Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a după Crăciun – Sfânta Familie
Anul C (A, B)
Lecturi:
1Samuel 1,20-22.24-28
1Ioan 3,1-2.21-24
Luca 2,41-52

Luca 2,41-52

Părinţii lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. După ce s-au împlinit acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinţii lui nu ştiau. Crezând însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi şi-l căutau printre rude şi cunoscuţi. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care îl ascultau se mirau de înţelepciunea şi de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriţi şi mama lui i-a spus: “Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău şi cu mine te-am căutat îngrijoraţi”. El însă le-a spus: “De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Însă ei n-au înţeles cuvântul pe care li-l spusese. Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Am aflat locul fericirii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Primii fericiţi care au venit în contact cu Sfânta Familie au fost păstorii în noaptea de Crăciun. Trimişi de îngeri, păstoraşii au venit la Betleem şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe pruncul Isus culcat în iesle (Lc 2,16).

Care a fost părerea lor despre această familie găsită într-un grajd sărac? Probabil, din punct de vedere uman, n-au considerat-o nefericită, fiindcă ei trăiau la fel şi nu se considerau nefericiţi, gândindu-se că strămoşul lor, Abraham, trăia într-un cort şi se considera fericit prin credinţa în Dumnezeu care i-a dat speranţa mesianică, de aceea şi ei, la vederea împlinirii mesianice, credinţa

le-a dat convingerea că această familie este cea mai fericită de pe pământ, fericită că are un prunc ai cărui mesageri sunt îngerii lui Dumnezeu.

Pe locul doi, dintre cei care au ajuns în contact cu Sfânta Familie, sunt magii, care, călăuziţi de stea, au ajuns la Betleem şi intrând în casă, au văzut pruncul împreună cu Maria, mama lui (Mt 2,11). Ce părere şi-au făcut? Care a fost primul lor gând, când, intrând în casă deci nu în grajd, primul pe care îl văd este pruncul Isus şi apoi pe Maria, mama lui? Lor nu li se cerea să aibă credinţa păstorilor ca moştenire de la Abraham, de aceea ei intră în casă, pentru ca nu cumva credinţa lor în apariţia unei stele pe firmament să aibă de suferit; şi primul pe care îl văd este pruncul Isus, fiindcă pe acesta îl căutau ca pe noul rege şi abia mai apoi o văd pe Maria, mama lui, sugerându-le ideea naşterii lui din fecioară, fiindcă nu-l văd pe Iosif, pe care să-l considere drept tatăl noului rege şi lui să-i dea darurile aduse. Deşi sfântul Iosif nu-i pomenit în episodul evanghelic al venirii magilor, asta nu înseamnă că el nu era prezent, dar evanghelistul Matei, inspirat de Duhul Sfânt, nu-l pomeneşte, fiindcă fericirea lor nu izvora din credinţa în împlinirea profeţiei că Mesia se va naşte din fecioară, ci din adeverirea unui semn vizibil în cosmos. Şi dacă ei înşişi şi-au găsit fericirea intrând în casă, fericiţi i-au considerat pe toţi cei din casă.

În al treilea rând, cei care au venit în contact cu Sfânta Familie au fost bătrânul Simeon şi profetesa Ana, fiica lui Fanuel. Aceştia nici nu mai aşteaptă să-i întrebăm ce părere au despre Sfânta Familie, fiindcă nu-şi spun părerea lor, ci vorbesc inspiraţi de Duhul Sfânt, de aceea văd mai departe decât prezentul, văd viitorul luminos, dar şi plin de suferinţă pentru pruncul Isus şi pentru Maria, mama sa; bineînţeles că pentru Iosif, care îi avea în grija sa atât pe prunc, cât şi pe mamă, nu-l putea aştepta o soartă mai bună. Bătrânul Simeon, prin însăşi fericirea sa de a vedea mântuirea lui Israel izvorând din această familie, ne sugerează fericirea din parusie a întregii familii umane: lumină spre luminarea neamurilor.

S-a dovedit a fi lumină deja de la vârsta de doisprezece ani când, rămas la templu în mijlocul învăţătorilor, Isus îi întrece pe toţi în cunoaşterea Legii, iar când Iosif şi Maria îl găsesc, cei din jur n-au avut decât cuvinte de admiraţie şi de laudă faţă de această familie binecuvântată de Dumnezeu printr-un astfel de copil minune.

Desigur că au mai fost şi alţii care, venind în contact cu Sfânta Familie la Betleem, la Nazaret şi chiar în Egipt, au considerat-o fericită, aşa cum mai târziu, o femeie din mulţime avea să-i spună lui Isus: Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul care te-a alăptat! (Lc 11,27).

Noi am intrat în contact cu această Familie Sfântă?

Cum? Când acea femeie din mulţime a felicitat-o pe preacurata Fecioară Maria pentru Fiul pe care l-a născut şi l-a hrănit, Isus spune că oricine se poate împărtăşi de fericirea mamei sale, nu atât pentru faptul că l-a născut şi crescut, cât mai ales pentru faptul că a crezut în cuvântul lui Dumnezeu (cf. Lc 11,28), ceea ce va spune şi Elisabeta: Fericită eşti pentru că ai crezut(Lc 1,45); or, credinţa stă şi la îndemâna noastră pentru a ne găsi în fericirea Sfintei Familii, fiindcă Isus, cuvântul întrupat, stă la temelia credinţei noastre; aşa cum era supus lor, lui Iosif şi Mariei, tot aşa este supus nouă în taina Euharistiei.

Fiindcă pe pământ Isus era supus lor, iar noi suntem pe pământ, Isus vrea să ne fie supus în fiecare familie prin prezenţa sa de cuvânt scris şi cea de cuvânt întrupat în Euharistie, numai comportamentul faţă de el să fie la fel cu cel al Mariei şi al lui Iosif. Nu este greu de întrevăzut cum se comportau ei faţă de Isus. Faptele, cuvintele şi gândurile, toate erau sub privirea lui, toate erau îndreptate spre dânsul, spre a-i plăcea, spre a împlini împreună cu el voia Tatălui care l-a trimis ca Mântuitor al lumii, ca prin jertfa lui să pună în evidenţă iubirea lui infinită faţă de fiecare persoană umană.

Trăim în credinţa că Dumnezeu ne vede? El nu ne vede din avion sau din satelit, dar, datorită Botezului primit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Dumnezeu ne vede din interior, din suflet, din inimă. Ca atare, el pătrunde chiar şi în gândurile noastre cele mai intime, cele mai ascunse. Ceea ce l-a mulţumit pe Isus în mijlocul familiei din Nazaret, nu au fost mâncarea, băutura, patul, hainele etc., ci faptul că Iosif şi Maria făceau în toate voia lui Dumnezeu şi cu această hrană a fost crescut zi de zi, de aceea, mai târziu, va afirma în public: Hrana mea este să fac voia celui care m-a trimis (In 4,34). Această hrană o primea zilnic, clipă de clipă şi, din acest motiv, Isus a fost fericit între Iosif şi Maria la Nazaret ca şi cum ar fi fost fericit în cer în firea sa umană între Tatăl şi Duhul Sfânt. Voinţa lui Dumnezeu, împlinită de Iosif şi Maria, l-a determinat pe Isus să fie supus lor şi să-i aducă acea creştere în înţelepciune, statură şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Îşi află Cristos hrana sa preferată în mijlocul familiilor de azi?

Familia este cu adevărat celula sănătoasă a societăţii când se naşte dintr-un sacrament, din taina sfântă a Căsătoriei şi-şi găseşte dezvoltarea armonioasă în spirit de credinţă spre slava lui Dumnezeu.

Când un fiu şi-a manifestat faţă de tatăl său dorinţa de a-şi întemeia o familie, el l-a întrebat despre calităţile pe care le are aleasa inimii lui, la care fiul a răspuns:

- Este frumoasă.

- Ia o hârtie şi un creion şi scrie un zero, i-a zis tatăl. Şi cum mai este?

- Este bogată, a răspuns fiul.

- Mai scrie alături încă un zero, i-a zis tatăl. Şi cum mai este?

- Este sănătoasă.

- Mai pune un zero! Şi cum mai este?

- Este harnică şi pricepută.

- Mai pune două zerouri! Şi cum mai este?

- Este bună, veselă şi foarte credincioasă.

- Mai pune două zerouri şi în faţa lor un unu şi vei vedea cât valorează viitoarea ta soţie, fiindcă numai credinţa, care trebuie să stea în faţa tuturor, dă valoarea. Altfel: frumuseţea, bogăţia, sănătatea şi toate celelalte sunt egale cu zero, azi sunt şi mâine pot să nu mai fie, dar credinţa, dacă este, aduce mereu fericire, înţelegere, pace.

Trăirea credinţei, după modelul Sfintei Familii din Nazaret, dă familiilor adevărata valoare, casa lor este zidită pe stâncă şi devine un sanctuar printr-o participare la Biserica lui Cristos, care, la mărturisirea credinţei lui Petru în dumnezeirea lui – Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu -, Isus îi răspunde: Şi eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea (Mt 16,18). Biserica familială este miniatura Bisericii lui Cristos zidită pe credinţa lui Petru, dar unica Familie din Nazaret a fost zidită pe stânca lui Isus – întemeietorul şi desăvârşitorul credinţei (Evr 12,2) – lui Petru, în care şi-a găsit fericirea şi în care stă şi fericirea noastră. Amin.

 

* * *

 

Părinţi şi fii: pentru o educaţie creştină

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro

În sărbătoarea Sfintei Familii este mai mult decât vizibil sensul sărbătorilor creştine: ele amintesc ceva şi ne ajută să trăim cu adevărat ceea ce comemorăm; liturghia ne luminează calea, iar viaţa devine o autentică liturghie. Pe plan liturgic, noi sărbătorim astăzi nu un eveniment oarecare, ci o realitate a istoriei mântuirii: o realitate concretă şi naturală (pentru că astfel este căsătoria dintre Maria şi Iosif, naşterea lui Isus şi viaţa obişnuită dusă şi trăită la Nazaret), care este pătrunsă de misterul divin. În familia de la Nazaret apar simultan două planuri de a lucra ale lui Dumnezeu: planul creaţiei (“Nu e bine ca omul să fie singur”) şi planul răscumpărării (“Nu cunosc bărbat”); căsătoria şi fecioria, natura şi harul. În faţa acestei căsătorii şi a acestei familii se poate exclama cu adevărat şi fără nici o teamă: “Misterul acesta este mare!” (Efeseni 5,32). În felul ei, Sfânta Familie a fost un sacrament chiar în leagăn, unde se pregăteau toate sacramentele.

Aceasta, pe plan liturgic. Pe planul vieţii, sensul sărbătorii de astăzi ne este arătat cât se poate de clar de către Paul în cea de-a doua lectură: a modela familia noastră după modelul familiei din Nazaret; a face din fiecare familie creştină o familie sfântă, dacă nu chiar o familie de sfinţi. În acest fragment, Apostolul Pavel pune în discuţie două raporturi fundamentale, care constituie familia în adevăratul ei sens: raportul soţ-soţie şi raportul părinţi-fii: “Femeilor (soţiilor), fiţi supuse bărbaţilor voştri… Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile”. Acest raport nu cuprinde nimic umilitor pentru soţie, căreia, de fapt, nu i se cere să se plece în faţa autorităţii, ci în faţa dragostei bărbatului, iar a asculta de dragoste nu înseamnă sclavie, ci fericire. Într-o altă scrisoare, acelaşi lucru este repetat în aceşti termeni: “Bărbaţilor, iubiţi-vă soţiile aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea”. Prin urmare, autoritatea este aici o “dedicare” absolută.

De multe ori am avut ocazia de a insista asupra acestui subiect. Pericopa evanghelică de astăzi ne îndeamnă să ne concentrăm atenţia în primul rând asupra raportului dintre părinţi şi fii, pe care Pavel îl formulează în termenii următori: “Iar voi, părinţilor, să nu-i provocaţi pe copiii voştri la mânie, ci creşteţi-i în disciplina şi învăţătura Domnului”. Aici, cu un cuvânt am exprimat tema asupra căreia vom reflecta astăzi, adică educaţia copiilor. Spuneam că Evanghelia de astăzi ne vorbeşte tocmai despre aceasta; ea începe cu următoarele cuvintele: “Părinţii lui Isus…”, şi continuă pe această linie: de-o parte Maria şi Iosif, iar de cealaltă parte Isus. La Ierusalim, părinţii l-au căutat pe Pruncul Isus, şi aflându-l i-au spus: “Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta?” La Nazaret, Isus era supus părinţilor şi creştea în înţelepciune, statură şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, adică era educat.

Ce pot scoate din toate acestea părinţii creştini, care trăiesc astăzi cruda realitate reprezentată de raportul cu proprii lor fii? Vor putea ei spune că acelea erau alte vremuri, şi că aici este vorba numai de un caz cu totul special? Aşa este, însă imaginile descrise în Evanghelie cuprind secretul fundamental al oricărei educaţii: Isus era supus părinţilor săi pentru că părinţii erau supuşi lui Dumnezeu. Este o utopie a vorbi despre educaţie – cel puţin despre educaţia creştină – dacă familia nu realizează unele condiţii preliminare. Cea dintâi dintre aceste condiţii este o viaţă spirituală sănătoasă, care să menţină familia în prezenţa lui Dumnezeu, sub îndrumarea şi binecuvântarea Lui. Aceasta înseamnă o viaţă de rugăciune personală şi familiară, frecventarea sacramentelor şi a cuvântului Domnului, dragoste faţă de aproapele.

O altă condiţie, şi aceasta tot fundamentală, este dragostea reciprocă şi înţelegerea părinţilor între ei. Cel mai mare dar pe care părinţii îl pot face copiilor este ca ei să se iubească unul pe altul. Acesta este un mare dar, cel puţin tot atât de mare ca şi acela al vieţii fizice. Pentru a cultiva această dragoste trebuie să facă totul, deoarece acesta este lucrul cel mai important într-o familie, trebuie să găsească puţin timp pe care să şi-l petreacă ei între ei – dacă este posibil fără ca fiii să fie de faţă -, pentru a-şi comunica experienţele şi dificultăţile zilnice, pentru a-şi reînnoi propria convieţuire într-un climat de încredere şi de intimitate. Mulţi dintre părinţi cred că aşa ceva ar fi un lux, şi continuă a-şi revărsa, separat, toată atenţia asupra copiilor, sfârşind prin înrăutăţirea problemelor şi devenind străini unul faţă de altul şi furioşi sau obsedaţi faţă de copii.

Unii ca aceştia greşesc, deoarece trebuie reconstruită şi ţinută întotdeauna trează acea educaţie plurală, dedusă din cuvintele Sfintei Fecioare Maria: “tatăl tău şi cu mine…” În viaţă, nimic nu poate înlocui siguranţa şi forţa pe care copilul le dobândeşte prin observarea susţinută a celor două voinţe unite în una singură: “Tatăl tău şi cu mine; mama ta şi cu mine”. Când lipseşte aceasta, atunci se realizează cuvântul lui Isus: “Dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui” (Marcu 3,25). În cazul acesta copiii vor profita, ataşându-se când de unul, când de altul dintre părinţi, exploatându-i şi minţindu-i.

Prin urmare, într-o familie baza unei vieţi spirituale este efortul crescând spre unitate a soţilor. Însă acesta nu este suficient. Este nevoie ca părinţii să ştie cum să folosească cu maximum de eficienţă şi în concret acordul lor educativ; ce anume trebuie şi ce nu trebuie să le acorde propriilor fii. În acest domeniu, circulă un mare echivoc, care trebuie să dispară. Nu se poate concepe o educaţie cu adevărat creştină dacă nu se porneşte de la această certitudine a credinţei că fiecare copil nu apare în lume cu înclinaţii la bine, predispus la virtuţi, ci noi toţi am venit pe lume răniţi de păcatul originar, înclinaţi spre egoism şi spre răutate. Mulţi dintre părinţi şi-au însuşit pe neobservate, în această privinţă, o mentalitate cu totul păgânească; diferitele caruseluri televizate şi permisivitatea anumitor pseudo-teorii ştiinţifice au sfârşit prin a-i convinge că fiecare copil e ceva graţios, pe care trebuie să-l priveşti cu mândrie în timp ce se dezvoltă frumos şi robust, obişnuindu-se a face din el “cel mai bun consumator”. În felul acesta lucrul cel mai important nu este acela de a-i educa pe copii ci de a economisi sau a aduna bogăţii pentru viitorul lor! Sfântul Ioan Crisostomul vorbea deja pe vremea sa despre asemenea oameni care neglijează mântuirea fiilor, ca şi pe cea a lor proprie, preocupându-se să se îmbogăţească!

În Biblie citim aceste cuvinte: “Cel care iubeşte pe fiul său îl bate, ca mai pe urmă să se bucure de el. Cel care ceartă pe fiul său va avea mulţumire şi între cei cunoscuţi se va lăuda cu el… Ceartă pe fiul tău şi fă-l să lucreze, ca să nu se poticnească întru ruşine” (Ecclesiastic 30,1-2.13). Aceasta este o lege pe cât de severă pe atât de adevărată şi de importantă, deoarece educaţia unui copil se poate asemăna cu modelarea unei statui dintr-un bloc de piatră inform, ceea ce presupune că omul nu se maturizează spontan, ci trebuie să fie ajutat să-şi formeze o voinţă, un caracter, un sens moral şi sentimente sănătoase. În această privinţă, numai în cazuri excepţionale trebuie să se recurgă la mijloace coercitive, sugerate de înţelepciunea biblică, prin folosirea biciului. Alteori, pot avea o mai mare eficacitate dialogul, o încurajare, o vorbă bună, o mângâiere. Mi-a fost dat să aud odată pe o mamă spunându-i propriei ei copile de unsprezece ani: “Bravo, fetiţa mamei! Ai procedat bine; de acum sunt sigură că mă pot încrede totdeauna în tine!” şi am observat în ochii amândurora bucuria şi încrederea.

Aminteam despre dialog. A dialoga cu proprii fii înseamnă a-i avea totdeauna aproape, a petrece timpul în compania lor, a nu reduce toată comunicarea numai la puţinele cuvinte schimbate dimineaţa, înainte de a pleca la muncă, ori seara înainte de a deschide televizorul. Înseamnă a-i asculta pe fii cu toată răbdarea, a asculta tot ceea ce au de spus, a face o plimbare împreună, a se juca împreună dacă sunt micuţi; a lua în serios tot ceea ce spun, şi a nu trata problemele de sus, cu propria autoritate şi experienţă. Duşmanul numărul unu al dialogului nu este severitatea, ci mânia, pentru că mânia sufocă dialogul şi îl face steril. Aceasta este reacţia cea mai comună a multor părinţi, mai ales a acelora care au copii încăpăţânaţi şi răzvrătiţi, dar şi cea mai inutilă; nu slujeşte la nimic şi cel mai bun lucru este a aştepta până la redobândirea calmului, pentru că în faţa unei răbufniri de mânie copilul nu se mai gândeşte la faptul că a greşit, ci numai la acela că tatăl este mânios şi supărat pe el. Alteori, dialogul cere ca un tată sau o mamă să ştie chiar să-şi ceară scuze pentru o greşeală sau pentru un exces de mânie; aceasta îndeamnă foarte mult la onestitate, la respect şi la stimă reciprocă. În felul acesta autoritatea tatălui şi a mamei este întărită, nu ştirbită. În legătură cu împrejurările şi felul de a cere iertare propriilor fii, acesta este un lucru delicat, şi e bine ca mai întâi să se ceară iertare lui Dumnezeu şi mai apoi fiului.

Cumulul obligaţiilor educative trasate până aici este desigur incomplet, dar suficient a pune pe gânduri orice părinte de copii. Sfântul Paul îndeamnă la a nu-i întărâta pe fii la mânie, la a nu-i descuraja; ce vor spune oare părinţii în faţa acestei obligaţii atât de dificile? Pentru părinţii creştini nu există decât o singură cale pentru ca fiii lor să nu crească răzvrătiţi sau încăpăţânaţi: să se gândească că fiii nu sunt numai ai lor, ci mai cu seamă ai lui Dumnezeu; să-i încredinţeze Lui, care-i cunoaşte mai bine, care cunoaşte înclinaţiile şi capacitatea fiecăruia, nu pentru a se debarasa de o obligaţie, ci pentru a nu face dintr-un insucces în acest domeniu o tragedie care să înăbuşe orice bucurie de a trăi şi să compromită tot restul vieţii familiale. Uneori părinţii nu se pot achita de această obligaţie, dar fără nici o vină din partea lor. Atunci când, cu toată strădania, nu reuşesc a-i vorbi propriului fiu despre Dumnezeu, rămâne totuşi o posibilitate: aceea de a-i vorbi lui Dumnezeu despre propriul fiu, adică a se ruga pentru el, a-l încredinţa Domnului, chiar dacă acesta a luat calea fiului risipitor.

Aşa cum am văzut, Maria şi Iosif au trăit şi ei durerea rătăcirii fiului lor; desigur, aici este vorba de o rătăcire bună, “pentru Tatăl”, însă tristeţea lor nu a fost mai puţin reală. La Iosif şi la Maria pot alerga toţi părinţii de copii (ca şi copiii părinţilor). Cei care de la proprii lor fii au o singură mângâiere, aceea de a-i vedea crescând în vârstă şi în înţelepciune, până la deplina maturitate; cei îndureraţi din cauza fiilor rătăciţi, ca să nu se descurajeze, ci cu răbdare să aştepte schimbarea şi reîntoarcerea lor.

 

* * *

 

Sfânta Familie

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (1Sam 1,20-22.24-28)

Ana, ca şi Sara, Rebeca, Rahela, ca şi mama lui Samson sau Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era sterilă; însă Domnul i-a ascultat rugăciunea plină de credinţă şi speranţă şi i-a dăruit un fiu atât de mult aşteptat, pe micul Samuel, al cărui nume înseamnă “numele lui Dumnezeu”, sau, după etimologia propusă de însăşi Ana, “de la Dumnezeu l-am obţinut” (v. 20). Textul biblic este generos în semnificaţii teologico-spirituale, de exemplu, capacitatea lui Dumnezeu de a scoate din moarte viaţă – cf. Rom 4,17 -, puterea rugăciunii insistente şi pline de încredere; totuşi, în principal se subliniază iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu care îşi continuă împlinirea planului său de mântuire numai şi numai prin iniţiativele iubirii sale libere.

În prima parte a textului (v. 20-22) se aminteşte de vizita la templu făcută de Elkana cu familia sa, însă fără Ana care obiecta: “nu voi veni până ce copilul nu va fi înţărcat, astfel ca să-l pot duce să vadă Faţa lui Dumnezeu” (v. 22).

În a doua parte (v. 24-28) este descris pelerinajul pe care îl face Ana cu micul Samuel la templul din Silo; intenţia lor era de a oferi o jertfă lui Dumnezeu şi mai ales de a-l dărui pe Samuel Domnului după ce îl crescuse până la vârsta de 2 ani, conştientă fiind că îl obţinuse de la Domnul.

Copiii sunt darul lui Dumnezeu, îi aparţin Lui, fapt pentru care vocaţia lor este de a-l sluji pe Dumnezeu, conform chemării pe care le-o adresează El; de aceea nu este corect şi nu este respectată libertatea copilului (şi, de altfel, nici cea a lui Dumnezeu şi a planului pe care El îl are cu fiecare om) atunci când părinţii îi constrâng – chiar şi în mod implicit – pe copiii lor să-şi aleagă vocaţia. Pentru Samuel, casa lui Dumnezeu va deveni casa proprie, întrucât este consacrat Lui. Lucrul acesta se va întâmpla şi cu Isus care va aminti părinţilor săi, Iosif şi Maria care-l căutau plini de îngrijorare, că templul – Casa lui Dumnezeu este “casa Tatălui său”, deci şi a sa şi că de acolo îşi va începe misiunea universală de mântuire.

Lectura a II-a (1Gv 3,1-2.21-24)

În acest punct ale primei sale Scrisori, Ioan dezvoltă ideea că Isus este cel drept, cel fără păcat, supus Voinţei Tatălui – exemplu pentru creştini. La rândul său, creştinul trăieşte întru dreptatea lui Dumnezeu şi este fiu al lui Dumnezeu (v. 1), ceea ce îi dă posibilitatea de a nu păcătui (cf. 3,9; 4,7): faptele creştinului mărturisesc noua sa naştere. Însă este numai iubirea lui Dumnezeu cea care a făcut posibil acest lucru, în special faptul că suntem fiii Lui. Odată cu noua naştere, Duhul Sfânt a creat în creştin această relaţie filială cu Domnul: această realitare schimbă identitatea omului, “ajunge” în intimitatea sa cea mai profundă. Mai mult, această nouă identitate filială se va manifesta pe deplin odată cu vederea lui Dumnezeu (cf. Mt 5,8).

Expresiile tipice autorului acestei scrisori: “fiu al lui Dumnezeu” şi “a fi născut din Dumnezeu” (v. 2) înseamnă pur şi simplu “a fi un om nou”, chemat să tindă spre o viaţă nouă, imitând-l pe Tatăl printr-o progresivă asimilare şi comuniune cu El, lucru care se va realiza efectiv atunci când îl vom vedea faţă în faţă (cf. 1Cor 13,12). Valoarea vieţii creştine stă şi creşte în faptul că suntem fii, fideli poruncilor sale şi mântuiţi de către un Tată care ne iubeşte şi (mai ales) ne acordă încredere, deci, căruia îi putem cere orice lucru de care avem nevoie. Lumea care îl refuză pe Dumnezeu şi nu-l cunoaşte pe Isus, nu-i iubeşte pe creştini şi se opune împărăţiei lui Dumnezeu şi evangheliei sale.

Porunca pe care Domnul a lăsat-o ucenicilor săi este clară: a crede în persoana lui Isus şi a trăi iubirea frăţească, după exemplul lui Isus (v. 23). Măsura iubirii creştine stă în capacitatea de a se dărui altora: oricine pune în practică acest lucru trăieşte în comuniune cu Dumnezeu şi îl are în el pe Duhul Sfânt (v. 24).

Evanghelia (Lc 2,41-52)

Evenimentul pierderii şi regăsirii lui Isus în templu este o imagine a vieţii familiare. Contextul este reprezentat de două mici descrieri ale vieţii obişnuite ale locuitorilor din Nazaret: pelerinajul anual la Ierusalim cu ocazia Paştelui (cf. Dt 16,16) şi întoarcerea acasă a familiei lui Isus care, după întâmplarea din templu, rămâne supus părinţilor săi, ca oricare copil.

Semnificaţia teologică a întâmplării, totuşi, este mesianică iar gestul lui Isus profetic: el afirmă că îşi cunoaşte foarte bine misiunea şi anunţă viitoarea despărţire a sa de ei, părinţii săi. Atunci când mama îl găseşte în templu şi îi spune: “Tatăl tău şi cu mine, îngrijoraţi, te căutam” (v. 48), foarte sigur pe el, Isus răspunde: “De ce mă căutaţi? Nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu?” (v. 49). Atunci când Maria spune “tatăl tău” se referea fără îndoială la Iosif; Isus spunând “Tatăl meu” se referea, din nou fără îndoială, la Dumnezeu. Există un contrast net şi semnificativ în această diferenţă de referinţă, deoarece Isus “îi depăşeşte” pe părinţii săi: el revendică primatul apartenenţei sale la Dumnezeu şi prioritatea vocaţiei sale. Totuşi, dupa aceasta, se întoarce împreună cu Maria şi Iosif la Nazaret şi este supus lor.

Ascultarea copiilor faţă de părinţi este o obligaţie care înfloreşte acolo unde există o climă propice creşterii şi maturizării persoanei, unde este recunoscut primatul lui Dumnezeu şi al propriei vocaţii. Copiii nu aparţin părinţilor, ci lui Dumnezeu şi chemării lor specifice – care sunt valori mai importante decât familia însăşi. De aceea Isus va abandona “vatra părintească” pentru a împlini voinţa Tatălui, deci pentru a se ocupa de “lucrurile lui Dumnezeu”.

 

* * *

 

Prioritatea vieţii de familie

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un băieţel şi-a salutat tatăl tocmai întors de la lucru şi l-a întrebat: “Tăticule, cât de mult câştigi într-o oră?” Tatăl s-a uitat surprins şi i-a spus: “Ascultă fiule, nici mama ta nu ştie aceasta. Nu mă bate la cap, sunt obosit.” “Dar tăticule, te rog spune-mi! Cât de mult câştigi pe oră?”, a insistat băiatul. În final tatăl a renunţat să se mai opună şi i-a răspuns: “Doisprezece dolari.” “Bine, tată”, a continuat băiatul. “Poţi să îmi împrumuţi zece dolari?” Tatăl a început să strige: “De aceea m-ai întrebat cât câştig? Fă bine şi du-te la culcare şi să nu mă mai deranjezi!” Peste noapte tatăl s-a tot gândit la ce a spus şi a început să se simtă vinovat. Poate că băiatul vroia să cumpere ceva. În cele din urmă s-a dus în camera băiatului. “Dormi?” “Nu, tăticule. De ce?” “Uite aici banii pe care i-ai cerut în această seară”, i-a spus tatăl. “Mulţumesc, tăticule!”, răspunse băiatul şi luă banii. Ridică apoi perna unde mai avea câţiva bani. “Acum am suficienţi bani! Acum am doisprezece dolari!”, i-a spus băiatul tatălui. “Tăticule, poţi să îmi vinzi acum o oră din timpul tău?” Evanghelia de astăzi are un mesaj pentru acest om şi pentru noi toţi, iar mesajul este că trebuie să investim mai mult din timpul nostru în viaţa de familie.

Evanghelia ni-l prezintă pe Isus la doisprezece ani. Era vârsta la care fiecare băiat evreu îşi celebra bar mitzvah-ul său, devenind astfel un evreu responsabil în faţa legilor. Era ceremonia intrării legale în etapa de adult. Din acel moment tânărului evreu i se cerea să respecte legea şi să facă pelerinajul anual la Ierusalim, ca orice bărbat evreu. Tinerii obişnuiesc să celebreze o anumită vârstă făcând acele lucruri care până atunci le era interzis să le facă. Ştii că băiatul tău a crescut atunci când începe să nu îţi mai spună unde merge. După cum vedem, nici Isus nu face excepţie. Pentru a-şi sărbători împlinirea vârstei de doisprezece ani, el merge la un curs de biblic organizat în Templu fără să le spună părinţilor. Când aceştia îl găsesc după două zile de căutări peste tot, el le spune: “De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că Eu trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2,49). Chiar şi în familiile sfinte ocazional apar tensiuni şi neînţelegeri.

Cea mai uimitoare parte a acestei întâmplări este chiar finalul: “Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor” (v. 51). La cei 12 ani ai săi Isus este adult conform preceptelor iudaice, şi ştie deja că misiunea Sa este să fie în casa Tatălui şi să facă voia Acestuia. Experienţa din Ierusalim arătase că era deja capabil să îşi îndeplinească misiunea, deoarece “toţi cei care l-au ascultat s-au mirat de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui” (cf. v. 47). Marea nedumerire este aceasta: dacă Isus deja la vârsta de doisprezece ani era gata să îşi înceapă misiunea publică, era bine pregătit pentru ea, de ce atunci a coborât cu părinţii Lui şi şi-a petrecut următorii optsprezece ani în obscuritatea unei case de tâmplar, pentru a-şi începe misiunea publică abia la treizeci de ani? Au fost cei optsprezece ani care au urmat nişte ani pierduţi? Cu siguranţă că nu! Într-un mod care este dificil de înţeles pentru noi, viaţa ascunsă a lui Isus în Nazaret a fost la fel de mult parte a misiunii sale pe pământ ca şi viaţa publică. Ni se aminteşte că în acest timp “Isus creştea în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (v. 52). Şi dacă ne gândim că pentru fiecare an al vieţii sale publice Isus a trăit zece ani în familie, începem să înţelegem importanţa şi prioritatea pe care El a acordat-o vieţii de familie.

Avem două vieţi: una privată sau de familie şi alta publică sau profesională. Aceste două vieţi trebuie să fie în armonie, dar prea adesea sunt în dezacord. În timp ce Isus a rezolvat dezacordul dând prioritate vieţii sale private, noi, din păcate, încercăm să rezolvăm problema dând prioritate vieţii profesionale, lăsându-ne familia să sufere. Rose Sands scria despre un bărbat nefericit, care nu ştia să îşi arate iubirea pentru familie decât muncind din greu. “Pentru a le dovedi că îi iubeşte a trecut înot cel mai adânc râu, a traversat cel mai lat deşert şi s-a urcat până în vârful celui mai înalt munte. Ea a divorţat atunci. El nu era acasă niciodată.” Celebrarea de astăzi a sfintei familii formată din Iosif, Maria şi Isus ne aminteşte de viaţa de familie şi ne provoacă să investim în ea, mai mult decât în viaţa profesională, chiar şi atunci când slujba noastră este la fel de importantă ca salvarea întregii lumi.

 

* * *

 

Suntem o familie

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

predică pe marginea lecturii a doua

O profesoară le explica copiilor de la ora de religie cât de importantă este familia şi faptul că ea nu poate fi cumpărată cu bani. “Banii nu pot cumpăra râsete şi nici iubire”, le-a spus ea. Pentru a ilustra ideea, a continuat: “Ce aţi face dacă v-aş oferi o mie de dolari să nu vă mai iubiţi mama şi tatăl?” Întreaga clasă a căzut în tăcere. În cele din urmă s-a auzit o voce firavă: “Cât de mult mi-aţi da să nu mai îmi iubesc sora mai mare?” Evident este mai uşor să iubeşti vertical, decât să iubeşti orizontal. Iubirea dintre părinţi şi copii sau dintre bunici şi nepoţi e mai uşoară decât iubirea dintre fraţi. În această sărbătoare a Sfintei Familii, a doua lectură de aminteşte despre nevoia de a ne iubi unii pe alţii pentru că suntem cu toţii copii în aceeaşi familie a lui Dumnezeu.

Când vorbim de Sfânta Familie (cu litere mari), mintea noastră merge la familia lui Isus, Maria şi Iosif. Dar mai există şi o altă sfântă familie (cu litere mici), familia largă a lui Dumnezeu, familia formată din toţi cei care îi spui lui Dumnezeu Tată, familia copiilor lui Dumnezeu. Lectura începe amintindu-ne de marele mister al iubirii lui Dumnezeu care ne-a transformat în copii ai lui Dumnezeu. “Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem” (1Ioan 3,1). Chiar dacă la Ioan detaliile transformării noastre finale din Ziua de Apoi nu sunt clare, două lucruri înţelegem totuşi: (a) suntem acum copii ai lui Dumnezeu; (b) în Ziua de Apoi vom deveni asemenea lui Dumnezeu. “Iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat încă ce vom fi. Ştim că atunci când se va arăta, vom fi asemenea Lui pentru că îl vom vedea aşa cum este” (1Ioan 3,2). Ioan ne spune clar că suntem copiii lui Dumnezeu şi de aceea suntem împreună o familie. El nu spune că putem fi sau că vom fi o familie în viitor. Nu. El spune că suntem o familie acum. Când celebrăm sărbătoarea Sfintei Familii ne celebrăm pe noi înşine ca şi copii ai lui Dumnezeu, pentru că şi noi suntem o sfântă familie.

După ce a lămurit ceea ce suntem deja, Ioan subliniază modul în care trebuie să ne comportăm în lumina la cine suntem. A fi copil al lui Dumnezeu presupune două responsabilităţi. “Aceasta este porunca Lui: să credem în numele Fiului Său Isus Cristos şi să ne iubim unii pe alţii după cum ne-a porunci” (1Ioan 3,23). Putem descrie astfel dubla responsabilitate: credinţă şi iubirea aproapelui, sau iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Ca şi credincioşi noi suntem copiii lui Dumnezeu. Suntem o familie. Dar avem posibilitatea să optăm pentru a fi membri adevăraţi sau membri falşi ai familiei lui Dumnezeu. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt cei care caută să trăiască în baza dublei porunci de iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor. Aici vedem din nou cele două dimensiuni: verticală şi orizontală.

Dimensiunea verticală, după cum spuneam, pare a fi cea mai uşoară. Este chiar simplu să îţi proclami credinţa în Dumnezeu şi să ţi-o afişezi prin imnuri şi rugăciuni pioase. Testul autenticităţii credinţei vine însă odată cu dimensiunea orizontală: cum stăm când e vorba de iubirea semenilor? Ioan subliniază acest principiu mai clar în capitolul 4 unde spune: “Dacă cineva spune: ‘Îi iubesc pe Dumnezeu’ şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos; pentru că cine nu îl iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să îi iubească pe Dumnezeu pe care nu îl vede” (1Ioan 4,20).

În această sărbătoare a Sfintei Familii, Biserica ne invită, prin prima epistolă a lui Ioan, să punem în practică ceea ce suntem deja. Suntem o familie aşa că haideţi să trăim ca o familie. Să începem transformând familiile noastre naturale în case mai iubitoare. Pentru a măsura cât de mult contribuim la a face familia noastră o casă iubitoare să ne întrebăm când de multă Afecţiune, Atenţie şi Apreciere (cei 3 A) le acordăm fiecăruia dintre membrii familiei. După casă, Biserica trebuie să devină o familie – o familie extinsă – unde să dăm şi să primim iubire. Faceţi-vă timp să priviţi în stânga şi în dreapta Dvs şi priviţi bărbatul, femeia, tânărul sau copilul cu mai multă afecţiune, atenţie şi apreciere. Desigur, semeni se găsesc şi dincolo de casă şi biserică, dar să începem prin a fi mai iubitori acasă şi în parohie, ca pregătire pentru a trăi cu toţii ca membri ai familiei lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Sfânta Familie

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Copiii vor fi restituiţi

“Pentru copilul acesta mă rugam şi Domnul a ascultat rugăciunea pe care i-o făceam. De aceea, vreau să-l dau Domnului, toată viaţa lui să fie dat Domnului.” (1Sam. 1, 20-22; 24-28)

“Orice vom cere vom căpăta de la Domnul fiindcă păzim poruncile lui şi facem ce este plăcut înaintea lui.” (1In. 3, 1-2; 24-28)

“Dar ei n-au înţeles spusele lui…” (Lc. 2, 41-52)

Nu există nici un fel de reţetă pentru rezolvarea crizei familiale. Trebuie să recunoaştem. Textele liturghiei din această sărbătoare nu se prestează la nici o utilizare practică nici din punct de vedere pastoral şi nici psihologic, ori psihanalitic şi nici social. De fapt, ar fi ceva prea îndrăzneţ, şi chiar cu neputinţă de a prescrie reţete cu aplicare inedită, în ceea ce priveşte rezolvarea neînţelegerilor din familia modernă.

Chiar şi episodul pierderii lui Isus la vârsta de 12 ani (adică în pragul acelei vârste de 13 ani, în care fiecare băiat evreu era considerat major şi prin urmare devenea “bar” mitswah, sau “fiul poruncii”), întreţinându-se în templu unde discuta cu învăţaţii legii, fără ştirea părinţilor se încadrează într-o perspectivă teologică, cristologică, nu poate sluji de suport pentru rezolvarea neînţelegerilor şi conflictelor dintre părinţi şi fii. Apoi, astăzi, dacă un flăcău nu vine acasă, care părinţi, căutându-l, îl vor afla în biserică?

Darul primit

Prin urmare în privinţa aceasta nimeni nu poate da nici un fel de reţetă. Însă importante sunt anumite orientări de fond.

Spre exemplu să luăm prima lectură şi Evanghelia, care au un cadru comun: templul şi pelerinajul anual al familiei ebraice. Acum, să vedem cele petrecute cu Ana. Cu un an mai înainte Ana mersese la templu ca să-şi verse înaintea Domnului tot năduful ei de femeie amărâtă şi fără copii. La început, printre lacrimi şi suspine reuşise să îngâne câteva cuvinte prin care îl ruga pe Domnul ca să-şi aducă aminte şi de dânsa. (1Sam. 1, 9)

Apoi rugându-se în continuare, Ana se ruga în inima ei numai buzele şi le mişca, şi nu i se auzeau cuvintele, încât preotul Eli, care o observa credea că este beată şi o îndemna să meargă acasă şi să se trezească. Însă femeia a reacţionat cu fermitate şi cu demnitate: “Nu, Domnul meu, eu sunt o femeie, care suferă în inima ei, şi n-am băut nici vin, nici băutură ameţitoare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. să nu iei pe roaba ta drept o femei stricată, căci numai prea multă durere şi supărare m-a făcut să vorbesc până acum” (vv. 15-16). Într-adevăr, Dumnezeu şi-a adus aminte de această sărmană femeie. şi acum, după un an soţia lui Elcana a născut un fiu, pe Samuel, adică “Dumnezeu a ascultat”.

La fel şi Eva, atunci când la născut pe Cain a strigat tare: “Cu ajutorul Domnului am căpătat un om!” (Gn. 4, 1). Eva nu vede în naşterea unui fiu al ei, numai un simplu fenomen biologic, ci este convinsă că naşterea unui copil este de o absolută trebuinţă şi complicitatea lui Dumnezeu. Iar cuvintele ei vor să spună şi să exprime o experienţă fundamentală: copilul chiar dacă vine pe lume pe o cale normală şi naturală, este totdeauna o minune. Şi din momentul ce l-a câştigat de la Domnul nu-şi poate stabili cu fiul un simplu raport de posesiune (“eu te-am făcut, eu te omor”) sau de putere absolută. Părinţii trebuie să-şi asume o atitudine de surpriză şi mai ales de respect în faţa misterului pe care-l conţine faptul acela natural.

Restituirea darului

Ana nu se mulţumeşte să îi exprime lui Dumnezeu laudă pentru darul primit, ci simte trebuinţa de a-i restitui acest dar, de a i-l oferi lui Dumnezeu. Şi iată, că de îndată ce copilul a crescut mai mare îl duce la templu, unde-l încredinţează definitiv preotului Eli, aceluiaşi preot, care o socotise beată, atunci când ea se ruga cu cea mai mare evlavie, sintetizând într-o manieră uimitoare toată povestea şi semnificaţia gestului ei prin cuvintele “… eu sunt acea femeie care stăteam aici şi mă rugam Domnului. Pentru copilul acesta mă rugam şi Domnul a ascultat rugăciunea, pe care i-o făceam. De aceea, vreau să-l dau Domnului: toată viaţa lui să fie dat Domnului”. (Vv. 26-28)

A-l dărui Domnului înseamnă a-şi considera copilul nu ca o proprietate absolută, ci ca un dar primit. Îl locul drepturilor se are în vedere recunoştinţa. Nu revendicare, ci responsabilitate. Ana, renunţă de a dispune pe copilul ei şi-l pune la dispoziţia Domnului. Acelaşi lucru îl va face Maria, prin inegalabila ei maternitate sacrificială.

Episodul reaflării lui Isus în templu, îi prezintă ocazia lui Isus de a-şi clarifica sensul adevăratei sale misiuni: “De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc. 2, 40). În ceea ce priveşte această misiune Isus se declară independent de autoritatea familială. El trebuie să dea socoteală Tatălui ceresc, nu unui tată pământesc. “… Dar ei n-au înţeles spusele lui.” Totuşi, “Mama sa păstra toate aceste cuvinte în inima ei”. Aceasta este atitudinea tipică a misterului în faţa misterului: adoraţia.

Chiar şi micuţul tablou prezentat de prima lectură se încheie printr-un gest semnificativ: “şi s-au închinat acolo înaintea Domnului” (1Sam. 1, 28). Aici nu mai poate fi vorba despre a discuta sau a filozofa, ci de a accepta, adorând o realitate care ne depăşeşte. Cele două episoade, cu toată diversitatea lor substanţială de împrejurări şi protagonişti, conţin o lecţie valabilă pentru toate timpurile şi pentru toate civilizaţiile: respectarea misterului. Fiecare copil este “purtătorul” unui mister. Fiecare copil este o vocaţie personală, unică, irepetabilă, care nu poate fi sacrificată planurilor noastre egoiste, ambiţiilor sau programărilor noastre utilitariste.

Mai pe larg. Fiecare component al familiei reprezintă o realitate sacră sfântă, care trebuie respectată. Nimic din ceea ce ar fi contrar libertăţii şi demnităţii nu trebuie să profaneze acea sacralitate, pe care o posedă fiecare persoană. Ambele cazuri, aparent, se rezolvă într-un mod cu totul deosebit: Ana, îşi pierde de bună voie fiul pe care anume îl lasă în templu, în vreme ce Maria, îl află în templu, pe care şi-l ia acasă: “Apoi, s-a coborât împreună cu ei, a venit la Nazaret, şi le era supus”. (Lc. 2, 51) În realitate, însă aceşti copii sunt dăruiţi Domnului şi planului său. Destinele lor depăşesc orice oprelişte familiară. Fiecare fiu trebuie oferit Domnului, nu trebuie sechestrat în orizonturile noastre înguste, limitate. Păzire nu înseamnă înăbuşire. Urmare nu înseamnă îngrădire.

A dărui ceva Domnului, darul aceasta devine atunci un act necesar. Se renunţă la orice pretenţie de proprietate şi de stăpânire asupra persoanelor şi la orice fel de condiţionări, pentru a le reafla în libertate şi în respectarea itinerariului lor la care nu pot renunţa. Dumnezeu restituie darul (darul care este al lui), pe care-l transformă în noutate, în surpriză, cerându-ne numai de a-l primi aşa cum este el, nu cum am vrea noi. În puţine cuvinte, acum ne vom ocupa şi de lectura a II-a care urmează acelaşi făgaş al imprevizibilului, al neprevăzutului.

“Noi, chiar de pe acum suntem fiii lui Dumnezeu, dar ceea ce vom fi nu s-a arătat încă.” În calitate de fii ai lui Dumnezeu noi trebuie să avem o comportare civilizată, atentă şi sinceră faţă de toţi oamenii în viaţa de toate zilele în aşa fel încât inima noastră să nu ne osândească şi să putem avea îndrăzneală la Dumnezeu, aşa cum ne aminteşte foarte bine Sfântul Ioan Evanghelistul în lectura a II-a: “Preaiubiţilor, dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneală la Dumnezeu şi orice vom cere vom căpăta… Cine păzeşte poruncile Lui, rămâne în El şi cunoaştem că rămâne în noi, prin Duhul, care ni l-a dat” (1In. 3, 21-24).

În cele din urmă Sfântul Ioan vorbeşte despre trebuinţa de a face tot ceea ce este plăcut Domnului şi de a-i păzi poruncile. Apoi precizează cum că toate poruncile sunt cuprinse în una singură: “şi porunca Lui este să credem în numele Fiului Său şi să ne iubim unii pe alţii”. Prin urmare, o singură poruncă care, a spune aşa, are două feţe: credinţa şi dragostea, care stabilesc o legătură necesară între două realităţi. Cu alte cuvinte, aşa cum s-ar spune, rădăcina dragostei se află în credinţă, şi, că dragostea este rodul obligatoriu al credinţei.

A crede şi a iubi sunt cei doi stâlpi, care susţin orice comunitate religioasă şi creştină. Iar sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă să verificăm dacă familia sau comunitatea noastră se sprijină pe aceşti doi stâlpi, pe aceste două coloane. Dacă nu ar fi aşa, întregul edificiu ar fi şubred şi tot creştinismul nostru nu s-ar reduce decât la o vorbă deşartă, la un fel de pălăvrăgeală.

 

* * *

 

Trebuie să mă ocup de cele ale Tatălui meu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus s-a născut om între oameni pentru a duce la desăvârşire familia omenească, spre a-i uni toată spiritualitatea în vederea împărăţiei. S-a înscris într-o familie pe care şi-a pregătit-o ca un reflex, nu numai a familiei divine dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi ca o perspectivă a marii familii din cer care va cuprinde odată pe toţi cei aleşi.

Lecturile de azi ne oferă imaginile a trei familii: una este cea a Vechiului Testament, una a Noului Testament şi alta cea care va fi la sfârşitul lumii.

Caracteristicile familiei descrise în Vechiul Testament, conform căreia se modelează chiar şi familiile noastre patriarhale, erau: pacea, belşugul bunurilor materiale, armonia şi urmaşi cât mai numeroşi: semn al binecuvântării Domnului. Legea fundamentală era ascultarea temperată de iubire. Această ascultare nu era numai semnul şi garanţia binecuvântării şi prosperităţii prin fii, ci şi un fel de a-l onora pe Dumnezeu în părinţi (Lec. I: Sir 3,2-7.14-17a). Cinstirea, susţinerea şi suportarea părinţilor la bătrâneţe constituie împlinirea voinţei lui Dumnezeu, este o ascultare faţă de Domnul. Această ascultare, nu numai că dă viaţă lungă, ci mai constituie şi o ispăşire a păcatelor, o garanţie că rugăciunile vor fi ascultate, de a avea bucurie în copii şi de a nu fi uitat de Domnul (cf. MAC pag. 103-106). Inspirat de Duhul Sfânt spune Ben Sirah că Acela care îşi onorează mama, este ca acela care adună comori. Acela care îşi onorează tatăl va simţi cum îi sunt ascultate rugile când se va adresa lui Dumnezeu în momente grele (cf. CBL pag. 527).

Familia Noului Testament a preluat spiritualitatea familiei din Vechiul Testament şi s-a desăvârşit prin faptul că Isus s-a încadrat în sânul unei familii umane. Desăvârşirea a realizat-o prin porunca cea nouă a iubirii: iubirea părinţilor este inclusă în iubirea lui Dumnezeu, pe care el o trăieşte cel dintâi.

În cadrul familiei, Isus se ocupă de cele ale Tatălui său: atragerea propriei familii în casa Tatălui său. Sfântul Luca ni-l prezintă pe Isus în evanghelia de azi (Lc 2,41-52) că a venit de la Dumnezeu şi de aceea trebuie să se îngrijească de cele ale Tatălui. Voinţa lui Dumnezeu este spaţiul vital al lui Isus: “M-am coborât din cer, nu ca să fac voinţa mea, ci a aceluia care m-a trimis” (In 6,38), în care trăieşte ca om între acei care au aceeaşi condiţie umană: “Oricine face voinţa Tatălui meu, îmi este frate, soră şi mamă” (Mt 12,50). Aşa va începe marea operă a mântuirii din grădina Măslinilor: “Nu voia mea, ci voia ta să se facă!” (Mt 26,39). Când evanghelia spune că “El creştea în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”, arată pregătirea făcută ca să împlinească marea operă a mântuirii: concretizarea iubirii Tatălui în marea împărăţie a cerurilor: “Ca toţi să fie una” (In 17,21). Pentru aceasta descrierea poartă amprenta trăsăturilor pascale: Isus trebuie să împlinească voinţa Tatălui şi acest trebuie îi va călăuzi întreaga viaţă; trebuie să pătimească şi după trei zile să învie şi apoi să intre în glorie, adică în casa Tatălui.

Acum Isus în vârstă de doisprezece ani merge la Ierusalim de sărbătoarea Paştelui în spirit de jertfă prefigurând pătimirea. Jertfa n-a fost în principal din partea Mamei şi a lui Iosif de a-l căuta trei zile, ci din partea lui Isus, de a rămâne departe de acei pe care îi iubea nu cu mult mai prejos decât pe Tatăl ceresc. Suferă mai mult acela care iubeşte mai mult. Or, Isus este primul în iubire, primul în suferinţă. Aşa îşi atrage părinţii în casa Tatălui. Cele trei zile reprezintă imaginea celor trei zile cât va sta în mormânt şi întreaga omenire îl va căuta, îi va simţi lipsa şi va fi cuprinsă de îngrijorare.

A-l căuta cu credinţă pe Isus înseamnă a suferi. Nu-i uşor de găsit, fiindcă Isus transcende chiar pe Maria, Mama sa, şi pe Iosif, tatăl său purtător de grijă, de aceea ei nu-l înţeleg. Cuvintele Fecioarei Mame sunt expresia spontană a durerii şi a fricii unei adevărate mame faţă de fiul ei. Durerea sfântului Iosif este mare: suferă nu numai pentru că l-a pierdut pe acela pe care însuşi Dumnezeu i l-a încredinţat, dar mai suferă pentru că Fecioara Mamă, scumpa sa soţie, mai curată decât îngerii, mai nevinovată decât arhanghelii, este tristă din cauza lui, crezând că nu i-a purtat de grijă aşa cum s-ar fi cuvenit, deşi se simte nevinovat de pierderea lui Isus.

Găsindu-l, Isus îi face să înţeleagă că n-au nici o vină în toată povestea, ci ei trebuie să înveţe a se simţi depăşiţi. Fiul îi transcende. El are un Tată care îl cheamă şi ei nu sunt stăpânii destinului său. El l-a găsit pe Tatăl său în tradiţia şi învăţătura poporului său, de aceea dialoghează cu învăţătorii; l-a găsit în ambientul sacru al vechiului templu şi de aceea rămâne aici ca în casa Tatălui. Şi ei trebuie să fie aici. Isus mereu atrage prin cruce.

Trebuie adăugat că o ruptură similară se produce aproape în toate familiile pământului: vine ziua în care copiii încetează de a mai fi ai părinţilor şi îşi caută propria cale în viaţă. Părinţii trebuie să înţeleagă această ruptură şi să accepte despărţirea în sens pascal, de jertfă. Vechiul mister al Bibliei care ne spune că un om matur îşi lasă tatăl şi mama şi se uneşte cu soţia sa pe care şi-a ales-o (cf. Gen 2,24) se realizează în Cristos printr-un mister minunat care mai există doar între Cristos şi Biserică (cf. Ef 5,32). Tânărul sau tânăra lasă siguranţa căminului părintesc spre a împlini voinţa Tatălui, adică cele ce sunt puse de Dumnezeu în firea omului sau adresate inefabil printr-o chemare deosebită la viaţa consacrată. Cristos sfinţeşte orice jertfă, orice lacrimă şi toate le pune în perspectiva vieţii, durabilităţii neamului omenesc şi a învierii viitoare.

Momentul în care drumul copiilor se desparte de cel al părinţilor este unul dintre cele mai importante şi decisive din istoria familiei. Atitudinea trebuie să fie mereu cea adoptată de Maria şi Iosif după găsirea lui Isus în templu: ei tac, nu ridică obiecţii asupra alegerii făcute de Isus; instinctiv înţeleg că este vorba despre o alegere care îi exclude (sau se pare că îi exclude) din viaţa unicului fiu, o alegere presărată de lacrimi şi sânge, dar o acceptă fiindcă înţeleg că aceasta este voinţa lui Dumnezeu (cf. MAC pag. 103).

Sfânta Familie din Nazaret – prin Isus, Maria şi Iosif – nu numai că depăşeşte tipul familiei din Vechiul Testament, ci dă o orientare nouă spre marea familie a împărăţiei lui Dumnezeu. “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”, spune Mântuitorul (In 14,6).

Sfântul Paul (Lec. a II-a: Col 3,12-21) cere soţilor şi fiilor creştini să-şi trăiască viaţa lor de familie ca şi cum ar trăi deja în familia Tatălui ceresc, în marea familie escatologică în drumul spre parusie. Nucleul acestei mari familii escatologice este sfânta Familie din Nazaret. Dat fiind faptul că în marea familie din parusie, aşa cum ne spune Mântuitorul că “oamenii nu se vor mai însura şi mărita, fiindcă vor fi ca îngerii lui Dumnezeu” (cf. Mt 22,30), modelul acestei familii cereşti în care se poate trăi îngereşte este Familia preasfântă din Nazaret. Isus, indubitabil, ca Fiu al lui Dumnezeu, era mai presus de îngeri; despre preacurata Fecioară Maria avem garanţia îngerului Gabriel că Domnul era cu dânsa şi ea cu Domnul prin plinătatea harului şi sub adumbrirea Duhului Sfânt, deci mai presus de îngeri; despre sfântul Iosif ne asigură cuvântul infailibil al Scripturii că era bărbat drept, cu cel mai profund respect faţă de tot ceea ce aparţine lui Dumnezeu şi aproapelui, era mai sfânt decât Ioan Botezătorul care a fost sfinţit în sânul mamei sale Elisabeta doar la apropierea lui Isus din sânul Mariei, fiindcă Iosif, nu numai că a fost luminat şi călăuzit de îngeri, dar l-a strâns de nenumărate ori la pieptul său pe Isus, l-a hrănit prin sudoarea frunţii sale şi a fost alesul predilect al cerului ca soţ al Fecioarei. O astfel de familie este nucleul împărăţiei lui Dumnezeu, este familia regală care polarizează în jurul ei toate familiile şi toate persoanele consacrate.

Din moment ce creştinii au înviat cu Cristos, sunt iubiţi de Dumnezeu, sfinţi şi predilecţi, ei trebuie să-l urmeze pe Cristos şi să-i împlinească cuvântul în orice împrejurare a vieţii. Datorită faptului Învierii, Biserica, în calitatea sa de Trup Mistic al lui Cristos, are menirea să-i unească pe toţi, să-i sfinţească pe toţi, să-i orienteze pe toţi creştinii, ba chiar pe toţi oamenii, spre Tatăl. Cine nu are Biserica drept mamă, nu-l poate avea pe Dumnezeu de Tată.

Ca toţi creştinii din Colose să simtă că Biserica le este mamă, sfântul Paul îi îndeamnă să fie recunoscători, adică îi invită la celebrarea euharistică, la unirea prin trupul şi sângele lui Cristos, precedată întotdeauna de Liturgia cuvântului şi de cântări de laudă aduse lui Dumnezeu. Biserica este familia formată după chipul şi asemănarea familiei din Nazaret, având menirea de a cunoaşte şi de a împlini voinţa Tatălui (cf. CBL pag. 1718-1819), adică de a-şi aminti de chemarea că în viaţa veşnică trebuie să fie ca îngerii lui Dumnezeu.

Ca să ne ocupăm şi noi cât mai bine de cele ce sunt ale Tatălui nostru ceresc, să ne rugăm aşa cum se roagă întreaga Biserică în ziua de azi: Dumnezeule, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viaţă în sfânta familie din Nazaret, dă-ne, te rugăm, harul să trăim în familiile noastre aceleaşi virtuţi şi să fim uniţi prin aceeaşi iubire, pentru ca odată să gustăm răsplata veşnică în bucuria casei tale! (LR). Amin.

 

* * *

 

Sfânta Familie

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Trei tineri africani au fost introduşi în sala reuniunilor. Şeful era aşezat în capăt, înconjurat de războinici bătrâni. Tinerii s-au apropiat.

- Timp de şase zile – a spus el, vorbind lent – aţi fost lăsaţi în pădure pentru a vă pune la încercare calităţile, pentru ca noi să putem vedea dacă sunteţi demni să fiţi consideraţi războinici. V-aţi întors sănătoşi şi teferi, în ciuda miilor de pericole. Dar nu este de ajuns. Ce aţi făcut pentru a vă merita numele de războinici?

În tăcerea atentă a oamenilor tribului, tinerii şi-au povestit acţiunile. Unul omorâse un leopard, celălalt se luptase cu un piton. Numai al treilea dintre tineri nu a vorbit.

- Şi tu, Mamadu, ce ai făcut? a întrebat şeful.

- Am luat un urcior de miere de la albine sălbatice, a răspuns supus Mamadu.

Tinerii au zâmbit. Ce mare lucru era să furi miere de la albine? Era nevoie de răbdare, chiar curaj, dar nu era o dovadă demnă de un războinic al tribului.

- De ce ai luat miere şi nu ai vânat un animal feroce? a întrebat şeful.

- Ştii, a răspuns Mamadu, părinţii mei sunt bătrâni şi bolnavi; trebuia să mă gândesc la ei şi am făcut-o aducându-le miere.

Şeful s-a ridicat. A întins suliţa către Mamadu şi a spus:

- Ia-o, pentru că, dintre toţi, tu eşti cel mai demn. Înainte de a fi vânător, un om trebuie să fie om. Şi este un singur mod de a afla când e aşa: când pune deasupra a orice iubirea şi respectul faţă de propriii părinţi (ALBERTO MANZI).

2. Tema

În familia noastră retrăieşte sfânta Familie din Nazaret.

3. Mesajul zilei

Cu copiii în descoperirea mesajului sărbătorii de astăzi. “Întotdeauna te simţi bine în familie, când există iubire, dar, mai ales, de Crăciun… Pentru a face mai mare bucuria noastră în familie, Biserica ne prezintă astăzi sfânta Familie: Isus, Maria şi Iosif.

- Dacă aceşti oaspeţi sfinţi ar veni acasă la noi, ce ne-ar spune? (Multe lucruri, dar, mai ales, unul: e mai bine să trăim împreună cu Dumnezeu!)

- Câte familii avem? Câţi taţi, mame, fraţi etc.? (O familie umană, una divină… doi taţi: cel de pe pământ şi cel din ceruri).

- Familia lui Isus a fost fericită sau nefericită? (A amestecat bucuria cu plânsul, ca şi cele mai multe dintre familiile noastre. Să se facă o referinţă la Evanghelia de astăzi: Isus este lumină şi mântuire pentru cine îl primeşte…).

- Familia lui Isus a fost săracă sau bogată? (Săracă din punct de vedere material, foarte bogată în iubire).

- Ce trebuie să facem pentru ca în toate familiile noastre să domnească iubirea? (În iubirea tatălui şi a mamei, prin sacramentul Căsătoriei, este iubirea lui Dumnezeu… şi casa noastră devine asemenea Familiei din Nazaret, ca o mică Biserică!).

Câte probleme sunt în toate familiile!

- Sunt copii care nu au o familie. Sunt familii care nu au o casă locuibilă… Cheltuielile, locul de muncă, studiul şi atâtea preocupări care tulbură deseori seninătatea părinţilor şi a fiilor. Dar mai sunt şi momente de bucurie: o sărbătoare, tata şi mama care se întorc de la muncă, prieteni care sosesc, un botez, vacanţa etc.

- Există oboseala de fiecare zi, dar iubirea poate să dea curaj pentru a depăşi dificultăţile. Există nerăbdarea şi oboseala, dar mai există şi iertarea şi pacea. (Să se facă referinţă la virtuţile “familiei”, arătate în a doua lectură).

- Există momente pentru a discuta, pentru a asculta, pentru a ne ruga.

Familiile creştine au primit un dar care ar trebui să-i însoţească pe părinţi şi pe copii în viaţă: este iubirea de tată şi mamă, pe care Domnul a binecuvântat-o în ziua nunţii.

- Căsătoria este un semn mare, un sacrament, care face prezentă în familii iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

- Toţi cei din familie pot să aibă harul Domnului Isus: puterea, asemenea lui; curajul, răbdarea şi iubirea.

În familie trebuie să învăţăm să nu luăm totul pentru noi înşine, ci să ne gândim şi la binele altora.

- Împreună trebuie să căutăm momentele cele mai bune pentru rugăciune, trebuie să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu Tatăl şi să-i respectăm ca fraţi pe toţi oamenii.

- Care este datoria ta în familie?

4. Exemple

Chiar dacă toţi ţi-ar spune: “Nu eşti bun de nimic!”, aminteşte-ţi că Isus îţi va spune întotdeauna: “Pentru mine eşti bun la toate; pentru mine tu eşti mare!”.

a) Se poate întâmpla ca învăţătorul să-i spună unui copil dificil: “Nu eşti bun de nimic!”

Ca mama obosită să-ţi spună: “Nu eşti bun de nimic!”

Ca vecinul nervos să-ţi spună: “Nu eşti bun de nimic!”

Prin faptul că aude aceasta, chiar dacă nu este adevărat, copilul va ajunge să nu fie bun de nimic, pentru că nimeni nu a crezut că este bun la ceva (FAVREAU-MAGNE, Messaggi per la vita, Dehoniane).

b) A fost odată, cu mult timp în urmă, într-un sat mic, atelierul unui tâmplar. Într-o zi, în timp ce stăpânul lipsea, toate instrumentele sale de lucru au ţinut un mare sfat.

Şedinţa a fost lungă şi animată, uneori chiar vehementă. Era vorba despre excluderea din onorata comunitate a ustensilelor a unui anumit număr de membri.

Cineva a luat cuvântul: “Trebuie să-l eliminăm pe fratele nostru ferăstrău, pentru că muşcă şi scrâşneşte din dinţi. Are caracterul cel mai muşcător de pe pământ”.

Un altul a intervenit: “Nu putem să o ţinem în mijlocul nostru pe sora noastră rindeaua: are un caracter atât de tăios şi pedant, încât jumuleşte tot ce atinge”.

“Fratele ciocan – a protestat un altul – are un caracter apăsător şi violent. L-aş defini un zdrobitor. Modul său de a bate continuu este antipatic şi îi calcă pe toţi pe nervi. Să-l excludem!”

“Şi cuiele? Poţi trăi cu fiinţe atât de înţepătoare? Să plece! Şi pila şi raşpa. A trăi cu ele înseamnă o neînţelegere continuă. Să alungăm şi glaspapirul, a cărei unică raţiune de a fi pare cea de a-l zgâria pe aproapele!”

Aşa discutau, cu o însufleţire tot mai mare, instrumentele tâmplarului. Vorbeau deodată. Ciocanul voia să excludă pila şi raşpa, acestea voiau, la rândul lor, să excludă cuiele şi ciocanul, şi tot aşa. La sfârşitul şedinţei, toţi îi excluseseră pe toţi.

Reuniunea a fost întreruptă brusc de sosirea tâmplarului. Toate ustensilele au tăcut în momentul în care au văzut că se apropia de bancul de lucru. Omul a luat o scândură şi a tăiat-o cu ferăstrăul muşcător. A finisat-o cu rindeaua, care jumuleşte tot ce atinge. Sora secure, care răneşte crud, sora raşpilă, cu limba ascuţită, fratele glaspapir, care raşchetează şi zgârie, au intrat în acţiune imediat după aceea.

Tâmplarul a luat apoi surorile cuie cu caracter înţepător şi ciocanul care loveşte.

S-a folosit de toate instrumentele sale cu caracter rău pentru a face un leagăn. Un leagăn foarte frumos pentru a primi un copil care urma să se nască, pentru a primi viaţa (B. FERRERO, Cerchi nell’aqua, L.D.C).

d) Concluzie: “Nu dispreţui pe nimeni, stimează pe fiecare din familia ta, pentru ca în ea să fie puţin din iubirea care era în familia lui Isus!”