Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a din Post
Anul C (A, B)
Lecturi:
Deuteronom 26,4-10
Romani 10,8-13
Luca 4,1-13

Luca 4,1-13

Plin de Duhul Sfânt, Isus s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duh în pustiu timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavol. Nu a mâncat în zilele acelea şi, când ele s-au sfârşit, i-a fost foame. Atunci diavolul i-a zis: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”. Însă Isus i-a răspuns: “Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul”. Ducându-l mai sus, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii şi i-a spus: “Îţi voi da toată puterea şi măreţia lor, pentru că mie mi-a fost dată şi o dau cui vreau. Deci, dacă tu te vei închina înaintea mea, a ta va fi toată”. Şi, răspunzând, Isus i-a spus: “Este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji”. L-a dus apoi în Ierusalim şi l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, căci este scris: Le va porunci îngerilor săi în privinţa ta ca să te păzească şi: Te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră”. Însă Isus, răspunzându-i, i-a zis: “S-a spus: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău”. Şi, după ce a terminat toată ispitirea, diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Mihai Blaj
pr. Alessandro Pronzato
pr. Daniel Iacobuţ
FSC
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Drum inedit

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Singurătatea pustiului a fost locul de refugiu al marilor spirite creatoare în toate timpurile. Aici omul poate sta de vorbă cu el însuşi; îşi poate auzi glasul conştiinţei şi îndemnurile inimii, se analizează şi se cântăreşte; îşi descoperă chemarea, o evaluează şi o reevaluează; îşi pansează rănile sufletului, îşi spală conştiinţa în lacrimi şi îşi readună forţele; în liniştea pustiului îşi iau avânt gândurile nobile, se conturează şi înfloreşte idealul, se făuresc planuri îndrăzneţe, se plămădesc marile creaţii şi se iau cele mai importante hotărâri etc. Dar, ceea ce este cel mai important, e faptul că aici, în liniştea de mormânt a pustiului, înfloreşte iubirea cea mai nobilă şi cea mai sfântă, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele. Moise a stat patruzeci de zile şi nopţi pe muntele Sinai, înainte de a primi tablele Legii, Decalogul. Şi cine l-a iubit mai mult pe Dumnezeu şi pe poporul ales decât el? Prefera să fie nimicit el însuşi, numai să fie salvat poporul. Ilie a fost în singurătate patruzeci de zile până să ajungă la Horeb, muntele lui Dumnezeu. A postit patruzeci de zile pentru a obţine ploaia pentru poporul înfometat şi însetat din cauza secetei care bântuia de trei ani şi jumătate. Oare nu aceste posturi

le-a atras cinstea de a sta alături de Isus, unul la dreapta şi altul la stânga, pe muntele Tabor, în ziua schimbării la faţă? Saul, după ce a stat câteva zile în singurătatea cămăruţei în casa lui Iuda din Damasc (cf. Fap 9,11) postind şi rugându-se, se retrage în pustiul Arabiei (cf. Gal 1,17) pentru câţiva ani. Şi cine i-a iubit mai mult pe oameni decât el, care dorea să fie anatemă (cf. Rom 9,3), numai să-i ducă pe fraţii săi, pe toţi evreii, la mântuire?

Misiunea mesianică a lui Isus a fost de a înscăuna în lume o nouă ordine spirituală, o viaţă nouă, în care raportul Dumnezeu-om să fie iubirea vrednică de a-i aduce Creatorului cultul plin de adoraţie – în spirit şi adevăr -, aducător de mântuire.

Pentru ca firea omenească să se înflăcăreze într-un chip special din iubirea firii sale dumnezeieşti, ca firea sa omenească să poată inaugura împărăţia mesianică cu o totală încredere şi filială încredinţare în Tatăl ceresc (cf. Mt 4,1-4), Isus se retrage în pustiu pentru patruzeci de zile şi nopţi, pentru a posti, a se ruga, a se jertfi şi a se dărui tăcerii.

Răzvrătirea Satanei faţă de această atitudine a lui Isus a fost fină, subtilă, dar plină de perfidie: voia ca Isus să-şi aşeze temelia împărăţiei sale mesianice pe bunăstarea materială a lumii, pe bogăţie, pe puterea clarvăzătoare care ţine masele în frâu şi pe înţelepciunea omenească dornică de onoruri. Se pare că strălucirea aurului, pofta de onoruri, dorinţa de a fi mare şi tare, dorinţa de a fi înţelept şi important, sunt chiar mai puternice decât imperativul biologic al sexualităţii şi al conservării. Din acest motiv Satana nu vine nici cu ispite necurate, nici cu ispite de lăcomie când îi cere lui Isus să schimbe pietrele în pâini, ci vrea să trezească în el sentimentul de milă faţă de viaţa pământească a oamenilor, care, în majoritate, suferă de foame. După înmulţirea pâinilor, oamenii voiau să-l facă pe Isus rege (cf. In 6,14). Satana nu se înşelase, omenirea este dornică de dătători de pâine şi de jocuri; numai că Isus are alt plan, mult mai măreţ: să dea oamenilor o pâine coborâtă din cer pentru o viaţă nouă. În a doua ispitire, diavolul încearcă să-l determine pe Isus pentru un act de milă faţă de popoarele lumii, care sunt ca o turmă fără păstor şi au trebuinţă de o mână forte pentru a împărţi dreptatea pe pământ; ar trece drept cel mai mare binefăcător, dacă ar accepta să fie rege, să ia în mână frâiele politice ale imperiilor pentru a împărţi dreptatea. Isus a venit să-i înveţe pe oameni ca singuri să-i dea lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi cezarului ceea ce este a cezarului (Mt 22,21), din convingere, din iubire şi nu din constrângere. În a treia ispită, diavolul vrea să trezească în Isus un sentiment de milă faţă de sărmana omenire ignorantă şi ar trece drept cel mai mare binefăcător al omenirii, dacă ar scoate-o din ignoranţă prin demonstraţii miraculoase, prin care să-şi dovedească superioritatea prin înţelepciune, prin care să aducă în fruntea tuturor oamenilor pe cei mai înţelepţi şi pe cei mai destoinici oameni de ştiinţă, pe marii făcători de minuni tehnice, ca să schimbe pământul într-un colţ de rai, ca operă a omului. Se pare că Iuda Iscarioteanul s-a infiltrat între apostoli cu acest gând: de a-l determina pe Isus să-şi pună ştiinţa în slujba poporului ales. Îngerii sunt şi ei, pentru noi, simbolul înţelepciunii. Ispititorul voia ca înţelepciunea să-l ţină pe Isus pe braţe ca să nu-şi lovească omenescul din sine de nici un obstacol. Ceea ce nu înţelegea Satana, sau poate tocmai de aceea se temea fiindcă înţelegea, era faptul că Isus a venit în lume pentru a fi fratele nostru, pentru a lua asupra sa povara pe care diavolul a pus-o pe umerii noştri, păcatul, pentru a ne reda chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, pentru a ne aduce bucuria libertăţii fiilor lui Dumnezeu. Tocmai din acest motiv Isus a trăit în întregime destinul omului lovit de nefericitul păcat. Nouă ne place să ajutăm pe săraci, bolnavi, ignoranţi etc., dar nu ne place să ne identificăm cu ei. Ca să ne ajute cu adevărat, Isus a voit să se identifice cu noi, să intre în pielea noastră pentru a ne înţelege din interior, să înveţe ascultarea din pătimire (Evr 5,8): de a face bine când toţi îţi fac numai rău.

Isus a voit să se coboare în însăşi tragedia existenţei umane periclitate de păcat, gata să fie compromisă pentru totdeauna prin victoria Celui Rău, de a ne da speranţă acolo unde, omeneşte judecând, nu mai era nici o speranţă. Numai acela care s-a împotrivit fascinaţiei bogăţiei, puterii şi înţelepciunii lumeşti poate deveni fratele celor oprimaţi şi nedreptăţiţi. Rari sunt oamenii care să nu creadă că salvarea omenirii de orice fel de lipsuri se poate realiza prin bogăţie, putere şi ştiinţă – prin: a avea, a putea şi a şti. Dar nici sărăcia, nici neputinţa, nici ignoranţa nu stau la baza decăderii umane, ci lipsa de iubire. Săracii care se iubesc formează un paradis; neputincioşii care se iubesc formează un paradis; ignoranţii care se iubesc formează un paradis. Bogaţii, puternicii şi înţelepţii care se urăsc, se gelozesc, se subminează, se calcă în picioare etc. formează un iad. Isus a venit, nu ca să schimbe pietrele în pâini, ci inimile; a venit nu ca să-şi caute slujitori, ci ca să slujească (Mt 20,28); nu ca să se impună prin ştiinţă, ci prin smerenie şi blândeţe: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre (Mt 11,29).

Ispitirea lui Isus reprezintă istoria Bisericii sale, a trupului mistic. În prima etapă a existenţei sale, Biserica a fost ispitită de a schimba faţa lumii prin pâine. Primii creştini chiar îşi împărţeau bunurile lor cu convingerea că dacă toţi oamenii vor avea pâine, toate vor fi bune. Pomenile şi colectele erau cerute şi făcute intens. În etapa a doua Biserica a fost ispitită de mirajul puterii. Dacă Biserica va avea în mână destinele vremelnice ale omenirii, va împărţi dreptatea în conştiinţă, se va schimba faţa lumii. Grea a fost perioada evului mediu şi urmările dureroase.

Greu, dar Biserica a învins prin Cristos. În prima perioadă li s-a cerut creştinilor, nu bunurile vremelnice ca dovadă a credinţei, speranţei şi iubirii lor, ci viaţa, ca să primească o viaţă nouă. În etapa a doua Biserica, învinsă de puterea lumească în puterea lumească pe care o acaparase, se dedică slujirii în spiritul lui Cristos. A trebuit să se lovească cu capul de pervazul de sus, ca să vadă cum să calce pe urmele lui Cristos. Azi se confruntă cu ispita ştiinţei. Garanţia victoriei stă în Capul ei, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3). Capul a învins, va învinge şi trupul.

 

* * *

 

Despre ispitiri şi încercări

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce cuprinde de fapt episodul ispitirilor lui Isus în pustiu? Un eveniment istoric, o meditaţie a evanghelistului, ori vreo glosă a unuia ori altuia dintre primii creştini? Martori ai evenimentului nu există. Cine a văzut, cine a auzit ce s-a petrecut realmente în singurătatea pustiului? Dacă ştim câte ceva despre cele ce s-au petrecut, despre atacul îndreptat de diavol împotriva lui Isus şi despre victoria Domnului, nu este oare pentru că El însuşi le-a povestit ucenicilor lui? Cine ar fi putut inventa o asemenea scenă…?

După cei treizeci de ani petrecuţi în anonimat la Nazaret, Isus este pe punctul să-şi înceapă misiunea. E normal să se gândească la ce va urma, să ia în considerare toate greutăţile. Două căi i se deschid înainte: una uşoară, alta implicând renunţarea şi suferinţa. Isus va opta în mod deliberat pentru cea de-a doua, cea a ascultării de voinţa Tatălui, căreia îi rămâne neabătut credincios. Se poate vedea aici de o învăţătură prezentată de Isus discipolilor săi, într-un limbaj figurat şi concret, încărcat de reminiscenţe biblice. Nimeni nu poate pune la îndoială realitatea ispitirilor din viaţa lui Isus, dar fiecare este liber să şi le reprezinte, găsind o semnificaţie adaptată vremii sale. Chestiunea esenţială nu este de fapt adevărul istoric, ci semnificaţia doctrinală a povestirii, pentru sfântul Luca, şi pentru lumea de azi.

Prima chestiune de elucidat priveşte sensul pericopei pentru evanghelistul Luca. Înainte de a încerca să vedem cum s-au petrecut de fapt lucrurile, trebuie să iscodim semnificaţia povestirii. O cheie ne stă la dispoziţie recitind pasajele din cartea Deuteronomului (8,3; 6,13 si 16) la care se face referire Isus în răspunsurile sale. Citatele trimit la evenimente din timpul şederii israeliţilor în pustiu, după ieşirea din Egipt, în care sunt cuprinse trei lecşii despre încercări şi ispite.

Cea dintâi ispitire – prin foame – îl face pe Isus să retrăiască încercarea la care a fost supus Israel atunci când Dumnezeu a făcut să plouă din cer mana. Prin felul în care-şi manifestase dezgustul, murmurând şi neascultând, poporul lui Israel nu se arătase la înălţimea încercării. Dimpotrivă, Isus o străbate victorios. În versetul citat după a doua ispitire este vorba de încercarea prin sete, când Israel, la Masa, l-a ispitit pe Dumnezeu, cerând un semn al prezenţei lui, şi obligându-l întrucâtva să intervină. Acolo unde neamul său a păcătuit, Isus refuză să ceară un miracol. Cea de-a treia încercare, poporul ales a străbătut-o în pragul Canaanului, atunci când a căzut ispitei închinării înaintea unor zei străini, uitând de făgăduinţa din Sinai a lui Dumnezeu. În cea de-a treia ispitire de către diavol, Isus reuşeşte acolo unde strămoşii neamului lui au eşuat.

Este incontestabil aşadar faptul că relatarea ispitirilor lui Isus recapitulează evenimente din trecutul poporului lui Dumnezeu care a petrecut 40 de ani străbătând pustiul, înainte de a putea intra în Ţara Făgăduinţei. Ispitirea rămâne un fapt de actualitate. Nu suntem nici noi cu nimic mai buni! Cădem uşor pradă tentaţiilor de a alege ce e uşor, de a alege succesul şi onorurile pe care ni le pune înainte lumea în care trăim, inclusiv în diferitele situaţii ale angajamentului nostru creştin. De unde actualitatea avertismentelor sf. Paul: De fapt acestea (cele petrecute în pustiu) au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele, aşa cum au dorit ei. Nici să nu fiţi idolatri aşa cum au fost unii din ei… Nici să nu ispitim pe Domnul, aşa cum l-au ispitit unii dintre ei şi au pierit de şerpi. Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi… Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depăşească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste ce puteţi, însă o dată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura. (1 Cor 10,7…13)

Ispitirile lui Isus, cele din pustiu şi cele din grădina Măslinilor, ne spun că viaţa omenească este pretutindeni grea şi periculoasă, că avem mereu de luptat cu puterile întunericului (Ef 6,12), dar şi că victoria ne este asigurată. Dacă Isus este pus la încercare aşa cum a fost pus Israel la încercare, diavolul încearcă şi să-l împingă la rău. Punerea la încercare se dublează cu îndemnul la păcat. Ce trebuie să deosebim când este vorba de încercare şi de ispitire?

Încercările şi-au pus pecetea pe întreaga viaţă a Domnului. Autorul Epistolei către Evrei recunoaşte în Isus «marele preot îndurător si credincios», «care a fost încercat în toate asemenea nouă, în afară de păcat» (Evr 4,14-15). În viziunea apostolilor, încercările de acest gen trebuie privite pozitiv, chiar cu bucurie, de către creştinii care le străbat: Să consideraţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin diferite încercări, ştiind că încercarea credinţei voastre produce răbdarea, iar răbdarea trebuie să ducă la desăvârşirea faptei ca să fiţi desăvârşiti şi integri… îndeamnă în Epistola sa sf. Iacob (1,2).

Necesară şi folositoare, pentru că duce la întărirea credinţei, la perseverenţă, încercarea nu e însă deloc lipsită de pericole. Se poate preface într-o tentaţie lăuntrică de a face răul şi de se face unealta lui Satan. Alegerea între bine şi rău ne stă mereu înainte, pentru că ispititorul e veşnic prezent, iar lupta pe care o avem de dus nu este împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului... (Ef 6,11).

Să nu uităm însă că Dumnezeu este credincios: el nu va îngădui să fim ispitiţi peste ce putem, însă o dată cu ispita ne va da şi o ieşire ca să o putem îndura, aşa cum ne asigură, în pasajul mai sus citat din Epistola 1 către Corinteni, sfântul Paul. Victoria dobândită de Fiului Omului în lupta cu ispitele garantează propria noastră izbândă.

 

* * *

 

Ispita

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În contextul scandalului în care au fost implicaţi Bill Clinton şi Monica Lewinsky, şefa unui grup feminist a fost intervievată de CNN. Ea a declarat atunci: “Monica Lewinsky nu a greşit cu nimic. Într-o lume a corporaţiilor şi a birocraţiei de la Casa Albă, pentru a avansa femeile trebuie să se folosească de tot ce au la dispoziţie: putere, legături şi sex. Dacă aşa a procedat, atunci nu vedem nimic greşit în ce a făcut.” Ştim această filosofie de viaţă: foloseşte-te de tot ce ai pentru a obţine ceea ce vrei. Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus care nu alege să se folosească de tot ce poate. Atunci când Dumnezeu este scos din ecuaţie, filosofia lumească este filosofia diavolului, o filosofie pe care Isus a respins-o categoric.

Evanghelia de astăzi este despre ispitirea lui Isus în deşert. Trei ispite sunt amintite: să transforme piatra în pâine; să se închine diavolului şi să se arunce de pe coama templului. În fiecare dintre cele trei ispite, diavolul îi spune lui Isus: “vino, foloseşte-te de ceea ce ai pentru a obţine ceea ce vrei”. Şi în fiecare caz Isus depăşeşte ispita răspunzându-i: “Nu, noi ne putem folosi doar de mijloace dumnezeieşti pentru a ne satisface nevoile de Dumnezeu date sau pentru a ne împlini scopurile în viaţă”.

În prima ispitire, Isus postise patruzeci de zile în deşert iar la sfârşit îi era foarte foame. Diavolul i-a sugerat în minte ideea: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine” (Luca 4,3). Să observăm că primul lucru pe care diavolul îl face este să îi semene în minte îndoiala: “dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”. Adică: “Eşti sigur că Dumnezeu este cu tine?” La fel s-a întâmplat în grădina Edenului. Primul lucru pe care ispititorul l-a spus Evei a fost: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Facerea 3,1). Ispita începe mereu cu un gând de îndoială. A spus oare cu adevărat Dumnezeu aceasta? Nu cumva sunt basme cele ce ne învaţă Biserica? Isus învinge ispitele refuzând să accepte aceste îndoieli şi bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu.

Să observăm apoi că oamenii sunt ispitiţi doar cu ceea ce au nevoie sau doresc. După ce Isus a postit, avea nevoie de mâncare, aşa că diavolul l-a ispitit cu mâncare. Nu era un păcat pentru Isus să mănânce. Păcatul ar fi fost în metoda în care ar fi obţinut mâncarea. Ar fi trebuit El să urmeze calea obişnuită pentru a avea pâine sau trebuia să folosească “scurtătura” sugerată de diavol pentru a avea pâine instantaneu? Isus refuză calea scurtă indicată de diavol. Aceasta înseamnă că atunci când căutăm să ne satisfacem nişte nevoi trebuie să fie în concordanţă cu cuvântul lui Dumnezeu. Hrănirea cu cuvântul lui Dumnezeu este în ultimă instanţă mai importantă decât pâinea. “Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul” (v. 4).

În a doua ispitire, diavolul îi arată lui Isus întreaga împărăţie a lumii şi îi promite să îi dea autoritate peste ea dacă i se va închina. Să ne amintim că Isus era în pragul începerii vieţii sale publice şi căuta un mod de a se face cunoscut lumii, un mod de a-şi face mesajul acceptat. Din nou diavolul îl tentează cu ceea ce El (inima Sa, sufletul Său) dorea (loialitatea lumii). Şi din nou Isus spune nu. Scopul nu scuză mijloacele. “Este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji” (v. 8).

În a treia ispitire, diavolul îi cere lui Isus să se arunce de pe templu ca mod de a dovedi că este Fiul lui Dumnezeu. Să ne amintim că şi oamenii i-au cerut lui Isus un semn să dovedească faptul că e Mesia. Isus dorea să îi convingă că El este acela. Dar cum să o facă? Diavolul i-a sugerat să facă o senzaţională săritură de pe templu, fără paraşută. Din nou, foloseşte ceea ce ai pentru a obţine ceea ce vrei. Foloseşte-ţi puterile supranaturale pentru ca oamenii să te recunoască pe Tine ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Mesia. Şi din nou Isus spune nu. Dumnezeul lui Isus Cristos nu este Dumnezeul senzaţionalului ci un Dumnezeu care lucrează prin lucrurile ordinare şi cotidiene ale vieţii. “S-a spus: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău” (v. 12).

Vedeţi voi, spre deosebire de acei prieteni ai lui Monica, ce credeau că poţi să îţi vinzi orice, şi trupul, pentru a obţine ceea ce vrei, Isus ne spune că nu trebuie să ne vindem credinţa în Dumnezeu sau principiile noastre morale pentru a obţine ceva, orice, din această lume, deoarece fidelitatea faţă de Dumnezeu este mai valoroasă decât orice din această lume.

 

* * *

 

Duminica I din Postul Mare

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Dt 26,4-10)

Acest text, între cele mai importante din V.T., conţine profesiunea de credinţă făcută de orice evreu atunci când se ducea la Templu pentru celebrarea anuală a recoltei şi oferirea lui Dumnezeu a primelor roade ale câmpului. Trebuie observat însă că prezentarea acestor roade, la popoarele păgâne, era însoţită de recitarea unui mit al fecundităţii; evreul însă reamintea, actualizând, istoria intervenţiilor mântuitoare ale Dumnezeului Părinţilor în favoarea poporului.

Acest crez al lui Israel s-a conturat pe baza evenimentelor istoriei, istorie marcată de suferinţe şi bucurii-mântuire: Arameul pribeag, adică abandonat şi în pericol constant (pericol concretizat de pustiul subînţeles), a devenit prin intervenţia lui Dumnezeu un popor numeros (v. 5), conform promisiunii făcute lui Avram. Acest popor mare şi puternic a cunoscut asuprirea şi umilirea, dar Domnul a văzut, a ascultat rugăciunea şi a intervenit cu putere eliberându-l pe Israel din Egipt şi conducându-l într-o ţară rodnică şi plăcută, “unde curge lapte şi miere“, simbol al abundenţei de păşuni (deci de turme – simbol al bunăstării) şi de flori pentru albine.

Cuvântul-cheie în acest text conduce la rădăcina “a intra” sau a “a ajunge”. Frecvenţa utilizării termenului vrea să sublinieze că intrarea istorică în Ţara Promisă este actualizată în fiecare an prin “intrarea” roadelor câmpului în hambare: prin intermediul recoltării, omul “intră” din nou în posesia ţării. În liturgie se repetă, în mod sacral, evenimentul istoric: poporul a intrat cândva în Ţara Promisă, acum intră în Templu. Omul răspunde lui Dumnezeu prin mărturisirea de credinţă, prin oferirea unei părţi din ceea ce a primit de la El, prin aducerea de mulţumire, prin adoraţie, cult şi ascultare – acestea din urmă exprimate de gestul închinării, al prostrării în faţa Domnului.

Lectura a II-a (Rm 10,8-13)

Omul care îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu simte întreaga greutate şi limitele propriei condiţii umane de păcătos. Legea dată prin Moise “ascute” conştiinţa şi ajută să devenim mereu mai conformi cu planul lui Dumnezeu; însă împlinirea scrupuloasă a normelor şi a poruncilor nu este suficientă pentru a-l face pe om drept, sfânt.

Există o dreptate conotată de tensiune (de la “a tinde”), autoforţare a omului care vrea să acumuleze merite în faţa lui Dumnezeu riscând să “obţină” numai mândrie sau să ajungă la disperare. Există însă o dreptate care vine de la har, de la darul pe care Dumnezeu îl face oamenilor prin Cristos: acest har trebuie primit prin credinţă (v. 4), acea credinţă care se concretizează (nu rămâne teorie, idee) prin/în iubire (Gal 5,4-6). Acceptarea deschisă a predicii apostolice şi mai ales acceptarea revelaţiei comportă o adevărată schimbare a mentalităţii (metanoia), un nou mod de a vedea viaţa, persoanele, lucrurile, deci o profundă convertire; toate acestea pe baza certitudinii că “oricine crede în El nu va rămâne de ruşine“: mântuirea este dată tuturor acelora care îl invocă pe Domnul, indiferent de naţiunea din care provin.

Evanghelia (Lc 4,1-13)

Luca pune înaintea naraţiunii ispitirii genealogia lui Isus care ajunge până la Adam: Isus deci este prezentat ca un “nou început al omenirii”. La fel ca şi primul om, aşa ca şi orice om, Isus experimentează ispita. Cele 40 de zile petrecute în pustiu sunt un număr simbolic: amintesc de cele 40 de zile din pustiul Exodului; amintesc apoi de cele 40 de zile de post ale lui Moise pe muntele Sinai precum şi de “călătoria” lui Ilie spre Horeb. În pustiu Isus este ispitit de diavol – “cel care divide” – să primească o înţelepciune alternativă la voinţa lui Dumnezeu, de a-şi realiza misiunea conform aşteptărilor lumii.

Ispitirea lui Isus intervine într-un moment de slăbiciune umană (v. 2b-3a): Isus este întărâtat să demonstreze adevărul vocii venite din cer pe care a auzit-o la botez (3,22) făcând o minune care să elimine, împreună cu foamea, slăbiciunea propriei condiţii trupeşti şi să fie, în acelaşi timp, preludiul unui mesianism care garantează bunăstarea în mod miraculos (v. 3). Isus refuză această logică citând Dt 8,3.

A doua ispită este aceea a puterii: Satana plagiază promisiunea pe care Dumnezeu o face Mescei în Ps 2, însă Isus nu încearcă să supună pe nimeni, ci să fie El supus lui Dumnezeu printr-o iubire exclusivă faţă de el (v. 6-8).

În fine, diavolul îl conduce pe Isus pe coama Templului din Ierusalim şi-l invită să inaugureze împărăţia mesianică printr-un semn ieşit din comun: este ispita succesului, pe care Satana o prezintă ca şi convalidată – în aparenţă – de Cuvântul însuşi al lui Dumnezeu. Însă Isus ripostează cu un alt citat din Sfânta Scriptură (Dt 6,16) prin care exprimă completa sa abandonare faţă de ceea ce Tatăl dispune (v. 9-12).

Aceste ispite sunt modelul oricărei ispite: de aceea diavolul, după ce a terminat toate încercările sale de a-l seduce pe Isus, se îndepărtează de Isus “până la timpul stabilit” (v. 13): va fi timpul fixat al pătimirii, al puterii întunericului, ceasul ultimei şi decisivei încercări.

 

* * *

 

Securea la rădăcină

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

În decursul anului liturgic, aceasta este una dintre duminicile cele mai importante: începe Postul Mare, şi concomitent începe şi urcarea noastră către Ierusalim, împreună cu Isus, pentru sărbătoarea Paştelui. În atenţia Liturghiei de astăzi se plasează episodul ispitirilor lui Isus în pustie. Evanghelistul Luca ne prezintă un model pentru Biserică. “După ce a terminat toată ispitirea – spune evanghelistul – diavolul s-a îndepărtat de la El pentru un anumit timp”. Care să fie oare acel timp? Mai întâi de toate timpul Patimii lui Isus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!”, dar mai apoi este şi timpul Bisericii. Ca întotdeauna, evenimentul lui Isus se prelungeşte în acela al trupului său.

Satana, după ce în zadar a ispitit capul, acum încearcă să ispitească trupul Său. Este impresionant de notat cu câtă exactitate descrie Apocalipsul această situaţie: “Dragonul stătea înaintea Femeii care trebuia să nască pentru a înghiţi copilul când va fi născut”, dar nu a putut pentru că copilul a fost luat la cer. Atunci Satana a încercat să răpească pe femeia care l-a născut (Biserica), urmând-o în pustie unde se retrăsese… Prin urmare Biserica mai trăieşte încă în pustie, într-un regim de ispitiri şi de lupte. De aceea învăţătorul ei a învăţat-o să se roage: “Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău”.

Postul Mare este aşadar mai mult decât o perioadă a anului liturgic, un ciclu oarecare asemenea celorlalte. Este un simbol al condiţiei actuale în care se află Biserica, în vreme ce aşteaptă aici pe pământ Paştele veşnic. Din fericire, Evanghelia de astăzi nu se limitează numai la a ne aminti că în această viaţă suntem într-o continuă primejdie de a fi ispitiţi, ci ne sugerează şi cum trebuie să învingem ispita şi cum trebuie să ieşim biruitori din încercări: imitându-l pe Isus, care a învins ispita mai ales cu două arme: Postul (nu a mâncat nimic în zilele acelea), şi recurgerea la Cuvântul lui Dumnezeu (“Este scris…”).

Să aprofundăm astăzi aceste două teme atât de importante pentru a folosi bine acest post. În prefaţa Liturghiei din Miercurea Cenuşii, aflăm acest elogiu adus postului: “Cu Postul Mare, tu învingi patimile noastre, înalţi sufletul, dai puterea şi răsplata”. Ce fel de post poate obţine efecte atât de extraordinare şi neobişnuite? Cu siguranţă nu numai simplul post trupesc, acela care constă a ne abţine de la mâncare şi altele… Cu atât mai puţin atunci când acesta este însoţit, aşa cum se întâmplă de multe ori, de îngâmfarea că am fi făcut cine ştie ce lucru mare, care să ne dea dreptul să îi spunem lui Dumnezeu: “La ce ne foloseşte să postim, dacă Tu nu vezi? Pentru ce să ne chinuim sufletul dacă Tu nu ţii seama de lucrul acesta?”

Dumnezeu spune: “Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” Desigur, nu orice post trupesc este de felul acesta. Există şi un post bun, cunoscut şi apreciat de întreaga tradiţie biblică şi creştină, şi care a contribuit la formarea multor sfinţi. Există anumite situaţii din care nu se poate ieşi – spune Isus – decât prin post şi rugăciune. Însă chiar şi acest post, oricât de util şi de necesar ar fi, singur el nu este suficient, deoarece un astfel de post nu este decât unul pregătitor, în sensul că trebuie să slujească la a pregăti şi a face loc unui altfel de post.

Există un al doilea post, care este deja mult mai bun şi mai spiritual, pe care Clement Alexandrinul îl numeşte “postirea de lume”, şi care constă în aceea că omul nu se conformează mentalităţii lumii acesteia, se fereşte nu numai de la lucrurile rele, ci se abţine şi de la acele lucruri inutile şi superflue, care îl amăgesc pe om, ataşând sufletul de trup şi trupul de pământ. Astăzi ar putea fi actualizate acele cuvinte ale lui Paul, cu o mică adăugire: “Nu vă conformaţi lumii acesteia consumiste!”.

Dar şi acest post este tot un post pregătitor, fiindcă nu pune încă securea la rădăcină. Adevăratul şi radicalul post, acela pe care nici un profet nu l-a suspectat, este acela pe care ni l-a revelat Isus: postul de sine însuşi: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine”. “La sine”: aceasta este rădăcina la care trebuie pusă securea, dacă vrei să iei în serios cuvintele lui Isus.

Îmi vine în minte o întâmplare de pe când eram copil. Într-o zi am mers cu tatăl meu pe malul râului să săpăm nişte cioturi de plop; am săpat de jur împrejur, şi, una câte una am tăiat toate rădăcinile laterale şi superficiale, după care, eu, cum nu eram expert, am început să împing ciotul care nu era prea gros, crezând că trebuia să cedeze neapărat la prima forţare, însă acesta nici gând nu avea să se mişte câtuşi de puţin. Plopul, ca de altfel o serie întreagă de copaci, au rădăcina pivotantă, sau cum i se mai spune rădăcina-mamă, care este înfiptă perpendicular în pământ şi este nemişcată; atâta vreme cât nu se taie aceasta, nu se poate obţine nimic.

Acelaşi lucru se petrece şi cu noi: pot fi tăiate toate legăturile, ne putem lipsi de atâtea şi atâtea lucruri, chiar şi de hrană, însă atâta vreme cât nu se pune securea la rădăcina “eu-lui” nostru vechi, încăpăţânat şi egoist, nu se avansează nici un centimetru pe calea Evangheliei, pentru că rădăcina pivotantă, care alimentează tot trunchiul, va face să crească toate celelalte rădăcini lăturalnice de care fusese văduvită. Să ne gândim la cazul unui ascet, fără nici o avere, numai piele şi oase din cauza posturilor îndelungate şi a pocăinţei, însă plin de el însuşi şi de asceza lui; unul ca acesta este un om încă neconvertit. În fiecare an, în timpul acestui sfânt Post Mare, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la această grea şi dificilă operaţie care este convertirea.

Dar este bine oare să punem securea la acea rădăcină precisă? Pentru ce trebuie să intrăm în conflict cu noi înşine? Pentru că acel loc este al lui Dumnezeu! Eu-l nostru l-a ocupat ca un uzurpator. Omul, în urma păcatului, este ca o citadelă fortificată trecută în mâinile duşmanului: oricât l-ar fi costat pe cel ce a construit-o, acum trebuie să o distrugă, dacă vrea ca duşmanul să nu-i mai poată face vreun rău. De acel loc depinde a şti precis pe ce anume suntem înrădăcinaţi, care este temelia vieţii noastre: dacă este Dumnezeu sau noi înşine. Paul spune că noi trebuie să fim înrădăcinaţi şi zidiţi în Cristos Isus.

Să ne coborâm la concret: când sugem noi seva şi ne alimentăm din acea rădăcină veche, atunci îi permitem “eu-lui” nostru cel vechi şi păcătos să vorbească în noi, să îşi exprime liber aprecierile sau refuzul, cedăm mâniei, geloziei, autocompătimirii. Adesea, în astfel de cazuri, avem impresia că sugem otravă din acea rădăcină, mintea ni se întunecă şi respirăm aerul pestilenţial dinăuntrul nostru. Când observăm că ne aflăm în această stare, trebuie să rupem imediat acel fir al gândirii, dezaprobând totul, oferind minţii gânduri contrare: de dragoste, de iertare, de curăţie, de milostivire, pentru că numai aşa vom pune securea la rădăcină: “Dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi”.

Acesta este adevăratul post spiritual, postul de noi înşine; roadele sale sunt pacea, bucuria, armonia, comunitatea, într-un cuvânt “viaţa cea nouă”. La aceasta se referă o altă prefaţă din Post, care adresându-se lui Dumnezeu spune: “Pentru fiii tăi Tu ai orânduit o vreme de reînnoire spirituală, pentru ca liberi de ademenirile păcatului, să trăiască evenimentele acestei lumi cu privirile îndreptate totdeauna către bunurile cereşti”.

Până aici am vorbit numai despre rădăcină, dar nu am spus încă nimic despre “secure”. Ce este securea, care trebuie să facă în noi această defrişare, această curăţenie radicală? Este cuvântul lui Dumnezeu, este sabia ascuţită cu două tăişuri, care iese din gura Fiului omului, sau “sabia Duhului”. Şi pe drept i se spune astfel, pentru că unde pătrunde Cuvântul Domnului, îşi face loc şi lumina, ca o coasă în junglă. Cuvântul lui Dumnezeu este sufletul asceticii creştine; el face să cadă lucrurile inutile, retează rădăcinile omului vechi; într-un cuvânt, aşa cum spune Isus, curăţă (“voi sunteţi deja curaţi, datorită cuvântului pe care vi l-am spus”).

Din fericire, cuvântul lui Dumnezeu este o componentă esenţială a acestui Post Mare. Aici se adevereşte oarecum imprevizibil făgăduinţa lui Dumnezeu care vorbeşte despre o foame şi despre o sete în ţară, dar nu foame de pâine şi nici sete de apă, ci de a asculta Cuvântul Domnului. Trebuie să ne îndrăgostim din ce în ce mai mult de Cuvântul Domnului şi să-l primim cu aviditate. Paul, în lectura a doua, ne spune: “Cuvântul este aproape de tine, este în gura şi în inima ta”. “Cuvântul lui Dumnezeu este substanţa vitală a sufletului nostru; el îl hrăneşte, îl îndrumă, şi nu există nimic, exceptând cuvântul lui Dumnezeu, care să susţină viaţa sufletului omului” (Sf. Ambroziu).

Când ascultăm cuvântul Domnului în adunarea liturgică sau îl citim acasă (Biblia nu ar trebui să lipsească nici dintr-o casă creştină), este bine să ne concentrăm asupra acelui cuvânt care ne-a impresionat mai mult, sau pe care l-am reţinut din alte lecturi, deoarece este un semn că tocmai acesta ne este destinat nouă într-un mod cu tot special. Trebuie să ne lăsăm judecaţi liber de către Cuvântul lui Dumnezeu, şi să nu-l aplicăm altora, pentru că în felul acesta nu vom avea nici un folos. De la ascultarea cuvântului trebuie să trecem imediat la punerea lui în practică, întrebându-ne: Cum aş putea eu astăzi să traduc în fapte şi în gesturi concrete acest cuvânt? De pildă, cuvântul din această duminică ne spune: “Nu numai cu pâine trăieşte omul…”

De obicei Dumnezeu răspunde cu o punctualitate tulburătoare, atunci când îi cerem cu sinceritate să ne descopere voinţa Sa. Nu trebuie să fim dintre aceia pe care Sf. Iacob îi numeşte ascultători grăbiţi, din aceia care trec prin faţa oglinzii fără a se opri să-şi vadă petele. Noi, preoţii, trebuie să fim foarte atenţi să fim şi ascultători, nu numai distribuitori ai cuvântului lui Dumnezeu – medicamentul îl vindecă pe cel care îl ia, nu pe cel care îl pregăteşte sau îl vinde.

Postirea de noi înşine şi Cuvântul lui Dumnezeu, iată programul Postului Mare din anul acesta! Un program auster, dar nu sumbru, ci frumos şi fascinant. Postul nu este un dar pe care-l facem lui Dumnezeu, ci un dar (şi încă ce dar!), pe care Dumnezeu ni-l face nouă. De aceea “când postiţi nu fiţi trişti ca ipocriţii, căci ei îşi strâmbă feţele, ca să arate oamenilor că postesc”.

Pe când se mai aflau încă în Egipt, evreii i-au cerut lui Faraon: “Lasă-ne să mergem în pustie… ca să aducem jertfă Domnului Dumnezeului nostru”. Acum şi noi dorim să mergem în pustie pentru a sărbători Sărbătoarea eliberării noastre, pentru că prin pustie se mai află încă urmele Învăţătorului. El ne aşteaptă la cealaltă margine a pustiei, pentru a-şi sărbători Învierea împreună cu noi. Acesta este timpul în care se recrutează adevăraţii ucenici ai Domnului.

 

* * *

 

Ispitirile lui Isus – o lecţie de şiretenie

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Baudelaire spunea că cea mai mare şiretenie a Diavolului e să ne facă să credem că nu există. Să ne facă să credem că suntem întotdeauna liberi, că nicio forţă nu ne influenţează, iar el să lucreze discret, în linişte, din spate. Şi de multe ori cădem în capcana aceasta. Credem că gândul şi dorinţa noastră sunt cele mai bune şi că ne aparţin în totalitate, când, de fapt, sunt inspirate de el. Sau ne face să credem că cele spuse sau povestite despre el sunt imaginaţii ieftine, că ar ţine de o mentalitate arhaică care nu ar avea nicio acoperire în realitate. Evanghelia de astăzi este pusă intenţionat la începutul Postului Mare pentru a ne reaminti nouă, creştinilor, că pe tărâmul invizibil al lumii spirituale se dă o luptă crâncenă între om şi Diavol. O luptă care nu trebuie neglijată şi un adversar care nu trebuie subestimat.

Se spune că secretul unei victorii stă într-o proporţie foarte mare în buna cunoaştere a inamicului. De aceea, aş vrea ca astăzi, sărind puţin peste încărcătura teologică a acestui fragment evanghelic, să învăţăm din evenimentul trăit de Isus câteva lucruri despre Duşmanul nostru.

Un prim lucru pe care aş vrea să-l învăţăm astăzi e o altă greşeală pe care o facem cu privire la Diavol, şi anume: îl facem prea des responsabil de îndeletniciri simpliste şi ieftine, neglijându-i strategiile subtile şi sofisticate. Dau un singur exemplu. Din experienţa de preot ce o am până acum pot spune că marea majoritate a creştinilor, atunci când se referă la ispitele ce vin din partea Diavolului, au în vedere “ispitele” legate de faptele trupeşti, cu precădere cele care ţin de sexualitate, de unde şi expresia consacrată: “Am avut ispite necurate”. “M-a ispitit Diavolul să mănânc carne vinerea”, sau “să mă duc cu colegii la un pahar”, sau “Îmi trec prin minte închipuiri, dorinţe şi gânduri de tot felul”, ne plângem adesea. Eu cred că abia asta e o ispită: să credem că cel mai larg domeniu de activitate a Diavolului îl reprezintă stimularea şi declanşarea acestor dorinţe trupeşti pe care le simţim cu toţii şi să-l confundăm pe Diavol cu un fel de revistă pornografică care ne flutură prin minte tot felul de imagini indecente. Diavolul e spirit pur, e inteligenţă neîntrupată, e înger, chiar dacă decăzut. Gândiţi-vă la cel mai inteligent om care v-a fascinat vreodată, înmulţiţi cu 100 şi s-ar putea să nu atingeţi încă nici pe departe IQ-ul său. Chiar credem că el s-ar ocupa cu lucruri atât de ieftine şi de simpliste? Nimic mai fals. Aşa numitele “ispite necurate” cu care se luptă orice om trecut de vârsta copilăriei, nu provin în marea lor majoritate de la Diavol, ci de la noi înşine, din natura noastră coruptă. Sunt parte din rana păcatului originar care transformă orice dorinţă în poftă.

Diavolul se ocupă cu altceva mult mai subtil: cu distrugerea sistemului imunitar, cu demontarea motivaţiei, cu demolarea sistemului tău de convingeri. Nu-ţi introduce în minte pofte, dar încearcă să te convingă să laşi garda jos, să nu mai lupţi, căci nu se merită, se poate şi altfel, că nu trebuie să fii aşa scrupulos, că ceea ce spune Dumnezeu poate fi interpretat. Orice creştin care are ceva experienţă în lupta cu păcatul poate da mărturie că nicio “ispită” nu are efect atâta vreme cât motivaţia, convingerile tale stau în picioare. Dar că odată ce acestea sunt la pământ, eşti inundat de ele. Sau – ca să mă folosesc de o imagine – cei care citiţi aceste rânduri sunteţi conectaţi obligatoriu la internet şi ştiţi probabil că orice computer care utilizează internetul are nevoie de un scut protector care împiedică să pătrundă în el tot felul de lucruri ori persoane nedorite. Există însă viruşi care sparg acest scut şi, din acel moment, calculatorul tău e invadat de o sumedenie de lucruri dăunătoare. Cu asta se ocupă Diavolul. Nu-l confundaţi cu puhoiul de imagini şi înclinaţii pe care le simţim adesea în noi. El este în altă parte. E în gândul care vrea să te convingă să deschizi poarta, astfel încât acestea să intre singure. În gândul care te convinge să laşi din mâini frâiele prin care îţi stăpâneşti natura umană, pentru ca aceasta să se poată desfăşura în voie.

Asta face şi în pustiu cu Isus. Nu-l atacă cu “ispite” ieftine. Vede că-i flămând şi vine cu o pizza XXL la el. E mult mai subtil. Vine şi-i spune: “De ce te chinui să alegi o cale aşa de grea? Să predici în neştire atâta, să suferi, să mori ca un infractor? Pentru ce? Doar ca să asculţi ca un scrupulos de Tatăl? Ştii prea bine că puţini vor înţelege gestul tău. Alege o cale mai uşoară! Fă o minune şi dă-le la toţi de mâncare! Satură-i pe toţi! Şterge sărăcia din lume, fă-o pe-a bucătarul şi te vor urma cu toţii în genunchi. Fă nişte artificii, fă puţin show, fă-o pe-a magicianul şi te vor aplauda cu toţii. Arată-ţi puterea, distruge-i pe cei răi, înlătură nedreptatea, fă-o pe-a politicianul şi generalul şi te vor asculta cu toţii. Alege calea mai uşoară! Nu asculta de Tatăl!”

Înţelegeţi şiretenia Diavolului? Scopul său direct nu e să ne convingă să facem fapte josnice, ci să nu ascultăm de Dumnezeu. Să nu ne supunem. Să fim independenţi. “Ce tot te chinui să duci viaţa asta grea de creştin? Nu te mai ruga; nu vezi că te rogi degeaba? Nu te mai duce la biserică; nu vezi că oricum te plictiseşti de moarte acolo şi că o faci doar din obligaţie şi inerţie? De ce te chinui să duci o viaţă de înfrânare? Bucură-te şi tu ca toţi cei din jur! O viaţă ai. Tu nu vezi că tu, care te chinui toată viaţa cu poruncile astea absurde, ai aceeaşi soartă cu cel ce-a făcut toată viaţa ce-a vrut, iar în ultimele două săptămâni din viaţă a făcut o spovadă bună?” Acesta-i Diavolul: “Renunţă! Lasă garda jos! Nu mai lupta! Alege calea mai uşoară!” Şi din momentul în care te-a convins, pleacă. Pentru că nu mai are ce face. Tu cazi de la sine.

Un al doilea lucru pe care-l învăţăm despre strategia sa: îţi prezintă în culori frumoase lucruri care în esenţă nu sunt bune. Haideţi să analizăm prima ispită cu care vine la Isus, ispita materialismului. Diavolul îi propune lui Isus următoarea strategie: “Dacă vrei ca oamenii să creadă în tine, dă-le de mâncare. Fă o minune, satură-i pe toţi şi scoate-i din mizerie. Şi atunci nu vor mai avea altă grijă decât să-ţi cânte psalmi”. E strategia pe care i-o propune mereu şi Bisericii prin gura celor care în cadrul ei sunt responsabili cu critica. De ce Biserica nu are drept primă preocupare ajutorarea săracilor? De ce s-au construit şi se construiesc peste tot biserici exagerat de impunătoare, când, cu banii care se dau pe ele, s-ar putea rezolva problema multora care mor de foame? De ce nu dă Biserica mai întâi pâine la oameni şi apoi să vină să le predice, căci cine are chef să o asculte cu stomacul gol? E o strategie bună? Adesea ni se pare că da. Ne învaţă însă experienţa lumii în care trăim că credinţa e direct proporţională cu stomacul şi frigiderul? Nu! Dimpotrivă. Privind la “lumea bună”, putem spune că credinţa este invers proporţională cu bunăstarea materială. Cu cât aceasta din urmă creşte, cu atât scade prima. Ne-o demonstrează zilnic bisericile olandeze transformate în baruri, şcolile desacralizate din Franţa şi constituţia a-tee a Europei. De aceea răspunde Isus sec: “nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. “Misiunea mea nu e să dau de mâncare la oameni. O voi face şi pe asta. Voi hrăni 5.000 de oameni cu doar 5 pâini. Dar nu acesta e scopul meu. Menirea mea e să hrănesc sufletele. Să-i învăţ pe oameni calea Tatălui. Să-i învăţ pe oameni o cale pe care ei să poată merge indiferent dacă au stomacul plin ori gol”. Asta face Diavolul: propune o cale care, în aparenţă, pare frumoasă, dar, în esenţă, duce la moarte. Şi e valabil în orice tip de ispită care vine de la el.

Şi un al treilea lucru pe care-l învăţăm despre şiretenia sa. Notează evanghelistul Luca: “… i s-a făcut foame. Atunci Diavolul a zis…”. Nu e întâmplător acest amănunt. Diavolul nu vine niciodată când omul e în formă, când e fresh, când e plin de entuziasm, ci atunci când e slăbit şi cu garda jos. Când ai, de exemplu, o decepţie în viaţă, când te-a trădat un prieten, cânt te-au supărat unii, când pur şi simplu ai o zi proastă, adică atunci când, spiritual vorbind, eşti la pământ. Atunci vine. Sau când ai o stare de amorţeală, de lene, de moleşeală, când nu ai chef de nimic, când eşti sătul de toţi şi de toate, adică atunci când nu eşti vigilent. Atunci vine. Şi-ţi picură în minte tot felul de planuri, iniţiative, gânduri, profitând de faptul că nu eşti limpede. E şiret Diavolul. N-avem noi imaginaţie câtă şiretenie are el.

Pe tărâmul invizibil al lumii spirituale, lupta continuă în fiecare zi. E o luptă crâncenă. Aproape că îngheţ de frică când mă gândesc ce slab sunt eu şi ce puternic este el. Mă mângâie un singur gând. În această luptă a mea nu sunt singur. Îi am alături pe Cristos, pe îngeri şi pe sfinţi, adică pe cei care, cu toţii, l-au învins. Iar Diavolul e singur. Deci poate fi învins. Amin.

 

* * *

 

Fructele cresc în cenuşă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Ultima ispită nu mai este ultima

Trebuie să alegem între coşul care conţine “trufandalele roadelor pământului” şi cenuşă? Între descrierea “ţării unde curge lapte şi miere” şi deşertul uscat unde pietrele refuză să devină pâine? Între minunile săvârşite de Domnul pentru poporul său şi postul apăsător, interminabil şi insuportabil?

Eu nu aş ezita să pornesc de la “amintirea pulberei” (Adu-ţi aminte, omule…”). Şi, cu preţul de a scandaliza pe cineva, fac aluzie la un film care şochează: “Ultima ispitire a lui Cristos” (Luca ne avertizează: diavolul nu a dispărut definitiv de pe scenă. Se va întoarce “la timpul fixat”. Ultima ispitire nu mai este ultima). S-o facem liniştiţi, lăsând să fie polemici, fanatisme din sensul opus, invective despre capodopera sau opera “nedemnă”, judecăţi despre oportunitatea cu privire la anumite scene şi anumite alegeri, dezlănţuite de pelicula semnată de Scorsese şi inspirată de romanul lui Nikos Kazantzakis. Să urmărim, mai degrabă, motivul dominant şi hotărâtor: “Dacă nu este sacrificiu nu este mântuire”. Este afirmaţia de fond: “nu este o altă cale” (clar diferită de cea care duce pe Calvar).

Este inutil să ne facem iluzii. Nu există o altă cale. Chiar dacă Satana (cu lovituri de citaţii punctuale biblice) “încearcă” să demonstreze contrariul, şi propune unele mai degrabă fascinante (dintre care, cel puţin două nu sunt în mod necesar rele). Ispita, orice ispită, constă în înşelarea că poate să existe o altă cale în afara celei, extrem de dificile, trasată de proiectul lui Dumnezeu. Ispita, orice ispită, este seducţia scurtăturii, a căii uşoare, a criteriului normalităţii (“toţi fac aşa”). Ispită sunt pietrele care se transformă direct în pâine fără a trece prin oboseala omului, exigenţa dreptăţii şi practica împărţirii. Mijloacele care devin scopuri. Ispită este miraculosul ca “producător” automatic de credinţă.Ispită sunt sugestiile spectacolului sacru care dispensează de o confruntare zilnică şi angajatoare cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Ispită este recurgerea la forţă, la constrângere, la condiţionări de orice fel pentru a aduce pe cât mai mulţi la Dumnezeu. Recent am auzit un maestru al “gândirii demodate” – care are pretenţia de a te conduce, a rebours (invers), în ţara promisă unde curge mirosul de ceapă provenind din Egipt – justificând colonialismul cel mai crud, (acela care pretindea să unească într-o căsătorie ceea ce Cristos separase definitiv: cruce şi spadă, afaceri şi Împărăţie), care element “providenţial” pentru cucerirea, nu a unor drapele gălbejite, cum se întâmplă când se recurge la mijloace “slabe” indicate şi adoptate de Isus, ci de mase impunătoare! Ispită este propunerea unei alte căi, care, să admitem că există, nu este practicabilă de creştinul care intenţionează să meargă pe urmele Maestrului.

Vrem să vorbim despre pocăinţă?

Şi atunci, să vorbim totuşi, pe cât posibil fără ruşine, despre pocăinţă şi mortificaţie, din moment ce începe Postul. Sunt cuvinte, în vocabularul creştin, care apar uzate, devalorizate prin abuz. Altele, dimpotrivă, riscă să dispară, să fie considerate ca “voci ieşite din uz”, în afara cursului, pentru că nimeni nu le mai foloseşte, în timp ce, cel puţin în gramatica evangheliei, păstrează intactă valoarea lor pentru construirea unui limbaj şi a unei vieţi creştine. Mortificaţia, jertfa, penitenţa, renunţarea, aparţin de această a doua categorie.

Dacă cineva, astăzi, în anumite ambiente, se hazardează să le pronunţe, îndată este cineva care rămâne uimit (“Cum?! Dar Evul Mediu nu s-a terminat de mult?”), şi aleargă la adăpost. Dispus la unele concesii, numai să nu fie vorba de privaţiuni (sau la o oarecare privaţiune, numai să nu implice renunţarea la ceva). În orice caz, vai dacă te atingi de portofel – cel mult, de borseta cu mărunţiş… -, pachetul de ţigarete, televizorul, de alcoolul preferat, distracţiile obişnuite, discoteca, restaurantul… Nu trebuie atins nimic! Pentru restul, se poate vedea… Durerea este că, dacă totul pare de neatins, nu mai este “restul”.

Totuşi, oricum s-ar prezenta, deşi cu toate ajustările şi adaptările necesare, mortificaţia rămâne mereu o operaţie dureroasă de pierdere. Fie că vrem sau nu, pentru a avea trebuie să dăm. Pentru “a fi” trebuie să sustragem. Pentru a lumina este necesar să ne ascundem. Pentru ca prezenţa noastră să fie utilă la creşterea altuia, este indispensabil să dispărem. Pentru a câştiga nu este altceva de făcut decât “să aruncăm”. Pentru a ne reduce la esenţial trebuie să ne despuiem.

Cristos, în Predica de pe Munte, nu a declarat că postul şi pomana trebuie să fie considerate lucruri depăşite în perspectiva “noii dreptăţi” a fiilor Împărăţiei. Simplu a recomandat să nu ne adunăm spectatori pentru acţiunile noastre virtuoase, să nu arătăm altora un chip melancolic ca semn al asprimilor noastre ascetice, să nu facem reclamă cu faptele noastre bune. Dacă practicile penitenţiale se traduc printr-o dispoziţie rea, irascibilitate, asprimi, nervozitate, lipsă de omenie, atunci înseamnă că aproapele trebuie să plătească preţul sacrificiilor noastre. În acest caz, nu este vorba de a renunţa la vegheri şi posturi, ci de a ne orienta spre… parfumul, adică spre un chip vesel, un surâs spontan, pace, răbdare, tandreţe. Da, pentru că este o penitenţă posomorâtă, tristă, apăsătoare. Dar este şi o penitenţă bucuroasă, eliberatoare, luminoasă. Asta nu înseamnă că a doua este mai uşoară.

În primul caz, ni se impune să facem “lucruri penibile” (şi de atâtea ori discutabile) pentru Dumnezeu. În al doilea caz, se pleacă de la minunile pe care iubirea lui Dumnezeu le-a făcut pentru noi (“Crezul istoric al lui Israel”, la care se referă prima lectură, nu este altceva decât relatarea minunilor săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său). Şi atunci penitenţa devine un act de “recunoştinţă”: se recunosc iniţiativele, acţiunile, “invenţiile” lui Dumnezeu şi se răspunde oferind trufandalele, semnul plinătăţii, al eliberării, al unei vieţi în bucurie, pentru că a fost sustrasă din toate sclaviile.

Nu suntem credincioşi pentru că facem sacrificii, ci pentru că credem şi experimentăm iubirea lui Dumnezeu. Penitenţa, înainte de a fi o privare, trebuie să exprime o preferinţă acordată Cuiva. Mai putem spune: nu sunt mortificaţiile cele care produc şi dovedesc iubirea. Ci iubirea sugerează şi justifică mortificaţiile. Bucuria lui Dumnezeu nu depinde de ceea ce facem noi pentru El. Ci de ceea ce îi permitem să împlinească în noi. Trufandalele nu sunt roade acre, dar coapte. Anumite penitenţe, dimpotrivă, au un gust aspru, neplăcut, pentru că au suferit un proces de creştere forţată, impusă, în loc să se coacă spontan şi liber în iubire.

Libertate de fantezie

Rămâne de precizat că sacrificiile nu sunt “fixe”, adaptate în acelaşi mod pentru toţi. Şi pentru penitenţă, ca şi pentru iubire, trebuie să funcţioneze fantezia. A inventa, a schimba, a ţine cont de situaţii. De exemplu, să luăm indicaţia lui Paul (a doua lectură): “Cu inima se crede, şi cu gura se face profesiunea de credinţă”. Pentru cineva, o practică penitenţială ar fi aceea de a-şi stăpâni puţin gura chiar şi în relativ la propria credinţă. Mă refer la a-şi impune un stil de credincios învăluit într-o mai mare modestie, discreţie, respect al adversarilor, renunţând la unele atitudini de îngâmfare, aroganţă, superioritate, pedanterie…

Pentru alţii, în schimb, ar fi cazul să fie mai puţin timizi, nesiguri, fricoşi, atunci când este vorba de “a da socoteală” de propria credinţă. Pentru unii, pocăinţa ar fi “să iasă afară” din confort şi din cercul egoist al casei. Pentru alţii, dimpotrivă, problema este de a dedica mai mult timp şi atenţie familiei. Pentru unele persoane prea pioase, o mortificare din Post ar putea să fie în renunţarea la un devoţionalism superficial, zgomotos, emotiv, sentimental, şi angajarea de a medita jumătate de oră din Biblie, sau dintr-o carte serioasă. Pentru anumiţi intelectuali severi, în schimb, ar fi oportun să renunţe la o carte şi să investească puţin timp în frecventarea unui azil de bătrâni.

Un activist frenetic ar face bine să se oprească pentru a medita, a contempla. Un personaj serios va putea cu folos să piardă un pic din solemnitatea sa, şi să încerce să dobândească un minim de spontaneitate, umanitate, capacitate de a râde de sine însuşi. Unui individ veşnic întunecat i se propune oportunitatea foarte simplă: să fie un pic mai vesel ca ieri. Un “binefăcător” va trebui să se convingă că este cazul de a renunţa la pomană şi să practice mai mult dreptatea. Pentru o persoană obişnuită să frecventeze misticisme pline de fumuri, ar fi o importantă (şi salutară) pocăinţă de a încerca să facă câţiva paşi cu picioarele pe pământ şi cu ochii deschişi asupra persoanelor care trăiesc alături…

Ar putea fi de ajuns aceste sugestii. Aşa cum se vede, formele de pocăinţă sunt foarte variate. Nu este vorba de a alege cea mai dificilă, dar cea mai “justă”, mai folositoare pentru a îmbunătăţi propriul chip (“parfumaţi capul şi ridicaţi-vă capul”, Mt 6,18) şi mai avantajos pentru alţii. Mai ales, va fi oportun să ne dăm seama că, şi atunci când ne prezentăm la Dumnezeu cu coşul de trufandale, nu mergem să dăm ci să primim.

 

* * *

 

Duminica I din Postul Mare

Autor: pr. Daniel Iacobuţ
Copyright: Predici.cnet.ro

În această primă duminică a Postului Mare îl contemplăm pe Domnul Isus care este ispitit de diavol în pustiu timp de patruzeci de zile. Pustiul, deşertul este în Biblie locul întâlnirii cu Dumnezeu, dar şi cel al ispitirii, iar patruzeci de zile este un număr care în mod simbolic indică spaţiul unei vieţi. E posibil ca evanghelistul Luca să sintetizeze în acest episod o realitate pe care Isus a trăit-o pe parcursul întregii sale vieţi pământeşti, fapt care ne arată încă o dată cum într-adevăr Cristos “s-a făcut întru totul asemenea nouă afară de păcat”. Acolo în pustiu, locul tăcerii şi al purificării, Isus refuză tentaţiile diavolului, alegând să rămână fidel voinţei Tatălui său ceresc.

Cele patruzeci de zile ale Postului mare pe care abia l-am început stau în faţa noastră ca un timp în care şi noi suntem provocaţi să respingem tentaţiile Celui Rău şi să alegem să îl urmăm pe Isus pe calea iubirii ce conduce spre Ierusalim, pe Golgota sub cruce, dar, mai ales, în grădina Învierii, a mormântului gol. Sunt patruzeci de zile în care e necesar un efort de purificare şi de eliberare, iar pustiul simbolizează perfect acest efort: orice formă de vegetaţie dispare şi nimic nu ne împiedică privirea. La fel şi postul pe care l-am început are rostul de a ne elibera de multele accesorii ale vieţii noastre pentru a ajunge la esenţialul ei şi de a da jos măştile (nu numai cele folosite în timpul carnavalului) propuse de Ispititor sau alese de noi înşine, măşti care ne împiedică să privim în adâncul inimii şi să înţelegem înspre ce direcţie ne îndreptăm. Un timp aşadar de autenticitate în care, alături de Maestru şi cu ajutorul lui, ne debarasăm de toate lucrurile false acumulate în timp şi mai ales ne întrebăm: “De fapt cine sunt? Ce fel de om, ce fel de creştin aleg să fiu? Ce fel de tată sau mamă, ce fel de tânăr, de preot, de prieten sau coleg aleg să fiu?” În faţa acestor întrebări intră în scenă diavolul cu răspunsurile sale ispititoare, ce garantează un succes imediat dar aparent şi care, mai grav, vor să ne îndepărteze de încrederea în Tatăl ceresc.

Astfel a fost ispitit şi Mântuitorul. Ne spune evanghelistul că la sfârşitul celor patruzeci de zile de post, când Isus era la capătul puterilor şi i se făcuse foame, atunci diavolul l-a ispitit în toate felurile. Iar ispitirile sale folosesc drept momeală cele trei tipuri de “foame” (dorinţă) de bază în viaţa fiecărui om: foamea de lucruri, de persoane şi de Dumnezeu. Viclenia diavolului stă în a sugera că omul îşi poate astâmpăra această multiplă foame posedându-le: lucrurile prin avere, persoanele prin putere iar pe Dumnezeu, prin voinţă. Iată-l aşadar pe “tatăl minciunii”, cum îl denumeşte Scriptura, cum îi propune lui Isus soluţiile sale: Vrei să demonstrezi că eşti Fiul lui Dumnezeu? Atunci transformă piatra în pâine, adică hrăneşte-te, îndestulează-te, foloseşte-ţi puterea pentru a-ţi satisface necesităţile fără să mai depinzi de Dumnezeu, de intervenţia providenţei sale…Vrei să fii Mesia? Atunci trebuie să ai putere, să stăpâneşti lumea din jurul tău, să devii un puternic al pământului, unul care contează cu adevărat şi care trage sforile…Eşti într-adevăr Fiul lui Dumnezeu? Atunci foloseşte-ţi puterea pentru a face minuni năucitoare, spectaculoase, aruncă-te, iar dacă Dumnezeu e de partea ta vei deveni un adevărat erou…

Dar Isus îl demască imediat pe Ispititor şi îi răspunde, demonstrându-i cu ajutorul Scripturii că omul nu trebuie să absolutizeze lucrurile lumeşti, căci are o hrană vie în Cuvântul lui Dumnezeu; că puterea lumească impune şi subjugă, în schimb iubirea sa lasă persoanele libere şi autentice; că Dumnezeu nu este o marionetă, folosită de om atunci când vrea miracole.

Cele trei ispite ale diavolului prezentate de evanghelistul Luca sunt emblematice pentru că însumează toate tentaţiile cu care este încercat fiecare om pe parcursul vieţii sale. Prima ispită este de a trăi numai cu pâine, înţelegând prin pâine lucrurile materiale, bani, case, maşini, haine, televizor, adică a umple burta şi portofelul. A doua ispită este cea a puterii: a domina pe ceilalţi cu orice mijloace, a urmări numai cariera, onorurile, gloria umană. A treia ispită constă în a face din Dumnezeu un idol, care este scos la iveală atunci când lucrurile nu merg bine sau se întâlneşte vreo necesitate urgentă, cu alte cuvinte Dumnezeu pe post de poliţă de asigurare împotriva riscurilor. Trebuie să recunoaştem că zilnic aceste ispite ne încearcă adoptând diferite tehnici, sau ascunzându-se în spatele unor măşti inocente.

Vestea cea bună a primei duminici din Postul mare e că toate aceste ispite au fost învinse de Isus. Şi de aceea noi creştinii ştim că Mântuitorul ne este alături în ispitele de orice fel, şi mai ales, ne învaţă să îl rugăm pe Tatăl: “şi nu ne duce pe noi în ispită”, adică nu ne lăsa să cădem în ispita de a te trăda, de a pierde credinţa în Tine. În fond aceasta este ispita prin excelenţă atât pentru Isus cât şi pentru noi: a renunţa la încrederea totală în Dumnezeu, a nu ne mai considera fii ai Tatălui ceresc, a ne îndoi de paternitatea şi de iubirea sa. Aceasta este ispita încercată de Isus în Grădina Măslinilor, o ispită învinsă prin abandonarea în mâinile lui Dumnezeu: “dar nu voinţa mea, ci a ta să se facă!”

Cum a fost învins Ispititorul de către Domnul Isus? Făcând apel de fiecare dată la Cuvântul lui Dumnezeu. Cele trei răspunsuri ale Mântuitorului devin şi ele emblematice: Cuvântul lui Dumnezeu este forţa noastră; din slabi şi neajutoraţi devenim învingători ai Celui Rău. Trebuie să recunoaştem că deseori ispitele diavolului devin atât de puternice încât avem senzaţia de a fi copleşiţi, de a nu face faţă. Ne simiţim parcă asemenea micului David ce trebuia să îl înfrunte pe uriaşul Goliat. Dar la fel cum David a avut nevoie de o singură piatră pentru a-şi învinge monstruosul adversar, la fel şi noi avem nevoie numai de o armă: de Cuvântul lui Dumnezeu, căci într-adevăr “nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. Astfel timpul Postului Mare este momentul potrivit pentru a redescoperi puterea Cuvântului lui Dumnezeu de a-l demasca pe ispititor şi de a ne face să trăim ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este timpul oportun pentru a lua mai în serios mesajul Evangheliei, pentru a o citi, medita şi pune în practică.

De aceea un cadou preţios pe care am putea să ni-l facem în timpul Postului Mare ar fi ca în fiecare zi să dedicăm 10 minute citirii şi meditării Cuvântului lui Dumnezeu. Poate fi vorba despre episoade evanghelice care ştim că ne-au provocat întotdeauna, sau putem urma şirul lecturilor propuse în fiecare zi la Sfânta Liturghie. Sunt 10 minute pentru ca armele noastre împotriva Ispititorului să fie într-adevăr în stare de funcţionare. Ce frumos ar fi ca atunci când simţim că ne dă târcoale ispita – fie că e vorba de cea a averii, a puterii, sau a instrumentalizării lui Dumnezeu – imediat să lăsăm să răsune în noi un Cuvânt de-al lui Dumnezeu pentru ca astfel să găsim forţa de a-i rezista şi de a ne uni cu El, singurul Domn ce trebuie adorat şi slujit! Punând în practică acest exerciţiu vom putea descoperi şi noi, asemenea sf. Paul în a doua lectură de azi, cum “Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta”. Cristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, va intra atunci în inima noastră şi ne va deschide ochii pentru a înţelge misterul de necuprins al dragostei sale pe care îl retrăim de fiecare dată când celebrăm Paştele Morţii şi Învierii sale! Vom putea şi noi mărturisi semnele şi minunile prin care Domnul ne-a scos din sclavia păcatului şi a morţii aşa cum o făceau şi evreii de fiecare dată când prezentau cele dintâi roade ale pământului: “Noi am strigat către Domnul Dumnezeul părinţilor noştri, iar Domnul ne-a auzit glasul… şi ne-a scos din Egipt cu mână tare şi cu braţ puternic, cu fapte înfricoşătoare, cu semne şi minuni”.

 

* * *

 

Duminica I din Postul Mare Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 4,1-13

Isus îl învinge pe diavol

1 Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors de la Iordan şi a fost condus de către Duhul Sfânt în pustiu

2 şi timp de patruzeci de zile a fost ispitit de diavol. Nu a mâncat nimic1 în zilele acelea, iar când s-a împlinit timpul i s-a făcut foame.

3 Atunci i-a zis diavolul:

- Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestei pietre să se prefacă în pâine.

4 Isus i-a răspuns:

- Scris este: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”.

5 Apoi diavolul l-a dus pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii 6 şi i-a zis:

- Îţi voi da toată puterea şi slava acestei împărăţii, căci sunt ale mele şi le dau cui vreau eu.

7 Dacă, aşadar, te vei închina înaintea mea, toate vor fi ale tale.

8 Isus i-a răspuns:

- Scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti”.

9 Apoi diavolul l-a dus la Ierusalim, l-a aşezat pe aripa templului şi i-a zis:

- Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, 10 căci scris este:

“Va porunci îngerilor săi

ca să te păzească”,

11 şi iarăşi: “Ei te vor purta pe mâini,

ca să nu-ţi loveşti piciorul

de vreo piatră”.

12 Isus i-a răspuns:

- S-a spus: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!”.

13 După ce l-a ispitit în toate felurile, diavolul s-a îndepărtat de Isus pentru un anumit timp.

_________________________________________________________________________________

1 4,2 N-a mâncat nimic: În anumite ocazii speciale, iudeii nu mâncau ca să arate iubirea lor şi slujirea lor faţă de Dumnezeu.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Prima duminică din timpul Postului Mare este dedicată pentru a contempla misterul “ispitirilor” lui Isus. Relatarea apare în Mt, Mc şi Lc. Anul acesta, în ciclul C, se proclamă textul din Luca.

Este interesant de observat, începând de la primul verset, că Duhul este cel care-i dă putere lui Isus şi tot Duhul îl duce în pustiu, în locul ispitirilor. Domnul stă patruzeci de zile fără să mănânce şi i se face foame. Pornind de la această necesitate naturală, diavolul începe să-l ispitească încercând să-l convingă să prefacă nişte pietre în pâine. Isus răspunde la această cursă cu însuşi Cuvântul lui Dumnezeu din Deuteronom 8,3. În al doilea rând, satana îl ispiteşte pe Domnul cu puterea: dacă se prosternă în faţa lui va fi stăpân peste toate împărăţiile din lume. Isus răspunde din nou cu Scriptura, în acest caz citează Deuteronom 6,13. În al treilea rând diavolul va încerca să-l ispitească pe Învăţător în însăşi sfera lui religioasă. Îi propune să se arunce de la înălţimea cea mai mare a templului din Ierusalim, dat fiind faptul că este scris în Biblie că Dumnezeu va porunci îngerilor săi ca să-l păzească (Ps 90,11-12). Este incredibil că însuşi satana foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l îndepărta pe Isus de la drumul său! Domnul, şi în acest caz, răspunde cu Scriptura citând Deuteronom 6,16. După asta, diavolul se îndepărtează pentru un anumit timp dat fiind faptul că în mod constant, de-a lungul vieţii lui Isus, a încercat să-l îndepărteze de la drumul său.

În lumina relatării este important să ţinem cont de câteva criterii “catehetice” în privinţa ispitelor:

1. Ispita nu este un păcat. Isus este Dumnezeu şi prin urmare el nu are păcat; experimentează ispita însă nu cedează în faţa ei. Există oameni care confundă ispita cu păcatul. Asta este o greşeală. Ispita înseamnă a percepe acţiunea satanei care vrea să abată de la calea lui Dumnezeu, a binelui şi a adevărului. Păcatul înseamnă a con-simţi, a ceda în faţa ispitei…

2. Nu Dumnezeu ispiteşte ci satana, diavolul, “tatăl minciunii”. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni dat fiind faptul că ispita înseamnă a provoca îndepărtarea de Dumnezeu şi de planurile lui. Pentru aceasta nimeni să nu confunde şi să creadă sau să spună că este ispitit de Dumnezeu… Ceea ce este adevărat e că Dumnezeu permite “încercarea” sau “crucea” în viaţa noastră. Acest lucru este foarte misterios şi de multe ori nu se găseşte o explicaţie “raţională” pentru realitatea bolii, a catastrofelor, a morţii şi a suferinţelor în general. Însă dacă Dumnezeu permite încercarea nu este pentru a ne îndepărta de El şi de căile lui. Dimpotrivă, Dumnezeu permite încercarea în viaţa noastră pentru ca să fim întăriţi în drumul nostru de credinţă…

3. Isus nu a fost ispitit numai cu această ocazie deosebită care ni se relatează. Acest text este un moment prototipic al ispitirilor lui Isus care folosesc ca model pentru realitatea întregii sale vieţi. Isus a fost ispitit de satana de-a lungul vieţii sale pământeşti de multe ori şi în diferite forme. Câteva dintre ispitirile Domnului nu le cunoaştem dat fiind faptul că evangheliştii n-au putut să relateze toate evenimentele din viaţa lui Cristos, ci numai unele. Alte ispitiri apar în textele evanghelice în mai multe ocazii: de exemplu atunci când doresc să-l proclame rege dintr-o perspectivă pământească, socială şi politică; când doresc ca el să facă “minuni” după gustul şi necesitatea punctuală a fiecărui grup şi/sau persoane; când doresc ca el să coboare de pe cruce şi să demonstreze că realmente este Dumnezeu, etc.

Pentru a ţine cont: Pustiul are, în VT şi în literatura extrabiblică a poporului din Vechea Alianţă, o simbologie multilaterală. Pe de o parte este semn al non-ospitalităţii, al dificultăţii, al “aridului” asociat cu lipsa de apă şi de viaţă. Pe de altă parte este locul întâlnirii cu Dumnezeu, prin care implică o căutare a esenţialului, a ceea ce este mai important. Este spaţiul necesităţii de purificare şi de întoarcere la esenţial care provoacă în inimă un loc cu aceste caracteristici…

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 4,1-11; Mc 1,12-15; Dt 8,1-2; In 13,2.27; Lc 22,3.53.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “Ispită”.

Întrebări pentru lectură

- Cum începe relatarea?

- Cine îl conduce pe Isus?

- Unde îl conduce?

- Cât timp stă Isus în pustiu?

- Ce vrea să facă satana?

- Sunt descrise “cursele satanei”?

- Care sunt aceste “curse”?

- Cum răspunde şi cum reacţionează Domnul în faţa ispitirilor diavolului?

- Ce are special a treia ispitire? Ce foloseşte satana pentru a-l convinge pe Domnul?

- Ce face Isus?

- Cum se termină relatarea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Mă las condus de Duhul lui Dumnezeu?

- Unde mă duce astăzi Duhul lui Dumnezeu?

- Ce implică pentru mine pustiul?

- Ce tipuri de “pustiu” experimentez astăzi în viaţa mea? Ce pustiuri am trăit în trecut? Ce pustiuri pot prevedea în viitorul meu?

- Cum reacţionez în faţa realităţii pustiului?

- Care sunt ispitele mele astăzi? Care sunt cursele satanei pentru a mă abate de la drum?

- Pornind de la care “necesităţi vitale fundamentale” poate să mă ispitească astăzi diavolul?

- În ce situaţii de putere experimentez cursele ispititorului?

- În viaţa mea religioasă şi spirituală poate să fie de asemenea vreun tip de ispită asemănătoare cu aceea pe care o experimentează Domnul?

- Confund eu ispita cu păcatul? În ce constă deosebirea?

- Confund eu ispitele satanei şi încercările lui Dumnezeu? Care este diferenţa?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a ne ruga cu acest text poate fi foarte iluminant un verset din Prima Scrisoare către Corinteni:

1Cor 10,13

13 Încă nu v-a încercat o ispită care să depăşească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: el nu va permite să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, însă o dată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura.

Este interesant ceea ce Paul le spune corintenilor. Astăzi ne repetă asta fiecăruia dintre noi. Fie ca să putem să-l ascultăm pentru a da răspunsul nostru în rugăciune.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie vă propun folosirea cererii din Tatăl Nostru: Şi nu ne duce pe noi în ispită…

O putem repeta de mai multe ori în timp ce ne gândim la situaţiile din viaţă în care ne vedem supuşi ispitei.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Alege o ispită mai mult sau mai puţin obişnuită în propria viaţă pentru a fi deosebit de atent, cu puterea lui Dumnezeu, pentru a rezista şi a învinge împreună cu Domnul.

Propunere comunitară

- Dialoghează în mijlocul tinerilor pentru a detecta “ispitele” mai obişnuite ale tinerilor în cadrul “necesităţilor vitale fundamentale”. Încercaţi să detectaţi cauzele şi să vă gândiţi la posibilele căi de soluţie pentru a le depăşi.

 

* * *

 

Duminica întâi din Postul Mare – pentru copii

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Greva foamei

Miercurea trecută am inaugurat un timp deosebit în anul bisericesc. Cu Miercurea Cenuşii am intrat în Postul Mare.

“Plenus venter non studet liebenter”, un proverb latinesc puţin cunoscut omului din secolul al XXI-lea. Cu burta plină nu prea ai chef într-o muncă spirituală. După o mâncare copioasă se recurge la siestă fără a te putea concentra şi învăţa ca lumea. Saturaţia trupească stânjeneşte puterile sufleteşti.

În acest săptămâni şi zile înainte de Paşti mulţi creştini individual sau organizaţi în grupe vor să facă contrariul: printr-un post conştient vor să activeze spiritul uman obosit şi comod. Unii renunţă în toată perioada Postului mare la alcool, la fumat sau dulciuri, alţii postesc o zi pe săptămână. Toţi o fac având motiv să micşoreze “îngrăşarea” sufletului.

Prin această grevă a foamei ei protestează contra egoismului propriu, împotriva mentalităţii de a avea cât mai mult. Ei vor să simtă foamea pe propriul trup în semn de solidaritate cu cei săraci şi flămânzi. Ei vor să fie mai atenţi şi mai sensibili faţă de cei neajutoraţi.

Prin această grevă a foamei, provoacă o luptă împotriva superficialităţii şi lipsei de speranţă. Ei vor să trezească foamea şi dorul după o viaţă împlinită şi reuşită.

În Portugalia există o mănăstire cu multe uşi şi portaluri – numai o singură uşă este foarte mică şi anume cea de la sufragerie. Un călugăr care nu poate intra pe uşă e conştient că trebuie să se roage şi să postească pentru a putea trece pragul acelei uşi.

Nu trebuie să fim drastici. Dar dacă sfântul Vasile cel Mare prin afirmaţia sa are dreptate, că “postul ne-ar învăţa pe toţi să renunţăm la iubirea excesivă a banului şi la eliminarea duşmăniei”, înseamnă că merită să încercăm această grevă a foamei.

Spălaţi ferestrele

(Nu împiedicaţi intrarea luminii lui Dumnezeu în lume)

Există detergenţi care asigură intrarea luminii prin fereastră. Curăţenie pentru toată viaţa sa îşi doreşte Edith Stein, care a fost ucisă în anul 1942 de nazişti şi care a fost declarată sfântă în anul 1998: “Tu trebuie să fii ca o fereastră prin care străbate dragostea lui Dumnezeu în lume. Nu e voie ca geamul să fie murdar, altfel împiedici intrarea luminii în lume”.

Prin nimeni nu a putut pătrunde iubirea lui Dumnezeu aşa de bine ca prin Isus din Nazaret. El a fost fereastra decisivă prin care a intrat iubirea de oameni a lui Dumnezeu în viaţa acelora care au fost deschişi în faţa lui. După cum spune Edith Stein azi suntem noi ferestre care face posibilă intrarea luminii lui Dumnezeu în lume.

Pentru curăţirea ferestrei vieţii noastre biserica ne oferă de mult trei detergenţi activi: Postul – Pomana – Rugăciunea şi acestea în mod deosebit înainte de Paşti.

Postul – cel mai activ detergent pentru trup şi pentru suflet. Când mâncăm şi bem, în activităţile noastre, în gândurile şi faptele noastre când ne concentrăm asupra celor esenţiale şi importante, viaţa noastră primeşte contururi clare, un profil inconfundabil. Noi descoperim puterile şi talentele noastre şi simţim cum vrea Dumnezeu să vină prin noi în lume. Când ne eliberăm de straturile de grăsime care nu sunt necesare îşi pot dea seama şi alţii ce posibilităţi le oferă Dumnezeu.

Al doilea detergent: Pomana – cel mai bun mijloc de curăţit împotriva egoismului cras şi a tendinţei de a avea mereu cât mai mult. Când suntem pregătiţi să deschidem şi să permitem ca să împărţim cu alţii ce avem în plus, dobândim libertatea interioară. Ne descătuşăm de legături ce ne ţin legaţi de pământ şi ne dăm seama cât de mult au nevoie alţii de solidaritatea şi atenţia noastră. In acelaşi timp intră Dumnezeu prin noi în lume.

Al treilea detergent: Rugăciunea – cea mai bună pază împotriva hecticii şi a superficialităţii. Când în mod conştient ne luăm timp pentru rugăciune şi meditaţie ajungem la scopul vieţii noastre. Când prin rugăciunea noastră lustruim ferestrele vieţii noastre, cuvântul lui Dumnezeu poate fi activ în lume.

Postul – Pomana – Rugăciunea: acestea sunt cele trei mijloace pentru curăţenia de primăvară în casa vieţii noastre. Prin ele pătrunde iubirea lui Dumnezeu mai eficient in această lume.

 

* * *

 

Isus, plin de Duhul Sfânt, a fost condus de Duh în pustiu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Prima duminică din Post începe cu o promisiune de slavă şi de viaţă din partea lui Dumnezeu: “Pe cel care mă cheamă în ajutor îl ascult; îl izbăvesc şi îl umplu de slavă, cu belşug de zile îl voi îndestula” (Ps 90,15-16).

Sfânta Biserică ştie că slava şi viaţa divină se oferă acelora care se roagă şi se străduiesc să pătrundă în misterul lui Isus, de aceea îşi înalţă mintea spre cer zicând: Dumnezeule atotputernic, dă-ne, te rugăm, harul ca prin celebrarea acestui sfânt post să înaintăm în înţelegerea misterului lui Cristos şi să dobândim roadele sale printr-o adevărată viaţă de credinţă (LR).

Misterul lui Cristos, aşa cum ni-l prezintă evanghelia zilei (Lc 4,1-13), ne apare ca spaţiul indefinit al celor patru zări în care fiecare parte poate fi subiectul unei predici şi al unei contemplaţii: 1) Isus apare în plinătatea darurilor Duhului Sfânt; 2) se lasă ispitit de diavol; 3) suportă foamea peste limita posibilului şi 4) învinge pe ispititor prin puterea Sfintelor Scripturi.

De înţelegerea acestui mister depinde dezvoltarea vieţii noastre spirituale printr-o integrare profundă în planul mântuirii.

Lectura I (Dt 26,4-10) ne prezintă felul în care Israelul a înţeles să se integreze într-o nouă situaţie existenţială pe baza atuurilor din trecut acumulate prin fidelitate faţă de Iahve. La iniţiativa lui Dumnezeu, Israelul a fost eliberat din Egipt fiindcă a crezut şi a ascultat; a trecut Marea Roşie fiindcă a crezut şi a ascultat; a străbătut pustiul şi a ajuns la capăt pentru că a crezut (a mai căzut, dar s-a ridicat) şi a ascultat. Acum, la începutul unei noi etape istorice şi existenţiale, legată de ţara în care curge lapte şi miere, se pune problema unei noi atitudini faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de noul ambient. Desigur primează recunoştinţa plină de iubire într-un extaz de fericire care invită la ieşire din sine şi la o dăruire totală celui iubit, lui Dumnezeu.

Moise, prin prescrierea “primiţiilor”, adică a primelor roade ale câmpului care să fie oferite Domnului în semn de recunoştinţă, a intenţionat să perpetueze acest extaz fericit. Dar, din păcate, primiţiile Israelului se vor schimba în acel fariseism condamnat de Cristos: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că daţi zeciuială din izmă şi chimion, dar aţi lăsat părţile mai importante ale legii: judecata, mila şi credinţa” (Mt 23,23). Ei dădeau primiţiile şi din cele mai mici produse ca să facă din Dumnezeu un partener de afaceri: Do ut des – “Îţi dau ca să-mi dai”.

Nu de primiţiile câmpului are Dumnezeu nevoie pentru slava sa, ci de primiţiile spirituale ale judecăţii (adevărului), milei (iubirii) şi credinţei în cuvântul său, absolut necesare pentru integrarea în adevărata spiritualitate, pentru a moşteni ţara în care curge lapte şi miere: împărăţia cerurilor.

Isus a venit în lume pentru a inaugura această împărăţie. Lupta dintre Mântuitorul şi diavol este inevitabilă. Din sensul acestei lupte îşi are originea textul evanghelic de la Liturgia cuvântului de azi care pune în evidenţă o componentă esenţială a postului, aşa cum ne-a arătat-o Isus că trebuie să fie: înfrânarea trupească şi sufletească de la tot ceea ce este rău; înălţarea spre cer prin rugăciune şi practicarea carităţii faţă de cei nevoiaşi (cf. Mt 6,1-9). Evanghelia zilei ne arată cum a practicat Isus în totalitate prima componentă a postului în pustiu sub trei aspecte: economic, politic şi religios.

La început apare necesitatea pâinii (pentru viaţa lui Isus rupt de foame). Prin ea se încearcă transformarea lui Dumnezeu într-o simplă garanţie de prosperitate şi de siguranţă economică. Vine apoi ispita politică, care se concretizează în dorinţa de a conduce, comanda şi de a orândui structurile acestei lumi, folosind pentru aceasta puterile satanice, care sunt începutul oricărei puteri care produce sclavi. Şi, în sfârşit, mai există şi o înfrânare religioasă care evită riscul încrederii fanatice în miracol, supunerea faţă de un fenomen spectaculos şi extern, menit să ne elibereze de efortul credinţei de fiecare zi.

Vom înţelege valoarea de primiţie spirituală a întreitei victorii a lui Isus, oferită Tatălui, dacă vom medita chiar asupra raţionamentelor pe care cu atâta subtilitate diavolul i le aduce Mântuitorului! Astfel: într-o lume în care milioane de persoane mor de foame, nu are dreptate Satana când îl roagă simplu pe Isus ca să devină cel mai mare filantrop al lumii şi să-şi pună toate puterile în a asigura pâinea şi viaţa oamenilor de pe acest sărman pământ? Într-o lume în care tiranii îi oprimă în fel şi chip pe cei mulţi, săraci şi nevinovaţi, nu-i logic să aibă şi ei un eliberator? Nu ar fi mai bine ca Isus să se transforme într-o putere unică pentru a garanta o împărăţie a păcii şi a încrederii? Pe un pământ în care milioane de persoane se simt incapabile de a ajunge la adevăr, n-ar fi mai logic pentru Isus să se folosească de minuni ca să-i determine pe toţi să creadă?

Cred că şi azi mulţi creştini ar fi de acord cu rezolvarea problemelor în felul propus de diavol! Mulţi cer Bisericii lui Cristos să se implice total în rezolvarea problemei pâinii pentru cei înfometaţi; să pună mâna pe putere ca să elibereze de tiranie pe toţi cei oprimaţi şi să facă dreptate pe pământ; şi mai ales, să ceară lui Isus să coboare foc din cer şi astfel cei care nu cred să creadă şi să se termine o dată cu ateii, cu ereticii, sectanţii şi schismaticii!

În faţa tuturor prevalează răspunsurile lui Isus:

1) Adevărata pâine necesară pentru existenţa omului este mult mai mult decât un simplu aliment material: viaţa n-a apărut din pâine şi nici nu-i destinată pâinii materiale, ci din cuvântul lui Dumnezeu şi destinată cuvântului său: pâinea vieţii (cf. In 6,26-71). Aceasta pentru că fiinţa umană este ceva mult mai mult decât un simplu obiect al prevederilor economice. Din acest motiv este necesar ca inima omului să fie hrănită cu cuvântul vieţii, cu vestea cea bună, în aşa fel ca toţi oamenii, plini de iubirea acestui cuvânt al vieţii, să împartă între ei ceea ce au, ca să ajungă la o cât mai mare asemănare cu Cuvântul Tatălui.

2) Puterea evangheliei nu-i numai un simplu domeniu politic pentru puterile lumii. Este adevărat, nimeni nu are putere, dacă nu îi este dată de sus (cf. In 19,11), dar folosirea puterii pentru a oprima libertatea omului devine dictatură şi orice dictatură este un dar al Satanei. Isus se arată disponibil în ascultare faţă de Dumnezeu şi-i oferă ca primiţie slujirea fraţilor săi. Acela va avea mai multă putere asupra libertăţii umane, care va şti să slujească pe alţii până la jertfirea totală de sine.

3) Credinţa nu-i un produs de bâlci, rod al unui spectacol extraordinar, ci este darul lui Dumnezeu, un dar al iubirii. Numai acela care trăieşte darul credinţei poate simţi bucuria iubirii, fiindcă numai aceasta îl poate sătura pe om de tot binele. (cf. CBL pag. 1145-1146).

Lectura a II-a (Rom 10,8-13) constituie un îndemn al sfântului Paul adresat nu numai credincioşilor din Roma, ci şi nouă, ca să ne însuşim cunoaşterea lui Isus, să-l acceptăm ca Domn şi prin el să devenim primiţii spirituale oferite Tatălui ceresc. Adevărata cauză a mântuirii noastre este evenimentul pascal realizat în Cristos şi ne cheamă să nu mai repetăm păcatul comis de Israelul care l-a respins pe Isus: el voia o dreptate a lui care să provină din faptele lui şi nu din evenimentul-Cristos. Faptele au valoare numai în puterea unirii cu Cristos. Dacă lipseşte această unire prin iubire, nu pot fi fapte care să asigure învierea şi viaţa.

Să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, să ne lăsăm pătrunşi de darul tăriei sale în acest pustiu – postul de 40 de zile – ca să ieşim biruitori cu Cristos şi să avem parte de primiţia învierii sale. Amin.

 

* * *

 

Pocăinţa luată ca nostalgie

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Acum iată, aduc cele dintâi roade din roadele pământului, pe care mi le-ai dat Tu, Doamne…” (Deut. 26, 4-10)

“Dacă mărturiseşti deci, cu gura ta că Isus este Domn, şi dacă crezi în inima ta că Isus te-a înviat din morţi, vei fi mântuit.” (Rom. 10, 8-13)

“Isus…, a fost dus de duhul în pustiu, unde a fost ispitit de diavol timp de patruzeci de zile.” (Lc. 4, 1-13)

Lecturile de astăzi ne oferă trei elemente caracteristice pentru trăirea Postului Mare: Aduceri de mulţumiri; Mărturisirea credinţei; Curăţirea prin Cuvânt.

Aduceri de mulţumiri

Citirea din Cartea Deuteronomului este un text liturgic adaptat “sărbătorii trufandalelor”. “Preotul să ia coşul din mâna ta şi să-l pună înaintea altarului Domnului Dumnezeului tău…” Acesta nu trebuie să fie un dar prea consistent, ci o mică parte din recoltă, un coş cu primele roade ale pământului. Ceea ce contează nu este cantitatea ci semnificaţia. Aici este vorba despre un gest “euharistic”. Un gest de recunoaştere că totul vine de la Dumnezeu, şi toate se reîntorc la El în aduceri de mulţumiri şi laude (euharistia).

Recolta ogoarelor, mai înainte de a fi rodul muncii oamenilor, ea este darul, binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea, jertfa culturală, nu este atât numai o iniţiativă omenească, ci un răspuns la acţiunea binecuvântată a lui Dumnezeu. În acest context se înscrie minunatul fragment, care se numeşte “Crezul istoric al lui Israel”. Trebuie subliniat acest aspect peculiar al religiei iudaice. Credinciosul nu-L află pe Dumnezeu la sfârşitul unei gândiri filozofice, ci în acţiunea unei istorii, realizată de Dumnezeu împreună cu poporul său.

Catehismul lui Israel, deşi conţine o serie de formule abstracte, este o povestire a faptelor săvârşite de Dumnezeu. Evreul nu se întreabă: “Cine este Dumnezeu?”, ci “Ce a fost, ce a însemnat Dumnezeu pentru noi?” Pe el nu-l interesează cine anume este Dumnezeu, ci numai ceea ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Lui. Cu alte cuvinte, credinţa lui Israel se naşte din viaţa lui Dumnezeu, care poate fi documentată istoric, înţeleasă ca prezenţă eficace şi operantă, prin evenimente. Nu “Acela care este”, ci “Acela care se află de faţă aici, intervine şi lucrează”. Acela nu trăieşte numai pentru El, ci Acela care se interesează şi de alţii.

În fragmentul “Crezului istoric” al lui Israel, pe care-l citim astăzi, se evidenţiază trei gesturi, trei acţiuni ale lui Dumnezeu: Alegerea, începutul Patriarhilor. O alegere gratuită ce cade asupra unei realităţi mizerabile: Tatăl meu era un pribeag…”. Eliberarea: “Egiptenii ne-au asuprit, ne-au chinuit şi ne-au supus la grea robie. Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul şi ne-a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre. Şi Domnul ne-a scos din Egipt cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni.” Darul pământului: “El ne-a adus în locul acesta şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.”

Drept încheiere, iată şi gestul euharistic: “Acum, iată aduc cele dintâi roade din roadele pământului, pe care mi le-ai dat Tu, Doamne”. Oferta repetată în fiecare an, actualizează pentru fiecare membru al poporului lui Dumnezeu, instalarea şi luarea în primire a pământului, aşa cum s-au petrecut ele în vremurile de demult. Nu trebuie uitat că lauda, adică recunoaşterea a tot ceea ce a făcut Dumnezeu din dragoste faţă de noi, şi mai face încă, reprezintă o obligaţie principală pentru fiecare creştin. Dacă nu vrem să ne transformăm în nişte posesori abuzivi şi nerecunoscători ai darurilor lui Dumnezeu, atunci trebuie ca în fiecare zi să devenim euharistie, adică aduceri de mulţumiri.

Mărturisirea credinţei

Sfântul Paul, în scrisoarea către Romani, ne repune în centrul credinţei creştine, recunoaşterea că “Isus este Domnul”. Prin urmare, o credinţă recondusă la evenimentul fundamental care este Înălţarea – Preamărirea lui Cristos, pe care “Dumnezeu l-a înviat din morţi”. Credinţa noastră trebuie mărturisită atât cu inima cât şi cu limba, cu gura, pentru că ea implică o adeziune totală a omului. Se cere o mărturisire publică, exterioară, în faţa tuturor “cu gura”, ceea ce vrea să spună nu numai cu cuvintele, ci chiar cu mărturia vieţii de toate zilele, prin care toţi cei ce ne văd să se convingă că “Cristos este Domnul”.

Curăţirea prin cuvânt

Evanghelia de astăzi ne prezintă povestirea ispitirilor lui Isus în pustiu. Diavolul încearcă să-L abată pe Isus de la calea Sa cea dreaptă, de la planul Tatălui ceresc. În locul umilirii, al înjosirii, a dragostei, al crucii, diavolul îi prezintă o cale mai scurtă, mai de-a dreptul, o cale mai comodă pentru a ajunge la popularitate: calea gesturilor spectaculoase, a puterii, a liberării parţiale a omului de a se limita numai la problemele economice, fără a se mai gândi la mântuirea totală. Isus respinge toate aceste propuneri ale satanei, citind cuvintele Scripturii, pentru că El trebuie să ducă la îndeplinire întreaga misiune ce i-a fost încredinţată de Tatăl ceresc.

Deci, şi pentru noi, timpul Postului Mare este o ocazie de a verifica dacă întreaga noastră comportare corespunde cu planul lui Dumnezeu. Pentru a curăţi creştinismul nostru de toate sosurile, mai mult sau mai puţin picante, de superstiţie, de uşurătate, de aparenţă şi exterioritate. Pentru a ne împotrivi compromisurilor, moleşelii şi trădării Mesajului. Pentru a redescoperi cerinţele cele mai de căpetenie ale lui Isus Cristos. Pentru a nu trăi o religiozitate croită după măsura noastră, ci numai aşa cum o vrea Dumnezeu. Pentru a îndepărta orice echivoc şi de a lua hotărâri precise, chiar şi mai anevoioase, care să ne îndrepte pe calea statorniciei, a coerenţei.

Evident, aceste verificări esenţiale sunt posibile numai în cazul când avem curajul de a ne confrunta cu Cuvântul Domnului. Cu acel cuvânt, care trebuie să-şi afle locul în viaţa noastră de toate zilele, reducând la tăcere prea multele cuvinte, care ne absorb tot timpul. Acesta este adevăratul Post. Prin urmare, puţin pustiu, puţin curaj pentru sondarea adâncurilor inimii, puţină tăcere, şi ceva mai mult gust pentru viaţa lăuntrică. Pocăinţa şi convertirea la care suntem chemaţi, nu este altceva, decât a renunţa la mizerabilele şi confuzele noastre planuri, pentru a ne gândi şi orienta numai după planul original al lui Dumnezeu. În realitate, pocăinţa nu este altceva decât nostalgia măreţiei noastre autentice.

 

* * *

 

Nu numai cu pâine trăieşte omul

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

“Scris este: nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Ceea ce am auzit astăzi la sfânta Evanghelie cu greu ne vine a crede urechilor: Cristos, Dumnezeu însuşi, ispitit la păcat de către Satana! “Da”, zice sfântul Bonaventura, “după cum Cristos a voit să se nască şi să moară pentru noi, la fel, a voit să fie ispitit pentru noi, ca să ne dea nouă exemplu şi învăţătură cum trebuie să învingem ispitele Diavolului”.

După ce Cristos, mai înainte de a-şi începe viaţa publică, a postit 40 de zile, iată că a flămânzit. Nu e de mirare, el era nu numai Dumnezeu, ci şi om, şi ca orice om, după ce atâtea zile nu luase nimic în gură, era normal să simtă foamea. Şi iată că Satana, care de mult îi dădea târcoale, a găsit momentul cel mai potrivit să-i întindă o capcană. Aceeaşi ispită spre lăcomie, aceeaşi capcană le-o întinsese şi celor dintâi oameni în Paradisul pământesc, şi îi reuşise. Oare n-avea să-i meargă şi acum cu Cristos? Se apropie cu îndrăzneală de Cristos şi îi spune: “Ascultă, n-ai mâncat de atâta vreme, eşti lihnit de foame şi aici, în pustiu, n-ai cum să găseşti o firimitură de pâine; eşti Fiul lui Dumnezeu şi ai puterea de a face minuni; porunceşte unui pietroi de aici, de la poalele muntelui, să se prefacă în pâine, ca să ai cu ce-ţi potoli foamea”. Dar, poate, fraţilor, ne întrebăm: “Ce ar fi fost rău în asta? Ce păcat ar fi făcut Cristos dacă ar fi prefăcut în pâine un pietroi, aşa cum l-a îndemnat Satana?” Iată care ar fi fost păcatul: Cristos a primit de la Tatăl său ceresc puterea de a face minuni, dar a primit această putere pentru ca, prin minuni, să-şi dovedească dumnezeirea, deci să fie de folos sufletelor, şi nu ca să prefacă pietrele în pâine spre folosul său personal. Dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi încălcat voinţa Tatălui său ceresc, ar fi preferat voinţei şi poruncii lui Dumnezeu pâinea cu care să-şi umple stomacul. De aceea, îi răspunde hotărât Diavolului: “Scris este: nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, adică mai necesar este cuvântul, porunca lui Dumnezeu în viaţa omului, decât pâinea cu care îţi umpli stomacul, şi mai degrabă să rămâi flămând, decât să încalci cuvântul, voinţa lui Dumnezeu.

Această capcană, această ispită spre lăcomie, pe care i-a întins-o Satana lui Cristos, şi nu i-a mers, le-o întinde Satana celorlalţi oameni, şi-i merge. Îi face Satana să se gândească şi să trăiască numai pentru mâncare, numai pentru pâinea cu care îşi umplu stomacul, şi îi face să uite de hrana cealaltă, mult mai necesară, care este Cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu. Pentru mâncare sunt gata să încalce toate poruncile lui Dumnezeu şi ale Bisericii. Sunt acei creştini pe care nu-i vezi niciodată la biserică, dar care muncesc din greu, muncesc şi duminica şi în sărbători, ca să-şi agonisească mâncarea, iar dacă le spui că-i păcat să muncească duminica, îţi mai răspund şi obraznic: “Dar să mănânci duminica nu-i păcat?” Sunt acei creştini care duminica se află pe la târguri, vând şi cumpără, dar de Liturghie nu le pasă. Sunt acei creştini care se cred scutiţi de Liturghie duminica, fiindcă au de făcut mâncare, au de fiert la porci, au de hrănit vitele şi păsările, sunt acei părinţi care trimit vara copiii cu vitele la păscut şi nu-i trimit la Liturghie; vând sufletele copiilor lor pentru o lingură cu lapte. Toţi aceştia, absolut toţi, sunt prinşi de Satana în capcana pe care i-a întins-o lui Cristos în pustiu, căci ei îşi pun stomacul mai presus de Dumnezeu; pentru ei, numai pâinea trupului contează, Cuvântul, voinţa lui Dumnezeu, nu contează nimic.

Spune un proverb că gura este călăul pântecelui, adică din cauza lăcomiei gurii primim cele mai multe boli ale pântecelui, dar la fel de bine s-ar putea spune că gura e călăul sufletului; din cauza lăcomiei atâţia îşi osândesc sufletul.

Pe pietrele funerare ale romanilor dinainte de Cristos, pe mormintele acestor oameni fără nici o speranţă, cum îi numeşte sfântul Pavel, s-au găsit inscripţii de felul acesta: “Tu, care citeşti aceste cuvinte, bucură-te de viaţă, căci după moarte nu e nici râs, nici distracţie, nici vreo altă desfătare”. Sau: “Prietene, toarnă-ţi vin în pahar şi bea şi încoronează-ţi capul cu flori. Căci după moarte, pământul înghite totul”. Sunt atâţia creştini, care nu trăiesc decât pentru stomac şi pentru trupul lor, pentru care cuvântul lui Dumnezeu nu valorează nimic; sunt totuşi puse pe crucile lor inscripţii creştine: “Aici zace în Domnul cutare”, “Aici aşteaptă învierea cutare”; nu e drept, mai potrivite ar fi pentru ei inscripţiile ce se găseau pe mormintele romanilor care n-aveau nici o speranţă după moarte.

Citim în Sfânta Carte cum Dumnezeu a scos din robie poporul ales şi l-a condus spre Ţara Făgăduită, unde curge lapte şi miere, promiţându-i că va face din el un popor mare şi puternic. Dar iată că acest popor, mergând prin pustiu, a uitat de ţara aceea frumoasă, pe care i-a făgăduit-o Dumnezeu. Lacomi, pofticioşi, au început să se gândească la mâncărurile din Egipt, să tânjească după robia din acea ţară şi să cârtească, să se tânguiască: “Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de oalele cu carne şi de peştii pe care îi mâncam în Egipt, şi care nu costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi”. Şi le-a dat Dumnezeu carne. Le-a trimis prepeliţe. Şi pe când mâncau, s-a aprins mânia lui Dumnezeu şi i-a lovit în timp ce mestecau carnea.

O bună parte din popor n-a mai ajuns în Ţara Făgăduită, au fost îngropaţi acolo, şi nisipul pustiului s-a aşezat peste mormintele lor, şi până azi se numeşte acel loc “Mormintele lăcomiei” (Chibrot – Hataava), pentru că acolo a fost îngropat poporul cuprins de poftă. Aceeaşi este soarta multor oameni. Dumnezeu ne-a chemat pe toţi în împărăţia sa, în ţara sa făgăduită. Dar mulţi nu ajung în ea din cauza lăcomiei, pentru că, gândindu-se numai la mâncare, uită să se hrănească şi cu cuvântul lui Dumnezeu.

Omul care trăieşte numai pentru stomac îşi vinde dreptul de moştenitor al împărăţiei cerului, cum a făcut Esau din Vechiul Testament. Cunoaşteţi povestirea din Sfânta Scriptură. Esau s-a întors odată de la câmp, rupt de foame, pe când Iacob fierbea o ciorbă. “Dă-mi şi mie să mănânc din ciorbă”. “Da, dar dacă îmi dai dreptul tău de întâi născut, adică de moştenitor” – i-a răspuns fratele său. Şi i l-a vândut. Şi i-a dat Iacob câteva felii de pâine şi un castron cu ciorbă de linte. Şi a mâncat acesta cu poftă, dar când s-a văzut cu stomacul plin, s-a văzut şi dezmoştenit pentru lăcomia sa.

Desigur că a ne îngriji de hrană, de mâncare, nu este un păcat, ci o datorie, dar este păcat când ne facem din mâncare scopul vieţii şi uităm de sufletul nostru, facem totul pentru trup şi nimic pentru suflet. Trupul este, ca să spun aşa, un ambalaj pentru sufletul nostru, de aceea, trebuie să ne îngrijim de el, dar nu mai mult decât de un ambalaj care într-o bună zi se va arunca. “Priviţi la un vultur”, zice un Părinte al Bisericii. “Vulturul apără cu cea mai mare străşnicie oul depus în cuib. De ce îl apără? Pentru coaja lui? Nu. Coaja acoperă viitorul pui ce va veni pe lume. Când coaja a crăpat, puiul a ieşit din ea şi şi-a luat zborul. Vulturul nu se mai uită la coajă, o aruncă din cuib, nu mai este de nici o trebuinţă”. Aşa este trupul nostru, este coaja care acoperă şi apără sufletul nostru nemuritor. Într-o zi, sufletul nostru va ieşi din trup şi îşi va lua zborul spre Dumnezeu, iar trupul se va arunca în pământ şi va putrezi. De aceea, este o mare nesocotinţă a ne îngriji o viaţă întreagă de această coajă, de acest ambalaj, care se va arunca odată, adică de trupul nostru, şi să nu ne îngrijim de sufletul nostru, care este mult mai preţios.

Este o legendă orientală, numită “Omul din Siria”, nespus de frumoasă, care ne descrie tragedia şi lipsa de judecată a omului care trăieşte numai pentru stomacul său, pentru mâncare, în această viaţă, fără să-i pese de pericolul osândei veşnice, care îl aşteaptă. Un om, zice legenda, mergea prin pustiu călare pe o cămilă, strunind-o bine cu frâul. Dar la un moment dat, cămila se smuceşte, îşi zvârle jos stăpânul şi, furioasă, se repede asupra lui, să-l rupă. În apropiere era o fântână părăsită. Omul, ca să scape cu viaţă, se ascunde repede, se bagă în fântână. Dar în fundul fântânii vede un balaur care îl aştepta cu gura căscată, gata să-l înghită. Atunci, observă în peretele fântânii, pe la mijloc, o tufă de mure care crescuse acolo. S-a prins de acea tufă stând atârnat acolo. Doi şoareci, unul alb şi altul negru, rodeau mereu firele de mure la rădăcină. Deasupra, cămila furioasă să repezea cu gura să-l rupă, jos, balaurul cu ochii de foc stătea cu gura deschisă gata să-l înghită, şoarecii tăiau necontenit firele de mure la rădăcină, astfel încât omul se putea prăbuşi în orice clipă. În timpul acesta, el ce făcea? Văzuse nişte boabe de mure şi mânca liniştit, îşi umplea stomacul cu ele, fără să-i pese de pericolele care îl ameninţau.

Aceasta este situaţia omului care, în puţinii ani pe care-i trăieşte pe pământ, nu se îngrijeşte decât de mâncare şi de băutură, nu-i pasă de pericolele care îl ameninţă. Cămila furioasă de sus îl reprezentă pe Dumnezeu cel mâniat, balaurul de jos e Diavolul care îl aşteaptă în iad; omul stă atârnat între cer şi iad, prins de viaţă ca de nişte fire de mure. Timpul – ziua şi noaptea, cei doi şoareci, unul alb şi altul negru – roade mereu firul vieţii; omul oricând se poate prăbuşi, poate muri, şi totuşi, nu-i pasă. Mănâncă, bea, se distrează liniştit şi nici nu-şi dă seama când se va prăbuşi.

Să avem grijă ca Satana să nu ne prindă în capcana în care a voit să-l prindă pe Cristos. Să ne ferească Dumnezeu să fim din numărul acelora despre care sfântul Pavel, cu lacrimi în ochi, spunea că n-au alt Dumnezeu decât pântecele lor şi că trăiesc ca nişte duşmani ai crucii lui Cristos. Să nu uităm cuvântul lui Cristos: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci, în primul rând, cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

 

* * *

 

Prima duminică din Post – C (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

“Veniţi să îl adorăm pe Cristos Domnul care a îndurat pentru noi ispitire şi moarte”.

Împreună cu Isus, întotdeauna ascultători faţă de Tatăl.

Diavolul i-a sugerat unui călugăr din deşert:

- Astăzi odihneşte-te; mâine vei face pocăinţa!

El i-a răspuns ispititorului cu hotărâre:

- Pleacă, Satană! Astăzi voi face pocăinţă: mâine, dacă este cazul, mă voi odihni” (cf. Jesus Abbas, 6).

2. Tema

Fiul îl ascultă pe Tatăl. Isus îl ascultă pe Dumnezeu Tatăl. Asemenea lui Isus, noi, deveniţi fiii lui Dumnezeu prin Botez, trebuie să-l ascultăm pe Tatăl.

3. Mesajul zilei

Postul Mare ne invită:

- să ne luăm în serios viaţa noastră creştină;

- să învingem ispitele diavolului;

- să ne amintim şi să ne trăim Botezul.

Cum îşi petrece Isus Postul său Mare?

- La aproximativ 30 de ani, Isus a părăsit satul, familia, munca, gata să-şi înceapă activitatea publică… Din umilinţă, a fost botezat de Ioan Botezătorul. El, care era fără păcat, a venit printre păcătoşi şi, pentru a ne deschide calea vieţii, a îmbrăcat în toate condiţia noastră omenească…

- După botez, Duhul l-a condus pe Isus în singurătatea pustiului. Ca la nişte exerciţii spirituale dinaintea marilor alegeri, el a petrecut patruzeci de zile în dialog cu Tatăl.

- Cuvântul lui Dumnezeu era viaţa sa! În acest “post mare” al său, Isus s-a aflat în faţa drumului pe care îl avea de parcurs pentru a fi fidel planului Tatălui.

- Alegerea sa a fost ca o luptă cu adversarul, Satana, care căuta să blocheze planul lui Dumnezeu.

- Isus avea în faţă viaţa uşoară: să-i mulţumească pe oameni, să se limiteze la a arăta doar calea binelui; să facă lucruri surprinzătoare primind aplauze pentru ele; să se pună în condiţia celor puternici… Această cale putea să conducă la succes, dar nu era cea a împărtăşirii depline a slăbiciunii umane, aşa cum voia Tatăl.

- Isus a ales calea care duce la mântuirea tuturor. Este o cale grea, fără egoism, până la moartea pe cruce, o cale care exprimă iubirea curată a lui Dumnezeu faţă de noi şi susţinere în viaţa noastră de zi cu zi.

Isus a învins ispitele pentru că s-a abandonat în mâinile voinţei lui Dumnezeu Tatăl, din iubire veşnică faţă de tine. Un exemplu pentru noi.

- Din moment ce Dumnezeu este Tată, trebuie să aibă grijă de noi.

- Din moment ce Dumnezeu este Tată, trebuie să ne suporte.

- Din moment ce Dumnezeu este Tată, trebuie să ne ajute.

- Din moment ce Dumnezeu este Tată, trebuie să ne mângâie.

- Din moment ce Dumnezeu este Tată, trebuie să ne ierte.

- Din moment ce Dumnezeu este Tată, trebuie să ne iubească.

- Din moment ce Dumnezeu este Tată, trebuie să ne mântuiască.

- Din moment ce Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat, este o greşeală enormă să nu-i împlinim voinţa!

Cum să ne petrecem Postul Mare? Imitându-l pe Isus! Deveniţi fii ai lui Dumnezeu prin Botez, trebuie să trăim ca fii.

- Fiul îl cunoaşte pe Tatăl: cât de solidă este pregătirea ta religioasă?

- Fiul îl iubeşte pe Tatăl: dar eu cum mă comport?

- Fiul îi mulţumeşte Tatălui: cum particip la sfânta Liturghie?

- Fiul îl sărbătoreşte pe Tatăl: cum îmi petrec ziua Domnului?

- Fiul munceşte pentru Tatăl: ce fac pentru împărăţia lui Dumnezeu?

- Fiul are încredere în Tatăl: crezi în iubirea sa părintească şi infinită, te abandonezi lui?

4. Exemple

Stabiliţi cu copiii două sau trei puncte de program pentru acest Post Mare: catehism, celebrare euharistică, citirea Evangheliei, curăţia inimii, fapte de iubire fraternă, jertfe.

Iată câteva exemple utile pentru a asculta tot mai bine de Domnul.

a) Să ne imaginăm că îl vedem pe principele răului, aşezat pe un tron de o splendoare funestă, în marea câmpie a Babilonului. Îi cheamă la adunare pe supuşii săi, îi trimite în lumea întreagă să-i distrugă pe oameni prin lăcomia pentru avere, abuz de putere şi fascinaţia plăcerii. În faţa lui, să ne imaginăm că îl vedem pe Isus aşezat pe o colină aproape de Ierusalim. Îi cheamă la sine pe ucenici şi pe săraci şi îi trimite pretutindeni să-i mântuiască pe oameni prin iubirea fraternă, prin împărţirea bunurilor şi slujirea reciprocă. Sub care dintre cele două stindarde vrei să trăieşti? (cf. IGNAŢIU DE LOYOLA, Exerciţii spirituale).

b) Un creştin egoist, în timp ce dormea, l-a văzut pe Isus obosit sub povara crucii. Deodată a spus:

- Doamne, îmi dai voie să te ajut să îţi duci crucea?

- Cum mă poţi ajuta să îmi duc această cruce grea dacă nu poţi suporta nici cea mai mică jertfă pentru fraţii tăi?

Şi Isus şi-a continuat, singur, drumul spre Calvar.

c) Mihăiţă avea o colecţie însemnată de marionete, jucării, “actori”… Într-o zi, trecând prin faţa unui magazin, îndrăgeşte un căluţ alb şi insistă imediat la mama, plângând şi tropăind din picioare, ca să i-l cumpere. Doamna Pro, care nu voia sub nici o formă să cedeze în faţa capriciului copilului ei, a făcut eforturi să-l ducă mai departe cu promisiunea de a i-l dărui o altă dată; dar ajunşi acasă, prin cuvinte pe care numai mamele creştine ştiu să le pronunţe, i-a propus lui Mihăiţă să renunţe la căluţ pentru a-i face o mare plăcere lui Isus.

“Mâine, adaugă, voi vedea dacă vei reuşi să te învingi pe tine însuţi”.

A doua zi, patroana magazinului abia a văzut-o pe doamna Pro cu copilul ei apropiindu-se de magazin, că s-a şi gândit în sine: “Iată micul capricios de ieri”. Dar a trebuit imediat să-şi schimbe gândul, pentru că Mihăiţă, agăţându-se de fusta mamei, nu a vrut să-l primească nici măcar în dar. “Totuşi, doamnă, luaţi-l, a spus patroana; îi va aminti copilului de victoria lui splendidă” Micuţul a devenit părintele Miguel Pro, iezuit, împuşcat în Mexic pentru credinţă. În vieţile sfinţilor întâlnim deseori o victorie asupra lor înşişi, un act de generozitate, care le-a deschis drumul spre sfinţenie, chiar până la martiriu (LUMI, Apostolatul rugăciunii).

 

* * *

 

Duminica a I-a Postul Mare (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors de la Iordan şi a fost condus de către Duhul Sfânt în pustiu şi timp de patruzeci de zile, şi a fost ispitit de diavol. Nu a mâncat nimic în zilele acelea, iar când s-a împlinit timpul i s-a făcut foame. Atunci a zis diavolul: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte acestei pietre să se prefacă în pâine”. Isus i-a răspuns: “Scris este: «Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu»”. Apoi diavolul l-a dus pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii şi i-a zis: “Îţi voi da toată puterea şi slava acestei împărăţii, căci sunt ale mele şi le dau cui vreau eu. Dacă, aşadar, te vei închina înaintea mea, toate vor fi ale tale”. Isus i-a răspuns: “Scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti»”. Apoi diavolul l-a dus la Ierusalim, l-a aşezat pe aripa templului şi i-a zis: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici, căci scris este: «Va porunci îngerilor săi pentru tine ca să te păzească», şi iarăşi: «Ei te vor purta pe mâini, ca să nu-ţi loveşti piciorul de vreo piatră»”. Isus i-a răspuns: “S-a spus: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!»” După ce l-a ispitit în toate felurile, diavolul s-a îndepărtat de Isus pentru un anumit timp. (Luca 4,1-13)

Cu sufletele cernite am început Postul Mare al acestui an, post de-a lungul căruia sfântul Luca ne va servi drept călăuză. Fiecare duminica a acestui timp se voieşte a fi câte o etapă în drumul nostru de cunoaştere şi de participare la misterul Morţii şi al Învierii glorioase a lui Isus Cristos.

În prima duminica a acestui post suntem invitaţi să-l însoţim pe Mântuitorul în pustiul în care va avea de înfruntat ispitele diavolului, ispite pe care atât poporul lui Israel cât şi fiecare dintre noi avem să le înfruntăm nu de puţine ori. Într-adevăr, pustiul a simbolizat întotdeauna acel loc misterios al despoierii totale, al luptelor interioare, dar mai ales el a fost locul în care poporul Legământului a fost nevoit, vreme de patruzeci de ani, să treacă de la o mentalitate de sclav la cea de libertate responsabilă. Isus vrea să retrăiască încercările din pustiu ale poporului după ieşirea sa din Egipt. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu are de înfruntat, în mod deosebit, trei ispite în care poporul a căzut. Cu Isus, însă, istoria se va inversa. El va rezista.

Amintirea îndelungatei încercări a evreilor din pustiu este pusă în evidenţă de triplul răspuns al lui Isus împrumutat din cartea Deuteronomului. Episodul reprezintă un moment unic în evanghelie: Isus nu spune nimic de la El însuşi, ci se mulţumeşte să răspundă prin intermediul a trei citate ale Cuvântului divin pe care nu doar că le cunoaşte ci le şi împlineşte.

Ce aspect al misiunii lui Isus Cristos este, în fond, angajat în această luptă? Unul fundamental: Isus îşi conturează “stilul” misiunii sale. Toate propunerile diavolului sunt o “condensare” a ispitelor pe care Mântuitorul le va întâlni şi anume cele ale unui mesianism glorios (v. supunerea lumii), magic (v. transformarea pietrei în pâine) şi care exclude orice risc.

Or, Isus nu vrea să-şi împlinească misiunea aidoma unui erou salvator în felul lumii, chiar dacă are puterea de a înmulţi pâinile pentru hrăni mulţimi mari de oameni şi nicidecum în folos propriu (Lc 9,12), de a chema în ajutor legiuni de îngeri care să Îl apere sau de a obţine slava şi domnia asupra întregii lumi, odată cu Învierea. Succesul său va fi asigurat nu de vreo prosternare de tipul celei propuse de diavol, ci de o supunere: aceea a întregii sale persoane şi a întregii sale vieţi Tatălui.