi eroic. Prorocul este coborât cu frânghia într-o fântână părăsită (prima lectură). Fântâna nu avea apă ci noroi; din noroi nu poate ieşi, ci se afundă tot mai mult în noroiul acesta. Aşadar, în noroi piere sămânţa cuvântului. Regele Sedechia pare mai înţelegător, şi la sfatul unui consilier al lui, porunceşte etiopianului de a-l scoate afară pe proroc din fântâna cea părăsită.

Contagiunea focului

Dacă focul este locul unde cuvântul este osândit să moară într-un chip ruşinos, focul este şi mijlocul prin care poate fi răspândit cuvântul. “Eu am venit ca să arunc un foc pe pământ. şi ce vreau decât să se aprindă chiar acum!”. (Lc. 12, 49) Omul, care pronunţă cuvântul trebuie să primească cuvântul în propria lui persoană. Duşmanii pot arde în cuptor sulul cărţii, dar nu vor putea niciodată să stingă focul cuvântului care s-a aprins în inima unui om. Unul dintre directorii mei spirituali din timpul seminarului, devenit mai apoi episcop scrie: “Dacă viaţa este foc, lemnul trebuie ars.” (Mons. F. Mojetta)

Vestitorul cuvântului este un pasionat, este omul mistuit de un foc necontenit. Cauza evangheliei nu are trebuinţă de ceremonieri inofensive, nici de birocraţi abili în contabilitate; nici de maeştri severi ai ortodoxiei sau de încruntaţi apărători ai formulelor îmbălsămate şi ai unor modele împăiate. Un cuvânt spus pe ton distanţat, impersonal, rece, profesoral, fără a trăda nici cea mai mică vibraţie interioară este un cuvânt sec, anemic, un cuvânt care nu va aduce roade. Un adevăr înăbuşit sub cenuşa imposibilităţii şi a moderaţiei oficiale este un adevăr ratat.

Într-adevăr, în zilele noastre nu ne putem plânge că avem câţiva predicatori înfocaţi i luminaţi. Întrebarea însă este: Sunt ei luminaţi oare, şi încălziţi de focul lăuntric sau numai de lampioanele televiziunii?!… Evanghelia se răspândeşte numai prin contact cu focul. Isus a venit pe lume,. pentru a aduce o credinţă care trebuie să devină o flacără, un incendiu. Iar atunci când credinţa devine cu totul altceva decât acest foc mistuitor Isus este decepţionat, dezamăgit. Isus, ca şi Ieremia, este socotit a fi un tulburător a ordinii publice, un răzvrătit care ameninţă atât liniştea publică cât şi pacea familială, prin provocarea de răzvrătiri dintre cele mai mari.

El are a se plânge că există prea mulţi oameni care nu sunt în stare de a pricepe semnele timpului care să poată deosebi binele de rău. Deci, persecuţia, martiriul este inevitabil şi pentru el. Îi va fi rezervată o fântână părăsită, aşa ca a lui Ieremia, sau altceva şi mai îngrozitor! Nici nu-i de mirare. O mare pasiune duce inevitabil la pătimire, la o mare suferinţă. A fi pasionat înseamnă a suferi.

Necesitatea lemnului

Aşa cum ne înştiinţează Sfântul Paul în scrisoarea către Evrei, şi noi trebuie să ne îndreptăm privirea asupra lui Isus, “autorul şi desăvârşitorul credinţei”, adică asupra aceluia car a ales umilirea şi a fost supus ruşinii morţii pe cruce. Credinciosul nu trebuie să se descurajeze. Şi încurajat printre altele, de pildă unui mare număr de martori ai credinţei, se angajează cu perseverenţă în cursa care-i stă înaintea ochilor liberându-se de toate necurăţeniile păcatului. Cu alte cuvinte, aici este vorba de a depăşi toate încercările inevitabile prin alergare. Aici intervin două verbe caracteristice: “a îndura” şi “a persevera”, “a fi statornici”. Aici ar mai trebui să vorbim despre greutatea de a îndura, de a suporta toate din dragoste faţă de Isus cel răstignit, dar în privinţa aceasta să ne mulţumim cu atât.

Dacă ni se pare că prea grea este sarcina ce-o avem de purtat, mai putem lăsa câte ceva din cele ce ni s-au pus pe spate. Însă nici într-un caz, greutatea crucii ce ni s-a dat. Lemnul acela prin arderea lui nu ne va îngădui să ne stingem.

 

* * *

 

Cum de nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Evangheliei zilei (Lc 12,49-53), pentru a o înţelege mai bine, trebuie să-i mai adăugăm încă patru versete: Isus le-a mai zis mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se la asfinţit, ziceţi numaidecât că vine ploaie, şi aşa se întâmplă; iar când suflă vântul de miazăzi ziceţi că va fi cald, şi aşa se face. Făţarnicilor ce sunteţi! Înfăţişarea pământului şi a cerului vă pricepeţi să o lămuriţi; cum de nu puteţi lămuri timpul de faţă? Cum de nu judecaţi voi înşivă ceea ce este drept? (Versetele figurează în textul italian). Isus se plânge că ascultătorii săi nu judecă drept (v. 57). Există o vinovăţie în judecata lor, fiindcă Mântuitorul îi califică drept făţarnici, nu ignoranţi. Ce cunoşteau şi nu voiau să recunoască? Isus le reproşează trei lucruri: focul, botezul şi dezbinarea, cerându-le o analiză profundă a cuvintelor, faptelor şi a întregii sale fiinţe, pentru a constata că în el nu-i nimic rău, ci, din contra, binele este în măsură infinită, că el este virtutea însăşi în puritatea ei extrasă din atributele divine.

Profeţii au anunţat şi au descris împărăţia lui Dumnezeu ca pe un timp de pace, de prosperitate, de bucurii de nedescris, de fraternitate universală şi cosmică. Isus însuşi afirmă că a venit să “readune pe fiii împrăştiaţi” (In 11,52) şi ultima sa rugă este pentru unire: “Părinte, ca toţi să fie una, aşa cum noi suntem una” (In 17,11). Cum putem noi înşine pune de acord aceste expresii cu cele auzite: Gândiţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nu, vă spun, ci dezbinare?

Ascultătorii lui Isus şi-ar fi dat seama destul de uşor de timpul mesianic în care trăiau, dacă ar fi avut în ei un minimum de iubire naturală faţă de el, aşa cum aveau acel minimum de cunoaştere ştiinţifică despre mersul vremii: cald, vânt, ploaie.

Deşi în prim-planul primei lecturi (Ier 38,4-6.8-10) s-ar părea că este profetul Ieremia care îşi risca viaţa pentru Iahve, totuşi este un biet slujitor etiopian, Ebed-Melech. Acesta nu-i mai prejos, fiindcă îi salvează viaţa lui Ieremia. În anul 586 î.C. babilonienii au ridicat asediul Ierusalimului ca să înfrunte Egiptul. Ieremia a continuat să anunţe distrugerea cetăţii. În felul de a gândi al poporului, cei care aveau dreptul să spună ce este bine şi ce este rău erau conducătorii oficiali: regele, marii preoţi şi comandanţii armatei. Toţi aceştia insistau asupra faptului că singura salvare stă într-un naţionalism păstrat cu gelozie şi în forţa militară. Era tocmai contrariul planului de alianţă cu Iahve, era o slăbire a credinţei. Aceasta le-o reproşa Ieremia. Ca răspuns, a fost aruncat într-o fântână noroioasă, să moară, pentru a nu mai descuraja poporul. Nu s-a găsit nici unul din poporul său care să-i vină în ajutor, ci doar etiopianul, un străin şi un păgân. Acesta îl califică pe Ieremia că este drept. Cum de a ajuns la această concluzie? A văzut în profet voinţa sinceră a unei adevărate reînvieri a credinţei care asigură protecţia divină. Şi aceasta printr-un act simplu de iubire umană: nu se cuvine ca acela care are o voinţă sinceră pentru credinţă să moară de foame (cf. CBL pag. 675).

Dacă ascultătorii lui Isus ar fi avut faţă de dânsul atâta iubire cât a avut Ebed Melech, i-ar fi acceptat voinţa sinceră şi ar fi înţeles cuvintele lui despre foc, botez şi dezbinare, că ele pun în evidenţă dumnezeirea sa şi împlinirea timpului mesianic.

Datoria noastră este de a pătrunde în taina cuvântului divin pentru a ne întări în credinţă, speranţă şi iubire.

În primul rând să analizăm din evanghelia zilei (Lc 12,49-57) afirmaţia lui Isus: “Am venit să aduc foc pe pământ”. La ce se referă? La multe şi toate sunt vrednice de luat în seamă ca adevărate.

Dacă Dumnezeu a spus profetului Ieremia: “Iată eu revărs cuvântul meu ca un foc din gura ta” (Ier 5,14), cu atât mai mult putem spune că focul adus de Isus pe pământ este cuvântul Tatălui, Isus însuşi, toată revelaţia iubirii lui Dumnezeu.

Dacă luăm în consideraţie cuvintele din Evanghelia după sfântul Ioan 7,39 şi 16,7 despre Duhul ce aveau să-l primească acei care vor crede în el şi apărătorul care va veni la ei, înţelegem clar că este vorba despre Duhul Sfânt ca foc de curăţire şi de reînnoire.

Dacă luăm focul în sensul profetizat de Ilie (Sir 48,1 ş.u.), acesta se referă la Isus însuşi. Focul aparţinând de domeniul mărturiei lui Ilie, care a stabilit una dintre cele mai vechi interpretări ale activităţii lui Isus (cf. CBL pag. 1225).

La aceeaşi temă se referă şi Ioan Botezătorul când afirmă: “După mine vine unul care este mai puternic decât mine. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3,16).

Focul este puterea lui Dumnezeu care purifică; este puterea transcendenţei şi sfinţenie sale care vine să ardă nelegiuirile oamenilor, care distruge uneltirile celor mândri, care curăţă omul din intern, din suflet. Focul adus de Isus are menirea să distrugă o lume veche, lumea păcatului, pentru a da naştere unei lumi noi: a fiilor lui Dumnezeu.

Dacă Ioan Botezătorul vedea în foc o pedeapsă a lui Dumnezeu care “va arde pleava cu foc nestins” (Lc 3,17), sfântul Petru vede în foc atotputernicia lui Dumnezeu care distruge un cosmos învechit pentru a face loc unei lumi noi: “Cerurile aprinse se vor topi, iar stihiile aprinse se vor desface! Noi însă aşteptăm alte ceruri făgăduite şi un pământ nou, în care să locuiască dreptatea” (2Pt 3,13), nu însă înainte ca acelaşi foc să fi nimicit nedreptatea: pe oamenii fără Dumnezeu (id. v. 7).

Cuvântul lui Isus: “Foc am venit să aduc pe pământ”, constituie, prin urmare, o cristologie a focului, adică un mod de gândire prin care Isus se prezintă ca un purtător de foc al lui Dumnezeu pe pământ. Lucru afirmat chiar de la începutul activităţii sale publice: “Duhul Domnului este asupra mea” (Lc 4,18). În acest sens, misiunea sa fundamentală constă în purificarea vechii comunităţi a lui Israel, separând grâul de paie, curăţind şi păstrând ceea ce este bun şi distrugând ceea ce este rău. Cuvântul lui Isus nu-i un simplu izvor de emoţii sentimentale, ci focul, puterea Duhului Sfânt şi judecata lui Dumnezeu de pe pământ (cf. CBL pag. 1225).

Isus mai afirmă: “Este un Botez pe care trebuie să-l primesc” (12,50).

Din cuvintele sfântului Ioan Botezătorul: El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, botezul se identifică cu focul. În acest sens Isus afirmă că trebuie să treacă prin foc în totalitate, aşa cum cel care se botează intră total în apă. După cum botezul purifică, tot aşa şi focul. A accepta botezul înseamnă a accepta purificarea, adică focul suferinţei prin care să purifice lumea de păcate. Aceasta este marea invenţie dumnezeiască a lui Isus: a făcut din suferinţă – botezul cu foc – prin credinţă şi iubire, materia primă a răscumpărării (cf. M. Quoist, A reuşi, pag. 152). Calvarul este marele teren al forţelor distrugătoare ale lumii vechi (păcatului) şi creatoare ale lumii noi: împărăţia drepţilor.

Înţelegem astfel că botezul lui Isus de pe pământ este calea focului de iubire de pe întreg parcursul vieţii sale, este angajarea sa dureroasă de dăruire totală voinţei salvatoare a Tatălui, paharul pe care trebuie să-l bea în virtutea riscului asumat de a fi om pentru mântuirea oamenilor.

Ascultătorii lui Isus erau fără scuză, prefăcându-se că nu înţeleg totala dăruire din partea Mântuitorului.

Cum trebuiau să înţeleagă cuvintele lui Isus: N-am venit să aduc pace, ci dezbinare?

Desigur că opera lui Isus este pacea mesianică, dar ea trebuie cucerită.

O cuceresc numai acei care înţeleg şi îşi asumă riscul credinţei care rupe lanţurile familiei bazate numai pe unitatea dată de legătura naturală a sângelui şi a egoismului, pentru a realiza o nouă familie a lui Isus, o nouă împărăţie a lui Dumnezeu, bazată pe iubirea faţă de alţii (cf. CBL pag. 1127).

Isus însuşi ne este oferit ca model de dezbinare pentru a ajunge la pacea divină.

Autorul Scrisorii către evrei (Lec. a II: Evr 12,1-4) ni-l prezintă pe Isus drept întemeietorul şi desăvârşitorul credinţei. Credinţa l-a făcut pe Isus ca, în locul bucuriei care îi stătea în faţă, să aleagă crucea, fără să ţină seama că era cea mai dispreţuită de toată lumea. Ce a văzut Isus în cruce? Riscul de a fi părăsit de Tatăl şi de a ajunge în infern încărcat de păcatele lumii, risc din cauza căruia a trebuit să strige de pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15,34). Aceasta pe de o parte, iar pe de altă pare, a crezut că numai asumându-şi acest risc poate salva onoarea lui Dumnezeu şi dobândi mântuirea oamenilor de bunăvoinţă.

Credinţa a fost un risc din partea lui Isus, o dezbinare între fericirea personală şi nefericirea universală a lumii. Dat fiind faptul că a riscat şi a câştigat, credinţa a devenit prin Isus desăvârşită, adică izvor de desăvârşire pentru toţi acei care riscă urmându-l. Având însă victoria lui Isus, credinţa ne dă siguranţa păcii mesianice din împărăţia lui Dumnezeu.

Avem noi riscul credinţei în faţa păcatului? Cine s-a împotrivit păcatului riscându-şi viaţa, sângele?

Având toată credinţa în adevărul psalmistului că “Mai bună este o zi în lăcaşurile Domnului decât mii de zile… în corturile celor fără de lege” (Antif. intr. Ps 83,11), să ne rugăm: Dumnezeule, care ai pregătit daruri nevăzute celor care te iubesc, revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate, să dobândim făgăduinţele tale, care întrec orice dorinţă (LR). Amin.