Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a după Crăciun – Sfânta Familie
Anul B (A, C)
Lecturi:
Geneza 15,1-6;21,1-3
Evrei 11,8.11-12.17-19
Luca 2,22-40

Luca 2,22-40

După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi declarat sfânt pentru Domnul şi să aducă jertfă, după cum este scris în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta consolarea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus, ca să îndeplinească prescrierile Legii cu privire la el, l-a luat în braţele sale şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: “Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta pe care ai pregătit-o în faţa tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: “Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn care va stârni împotrivire – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul”. Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Venind şi ea chiar la aceeaşi oră, îl preamărea pe Dumnezeu şi vorbea despre [copil] tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ştefan Ciubotaru
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Naşterea lui Isus şi naşterea unei noi familii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

În ziua de Crăciun, sfântul Ioan evanghelistul, inspirat de Duhul Sfânt, ni l-a arătat pe Isus în centrul lumii – între ai săi a venit -; în centrul cosmosului – toate prin el s-au făcut -; în centrul vieţii divine – Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină -; în centrul bogăţiilor spirituale – plin de har şi de adevăr. Astăzi Biserica ni-l prezintă pe Isus în centrul familiei, în mijlocul unei mici familii din Nazaret, dar care, datorită prezenţei sale divine, devine cea mai mare, cea mai cunoscută, cea mai sfântă şi cea mai iubită.

Sfântul Iosif, în calitatea sa de tată feciorelnic, ales de Dumnezeu ca soţ preacurat al Fecioarei Maria şi tată purtător de grijă al lui Isus, tâmplar de meserie pe pământ, dar văzut din cer el apare ca bărbat drept, adică sfânt; Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei în timp după trup, dar aleasă de Dumnezeu din veşnicie pentru a fi mama cuvântului întrupat, văzută din cer şi declarată plină de har, scutită de păcatul strămoşesc încă din prima clipă a zămislirii sale, devenită obiect de admiraţie chiar şi pentru îngeri, deşi de ocupaţie casnică, slujitoare smerită a Domnului în mijlocul unei sărăcii lucii; şi Isus, în centrul atenţiei lor.

Spre a-şi dovedi prezenţa de centru în întreaga familie umană, că acesta este locul său firesc în cer şi pe pământ, Isus învie din morţi, se smulge din sânul materiei inerte (într-o fracţiune de secundă, printr-un proces de reacţie atomică de ordin divin, trupul s-a fotografiat în negativ pe giulgiu, ca semn că atâta timp cât vom fi în timp va trebui să-l căutăm prin întunericul credinţei). Dar, spre a dovedi că profeţiile s-au împlinit, că aşteptarea popoarelor a luat sfârşit, că el este Mesia, Emanuel-Dumnezeu cu noi, Isus s-a retras în sânul familiei timp de treizeci de ani şi aici şi-a descoperit chipul său viu – divino-uman – în sufletul preacuratei şi al sfântului Iosif. Aceasta fiindcă familia este nucleul vieţii umane şi ea trebuie să devină suportul vieţii noi, menită să stea la temelia familiei noi denumită împărăţia lui Dumnezeu. Dacă cea mai mică licărire de viaţă valorează mai mult decât întreg cosmosul material, fiindcă numai viaţa este lumină (cine poate înţelege să înţeleagă!), atunci în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, afirmând clar: Eu sunt viaţa şi am venit să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug, adică să nu mai moară, înţelegând superioritatea vieţii din noua familie, în care fiecare om devine unic şi stă în centrul atenţiei Preasfintei Treimi.

Trăind în mijlocul familiei din Nazaret, Cristos se revelează lumii ca Mesia, nu numai la templu unde afirmă că Dumnezeu este Tatăl său, dar mai ales în sânul familiei din Nazaret prin viaţa sa feciorelnică, mai presus decât îngerii, spre a arăta că viaţa nouă pe care a adus-o nu-i un rod al unirii dintre bărbat şi femeie, ci rod al unirii miraculoase ca operă a Duhului Sfânt în natura umană, mai mult decât chip şi asemănare de la începutul lumii. Realizând întruparea Fiului lui Dumnezeu în sânul Mariei, realizează în sânul omenirii instrumentul prin care se pot îngeriza oamenii.

La evreii din acel timp faptul de a nu se căsători era socotit un afront adus lui Mesia şi Legii lui Moise. Toţi doreau să încheie o căsătorie pentru a fi în rând cu lumea, cu speranţa că din sânul propriei familii se va naşte Mesia. Acelaşi lucru l-ar fi făcut şi Isus, dacă n-ar fi fost el însuşi Mesia. Astfel, afirmaţia sa: N-am venit să desfiinţez Legea şi profeţii, dar să desăvârşesc (Mt 5,17), ar fi fost o minciună. Dovada că Isus este desăvârşirea Legii şi a profeţilor este însăşi fecioria sa misionară, de dăruire şi de slujire totală pentru o nouă familie umană, îngerizată, simbolizată mai întâi prin familia sa din Nazaret, în care mama şi tatăl său purtător de grijă trăiesc asemenea îngerilor. Sfântul Ioan evanghelistul, cunoscând că Mesia a venit, nu s-a mai căsătorit, ci a considerat că cel mai frumos omagiu adus lui Emanuel este de a-i sluji în parfumul ceresc al fecioriei. Numai de la Cristos a rămas fecioria ca un document al prezenţei unei noi vieţi în lume prin preoţii celibatari, prin călugări şi persoane consacrate pentru împărăţia lui Dumnezeu.

În vederea primirii lui Mesia în propria familie, evreii din Vechiul Testament căutau să-i pregătească un climat de pace, de abundenţă în bunuri materiale, de descendenţi numeroşi etc. toate ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu. În familie trebuia să domnească legea ascultării temperate de iubire. Această ascultare era nu numai semnul şi garanţia unei binecuvântări şi prosperităţi prin fii, dar şi un fel de a-l onora pe Dumnezeu prin părinţi (lectura I-a). În Noul Testament, ascultarea după exemplul lui Isus este un fel de a-l onora pe Dumnezeu în copii, fiindcă Isus însuşi afirmă: Cine îi primeşte, pe mine mă primeşte. În mijlocul noii împărăţii a lui Dumnezeu, Cristos stă în centru prin copii. Semnul binecuvântării nu mai stă în abundenţă, sănătate şi prosperitate, ci în crucea la care se angajează cei care se căsătoresc. O familie este binecuvântată când ştie să-l aşeze pe Isus în centrul vieţii sale şi caută să înţeleagă şi să trăiască învăţătura crucii. Fecioara Maria şi sfântul Iosif au fost binecuvântaţi datorită faptului că în centrul familiei lor era Isus cu crucea prevestită de bătrânul Simeon ca semn de împotrivire din partea lumii.

Criza din familiile moderne se datorează faptului că soţii fug cu înfrigurare de cruce. Luxul şi comoditatea, drogurile de orice fel vor să stea la temelia păcii. Părinţii se tem de copii şi copiii fug de părinţi etc. Haosul prinde rădăcini în lume şi dezorientarea macină credinţa; părinţii nu-şi mai înţeleg autoritatea în lumina fricii de Dumnezeu ca dar al Duhului Sfânt, ca pe un factor ce constă dintr-un ansamblu de legături spirituale dintre om şi Dumnezeu, prin care să-l cinstească pe Dumnezeu ca Tată; Tată să nu numiţi pe nimeni pe pământ, căci unul este Tatăl vostru, cel din ceruri (Mt 23,9). Numai frica de Dumnezeu, adică numai conştiinţa că Dumnezeu singur este Tată, poate distruge dictatura vechii mentalităţi părinteşti de stăpân peste viaţă, cum spun unii şi azi, din păcate: Să mă asculte, că eu îi sunt tată (mamă). Eu i-am dat viaţă şi eu îl omor!

Autoritatea părintească este în criză, fiindcă nu-şi cunoaşte menirea supremă, aceea de a transmite autoritatea. Părinţii ţin cu dinţii de autoritatea pur umană şi nu transmit moştenirea divină, adică legăturile spirituale cu Tatăl ceresc, fiindcă numai ele se bazează pe un dialog de iubire din care se naşte frica de Dumnezeu. Iar când legăturile spirituale dintre tatăl pământesc şi cel ceresc lipsesc, vor lipsi şi legăturile naturale din familie dintre părinţi şi copii, aşa cum vedem azi că numărul vagabonzilor, al abandonaţilor, al rătăcitorilor de pe străzi etc. este în creştere îngrijorătoare.

Dacă fiecare părinte, tată şi mamă, ar fi în pace cu Dumnezeu, ar fi în pace cu ei înşişi, ar iradia pretutindeni şi mereu pacea adusă de Cristos, iar întreaga viaţă de familie s-ar schimba într-o Liturghie familială ca la Nazaret. Casa devine cel dintâi templu în care toţi cei botezaţi aduc lui Dumnezeu cultul spiritual din jertfe şi daruri oferite cu iubire; aici se recunosc păcatele, se ţine în cinste iertarea reciprocă, se ascultă cuvântul lui Dumnezeu, Isus este primit în fiecare prunc abia zămislit şi masa comună constituie o adevărată întrunire pentru frângerea pâinii în bucuria inimii.

Mama renumitului cardinal Vaugham, protestantă convertită la catolicism, a avut treisprezece copii. Ce cruce, vor zice unele mame mai puţin mame. Dar ea şi-a făcut din cruce un semn de glorie. Timp de treizeci de ani s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a mers la sfânta Liturghie spre a o oferi pentru vocaţia religioasă a copiilor săi. A avut cinci fete şi toate s-au consacrat slujirii Domnului în diferite mănăstiri. Din opt băieţi, şase au ajuns preoţi, dintre care apoi unul a ajuns episcop, altul arhiepiscop şi unul cardinal. Adevărată minune!

Sfântul Ambrozie obişnuia să spună: Cristos este totul pentru noi. Dacă vrei să-ţi îngrijeşti rănile, el este medic; dacă ai trebuinţă de ajutor, el este tărie; dacă te temi de moarte, el este viaţa; dacă doreşti cerul, el este calea; dacă fugi de întuneric, el este lumina; dacă umbli în căutare de hrană, el este pâinea.

Când Isus este totul pentru soţi, copiii nu mai sunt o povară, ci o parte integrantă din crucea lui Isus şi cresc la umbra iubirii, acolo unde înfloresc cele mai alese virtuţi: credinţa, speranţa, iubirea, fecioria, ascultarea, cumpătarea şi respectul.

Luminile care fac din noaptea Crăciunului un paradis, scria papa Ioan al XXIII-lea în jurnalul său, se cheamă blândeţe, ascultare, simplitate, umilinţă, resemnare şi jertfă; un decor luminos care străluceşte deasupra tuturor familiilor creştine, asupra nevinovăţiei copiilor, asupra întregului tineret, ca şi asupra apăsătorului apus al celor bătrâni. Această lumină binecuvântată s-a aprins la Betleem şi apoi a strălucit la Nazaret: lumina Răsăritului şi lumina Apusului, lumina care străluceşte chiar şi atunci când este acoperită de nori. Sfânta Familie din Nazaret prelungeşte Crăciunul până în veşnicie şi constituie garanţia predestinării fiecărei familii creştine care îl are în centrul ei pe pruncul Isus. Amin.

 

* * *

 

Sfânta Familie

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

În anii de seminar, unul dintre cuvintele cele mai folosite la cursuri era cuvântul criză. Şi azi îl auzim peste tot: criză în sus, criză în jos. Poate din acest motiv, din capul locului vă anunţ că am să mă lipsesc de el în ceea ce priveşte familia de azi pentru că subscriu şi eu la acel sănătos principiu de viaţă care spune că nu trebuie să vorbeşti despre aguridă ca să spui că un tort este dulce. Şi este valabil şi în cazul familiei, poate mai mult decât în altele.

Există analize peste analize care au demonstrat că trebuie redescoperită “dulceaţa”, “savoarea” vieţii de familie şi nu răsmicroscopată amăreala sau acreala ei. Timpul soluţiilor a venit: să ne lăsăm fascinaţi de familia sfântă a Pruncului Isus, dar şi de a ta, a lui, a ei, a oricărui dintre noi.

Şi totuşi să nu uităm că “Evanghelia este primul şi adevăratul text formativ al oricărei familii, al oricărei asociaţii sau mişcări, sau grup de creştini, înainte de orice mediere, de orice schemă şi de orice schimb de experienţe” aşa după cum spunea Domenico Sigalini, episcop de Palestrina şi asistent naţional al Acţiunii Catolice Italiene. Şi tot el spunea că “Familia bazată pe căsătorie este locuită de însăşi iubirea lui Isus. Evanghelia este referinţa de fiecare zi; mai ales duminica, ea trebuie povestită copiilor, trebuie meditată cu bunicii, trebuie să devină lumină pentru orice suferinţă şi speranţă pentru orice dificultate.”

O tânără pereche intră în cel mai bun magazin de jucării din oraş. Bărbatul şi femeia, amândoi se întreţin privind, fără grabă, la jucăriile multicolore aliniate în rafturi. Erau păpuşi care plângeau şi râdeau, jocuri electronice, bucătării în miniatură… Nu reuşesc să se decidă. Se apropie de ei o vânzătoare, iar soţia îi spune:

-«Noi avem o fetiţă mică, însă aproape toată ziua suntem plecaţi de acasă, uneori până noaptea târziu.»

-«Este un copil care abia râde», spuse soţul.

-«Am vrea să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, adăugă soţia. Ceva care să o facă bucuroasă chiar şi atunci când nu suntem noi şi ea este singură.»

-«Îmi pare rău, surâse vânzătoarea, însă aici nu vindem părinţi.»

Nimeni şi nimic nu-i poate înlocui pe părinţi în educarea şi creşterea copiilor lor. Părinţii sunt de neînlocuit, iar copiii acuză şi suferă în permanenţă lipsa lor.

Lipsa poate să fie, uneori, accidentală. Însă de multe ori este pentru că au “alte lucruri” de făcut. Un adevăr fundamental: “afacerea” cea mai importantă şi mai rentabilă pentru părinţi este grija, creşterea şi educarea copiilor lor. Nu există investiţie care să-i intereseze mai mult.

Familia este ca o “uzină” a cărei materie primă este IUBIREA. Această materie primă cu cât este de mai bună calitatea cu atât rezultatul, “produsul” finit este mai bun. Ce dă calitate materiei prime, iubirii? În primul rând faptul că ea este adevărată, nu contrafăcută, nu falsă, nu artificială, nu fardată, nu dreasă.

Un băiat intră cu pas hotărât într-un magazin de bijuterii şi ceru să-i fie arătat cel mai bun inel de logodnă pe care îl aveau. Bijutierul îi arătă unul. Băiatul privi inelul şi, surâzând, făcu un gest de aprobare. Întrebă care este preţul şi se pregăti să-l plătească.

-«Vă căsătoriţi în curând?» întrebă bijutierul.

-«Nu. Nici măcar nu am logodnică», răspunse acesta.

Surprinderea bijutierului îl amuză pe băiat.

-«Este pentru mama mea. Când m-am născut eu, ea era singură. Cineva a sfătuit-o să mă ucidă înainte de a mă naşte, în felul acesta se evitau o serie de obligaţii şi probleme. Însă ea a refuzat şi mi-a oferit darul vieţii. Şi a avut multe probleme, o mulţime. A fost tată şi mamă pentru mine, a fost prietenă şi soră şi a fost şi învăţătoare. M-a făcut să fiu ceea ce sunt. Acum, fiindcă pot, îi cumpăr acest inel de logodnă. Ea nu a avut niciodată un astfel de inel. I-l ofer ca o promisiune că dacă ea a făcut totul pentru mine, acum eu voi face totul pentru ea. Poate că după aceea voi oferi cuiva un alt inel de logodnă, însă acela va fi al doilea. Primul este pentru mama mea.»

Bijutierul nu spuse nimic, în schimb ordonă casierei sale să-i facă băiatului acea reducere care se făcea doar clienţilor speciali.

Câte femei nu-şi sărăcesc şi nu-şi întinează viaţa ucigând în propriul sân inima unui copil!

Şi câte mame, slavă Domnului, îmbrăţişează din tot sufletul angajamentul pe care şi l-au luat atunci când au conceput copilul pe care-l poartă în pântece!

Toate inelele din lume ar fi un dar sărac pentru aceste eroine.

Acestea sunt persoanele care compun familia sfântă, nu cu lupa sau cu microscopul în mână, dar cu inima în mână ca să o vezi cum bate, să o vezi că încă mai bate, să vezi că încă mai poate iubi, să vezi că e de carne, să-i auzi cântecul ei de dor neobosit după jumătatea ei, să-i auzi suspinele după mâinile celui care au frământat-o, Olarul dumnezeiesc, cel care face vase de lut ce poartă o comoară…să vezi că ea este şi vas, dar este mai ales comoară.

Naşterea Pruncului Isus dezvăluie această comoară şi acest vas care exista din veşnicie. O inimă care a bătut, bate şi va bate mereu pemtru sfânta familie a ta, a lui, a ei, a oricărui dintre noi.

 

* * *

 

Au văzut ochii mei mântuirea ta

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În timpul ultimului război mondial, o doamnă din înalta societate germană a primit următoarea scrisoare din partea fiului ei: Scumpă mamă, tu ai avut grijă ca noi să învăţăm limbi străine, matematică, muzică, pictură, dans; numai un lucru «nu» şi anume acela de a ne ruga. Eu văd aici, pe front, cum în jurul meu, camarazii se roagă şi în rugăciune îşi găsesc putere şi speranţă. Numai eu şi fratele meu nu ştim să ne rugăm. Noi doi nu cunoaştem duhul rugăciunii. Cât de săraci şi lipsiţi suntem!. Amândoi au murit pe front. Cu ce inimă a rămas oare mama lor?

Cardinalul Faulhaber spunea: Umbra cea mai întunecată, care poate cădea pe mormântul părinţilor, este umbra unui copil care a fost crescut fără credinţă şi acum stă la mormântul părinţilor săi fără a crede în viaţa veşnică.

Îl contrazic: umbra cea mai întunecată, care poate cădea peste mormântul copiilor, este umbra părinţilor care i-au crescut fără credinţă, fără morală, fără dragoste, fără Dumnezeu.

Înainte de a intra în conţinutul sacru al Liturgiei cuvântului, îmi premit să mai citez pe pr. Kolping: Familia care s-a lăsat de credinţă în mod inevitabil şi-a scris sentinţa de condamnare la moarte.

De fapt, «şarpele viclean» a început ruinarea lumii prin distrugerea familiei: Adam, când Dumnezeu îi cere cont de greşeală în calitate de cap al familiei şi rege al naturii, el dă vina pe Eva: Femeia, pe care mi-ai dat-o, mi-a dat şi am mâncat (Gen 3, 12). Duşmănia pe care Dumnezeu a voit-o între «şarpe şi femeie», şarpele le-a dat-o lor şi fiilor lor: fraţii se omoară – Cain pe Abel – (Gen 4, 8) act de triplă duşmănie: faţă de Dumnezeu, faţă de părinţi şi faţă de viaţă.

Episcopul francez Gibier ne spune că: Sfânta Familie din Nazaret este şcoala dintotdeauna unde au de învăţat părinţii şi copiii cum să-şi trăiască viaţa pământească, în chip deosebit datoria de a trăi credinţa în Dumnezeu.

Sfânta Famile faţă de Lege.

Pe fundalul prezentării la templu (Lc 2, 22-40) găsim Legea veche iudaică, conform căreia fiecare întâi-născut este un lucru sfânt, şi prin urmare, trebuie oferit lui Dumnezeu sau jertfit. Şi, cum jertfa umană era oprită, Legea obliga să se facă un schimb: în schimbul copilului era jertfit un animal curat (miel sau porumbel – cf. Ex 13 şi Lev 12). Relatarea evanghelistului Luca, bazându-se pe mărturia probabilă a Preacuratei Fecioare Maria, arată că Isus, primul-născut al Mariei, este primul-născut al lui Dumnezeu şi prin urmare, pentru substituirea jertfei sunt oferiţi doi porumbei şi aşa se pune în evidenţă faptul că Isus este prezentat Domnului, adică oferit în mod solemn Tatălui. Sensul acestei oferte se va putea înţelege numai în lumina Calvarului, unde Isus nu va mai putea fi substituit şi va muri ca autentic primul-născut care se oferă Tatălui pentru salvarea oamenilor, ca fiecare, nu numai primul născut, să fie un lucru sfânt, oferit lui Dumnezeu.

Sfânta Famile faţă de Istorie.

În centrul povestirii îl găsim pe bătrânul Simeon cu profeţia sa. Plin de Duhul Sfânt, cuvintele lui ne descoperă pe vechiul Israel al speranţei care poate sta liniştit: istoria sa (reperezentată de Simeon) nu se termină în gol: el a văzut pe Mântuitorul şi ştie că ţinta lui este biruinţa vieţii. În această viaţă îşi vor afla sensul toţi acei care speră şi cred că Isus nu este numai slava poporului lui Israel, ci este începutul luminii şi mântuirii pentru toate popoarele.

Luate în sine, cuvintele care compun imnul bătrânului Simeon sunt frumoase, sentimentale şi emotive. Cu toate acestea, privite în adânc, sunt un reflex al durerii şi al unei lupte: lupta vieţii pentru aflarea propriului sens. Pentru aflarea acestui sens, lupta culminează în destinul de suferinţă al Preacuratei Mame. Dintru începutul activităţii sale, Fecioara Maria ni se prezintă ca un semn al Bisericii care, purtând în sine tot harul mântuitor al lui Isus (devenită Născătoare de Dumnezeu – Theotocos – devine şi Mamă a Bisericii: Mama Capului Trupului mistic), devine un semn de împotrivire. Ducerea lui Isus la templu a început cu un semn de jertfă. De la acest început al lui Isus ca «semn de împotrivire» pentru Israel (şi ca originea durerii Mariei), se deschide un arc de viaţă şi de experienţă care va culmina pe Calvar şi se va extinde apoi asupra Bisericii. Oricine ascultă cuvintele de mângâiere, în care Isus apare ca lumină şi slavă, trebuie să urmeze calea şi să-l accepte pe calea aspră a hotărârilor şi a morţii. Pe această cale nu va fi niciodată singur, fiindcă îl vor însoţi credinţa şi jertfa Mariei.

Cu cuvintele de laudă ale Anei, care slujea zi şi noapte Domnului în vegheri, posturi şi rugăciuni şi care i-au dat adevăratul sens al vieţii prin credinţa că Isus este răscumpărătorul Ierusalimului, şi cu observaţia că el creştea la Nazaret plin de har, am putea încheia conţinutul profund al episodului, dar şi primele două lecturi ne oferă motive, atât teologice cât şi morale, pentru aprofundarea problemei.

Familia faţă de Dumnezeu şi Dumnezeu faţă de familie.

Relaţiile de familie constituie un teren propice, pe care, conform înţeleptului Sirah (Lectura I:Sir 3,37. 14-17a) se poate practica dăruirea lui Dumnezeu: părinţii fac un serviciu divin prin educaţia copiilor (cf. 30, 1-13 şi 42, 9-14). Acelaşi lucru îl fac copiii faţă de părinţi, aşa cum ne apare din episodul prezent prin împlinirea poruncii lui Dumnezeu.

Mai mult decât ceea ce decurge din natură, dreptul părintesc asupra copiilor este ratificat de Dumnezeu. Biblia asociază mereu mama la autoritatea tatălui: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi prelungeşti zilele tale în ţara pe care ţi-o va da Domnul, Dumnezeul tău (Ex 20,12). Bătrânul Tobit se îndreaptă spre fiul său cu aceste cuvinte: Cinsteşte pe mama ta şi nu o părăsi în toate zilele vieţii tale; fă ceea ce ştii că îi place şi nu-i da nici un motiv de întristare. Aminteşte-ţi, fiule, că a trecut prin atâtea primejdii pentru tine, când erai în sânul ei! (Tob 4, 3-4). Toată învăţătura Vechiului Testament este bazată pe legea talionului: comportamentul tău faţă de părinţi va fi comportamentul fiilor tăi faţă de tine (cf. Mc 4,24).

Zdrobirea capului şarpelui viclean.

După Sirah există diferite feluri pentru a şterge efectele păcatului. In mod normal, jertfele de la templu şi pomana, iertarea aproapelui, postul, evitarea răului şi pietatea faţă de părinţi şterge păcatele, dar mai mult: Cine îşi cinsteşte mama, este ca cel care adună comori. A «aduna comori» este folosit în sens mataforic (cf. 1Tim 6, 19) spre a desemna acel cumul de fapte bune şi merite care constituie izvor de recompensă. Mai mult decât că va avea la rândul său mulţumire din partea propriilor copii, cel care îşi cinsteşte tatăl va vedea cum îi sunt ascultate rugăciunile sale îndreptate spre Dumnezeu în momentele de cumpănă. Restabilirea comuniunii cu Dumnezeu devine plenară în Criostos.

În afârşit, după Sirah, cinstirea părinţilor va fi răsplătită cu viaţă lungă; iar după Cristos, cu viaţă veşnică.

Sfânta Familie din Nazaret, prin actul prezentării la templu şi încadrarea perfectă în sânul religiei mozaice şi al societăţii civile, căreia Legea lui Moise îi stătea la temelie, desăvârşeşete raporturile dintre Biserică şi Stat.

La acest gând ne călăuzşte şi lectura din Scrisoarea sfântului apostol Paul către coloseni (3, 12-21).

După ce a enumerat viciile care formează omul cel vechi, omul păcatului, Paul ne dă o serie de virtuţi care constituie actul de investitură a omului nou, nu în dimensiune individuală, ci comunitară: sentimente de milostivire, de bunătate, de umilinţă, de blândeţe, de răbdare, suportându-vă reciproc şi iertându-vă unul pe altul.

Dar, mai presus de toate, stă «caritatea» care este «legătura desăvârşirii».

O interpretare comună arată că «perfecţiune» înseamnă viaţă creştină completă în sensul său moral; şi astfel, iubirea ar fi nodul care uneşte pe un singur fir toate virtuţile. Contextul pare să ducă însă la o altă interpretare: caritatea nu-i atât legătura sau veriga virtuţilor, ci sunt chiar credincioşii înşişi. În acest caz, «perfecţiunea» are un sens comunitar, ca la sfântul Ignaţiu de Antiohia la care «caritatea» şi «iubirea» (cf. Fil 1, 9) înseamnă «comunitate», în timp ce în Scrisoarea către Iacob a lui Pseudo-Clemente (Cap. 2,17) înseamnă «adevăr» şi are o însemnătate analogă: «societatea adevărului». În acest caz «perfecţiunea» ar fi Biserica drept societate de perfecţionare, de desăvârşire.

Fiindcă aceste virtuţi comnuitare sunt o realitate, Paul îndeamnă pe coloseni «să fie recunoscători». Cu acest îndemn sfântul Paul cheamă la celebrarea euharistică. Pe durata celebrării trebuie să aibă un loc deosebit cuvântul lui Dumnezeu spre învăţătură reciprocă şi exortaţii intercalate cu imnuri şi cântări. Învăţătura şi exortaţiile trebuie făcute «în Domnul», fiindcă numai Isus este Domnul, Regele nostru, şi numai cine îl mărturiseşte pe el se mântuieşte (Rom 10,9). Se înlătură astfel orice gând ascuns de interes personal, egoist, fiindcă Domnul cunoaşte inimile şi conştiinţele (1Rg 8, 39).

Ce vrea să spună sfântul Paul? Însăşi familia se desăvârşeşte încadrându-se corect în Biserică şi prin Biserică în societate, chiar dacă legile Bisericii nu mai sunt tot una cu cele ale Statului.

În măsura în care părinţii se implică efectiv, total şi responsabil în viaţa Bisericii, în acea măsură vor fi izvor de desăvârşire pentru societate, dându-i sensul vieţii. (cf. Commento della Bibbia Liturgica p. 526-527; 1135-1136; 1718-1719).

Înainte de a ne implica total în celebrarea euharistică, să reînnoim rugăciunea Bisericii: O, Dumnezeule, Tatăl nostru, care în Sfânta Familie ne-ai dat un adevărat model de viaţă, fă ca în familiile noastre să înflorească aceleaşi virtuţi şi aceeaşi dragoste, pentru ca reuniţi împreună în casa ta, să putem gusta bucuria fără de sfârşit! (LR). Amin.

 

* * *

 

Sfânta Familie (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

O doamnă avea un singur fiu, pe care îl iubea cu o iubire exagerată. Îi permitea totul şi nu îl obişnuia cu sacrificiul. Într-o zi, l-a auzit plângând cu disperare, pentru că îngrijitoarea nu îi dădea ce voia. Doamna a certat-o pe îngrijitoare, dar aceasta a rămas neclintită. Şi tatăl a sfătuit-o să îi satisfacă copilului dorinţa, dar ea a refuzat din nou.

Atunci, îngrijitoarea şi-a explicat atitudinea:

- Preaiubitul dumneavoastră fiu vrea… luna. Nu pot să i-o dau. Daţi-i-o voi! (Gerola).

Sfânta Familie din Nazaret, astăzi ne oferă un buchet de flori pentru a ne parfuma familiile.

Care sunt aceste flori? Virtuţile care înfrumuseţează convieţuirea: milostivirea, bunătatea, umilinţa, răbdarea etc. (cf. a II-a lectură).

2. Tema

O familie ca aceea a lui Isus, pentru a creşte în vârstă, înţelepciune şi har.

3. Mesajul zilei

Ştiţi cum este rezumată viaţa lui Isus copil şi adolescent? În două feluri:

- “Copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (Lc 2,40);

- “Şi Isus creştea în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,52).

- Asemenea lui Isus, şi noi avem o familie pentru a creşte în vârstă, înţelepciune şi har.

Dumnezeu vrea ca noi să creştem.

- Sănătatea este un dar al lui.

- Este de datoria noastră să o păstrăm, să dezvoltăm, atât cât se poate, persoana noastră în mod armonios, precum şi să-i ajutăm concret pe fraţii noştri care au handicapuri.

- De aceea sunt utile gimnastica, sportul… (Sfaturi practice).

Dumnezeu vrea ca şi noi să creştem în înţelepciune.

- Trupul este important, dar şi mai importantă este mintea.

- A deveni mari înseamnă, mai ales, să depăşim superficialitatea şi să dobândim din zi în zi înţelepciunea vieţii.

- Dumnezeu ne vrea inteligenţi şi înţelepţi. Iată, deci, şcoala, studiul, reflecţia… (Sfaturi practice).

Dumnezeu vrea, mai ales, să creştem în har şi în iubire.

- în iubire adevărată faţă de părinţi (“Isus s-a întors la Nazaret şi le era supus”);

- faţă de Dumnezeu Tatăl, pe care îl iubeşte mai mult decât pe ei; faţă de aproapele, fără distincţie.

- Isus ne este model şi ajutor în această creştere spirituală.

- Iată, deci, rugăciunea, cuvântul lui Dumnezeu, sacramentele… (Sfaturi practice).

Astfel, familia noastră devine o mică Biserică, pentru creşterea noastră umană şi spirituală completă, aşa cum a fost cea a lui Isus.

4. Exemple

Domnul vrea familia, pentru ca fiecare copil să fie iubit şi educat.

a) Într-o zi foarte călduroasă, am pregătit nişte îngheţate la corn şi le-am spus celor patru copii ai mei că puteau să le “cumpere” cu o îmbrăţişare. Aproape imediat, copiii s-au aşezat în rând ca să “cumpere”. Cei trei mai mici m-au strâns repede, luând cornul şi au alergat din nou afară. Dar când a venit rândul fiului meu adolescent, ultimul din rând, am primit două îmbrăţişări. “Păstrează restul”, mi-a spus zâmbind (B. Ferrero).

b) Un tată şi copilul lui se plimbau pe sub porticurile unui vechi orăşel, pe sub care erau tarabe şi magazine mari. Tatăl ducea sacoşa de plastic plină de pachete şi i-a spus copilului:

- Ţi-am luat Scufiţa Roşie, ţi-am luat roboţelul transformabil, ţi-am luat plicul cu fotbalişti… Ce mai trebuie să îţi iau?

- Ia-mă de mână, a răspuns copilul (Ibidem).

c) Iată ce i-a spus o dată o mamă bună sfântului Anton, frate dominican, arhiepiscop de Florenţa, recomandându-i-l pe fiul ei:

- Părinte, rugaţi-vă ca Dumnezeu să îşi ţină mâna pe capul copilului meu!

Sfântul i-a răspuns zâmbind:

- Sigur, mă voi ruga, dar faceţi tot posibilul să îşi ţină capul nemişcat!

 

* * *

 

Rodul soseşte la bătrâneţe

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Istoria unui neam care crede

În liturgia Cuvântului din această sărbătoare sunt reprezentate toate vârstele vieţii, cu o insistenţă deosebită unele figuri de bătrâni (Abraham, Sara, Simeon, Ana) şi cei doi “fii ai promisiunii” (Isac şi Isus). Este chiar foarte uşor să deosebeşti cele două dimensiuni ale trecutului şi ale viitorului care se unesc. Este un refren care se întâlneşte în primele două lecturi (cele alternative propuse pentru anul B): “El a crezut în Domnul… Prin credinţă Abraham… Prin credinţă şi Sara… Prin credinţă Abraham, pus la încercare…”

Evenimentele unei familii sunt legate de un fir călăuzitor specific: credinţa. Viaţa acelei familii deosebite se sprijină pe singurul fundament al “credinţei”. Cine ştie dacă istoria noastră personală, aceea a familiei de care aparţinem, sau cea a comunităţii din care facem parte, va putea fi vreodată relatată ca un eveniment de credinţă… Cine ştie dacă cineva, mâine, va vorbi de noi ca despre nişte credincioşi. Cine ştie dacă vom fi amintiţi ca bărbaţi şi femei cu credinţă. Cine ştie dacă explicarea anumitor evenimente din existenţa noastră va fi călăuzită la nimic altceva decât la credinţă: “Credeţi, deci…”

Inventarea familiei tradiţionale

Astăzi este foarte scontată vorbirea despre relele care lovesc familia. Devine de acum un loc comun de a diagnostica “criza familiei”. Mă îndoiesc că între medici – chiar îmbrăcaţi într-un clergymen perfect – care merg la căpătâiul familiei grav infirme, să fie vreunul care îndrăzneşte să pună întrebări de acest fel: “Cum merge credinţa? Aveţi probleme cu Dumnezeu? Rezistaţi în oboseala de a crede? Sunteţi capabili de a educa pentru credinţă? Din întâmplare, raporturile voastre au slăbit pentru că este ceva care nu mai funcţionează între voi şi Cel de Sus? Nu-i aşa că familia voastră, comunitatea voastră scârţâie pentru că a cedat în privinţa credinţei?”

Ştiu că este mai uşor să te adresezi unui expert în probleme matrimoniale, sau la un psiholog, decât la un specialist în credinţă (nu spun că nu mai sunt în circulaţie, dar consider că sunt mai degrabă rari, şi oricum nu au firmă la uşa casei, nici nu fac cu atât mai puţin anunţuri publicitare în jurnale). Dar cel puţin este permisă bănuiala că cedările care îi preocupă depind poate de cedarea în privinţa credinţei, şi că terapia ar putea începe de aici. Îmi dau seama foarte bine că adevăratul vinovat este acuzat de o viziune simplistă a problemei. De altă parte, dacă problemele nu ar fi complexe, anumiţi oameni nu ar reuşi să trăiască şi nu ar avea cele necesare traiului la o anumită categorie de “specialişti”.

Aşa cum sunt informat că mulţi au decretat sfârşitul “familiei tradiţionale”. Eu, totuşi, mă încăpăţinez să cultiv îndoiala că, poate, familia tradiţională – independent de numărul copiilor – era nici mai mult şi nici mai puţin decât o familie construită pe credinţă. Şi sunt de-a dreptul convins că viitorul salvării familiei va fi cea de a deveni, în acest sens, “familia tradiţională”.

Nu. Nu este vorba de a ne întoarce în trecut. Este vorba de a ne întoarce, mai degrabă, la descoperirea credinţei. Tocmai acea “credinţă tradiţională”, care, plecând de departe, merge în direcţia viitorului. Familia tradiţională vine de aici.

Credinţa înseamnă a se încrede şi a aştepta

Primele două lecturi ne ajută să descoperim unele caracteristici ale credinţei. Înainte de toate încrederea. Abraham s-a lăsat smuls de Dumnezeu, a acceptat “dezrădăcinarea” cea mai totală. Nu are nimic în mână, decât o promisiune. Ştie un singur lucru: că Dumnezeu este fidel. Şi această fidelitate a lui Dumnezeu întăreşte fidelitatea sa. Trebuie să fim atenţi la fragmentul din Geneză care a fost citit astăzi. Poate să pară un bloc unic. În realitate este compus din două bucăţi, separate de mai bine de cinci capitole. În mijloc, deci, este timpul interminabil de aşteptare.

A avea credinţă, pentru Abraham, înseamnă mai ales aşteptarea. Acceptarea întârzierilor lui Dumnezeu, tăcerile sale, absenţele sale, dezminţirile cele mai brutale ale realităţii faţă de promisiunea primită. Perioada de aşteptare, pentru el şi soţie, nu a durat cele nouă luni obişnuite, ci zeci şi zeci de ani. Sara a rămas gravidă îndată, după ce Dumnezeu a vorbit. În ciuda sânului său sterp, ea ducea înainte sarcina credinţei. Dar viitorul, semnul extern, l-a aşteptat îndelung. Dumnezeu nu soseşte niciodată în timpul şi modul pe care îl stabilim noi. El vine punctual acumulând întârzieri înfricoşătoare.

“Am dificultăţi cu Dumnezeu”

Dificultatea lui Abraham a fost şi o credinţă “încercată” (“pusă la încercare…”) S-ar putea vorbi, mai precis, de “ispitire”. A ispiti, în sens biblic, înseamnă şi a verifica robusteţea a ceva sau a cuiva, a aproba soliditatea unei construcţii. Îmi vine în minte, de exemplu, gestul cu care se încearcă consistenţa şi rezistenţa unei ţesături. Nimeni nu poate scăpa de această verificare aspră a propriei credinţe. Se întâmplă ca cineva să vină să se spovedească, aproape cu un sentiment de ruşine.

- Am ispite împotriva credinţei care mă chinuiesc… Răspund, negreşit: – Noroc că este aşa!… Mulţumeşte lui Dumnezeu. Cum poţi să ştii că ai credinţă, dacă credinţa ta nu este ispitită, pusă dur la încercare? Unii creştini se gândesc că a avea credinţă înseamnă a evita dificultăţile, să fie scutiţi de îndoieli, tulburări, nesiguranţe, scandaluri. Şi, la verificarea oricărui incident, protestează: “Şi să mai spun că eu sunt un creştin convins şi practicant…” Sau: “Cum să fac să mai cred când se întâmplă asemenea lucruri?” Trebuie să avem curajul de a vorbi nu numai de mângâierile credinţei, ci de aspectul “dramatic” al credinţei.

Mulţi se gândesc numai la răspunsurile credinţei. Şi au dificultăţi în a accepta întrebările. Asociază credinţa la pace, şi nu la nelinişte, la garanţie şi nu la risc. Consideră că verbul credinţei este “a poseda”, în timp ce este “a căuta” (Abraham nu posedă nimic, este unul care continuă să caute. S-ar spune că Dumnezeu se distrează prin a nu-l face să mai ajungă…). Pretind siguranţe, în timp ce Abraham a trăit mereu în nesiguranţă (decât doar siguranţa pe care o avea înainte de a porni în acea aventură).

A crede nu înseamnă a întreţine raporturi bune, liniştite, sigure cu Dumnezeu. Abraham a avut dificultăţi mari cu Dumnezeu (şi nu numai în cazul, vestit, al jertfirii “fiului promisiunii”. Să ne scoatem din cap că, atunci când este la mijloc Dumnezeu, totul trebuie să fie neted, fără obstacole. Orice lucru, în schimb, se complică, devine dificil. Trebuie să luptăm, să rezistăm, să înfruntăm zguduituri teribile. Desigur, totul se va sfârşi bine. Dar de-a lungul drumurilor aspre, de negândit şi chiar imposibile. Totul va deveni clar, la sfârşit. Dar printr-o serie incredibilă de contradicţii.

Dumnezeu ia pentru a dărui din nou

În sfârşit, o caracteristică particulară a credinţei este dialectica oferire-restituire. Ne-o aminteşte fragmentul din Scrisoarea către Evrei (lectura a doua): “Prin credinţă Abraham, pus la încercare, a oferit pe fiul său unic… De aceea l-a redobândit…”

Trebuie să acceptăm, în experienţa credinţei, o fază de renunţare, de jertfă, sărăcire, despuiere. “A pierde” reprezintă mişcarea egoistă, de lăcomie, de vanitate.

Trebuie să consimţim la o dezlipire eliberatoare. Cel ce crede trăieşte în mijlocul lumii şi al lucrurilor, distanţându-se de ele.

El este dispus să cedeze la ceea ce posedă, fie că este cerut de Dumnezeu sau de aproapele. Numai ceea ce am dăruit devine, ba chiar redevine al nostru prin faza de “restituire”. De fapt Dumnezeu ne surprinde restituindu-ne ceea ce I-am oferit, chiar înmulţit de o mie de ori, sau chiar de-a dreptul infinit. Numai darul restituit este cu adevărat al nostru. Putem să folosim cu libertate exclusiv ceea ce am primit înapoi de la Dumnezeu. Cineva este liber numai când regăseşte în mână acele lucruri de care s-a lipsit. Şi darul apare de nerecunoscut, atât este de îmbogăţit şi puternic când îl obţinem ca restituire.

“Abraham nu aduce jos de pe munte acelaşi Isac, ci un Isac mai al său pentru că l-a primit din nou şi dăruit de două ori” (Adriana Zarri). Tatăl meu şi mama mea m-au făcut să înţeleg, fără a recurge la cuvinte, că niciodată nu m-au simţit mai mult “al lor” decât când au acceptat ca unicul lor fiu să fie smuls pentru a răspunde la chemarea Domnului. Desigur, ceea ce putem noi să oferim lui Dumnezeu nu sunt altceva decât darurile sale. Rămâne faptul, totuşi, că El ni le dă pentru ca să descoperim ca har, ceva ce nu ne datorează, şi să le folosim ca lucrurile sale şi ale noastre. Ni le dă, pentru a spune astfel, în garanţie. Şi noi le primim de la El, cu respect şi recunoştinţă, şi ne obligăm să le folosim pentru El şi în avantajul tuturor.

Rămâne paradoxal comportamentul lui Dumnezeu care dăruieşte, şi apoi le ia, le reia, le distruge, şi în sfârşit ni le restituie.

Restituirea vine deja aici, pe pământ. Şi, cu cât este mai mare, uimitoare, cu atât va fi mereu numai a mică anticipare a ultimei restituiri. “Cine îşi va pierde propria viaţă din cauza mea, o va găsi…”(Mt 16,25).

Unul care nu poate să moară

Simeon, iată un bătrân care a descoperit secretul pentru a prelungi viaţa proprie fără a avea la dispoziţie produsele farmaceutice care astăzi ne sunt oferite de ştiinţa medicală. “Duhul care era deasupra lui, îl anunţase dinainte că nu va vedea moartea fără ca mai întâi să-l vadă pe Mesi”. Simeon a mărit dincolo de orice măsură cursul existenţei din dorinţa pe care o avea de a vedea… El nu putea să moară, pentru că mai avea de văzut un lucru, cel mai important. Duhul i-a întipărit în suflet această siguranţă, fără ca totuşi să-i descopere data. De aceea Simeon trăia în aşteptare, şi deci din speranţă. Spre deosebire de atâţia bătrâni, el nu se uita înapoi, ci îndrepta ochii săi spre viitor.

De altă parte, nu sunt rari bătrânii care “durează” în viaţă pentru că aşteaptă o naştere: un nepoţel sau de-a dreptul un fiu al acestuia. Bunica mea Iozefina, în simplitatea ei, manifesta siguranţa că va veni o zi în care, în banca ei din fundul bisericii, va vedea urcând la altar acel ştrengar care eram eu… Când cineva se socoate de acum sosit, se gândeşte că deja a văzut totul, dă impresia că ştie orice lucru, devine iremediabil bătrân. Simeon în ciuda anilor, nu şi-a pierdut memoria. Păstrează intactă memoria viitorului. În cazul său, însă, nu este numai problema de a acumula ani, să prelungească durata vieţii. Conţinutul aşteptării dă un sens şi determină calitatea vieţii sale.

Ia un sens nou, invocaţia: “Învaţă-ne să numărăm zilele noastre / şi să ajungem la înţelepciunea inimii” (Ps 90, 12). Este vorba de a număra “către”, nu “de la”. Încet încet se apropie scadenţa, Simeon devine mereu mai tânăr. Să numărăm nu ceea ce am avut, ci ceea ce ne lipseşte. Să numărăm nu ceea ce am dobândit, ci ceea ce încă nu am dobândit.

Pruncul care îl sprijină pe bătrân

Rămâne totuşi plină de sugestie scena centrală: Simeon care strânge în braţele scheletice ca nişte ramuri uscate pe prunc. Aurora şi apusul se leagă. De o parte un bătrân pasionat, paşnic, cu chipul devastat de riduri. De cealaltă parte un prunc fraged, uşor, proaspăt, moale. Se ridică spontan întrebarea: cine sprijină pe celălalt? Eu rămân mereu surprins la vederea bunicilor curajoşi care însoţesc la şcoală sau la plimbare pe nepoţei. În ciuda aparenţelor, am impresia că cei mici sunt “sprijinul”, “conduc” pe cei în vârstă. Vai dacă ar lipsi acel sprijin: existenţa lor nu ar mai avea scop.

Viaţa lui Simeon îşi găseşte sinteza, expresia sa cea mai înaltă în acest moment de har. Este justificată de această întâlnire.

Uneori o clipă, o pagină valorează cât un volum. Peste puţin timp, totuşi, va fi el, Fiul, care va purta şi prezenta Tatălui pe bătrânul Simeon care invocă de acum moartea ca o eliberare: “Acum eliberează, Doamne, pe slujitorul tău /ca să meargă în pace după cuvântul tău”. Ca şi cum ar implora: eliberează pe slujitorul tău. Lasă-l să plece, pentru că ziua sa obositoare a ajuns la sfârşit. De altă parte, răsplata pentru viaţa sa de fidelitate o ţine deja în mâini.

Nu putem s-o uităm pe Ana, “foarte înaintată în vârstă”. Vorbeşte, fără a fi o vorbăreaţă. Nu mormăieli, bombăneli, ci laude.

Nu regrete, ci uimire. Şi chiar relatarea: “Vorbea despre prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea Ierusalimului”. Ana “transmite” vestea atât de aşteptată. Este o vestitoare a evangheliei, purtătoarea veştii celei bune. Şi este surprinzător să constaţi cum este o femeie de 84 de ani care cunoaşte noutatea.

 

* * *

 

Sfânta Familie (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: PS Petru Gherghel
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 28 decembrie 2008

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.