Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a după Crăciun – Sfânta Familie
Anul A (B, C)
Lecturi:
Sirah 3,2-6.12-14
Coloseni 3,12-21
Matei 2,13-15.19-23

Matei 2,13-15.19-23

După ce au plecat ei, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif şi i-a zis: “Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă”. Sculându-se, a luat copilul şi pe mama lui în timpul nopţii şi a plecat în Egipt. A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ceea ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: Din Egipt l-am chemat pe fiul meu. După ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif în Egipt şi i-a spus: “Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui şi mergi în ţara lui Israel, pentru că au murit cei care căutau să ia viaţa copilului”. El s-a sculat, a luat copilul şi pe mama lui şi a intrat în ţara lui Israel. Auzind că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său Irod, s-a temut să meargă acolo. Înştiinţat în vis, s-a dus în părţile Galileii şi a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeţi: “Se va chema Nazarinean”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Iştoc
pr. Petru Tamaş

 

* * *

 

Viaţa familiei în Domnul

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Biserica a fost inspirată când a pus solemnitatea Preasfintei Familii în prima duminică după Crăciun. Crăciunul ne dă prilejul să vorbim despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, despre pruncul Isus; Anul Nou ne oferă posibilitatea de a vorbi despre preacurata Maria ca născătoare de Dumnezeu; dar şi sfântul Iosif a avut un rol de colaborator însemnat în opera răscumpărării, fiindcă lui i-a spus solul ceresc: Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, logodnica ta, deoarece ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt (Mt 1,20-21). În acest fel l-a rânduit Dumnezeu drept cap al Preasfintei Familii. Vom înţelege mai bine măreţia acestei Familii, dacă ne îndreptăm privirea spre capul ei.

Primii creştini aveau convingerea, după cum ne relatează sfântul Ambrozie (Car. II Ofic. c. 29) că lucrurile lor cele mai de preţ pot fi păstrate în siguranţă numai acolo unde Dumnezeu le încredinţează pe ale sale: episcopilor şi preoţilor. Evreii le încredinţau preoţilor de la templul din Ierusalim. Obligaţia de a păstra un lucru încredinţat are în sine ceva sfânt. Tatăl ceresc îşi încredinţează Fiul preacuratei Maria; Sfântul Duh îşi încredinţează mireasa sfântului Iosif; Isus se încredinţează ambilor – lui Iosif şi Mariei – spre a fi apărat, hrănit, îmbrăcat, învăţat, crescut, obligându-se să le spună tată şi mamă, să le fie supus şi ascultător. În acest fel sfântul Iosif devine un paznic secret al tainelor mântuirii. În vederea împlinirii cu sfinţenie a misiunii încredinţate, Iosif a fost înzestrat în chip special de Creator cu o curăţie trupească şi sufletească vrednică de invidiat chiar şi de îngerii care s-au angajat să-i slujească în împrejurările dificile ale vieţii lui de pe pământ. Numai bogăţia harurilor şi plinătatea darurilor Duhului Sfânt l-au făcut bărbat drept.

Grija sfântului Iosif de a păstra comoara, curăţia, harul şi darurile prin care a devenit bărbat drept, l-au făcut vrednic de a fi capul Preasfintei Familii, de a se căsători cu cea mai curată dintre creaturi, cu Maria din Nazaret.

În orice Căsătorie care se încheie între doi tineri găsim trei lucruri: 1) contractul, înţelegerea; mai întâi se realizează verbal şi apoi în scris, prin care cei doi decid în mod liber să-şi aparţină unul altuia în mod exclusiv; 2) iubirea care cimentează contractul şi 3) copilul care îi leagă pe ambii cel mai mult şi care dă durabilitate iubirii.

Dacă luăm pe rând aceste trei elemente caracteristice oricărei Căsătorii şi le aplicăm Sfintei Familii din Nazaret, observăm că toate au conlucrat la păstrarea fecioriei ambilor soţi. Pentru unii este greu de înţeles acest lucru, fiindcă ne spune Sfânta Carte: Omul trupesc nu înţelege cele ce sunt ale Spiritului lui Dumnezeu (1Cor 2,14).

Găsim mai întâi contractul sfânt prin care Maria aparţine lui Iosif şi Iosif Mariei. Căsătoria lor a fost adevărată fiindcă ei s-au dăruit unul altuia şi în scris, conform legii. Dar în ce chip? Ei şi-au încredinţat reciproc fecioria şi asupra acestei curăţii şi-au cedat dreptul mutual. Ce drept? Acela de a-şi păstra unul altuia această virtute îngerească. Da, Maria avea dreptul şi chiar obligaţia de a păstra fecioria lui Iosif, iar el avea dreptul şi datoria de a păzi fecioria Mariei. Două feciorii se unesc pentru a se păstra în veci una pentru alta. Ele sunt ca doi aştri care nu se unesc decât prin lumina lor. Acesta este nodul acestei Căsătorii, care este cu atât mai puternic cu cât promisiunile pe care şi le-au făcut erau mai inviolabile şi mai sfinte.

Cine ne-ar putea descrie iubirea conjugală a acestor soţi preafericiţi? Căci flăcările iubirii sfintei feciorii sunt cu atât mai puternice cu cât sunt mai curate şi mai libere de cătuşele materiei. Focul sevei necurate, care arde în trupurile noastre, nu va putea niciodată să egaleze ardoarea şi strălucirea flăcărilor iubirii curate. Când doi tineri se iubesc înainte de Căsătorie, când iubirea lor este curată şi o dirijează spre un legământ sfânt, atâta timp cât n-a fost amestecată cu plăcerea trupească, ei găsesc atâta armonie, pace; găsesc atâtea scuze unul altuia în caz de greşeală; dar după Căsătorie, după ce iubirea sufletească s-a îmbrăcat cu zdreanţa trupească, îşi găsesc reciproc o mulţime de greşeli şi cu greu sunt înclinaţi să se ierte. Curăţia îngerească a Mariei era obiectul sacru al inimii lui Iosif şi curăţia îngerească a lui Iosif era obiectul sacru al inimii Mariei. Şi, cu cât se iubeau mai mult, cu atât virtutea încredinţată spre pază le imprima un respect mai profund şi divin. Putem spune cu toată certitudinea că n-a fost soţ care să-şi iubească mai mult soţia ca Iosif; nici soţie care să-şi iubească mai mult soţul ca Maria. Căsătoria le-a făcut iubirea mai vie şi mai curată.

Citim în viaţa sfântului Edmond de Canterbury că într-o zi, mânat de o dorinţă sfântă a sufletului, a intrat într-o biserică, s-a apropiat de altarul Neprihănitei şi, scoţând din buzunar două verighete, a pus una în degetul statuii Maicii Domnului şi alta în degetul său în semn de logodnă spirituală. Din acea clipă, mărturiseşte sfântul Edmond, n-am mai simţit în trupul meu nici o înclinaţie spre sexualitate. Dovada afirmaţiei sale o avem până azi: deşi mort în anul 1240, trupul său neputrezit se păstrează intact în biserica parohială din localitatea franceză Pontigny.

Admiţând şi părerea unor pioşi autori, care susţin că sfântul Iosif ar fi fost zămislit fără de păcat, sau că s-a născut, datorită menirii lui, mai curat decât Ioan Botezătorul, pe care însuşi Isus l-a numit înger, ne vom face o idee nespus de frumoasă despre viaţa Sfintei Familii.

Ne-a mai rămas acum să considerăm ceea ce este şi mai minunat în sânul Sfintei Familii: rodul acestei căsătorii, pruncul.

Este adevărat, Iosif nu este decât purtătorul de grijă al lui Isus şi nu a avut parte naturală la zămislirea lui, fiindcă aşa a voit Dumnezeu să apară un nou fel de viaţă pe pământ, superioară celei de la începutul lumii bazată pe porunca Domnului: Creşteţi şi vă înmulţiţi (Gen 1,28) prin faptul că amândoi vor forma un trup (Gen 2,24), fiindcă viaţa cea nouă apare prin puterea Duhului Sfânt într-un sân feciorelnic. De aceea spune sfântul Fulgenţiu că Isus, ca om, este rodul, podoaba, preţul şi răsplata sfintei feciorii. Dacă această curăţie este bunul dumnezeieştii mame, ea este comoara şi bunul sfântului Iosif. Ea îi aparţine prin Căsătorie. Pentru aceasta la Buna-Vestire Maria nu voia să accepte să devină mamă, fiindcă fecioria ei aparţinea, prin făgăduinţa verbală de la logodnă, sfântului Iosif şi numai când îngerul Gabriel o asigură că va rămâne fecioară acceptă să devină mamă. Isus este fiul lui Iosif nu după trup, ci prin rânduială suprafirească – îi vei pune numele de Isus (Mt 1,21) -, prin afecţiune, prin dreptul contractual de la Căsătoria cu Maria. Sfântul Augustin zice: Din cauza acestei Căsătorii preacurate, amândoi, Iosif şi Maria, au meritat să fie numiţi părinţii lui Isus.

Sfântul Iosif a fost model pentru Isus, nu numai de muncă, ci chiar de rugăciune şi de respect în familie şi în societate, ceea ce l-a ajutat să crească în înţelepciune, în har şi în vârstă (cf Lc 2,40).

Un negustor credincios, în fiecare an de sărbătoarea Crăciunului dădea o masă bună unui copil, unei femei şi unui bărbat. Toţi trei fiind săraci. Prin aceasta voia să cinstească sfânta familie. În ceasul morţii i-au apărut trei: pruncul Isus, Maria şi Iosif, zicându-i: Pentru că ne-ai dat de mâncare în sărbătoarea Crăciunului, de acum încolo vei fi oaspetele nostru în paradis. Acest fapt îl amintea deseori sfântul Vincenţiu Ferrer în predica sa de Crăciun.

Isuse, Marie, Iosife, în pace cu voi să-mi dau sufletul meu. Amin.

 

* * *

 

Sfânta Familie: Isus, Maria, Iosif

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Acum câteva zile în urmă am celebrat împreună cu mare bucurie naşterea Mântuitorului. Această naştere a Mântuitorului lumii nu s-a petrecut între îngeri, în ceruri, departe de noi, ci în¬tre noi, între oameni. Iată pentru ce Biserica ne invită să privim astăzi la Sfânta Familie din Nazaret de la care putem învăţa cum trebuie trăită viaţa de familie. Este bine cred, să ne dăm seama de adevăratul conţinut al acestei sărbători. Este o sărbătoare a bucuriei şi a speranţei, a înnoirii vieţii şi a iubirii familiale. Este o sărbătoare actuală şi foarte apropiată sufletelor noastre.

Mai mult ca niciodată, familia creştină trece astăzi prin momente de criză. Motivele sunt multe şi, de cele mai multe ori, foarte dureroase. Dar, privind cu atenţie la fa¬miliile care s-au destrămat, constatăm că două au fost moti¬vele care au generat această destrămare: în primul rând a lipsit respectul faţă de om, faţă de celălalt membru al fami¬liei. În al doilea rând, a lipsit prezenţa unei persoane: Dumnezeu. El nu a fost acceptat, pentru că deranja sau pentru că era un oaspete prea exigent faţă de dorinţele lor.

Aceste două valori trebuie meditate cu inima şi trebu¬ie trăite cu viaţa dacă voim ca familiile noastre să fie bine¬cuvântate de Domnul.

Prima lectură ne vorbeşte tocmai despre respect, şi anume, despre respectul pe care copii îl datorează părinţilor. Autorul acestei lecturi pune în legătură acest respect cu ier¬tarea păcatelor, cu viaţa îndelungată şi cu ascultarea rugăciunii fiilor de către Dumnezeu. Am putea spune că este o explicare mai pe larg a poruncii a patra a lui Dumnezeu: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mult pe pământ.

Ce exemplu a oferit Isus oamenilor în această privinţă? Evangheliile ne spun că a fost supus părinţilor săi. Deşi erau simpli oameni, Isus nu i-a dispreţuit, nu a considerat că Maria şi Iosif trebuiau să asculte de el. Dumnezeu ne arată prin cuvântul său şi prin exemplul Fiului său că respectul faţă de părinţi, dragostea faţă de ei este de o valoare deosebită în ochii săi. Tocmai de aceea Creatorul a sădit acest simţă¬mânt natural în inimile tuturor oamenilor, şi toţi oamenii ar trebui să asculte de glasul acestei inimi.

Dar într-o familie sunt diferite persoane. Cine trebuie totuşi să fie mai mare? Bărbatul? Femeia? Nici unul, nici celălalt, ci Dumnezeu. Aceasta înseamnă “a duce viaţa de familie în Domnul” – după expresia Sf. Paul din a doua lectură. Lui trebuie să-i fie fideli şi soţul, şi soţia, şi copiii. Cu toţii sunt – spune acelaşi Sf. Paul – “preaiubiţii lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în dragoste”.

De ce foloseşte apostolul aceste cuvinte: “îmbrăcaţi în dragoste”? Pentru că unitatea familiei, blândeţea, asculta¬rea şi colaborarea reciprocă, puterea de a trece peste dife¬rite încercări, fecunditatea – toate izvorăsc din iubire. Ea este – sau ar trebui să fie – fundamentul familiei. Dar această iubire trebuie să fie matură, să fie creştină, să fie umană pe deplin. Pentru aceasta, ea trebuie să se alimenteze necontenit din iubirea faţă de Dumnezeu.

Uneori, viaţa oferă momente neprevăzute, când ini¬ma noastră este tulburată. Uneori ni se pare că interesele legi¬time ale familiei şi ascultarea faţă de Dumnezeu vin în contra¬dicţie. În astfel de momente, ni se pare că iubirea de fami¬lie şi iubirea faţă de Dumnezeu sunt două lucruri diferite. Şi totuşi, ele trebuie să fie o singură iubire, o singură viaţă. Ce ne învaţă Dumnezeu să facem în astfel de situaţii? Să ne rugăm.

Dacă citim cu atenţie în Biblie, vom descoperi un lucru interesant, care ne pune pe gânduri: care este primul loc pe care ni-l indică Dumnezeu ca să ne rugăm? Templul? Deşertul? Munţii? Nu. Primul loc de rugăciune pentru Dumnezeu este casa, este familia. Când te rogi, ne spune Isus, intră în casa ta. La fel şi în Vechiul Testament, Dumnezeu i-a învăţat pe evrei să se roage astfel. “Poruncile pe care ţi le dau astăzi, scrie în cartea Deuteronomului – să ţi se fixeze în inimă; să le repeţi cu fiii tăi; să vorbeşti de ele când vei şedea în casa ta; când vei merge pe drum, când te vei culca şi când te vei scula; să le scrii pe stâlpii casei tale şi pe uşile tale”.

Dacă familia este unită în rugăciune, ea devine – cum spune Papa Ioan Paul II, şi deseori a repetat această expresie – “un sanctuar de iubire”. Adică devine o mică Biseri¬că, prima Biserica, în care părinţii îi educă pe fiii lor în credinţă.

Ce efecte are o asemenea prezenţă a lui Dumnezeu, accep¬tată şi trăită în familie? Familia Sfântă ne dă răspunsul la această întrebare: acolo unde este prezent Dumnezeu, familia creşte în dialog, în înţelegere şi în unitate. În evanghelia pe care am ascultat-o vedem că Maria şi Iosif sunt adesea puşi în dificultate. Greutăţile au apărut încă de la naşterea lui Isus, în sărăcie şi printre străini. Acum, de teama lui Irod, ei trebuie să fugă în Egipt, să străbată un drum în miez de noapte, pentru a scăpa viaţa pruncului. Şi toată viaţa lor a fost o luptă continuă cu prejudecăţile sociale, cu greutăţile sărăciei şi ale muncii grele; cu neînţelegerea din partea ce¬lorlalţi evrei… Nici atunci şi nici astăzi, viaţa de familie nu este o viaţă romantică, o viaţă uşoară. Dar atunci când a¬par încercările, care este atitudinea Mariei şi a lui Iosif? Încearcă să depăşească aceste încercări cu ajutorul lui Dum¬nezeu, fiind atenţi permanenţi la vocea lui. Această voce le arată drumul şi le linişteşte inima.

Unde putem noi astăzi să ascultăm această voce? Mai întâi, în conştiinţa noastră; apoi, în cuvântul lui Dumnezeu prezent în Biblie; alteori chiar în prietenii adevăraţi care ne vor binele. Dumnezeu ajută de obicei prin oameni; acest lucru este foarte adevărat.

În plus, mai observăm că Maria şi Iosif rămân permanent uniţi, nu se despart niciodată, ci totdeauna unde este unul este şi celălalt. Ei au fost uniţi în viaţa de zi cu zi, pen¬tru că mai înainte de toate, erau uniţi în rugăciune.

În timpurile actuale, tot mai mulţi tineri gândesc că familia nu mai este la modă, sau că viaţa de familie nu are nici o valoare; iar alţi oameni încearcă chiar să distrugă familiile care încearcă să trăiască în înţelegere…

În faţa acestor idei, se pune întrebarea: oare pentru ce Tatăl ceresc a ales familia ca locul unde fiul său să crească în înţelepciune şi har? Nici măcar pentru fiul său Dumnezeu nu a găsit ceva mai bun decât căldura unui cămin părintesc şi dragostea părinţilor.

Poate că de importanţa unei familii în viaţa umană nu-şi dau totdeauna seama cei care au avut această fericire în co¬pilăria lor. Dar cei care nu au avut parte de aceasta, cu siguranţă că resimt din plin această lipsă.

Astăzi să ne gândim mai mult la familiile noastre. Să devenim mai sensibili faţă de importanţa şi rolul unei familii bune în viaţa omului şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru darul acestei familii. În acelaşi timp, să încercăm să-i ajutăm şi pe alţii – tineri sau familii destrămate ¬pentru a afla calea care duce la împăcare şi dragoste.

Către Sf. Familie se înalţă rugăciunea noastră pentru ca, găsind în ea un model de viaţă, şi în familiile noastre să înflorească aceleaşi virtuţi şi aceeaşi iubire.

Corneliu Berea

 

* * *

 

Sfânta Familie: Isus, Maria, Iosif

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Viaţa noastră, alcătuită în cea mai mare parte din activităţi intelectuale sau fizice, conţine şi momente care ne ajută să-i redescoperim semnificaţiile mai profunde. Acestea devin spaţiul în care normalul evenimentelor cotidiene este întrerupt, dar în acelaşi timp explicat, alimentat şi trăit mai intens: sărbătorile.

În această perioadă în care bucuria Crăciunului este prezentă în sufletele noastre, Biserica ne propune sărbătoarea Sfintei Familii din Nazaret: Isus, Maria şi Iosif. Rugăciunea zilei menţionează un aspect important al acestei sărbători; Sfânta Familie este propusă ca “un strălucit exemplu de viaţă” pentru familiile de astăzi.

În acest moment poate apărea spontan întrebarea: oare nu se compară ceea ce nu poate fi comparat? Condiţiile culturale şi sociale care erau în urmă cu aproximativ două mii de ani nu mai sunt prezente astăzi. De asemenea, situaţia interpersonală din Sfânta Familie, mai concret raportul iozefin dintre Maria şi Iosif nu este confirmat în căsătoriile actuale. Aşadar, ce poate să însemne “un strălucit exemplu de viaţă”?

Acestor întrebări încercăm să le răspundem pornind de la situaţia actuală a familiei în lumina textelor propuse de Liturgia Cuvântului. Analizând situaţia în care trăieşte familia astăzi, observăm că ea traversează momente dificile. Cuplurile umane sunt ameninţate atât din exterior, prin ideologii promovate de mass-media sau de practici inumane care sunt uneori legiferate (avort, divorţ, homosexualitate, eutanasie), dar şi din interior, prin atâtea certuri între soţi, între copii, ori lipsa respectului interpersonal.

Atmosfera care ar trebui să fie alimentată în interiorul unei familii creştine ne este descrisă de prima lectură. Ben Sirah insistă asupra respectului şi onoarei, două elemente esenţiale pentru un climat calm între membrii aceleiaşi familii. Respectul faţă de părinţi nu este prezentat ca o educaţie sau ca o convenţie socială la care se poate ajunge mai mult prin pedepse, ci ca o voinţă a lui Dumnezeu. Motivaţia fundamentală a datoriilor pe care le au copiii faţă de părinţi este raportată la atitudinea de iubire şi devotament faţă de Autorul vieţii: “Cine ascultă de Domnul face bucurie mamei sale” (Sir 3,7). Ben Sirah propune numai două moduri în care pot fi cinstiţi părinţii: slujirea şi ajutorul la bătrâneţe. Cel care a înţeles valoarea transcendentală a iubirii nu mai are nevoie de multe sfaturi. Este deosebit de semnificativ îndemnul de a-i ajuta pe bătrâni atunci când le slăbesc puterile fizice sau facultăţile mintale. Aceasta constituie pentru copii o ocazie de a da părinţilor ceea ce au primit atunci când erau mici. Dumnezeu cere respect şi iubire între componenţii unei familii. Aceste virtuţi erau prezente în Sfânta Familie prin care Mesia a voit să-şi înceapă misiunea răscumpărătoare. Prima realitate pe care Isus a sfinţit-o cu prezenţa sa a fost o familie. La Nazaret Isus a petrecut treizeci de ani alături de Maria şi Iosif, iar pentru activitatea sa publică a rezervat numai trei ani.

Fragmentul evanghelic propus spre reflecţie în această sărbătoare ne prezintă persecuţia pe care Irod a declanşat-o împotriva lui Isus. Sfânta Familie este nevoită să fugă şi să se stabilească în Egipt până la moartea lui Irod. Citită într-o cheie teologică, relatarea evidenţiază că Isus, chiar de la cea mai mică vârstă retrăieşte în sine experienţa antică a exilului trăit în Egipt de poporul lui Israel. Din această lungă istorie întretăiată de durere şi speranţă, de sclavie şi de eliberare, Isus devine noul Moise, conducătorul noului popor al Legământului, Mântuitorul definitiv al omenirii îndepărtate de Dumnezeu. În faţa primejdiei care ameninţa viaţa lui Isus, cuvântul lui Dumnezeu, personificat prin îngerul care-i apare lui Iosif în somn, devine regulă supremă pentru Familia Sfântă. În el, Maria şi Iosif găsesc tărie pentru momentele dificile. Atunci când îngerul l-a anunţat pe Iosif că trebuie să fugă de mânia lui Irod, el nu a încercat să se salveze numai pe sine, dar a luat copilul şi pe mama lui şi a mers în Egipt. Este un fapt din care reiese acea iubire dezinteresată care străluceşte în familia din Nazaret, iubire care nu lasă loc egoismului sau dispreţului faţă de celălalt.

Despre această iubire dezinteresată ne vorbeşte şi sfântul Paul în fragmentul din Scrisoarea către Coloseni: “Mai presus de toate îmbrăcaţi-vă cu dragoste, căci ea este legătura desăvârşirii” (Col 3,14). Această iubire care se alimentează în creştin din iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, generează milă, bunătate, umilinţă, blândeţe. Ea ne conduce la acceptarea altora şi la iertarea reciprocă. Uniţi în dragoste, soţii creştini regăsesc relaţia de iubire fără asprime, aşa cum se cuvine în Domnul.

Într-o comunitate creştină trăia un om, Alexandru, care era renumit pentru virtuţile personale, dar şi pentru liniştea şi pacea care domneau în familia sa. Într-o zi, un prieten, Iulian, i se adresează: “Alexandru, aş vrea să te întreb ceva”. “Spune”, i-a răspuns celălalt. “Cum se face că nu te cerţi niciodată cu soţia ta?” Fără a se gândi prea mult, Alexandru îi răspunse: “În momentele de ispită, eu sunt surd, iar femeia mută. Şi aşa stăm până trece ispita. Când am fost supăraţi, repede ne-am împăcat în Domnul, înainte de a ajunge diavolul între noi”. “Bună metodă!” – a constatat Iulian. “Dar cum ai reuşit să-ţi educi copiii atât de bine?” “Foarte uşor!” “Pe cel dintâi l-am învăţat eu să se supună sfaturilor mele, cel de-al doilea a învăţat de la primul, al treilea de la cei dinainte şi aşa mai departe până la cel din urmă. Iar eu” – sfârşi Alexandru – “am învăţat de la tata”.

Probabil că relatarea pe care am expus-o ar putea să-l facă pe unul sau pe altul dintre noi să afirme: “E doar o poveste! Aşa ceva nu e posibil!” Totuşi, povestirea conţine elemente care ne privesc pe fiecare. Cei care trăiţi viaţa de căsătorie, să nu uitaţi nici o clipă că activităţile bune din familie pot edifica, iar cele rele pot scandaliza pe cineva. De educaţia copiilor suntem răspunzători toţi: părinţii, educatorii, persoanele consacrate. O educaţie făcută bine este o contribuţie pe care o aducem la progresul spiritual al Bisericii şi al societăţii.

Dacă o familie creştină vrea să promoveze comuniunea dintre membrii ei, în primul moment trebuie să facă zilnic experienţa rugăciunii în comun. În al doilea moment, comuniunea în rugăciune conduce familia la comuniunea euharistică. Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că “Euharistia este izvorul căsătoriei creştine. (…) Euharistia este sursa carităţii. În darul euharistic al carităţii, familia creştină îşi găseşte fundamentul şi sufletul comuniunii şi al misiunii sale” (Familiaris Consortio 57; cf. 59).

Participând la această sfântă liturghie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-a dăruit familiilor noastre şi să-i cerem harul ca şi între noi să crească virtuţile pe care le întâlnim în Sfânta Familie.

Ion Riba

 

* * *

 

Exil forţat şi exil ca experienţă de libertate

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

O cale dureroasă

Pagina din Matei ne prezintă familia din Nazaret pe calea dureroasă a exilului. Iosif, Maria şi Isus trăiesc condiţia dramatică a refugiaţilor. Parcurg un drum care, în anumit sens, anticipează pe cel al Calvarului. Cărţile apocrife, cu povestirile lor legendare, încearcă să facă să înflorească acel drum cu multe episoade patetice şi miraculoase. Dar fantezia nu reuşeşte, în acest caz, să îndulcească realitatea care a trebuit să fie aspră, amară, dominată de nesiguranţă, de frică şi incertitudine.

Multe familii, astăzi, se pot recunoaşte în aceeaşi situaţie. Războaie, persecuţii politice, rasism, mizerie, foame, rup şi tulbură crud un număr mereu crescând de familii, ale căror membri sunt constrânşi să ducă o existenţă precară, ameninţată, umilită. În ţări îndepărtate, chiar şi când găsesc de lucru, nu află totdeauna o adevărată primire, omenie, respect, recunoaşterea demnităţii lor, preţuirea valorilor pe care ei le poartă. Şi foarte adesea trebuie să facă conturile cu ostilitate, prejudecăţi, suspiciuni, marginalizare. Visele se spulberă repede la suflul îngheţat al situaţiilor insuportabile, al atitudinilor meschine, al dificultăţilor de netrecut. Viitorul apare mereu mai nesigur.

Astăzi, dincolo de o uşoară emoţie în faţa iconiţei cu Sfânta Familie înzestrată cu un măgăruş (cu un aer puţin devot), şi escortată de îngeri care zboară, ar fi de folos să ne punem de acord cu drama înfricoşătoare a atâtor imigranţi, deportaţi, refugiaţi, de toate victimele egoismului, refuzului şi exploatării. Aşteptarea, în ţara exilului, devine interminabilă. Timpul trece mult mai încet. Noaptea pare că nu se mai sfârşeşte. Să nu agravăm sensul inevitabil de străinătate, de exil, cu lipsa de înţelegere şi duritatea inimii. Banii – adesea foarte puţini şi câştigaţi cu trudă – nu vor mai reuşi să compenseze uscăciunea sentimentelor.

Cale de eliberare

Dar, pentru fiecare dintre noi, poate fi şi un exil văzut ca o experienţă de libertate. Este vorba de a observa tot ceea ce, în societatea de astăzi, reprezintă o ameninţare a persoanei, vieţii, libertăţii, spiritului, a însăşi familiei. Este vorba de a salva valorile cele mai preţioase. A refuza ideea de a îndoi şira spinării, de a fi resemnaţi, de a suporta condiţionările şi manipulările cele mai mincinoase ale propagandei, de a accepta mutilările cele mai ruşinoase ale idealurilor noastre, de a masca propria personalitate, de a falsifica identitatea noastră creştină, de a abandona conştiinţa noastră, de a renunţa la gândire.

Este vorba de a păstra în ochi lumina patriei adevărate, a unei lumi diferite, a unui fel de a trăi demn de om. Pentru Iosif este vorba mai ales de a fi “om al visurilor”, care acceptă intervenţia de sus, este sensibil la o solicitare care îl împinge să plece, face loc la o voce care îi spune: “Du-te în altă parte… nu te lăsa închis… nu te lăsa prins… fungi în larg… nu sta pe un teren meschin… vezi că este cineva care ar vrea să te aresteze…”

Creştinul, deşi face parte din lume, stă la distanţă de o anumită lume de aparenţă, lipsită de însemnătate, de abuzul de putere. Şi “în altă parte” faţă de mode, ideologii, polemicile cele mai neghioabe, de competiţiile demente, de conformisme, de consensuri uşoare. Păstrează intactă în inimă chemarea către o “ţară spaţioasă”, ţara cântecului şi a poeziei şi a gratuităţii, unde se gustă roadele păcii, ale armoniei, respectului, prieteniei dezinteresate. Ţara unde fiecare poate să fie el însuşi, în adevărul propriei fiinţe, în comuniune cu Dumnezeu şi cu alţii, unde sunt înlăturate barierele egoismului, particularităţilor, intoleranţelor.

Cristos, care de copil a fost un exilat, va spune: “Eu sunt calea” (Ioan 14,6). Şi calea care duce la Împărăţie, poate fi chiar calea exilului, a înstrăinării faţă de un anumit mod artificial, zgomotos, decăzut, în care bazele cele mai zdruncinate sunt ţinute în picioare de violenţă şi minciună. Pentru cel credincios, atunci, calea exilului poate fi aceea a unei fugi de toate sclaviile, cu voinţa şi cu nerăbdarea unui exod neîncetat.

Lacrimile exilaţilor

…Şi pot să fie şi exilaţi în interiorul familiei. Cei în vârstă, de exemplu. Fragmentul din Sirah, care repetă chemarea la observarea poruncii a patra, ne lasă să întrevedem şi această faţă nu prea plăcută a realităţii. Este problema de a “cinsti”, nu numai de a suporta. Şi cred că nimeni nu are obrăznicia de a traduce cuvântul “a cinsti” cu “a se debarasa”, a ignora sau aranjarea într-un fel (comod pentru noi) a unei prezenţe plictisitoare. A cinsti înseamnă a recunoaşte valoarea, caracterul sacru al unei persoane, independent de faptul dacă mâinile sale sunt în stare sau nu de a oferi servicii, să asigure haine sau bani.

“Fiule, vino în ajutorul tatălui tău la bătrâneţe, / să nu-l întristezi în timpul vieţii sale. / Chiar dacă şi-ar pierde înţelepciunea, compătimeşte-l / Şi nu-l dispreţui, cât timp eşti în putere…” Da, chiar dacă îşi pierde mintea, nu trebuie să iasă din inima ta. Delicateţea pentru cei mai slabi poate deveni un sprijin mai solid al familiei. Atenţia plină de grijă faţă de cel care nu produce, nu câştigă, nu este productiv, dimpotrivă absoarbe timp şi energie, poate reprezenta o investiţie mai rentabilă, pe un alt plan.

Dacă păcatele – cum ne avertizează tot Sirah – sunt “ispăşite” prin pietatea arătată faţă de părinţii în vârstă, cum vor fi ispăşite păcatele comise împotriva lor, ofensele faţă de bătrâneţea lor, umilirile pricinuite, indiferenţa şi nesocotinţa faţă de slăbiciunea lor lipsită de apărare? Cu remuşcarea, poate? Da, fără îndoială mulţi dintre noi cultivă aceste remuşcări chinuitoare dar târzii. Remuşcările însă ar fi de folos să le avem înainte… Remuşcările cele mai eficace, de fapt, sunt acelea care ne împiedică de a săvârşi neghiobii şi ticăloşii. Remuşcările cele mai necesare sunt acelea care ne feresc să avem remuşcări “după”.

“Pietatea faţă de tată nu va fi uitată…” Dar pentru ca Dumnezeu să nu uite, să ţină cont de pietatea noastră, este necesar să exercităm, la rândul nostru, memoria. Spun, memoria celor vii. Adesea cei în vârstă pierd memoria. Şi se necăjesc pentru aceasta. Se simt descurajaţi. Din păcate sunt atâţia tineri care “uită”. Şi nu se preocupă de asta. Mie îmi plac mormintele acoperite cu flori (unele cimitire din Elveţia oferă o privire generală care mă lasă de fiecare dată uimit). Dar ar trebui ca florile să ajungă şi în mâinile “inutile” (inutile după o mentalitate proastă, eficientă). Şi ar trebui să ne dăm seama că iubirea cea mai convingătoare nu este cea care face să vărsăm lacrimi pe mormântul celui drag care s-a stins, ci aceea care se străduieşte ca ele să nu apară pe ochii celor vii.

Când caritatea moare în exil se stinge şi adevărul

Primirea este tema care stă la baza liturgiei de astăzi (primirea unui marginalizat şi care este considerat un străin; primirea celor în vârstă şi a celor slabi în ambientul familiar; primirea chemărilor de sus pentru un drum de eliberare de orice sclavie şi pentru salvarea valorilor ameninţate). Primirea, în fragmentul din scrisoarea către Coloseni (a doua lectură) se lărgeşte de la marginile familiei până la îmbrăţişarea unei perspective comunitare, ecleziale.

Paul subliniază unele modalităţi practice. Mai ales o pune în legătură cu un eveniment fundamental: comportamentul lui Cristos, în privinţa noastră, care determină relaţii noi între oameni. Este imposibil să comentăm întreaga pagină. Mă limitez să subliniez o frază esenţială: “Mai presus de toate să fie caritatea, care este legătura perfecţiunii”. Anumite comportamente, anumite polemici – trecute sau recente – în interiorul Bisericii, nu au arătat desigur acest tip de preocupare. Pare dimpotrivă că practica s-a sfârşit prin a interpreta textul pe dos: la baza tuturor să fie caritatea. Necazul este că, în anumite cazuri, caritatea nu se află nici la bază. A dispărut de tot.

Totuşi cuvintele creştinului, dacă nu sunt cuvinte de caritate, nu sunt nici cuvinte creştine. Dacă mărturia pe care o dau cei credincioşi, în orice circumstanţă, nu este o mărturie de iubire, de respect, de blândeţe, devine motiv de scandal. Şi nu este nici o cauză sfântă care să justifice pierderea simţului adevărului, chiar şi faţă de “duşmani” (care uneori sunt de-a dreptul fraţi în credinţă!). Un adevăr care nu este însoţit de iubire, şi nu este susţinută cu armele iubirii, nu mai este un adevăr creştin, nu are nimic comun cu evanghelia. Dacă moare iubirea, moare împreună cu ea şi adevărul. Cele două, de fapt, şi-au jurat fidelitate reciprocă.

 

* * *

 

Sfânta Familie

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne plângem de multe ori că în viaţă întâlnim foarte multe dificultăţi, neplăceri, obstacole neprevăzute în drumul nostru, complicaţii neaşteptate, imprevizibile şi supărătoare, chiar dacă uneori sunt alcătuite din lucruri mici, din banalităţi care sunt suficiente să arunce în aer proiectele noastre… Totdeauna există ceva ce nu merge! Mereu suntem condiţionaţi de alţii, de ceea ce fac alţii (mai ales cei puternici şi atotputernici) şi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Şi să n-o mai spun că în aceste situaţii acuzăm şi ne războim cu aceştia sau aceia, cu viaţa şi cu destinul… şi chiar cu bunul Dumnezeu!

Nu ştiu care sunt gândurile fiecăruia în faţa imaginii sfântului Iosif aşa cum este prezentată în Evanghelia de astăzi. “Vor să-l ucidă pe Isus, fugi în Egipt!”: iar Iosif porneşte şi merge în Egipt împreună cu Maria şi copilul Isus. “Irod a murit, întoarce-te în Israel!”: iar Iosif reporneşte şi se întoarce în Palestina. Dar în Iudeea domneşte Arhelau, fiul lui Irod în care nu poate avea încredere şi siguranţă: atunci pleacă în Galileea… Toate acestea fără să spună nici o vorbă.

Această răbdare aşa de docilă, această ascultare aşa de tăcută a lui Iosif, aproape că ne irită… Văzând că nu protestează el, parcă ne vine să protestăm noi. Dar cum? Oare nu era Isus “Fiul lui Dumnezeu”? Oare este posibil ca Dumnezeu să nu poată evita pentru Maria şi Iosif toate aceste complicaţii şi neplăceri?

Tocmai aici este problema. Dacă Naşterea Domnului, Crăciunul înseamnă că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, aceasta înseamnă că Isus a împărtăşit întru totul – cu excepţia păcatului – condiţia umană. Întru totul, aici înţelegându-se şi neplăcerile şi contrarietăţile care fac parte din viaţa tuturor şi mai ales a celor săraci.

Astfel se face că Isus a împărtăşit şi acea situaţie care – bine sau rău – caracterizează orice existenţă umană: relaţia necesară, “legătura” inevitabilă care există între viaţa fiecăruia şi cea a celorlalţi. Un “datum de facto” constitutiv şi esenţial al condiţiei umane, căreia familia îi este însuşi simbolul: prima şi cea mai fundamentală expresie. Şi tot aşa şi Isus i-a trăit experienţa în persoană.

Fiecare dintre noi are un nume şi un prenume. Prenumele arată personalitatea noastră individuală; în schimb numele manifestă legătura noastră cu ceilalţi, începând de la cei care ne-au dat viaţa: primul inel al inserării noastre personale în toată reţeaua raporturilor umane. La rândul lor, părinţii noştri s-au născut din bunicii noştri şi aşa mai departe. De aceea, familia reprezintă legătura concretă a inserării noastre şi în istorie: inevitabil, fiecare generaţie poartă în sine “moştenirea” ca să zicem aşa, a generaţiilor precedente.

Evanghelia luată din sfântul Matei ne prezintă într-un mod foarte special acest raport profund dintre Isus şi istoria trecută a poporului său, prin istoria familiei sale. Ca şi Moise, şi Isus este persecutat şi salvat în copilăria sa; ca şi Iacob, şi Isus merge în Egipt; ca şi poporul lui Israel, şi Isus este “chemat din Egipt” pentru a se reîntoarce în ţara promisă…

În felul acesta Isus retrăieşte oarecumva personal evenimentele din vechime ale poporului său: în el “se împlinesc” Scripturile – notează de mai multe ori evanghelistul – în el se revelează şi se împlineşte pe deplin planul lui Dumnezeu. Un plan care priveşte nu numai pe poporul lui Israel, dar întreaga omenire.

Acum, noi creştinii, suntem chemaţi să trăim conştient existenţa noastră zilnică după modelul lui Isus din Nazaret şi al familiei sale, pentru ca să se împlinească în noi planul lui Dumnezeu, iar noi înşine să devenim la rândul nostru instrumentele actualizării sale în lume.

Desigur, nu visând cine ştie ce mari lucruri – pe care nu le vom face niciodată… – dar “îmbrăcându-ne în milostivire, bunătate, umilinţă, blândeţe şi răbdare” (cf. Lectura a doua) în raporturile reciproce unii cu alţii şi în micile lucruri de fiecare zi, începând de la casa noastră.

Întrucât, dacă domneşte în viaţa noastră principiul dragostei (“dar mai presus de toate”, spune sfântul Paul), Domnul poate săvârşi lucruri mari şi prin micimea şi “normalul” vieţii noastre zilnice, cu toată povoara muncii, preocupărilor şi contrarietăţilor sale.

 

* * *

 

Cei trei piloni

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Am avut nu demult curiozitatea să observ mai îndeaproape ce anume cer cel mai des creştinii în rugăciunile lor. A fost suficient să arunc privirea asupra a şapte pagini din caietul cu novene la Sf. Anton, unde sunt notate de altfel durerile cel mai fierbinţi ale oamenilor, şi să constat, nu neapărat cu surprindere, că, atunci când este vorba de rugăciuni pentru cei mici, intenţiile cele mai des întâlnite sunt pentru sănătate şi succes la învăţătură; când vine vorba de tineri se schimbă puţin lucrurile: pentru a-şi găsi un drum în viaţă sau un loc de muncă, pentru o căsnicie reuşită, pentru a găsi fata sau băiatul potrivit; la cei trecuţi de prima tinereţe şi care poartă deja povara unor ani din viaţă, intenţiile de rugăciune sunt altele: pentru soţ sau soţie – dragoste şi fidelitate, sau ca să nu mai bea, pentru îndepărtarea duşmanilor; iar dacă e vorba de a treia tinereţe rugăciunile sunt clare: pentru sănătate. Este aşadar o evidenţă demnă de luat seamă aceea că preocuparea pentru binele familiei este o prioritate în viaţa creştinilor. E lesne de înţeles şi motivul: familia este celula societăţii şi a Bisericii, cum a fost numită de papa Ioan Paul al II-lea. Binele societăţii şi al Bisericii depinde de sănătatea şi fericirea familiei, pentru că cel care nu găseşte fericirea în cele mici nu o va găsi nici în cele mari. O societate sănătoasă presupune existenţa unor familii sănătoase. O Biserică vie este constituită din familii vii, iar familiile vii sunt constituite din persoane vii. A fi persoană vie în familie înseamnă aţi asuma şi aţi trăi cu demnitatea rolul pe care îl ai. Acolo în familie se cristalizează bucuria şi fericirea omului.

Urmând logica sfântului Toma de Aquino, faptul că noi ne rugăm pentru o viaţă de familie mai bună, acceptând astfel că viaţa în familie este mereu perfectibilă, trebuie să se presupună existenţa unui arhetip, a unei familii paradigmă, a cărei imagine Creatorul a sădit-o în noi. Tocmai sărbătoarea unei astfel de familii paradigmă pentru toate timpurile şi familiile, o avem astăzi în calendarele noastre romano-catolice. Sfânta Familie din Nazaret reprezintă, la nivel uman, paradigma, modelul de familie spre care tindem cu toţii. Prezenţa lui Dumnezeu în inima familiei, asumarea misiunii şi a rolului specific în familie şi cristalizarea unor relaţii de iubire autentică între membrii familiei reprezintă pilonii acestei familii model. Îi luăm la rând.

Viaţa familiei din Nazaret este plină de Dumnezeu. Naşterea Sfintei Fecioare este rodul rugăciunilor insiste ale părinţilor ei. Vestea naşterii lui Isus este adusă de un înger al Domnului. Viaţa Mariei era legată de templu, de un spaţiu sacru, dedicat rugăciunii. Naşterea lui Isus este vestită de înger. Magii şi păstorii, primii vizitatori ai lui Dumnezeu făcut om, fac gesturi de închinare în faţa Pruncului. Un înger îi spune lui Iosif să nu o părăsească pe Maria. Isus este prezent la templu ori de câte ori prescria tradiţia rabinică, iar el însuşi se simte bine la templu unde rămâne mai mult timp. Adesea Isus este prezent în sinagogi. Observăm aşadar că viaţa Sfintei Familii este ritmată de rugăciune, iar liniştea şi pacea sunt rod al locuirii lui Dumnezeu în această familie prin rugăciune. Aţi auzit de multe ori, de pe buzele părinţilor, dar şi ale copiilor, expresii de genul: „Viaţa a devenit un iad”, „Acasă nu mă înţelege nimeni!”, „Nu am cu cine vorbi, căci mama e mereu cu treburile ei, iar tata e mereu beat sau plecat în străinătate”, „Nu-mi vine să mă întorc acasă!”. Care să fie motivul unor astfel de afirmaţii? Unul dintre ele este tocmai criza rugăciunii, şi mai ales a rugăciunii în comun. Nu-i suficient să se roage doar mama sau mama şi fiica. E nevoie ca toţi membrii familiei, dar nu fiecare în particular, ci toţi împreună, într-un singur gând, să îngenuncheze în faţa răstignitului pentru a se ruga. Pacea şi liniştea în familie le avem atunci când toţi dorim acest lucru, când toţi toţi ne rugăm. Iar când nu se mai roagă chiar nimeni într-o familie atunci e vai şi amar de acea familie. E linişte şi pace din pricina rugăciunii, pentru că Dumnezeu îţi poate vorbi, şoptindu-ţi la ureche ce ai de făcut, aşa cum i-a şoptit sfântului Iosif: „Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până îţi voi spune eu!” sau „Scoală-te, ia copilul şi pe mama lui şi mergi în ţara lui Israel”. Din mărturia evanghelică de astăzi înţelegem că viaţa familiei din Nazaret nu a fost lipsită de greutăţi şi probleme, de jertfe, care, de altfel, sunt strâns legate de o viaţă de familie. Dar toate problemele, oricât de mari şi de nerezolvat ar părea, atunci când găseşti timp pentru rugăciune găseşte şi Dumnezeu timp şi căi pentru aţi comunica ce ai de făcut, aşa cum s-a întâmplat în cazul Sfintei Familii, atunci când Irod voia să ucidă Pruncul. Rugăciunea îţi dă încredere. „Nu te teme, Marie, … Duhul Domnului te va umbri!”, „Nu te teme, Iosife… căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”. În rugăciune stă secretul păcii, împăcării şi al liniştei în familie.

Cel de-al doilea pilon al familiei din Nazaret îl reprezintă asumarea în mod conştient şi activ a rolului propriu fiecărui membru în parte. Maria este mamă şi îşi asumă cu demnitate acest rol de a-l purta în sânul ei pe Prunc. După naştere nu-şi va mai dezlipi privirea de pe el, îl va creşte aproape de templu, de rugăciune. Este mereu atentă la gesturile şi cuvintele lui, pe care le păstrează cu delicateţe în inima ei. Îşi însoţeşte fiul în clipele grele ale sacrificiului şi nimeni nu este mai îndurerată decât ea în acele clipe. Iosif este imaginea bărbatului care protejează cu perseverenţă, curaj şi răbdare pe ceilalţi membri ai familiei. Aspect uşor observabil din grija cu care caută un loc unde să se nască Isus, cât şi din promptitudinea cu care răspunde îngerului ce-l anunţă despre planurile crudului Irod. Vorbim aşadar de o paternitate şi o maternitate responsabilă. Tatăl/mama a plecat! – este un refren des întâlnit în prezent. Aceasta nu înseamnă neapărat că unul dintre cei doi părinţi au plecat la propriu, deşi, din păcate, se întâmplă des şi aceasta, dar uneori prezenţa lor în familie e doar în carne şi oase, e pur fizică. Paternitatea şi maternitatea este însă şi o datorie spirituală. Papa Ioan Paul al II-lea vorbea de „orfanii de părinţi vii”. Astăzi se experimentează, de asemenea, teama de a fi tată sau mamă, de a-şi exercita paternitatea şi maternitatea cu toate consecinţele sale. Există, de asemenea, teama de a-şi exercita responsabilitatea paternă şi autoritatea de a educa. Copilul îşi pierde astfel punctele de sprijin. Când părinţii dispar, copiii îşi uită originea şi istoria şi asistăm la scene teribile chiar în inima familiei. Părinţii prezenţi fizic, dar absenţi în spirit nu pot decât să dea naştere unor copii fără repere şi care trăiesc într-o lume neclară şi ireală. La rândul său, copilul Isus, ca membru al familiei din Nazaret, îşi asumă statutul de fiu: ascultă şi este supus părinţilor, şi astfel creşte în „statură, înţelepciune şi har”. Astăzi însă mulţi copii aruncă pe spinarea părinţilor atât datoriile de părinţi cât şi pe cele de fii, cum este ascultarea, şi îşi asumă îşi asumă atât drepturile lor, adică ale copiilor, cât şi ale părinţilor. Când nu se respectă însă rolurile nu are cum să fie bine în familie. Iată aşadar a doua cauză a marelor drame care zguduie din temelii „celula societăţii şi a Bisericii”, familia: fuga de responsabilitate, care naşte monştri şi înfăptuieşte drame.

Cel de-al treilea punct de sprijin pentru constituirea unei familii sănătoase îl reprezintă închegarea unor relaţii de iubire solidă între membrii familiei. Este vorba aici de o iubire curată, care îşi are originea în Dumnezeu, iubirea existentă între persoanele Sfintei Treimi, adică o iubire ce realizează o comunicare efectivă între membrii familiei. Avem aici o iubire deschisă spre viaţă, spre un altul, căci nu este loc în familia din Nazaret de egoism. Atât Maria cât şi Iosif sunt protagoniştii unei comuniuni solide de iubire. Iubirea, nu teama, este aceea care îi determină să răspundă afirmativ invitaţiei divine. Comunicarea, încrederea, dăruirea reprezintă aşadar elementele cheie pentru constituirea unei familii sănătoate şi puternice.

Rugăciunile, de care aminteam la începutul predicii, se vor împlini în momentul în care noi, în calitate de membri ai unei familii, vom pune umărul la consolidarea celor trei piloni ai oricărei familii: viaţa de rugăciune, împlinirea îndatoririlor proprii şi înfiriparea unor legături de iubire între membrii familiei.