Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a din Post
Anul B (A, C)
Lecturi:
Geneza 9,8-15
1Petru 3,18-22
Marcu 1,12-15

Marcu 1,12-15

Şi, îndată, Duhul l-a dus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau. După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anton Dancă
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Felix Roca jr
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Experienţa deşertului

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O mamă cămilă şi puiul ei vorbeau într-o zi. Puiul întreabă: “Mamă, de ce avem picioare aşa mari cu trei degete?” Mama îi răspunde: “Ca să ne permită să trecem prin nisipul moale din deşert fără să ne scufundăm.” “Şi de ce avem aceste gene lungi şi grele?” “Ca nu cumva să ne intre nisip în ochi în timp ce traversăm deşertul”, răspunde mama cămilă. “Dar mamă, de ce avem aceste cocoaşe pe spate?” Mama îi răspunde puţin impacientată de întrebările puiului: “Le avem ca să păstreze grăsimea când avem drumuri lungi de făcut prin deşert, fără să ne trebuiască apă.” “Aha, am înţeles!”, spune puiul. “Avem picioare mari ca să nu ne scufundăm, gene lungi să nu ne intre nisip în ochi şi cocoaşele ca să păstrăm mai bine apa. Dar mamă, atunci ce căutăm noi în grădina zoologică?” Viaţa modernă ne face să ne simţim uneori ca o cămilă la zoo. Asemenea personajelor tocmai amintite, avem nevoie uneori să mergem în deşert pentru a descoperi cine suntem cu adevărat. Postul ne invită să intrăm într-o astfel de experienţă a deşertului.

Deşertul a fost locul de naştere al Poporului lui Dumnezeu al primului legământ. Poporul evreu care scăpase din Egipt ca triburi separate a ajuns în Ţara Promisă ca un singur popor, sub Dumnezeu. În deşert au devenit Poporul lui Dumnezeu prin legământ. În decursul istoriei, când iubirea şi fidelitatea lor faţă de Dumnezeu se răcea, profeţii îi invitau să se întoarcă în deşert pentru a-şi redescoperi identitatea, vocaţia lor şi misiunea lor, ca un fel de metodă de a-şi retrezi credinţa şi de a-şi întări legământul cu Dumnezeu. Marii profeţi Ilie şi Ioan Botezătorul au fost oameni ai deşertului: au trăit în deşert, au mâncat din hrana deşertului şi au adoptat un stil de viaţă de deşert. Deşertul este universitatea unde Dumnezeu îşi educă Poporul.

În Evanghelia de astăzi citim că după ce Isus a fost botezat, “îndată Duhul l-a dus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îi slujeau.” (Matei 1,12-13). Unde altundeva decât în deşert ar putea avea loc astfel de întâlniri pline de înţeles cu Duhul Sfânt şi cu Satana, cu fiarele precum şi cu îngerii? Deşertul a fost şcoala unde Isus a mers pentru a distinge vocea lui Dumnezeu, pe care trebuia să o urmeze, de vocea lui Satana, care îl ispitea. Câte voci auzim din momentul în care ne trezim dimineaţa şi până când ne culcăm noaptea? Vocile nenumărate din ziare, de la radio şi de la televiziune; vocile celor care trăiesc şi muncesc cu noi; şi să nu uităm vocile noastre interioare. În deşert lăsăm în urmă majoritatea acestor voci, pentru a ne concentra pe distingerea vocii lui Dumnezeu şi a Satanei.

În deşert ajungem să ne cunoaştem noi pe noi, punctele tari şi punctele slabe, chemarea noastră divină. În deşert Isus a întâlnit fiare şi îngeri. Există fiare şi îngeri în fiecare dintre noi. Uneori, din cunoaşterea noastră superficială, nu reuşim să recunoaştem fiarele din noi şi trăim într-o glorie goală, sau nu reuşim să recunoaştem îngerii din noi şi ne dedăm urii de sine. Dar în liniştea şi reculegerea din deşert ajungem să ne împăcăm cu noi, acceptându-ne aşa cum suntem, reconciliindu-ne cu fiarele şi cu îngerii din vieţile noastre, începând apoi să trăim din nou pacea, ca pentru prima oară. Postul este un timp al experienţe în deşert. Nu ne permitem toţi să cumpărăm o cămilă şi să mergem în deşert. Dar cu toţii putem crea un spaţiu deşertic în vieţile noastre prea înghesuite şi ocupate. Putem să punem deoparte un loc şi un timp în care să fim singuri cu Dumnezeu, un timp în care să ne distanţăm de numeroasele zgomote şi voci ce ne bombardează vieţile zi de zi, un timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu, un timp pentru a redescoperi cine suntem în faţa lui Dumnezeu, un timp pentru a-i spune da lui Dumnezeu şi nu Satanei, asemenea lui Isus. Bine aţi venit în Post! Bine aţi venit în deşert!

 

* * *

 

Suferind fără de vină

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

O poveste spune că era odată un mic băiat ce avea obiceiul să vină târziu de la şcoală. Într-o zi părinţii l-au avertizat să vină la timp acasă, altfel o încurcă: dar băiatul a întârziat ca de obicei. S-au hotărât atunci să îl înveţe o lecţie. La masa de cină, fiul a primit doar o felie de pâine şi un pahar cu apă, în timp ce tatăl său avea în faţă o farfurie plină cu bunătăţi. Săracul băiat a privit cu ochi flămânzi la farfuria bogată şi apoi la tatăl său. După ce a aşteptat o vreme, ca impactul să fie cât mai puternic asupra copilului său, a luat farfuria fiului său, cu felia de pâine, aşezându-i în faţă în schimb farfuria sa, cu bunătăţi, fără să rostească vreun cuvânt, zâmbindu-i doar. După ani şi ani, băiatul ajuns om mare, îşi amintea: “După gestul din acea seară al tatălui meu am ştiut mereu cum este Dumnezeu”. Ce făcuse tatăl său? Luase asupra sa pedeapsa şi suferinţa care i se cuvenea pe drept cuvânt fiului său. Aceasta se numeşte ispăşire sau suferinţă prin substituire. Aşa a făcut şi Cristos pentru noi. Şi aşa ne invită Biserica să facem de-a lungul acestei perioade de Post.

În a doua lectură de astăzi, Petru îi încurajează pe creştini să îndure suferinţele nemeritate ale persecuţiei. Suferinţa nemeritată a fost de folos nu doar pentru mântuirea personală ci şi pentru mântuirea altora, după cum putem vedea din viaţa şi exemplul lui Cristos. “Şi Cristos a suferit o dată pentru păcate, El, cel drept. Pentru cei nedrepţi, ca să vă ducă la Dumnezeu” (1 Petru 3,18). Printre cei care au beneficiat de suferinţa lui Cristos se află nu doar păcătoşii care sunt în viaţă ci şi păcătoşii care sunt morţi, suflete şterse de pe faţa pământului pentru neascultarea lor pe vremea lui Noe şi care sunt acum în “închisoare”. Cu alte cuvinte, întreaga omenire a beneficiat de suferinţele şi moartea nemeritată a lui Cristos, atât păcătoşii care l-au auzit pe Cristos şi l-au respins, cât şi păcătoşii care au trăit cu mult înainte de venirea lui Isus.

În baza exemplului lui Cristos, Petru încurajează pe creştinii persecutaţi din comunitatea sa să i se alăture lui Cristos, suferind suferinţa nemeritată a persecuţiei, din moment ce suferinţa şi moartea lor, asemenea suferinţei şi morţii lui Cristos, va fi foarte benefică nu doar lor personal ci şi altor păcătoşi, atât celor în viaţă astăzi, cât şi celor deja morţi şi deţinuţi în “închisoare”. Catolicii îi spun purgatoriu acestei “închisori” temporare unde cred că păcătoşii sunt ţinuţi după moarte până la admiterea lor finală în cer.

La început de Post, Biserica îşi invită toţi fiii şi fiicele să se alăture lui Cristos într-un itinerar de patruzeci de zile de post, penitenţă şi pomană. Unii creştini pot găsi dificil de luat în seamă această chemare, gândindu-se că nu au nevoie de acest tip de suferinţă voluntară. Ajută însă să ştim că suferinţa, chiar şi când nu plătim prin ea propriile noastre greşeli, are o valoare ispăşitoare nu doar pentru păcătoşii din lumea noastră, de astăzi, ci şi pentru cei care au părăsit această lume înaintea noastră, încă prinşi în “închisoare”, încă incapabili să vadă faţa lui Dumnezeu.

Îndemnându-i pe credincioşi să îmbrăţişeze suferinţa fără să fi făcut nimic rău, Petru menţionează Botezul, comparându-l cu arca lui Noe care i-a salvat pe cei care au apelat la ea. În decursul istoriei, creştinii au dezbătut unii cu alţii despre cantitatea de apă cerută pentru botez. Să fie făcut botezul prin stropire? Prin turnare? Sau prin scufundare totală în apă? Petru ne aminteşte că nu cantitatea de apă este relevantă, deoarece nu este o baie a trupului care să îndepărteze murdăria, ci o problemă de conştiinţă: “Aceasta este o imagine a botezului care vă salvează acum pe voi nu ca o ştergere a necurăţiei trupului, ci ca o invocare de la Dumnezeu a unei conştiinţe curate” (1 Petru 3,21). Postul este un timp de retragere pentru întreaga Biserică, în vederea pregătirii pentru reînnoirea, la Paşti, a jurămintelor de la botez. Să ne rugăm pentru harul de a ţine acest Post astfel încât să ne purificăm conştiinţele şi să ne alăturăm lui Cristos în suferinţa ispăşitoare pentru binele tuturor păcătoşilor, vii şi morţi.

 

* * *

 

Amara deziluzie

Autor: pr. Jacques Sylvestre, O.P.
Traducere: sr. Agnes Valentin
Copyright: ProFamilia.ro

În Evanghelia lui Marcu, povestirea ispitirii lui Isus în pustiu urmează imediat după relatarea Botezului în cursul căreia un glas ceresc proclamă ca Isus este Fiul lui Dumnezeu. Episodul precede întoarcerea lui Isus in Galileea, care este începutul misiunii publice a Mântuitorului. Povestirea, extrem de sobră în comparaţie cu cele ale lui Matei şi Luca, este constituită din trei elemente. Duhul Sfânt îl conduce pe Isus în pustiu; acolo, Domnul este ispitit de demon; îngerii îl slujesc. Relatarea lui Marcu este, foarte probabil, cea mai veche tradiţie referitoare la acest eveniment.

 

Pustiul

Ispitirea în pustiu. Povestire cheie, crucială. Pustiul e primul loc în care Isus se manifestă ca fiu al lui Dumnezeu; este şi locul confruntării dintre Duh şi Satana, unde, în prezenţa lui Dumnezeu făcut om, păcatul strămoşesc este pe cale să fie zdrobit. Filiaţia divina a lui Isus se manifestă aici prin refuzul categoric şi fără discuţie al capcanei satanice. Încă de la începutul misiunii sale, Isus iese învingător din ispitire. Chiar înainte de a predica, de a vindeca, de a suferi, Isus triumfa, arătând clar că atacurile Satanei nu pot leza nici persoana nici opera lui. Dar victoria definitivă va avea loc doar în momentul Patimilor, aici ea fiind numai în germene.

Ceea ce este în joc aici între Isus şi Satana va avea consecinţe hotărâtoare pentru tot ce va urma. Nu se petrece nici o încleştare, nu e vorba decât de o serie de refuzuri categorice în formă de citate. Isus nu vrea să ştie nimic despre lucrările Satanei. Avem aici o lecţie care ne hrăneşte speranţa, nu numai în ce-l priveşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, ci si făgăduinţa victoriei ce va reveni poporului sau. Ceea ce merită reţinut.

Pentru evanghelist, şederea lui Isus în pustiu sub influenţa Duhului constituie un moment de culme al evocării sale. Urmând după Botez, cele patruzeci de zile în pustie amintesc Ieşirea din Egipt şi cei patruzeci de ani petrecuţi în deşert de poporul lui Dumnezeu. Ispitirea şi slujirea de către îngeri sunt la Marcu o meditaţie cu privire la Botezul lui Isus şi la urmările acestuia. Să-l recitim pe Sf. Paul (1Corintei 10,1-13) cu îndemnul lui de a nu cădea în închinarea la idoli: “Nici să nu-l ispitim pe Cristos… nici să nu murmuraţi”. Pasajul se încheie printr-o viguroasă încurajare: “Dumnezeu nu va permite sa fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, însă o dată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura.”

 

Azi

Pentru noi, orice încercare de a aplica la lumea de azi acest text evanghelic nu se poate lipsi de referirea la contextul istoric al redactării şi la intenţia evanghelistului. Revenind cu gândul la împrejurările din cea de-a doua jumătate a primului secol, e bine sa căutam sa înţelegem greutăţile de care se izbea atunci credinţa apostolică, ce nu a fost nici ea scutita de ispitiri. Se ridica, în primul rând, o întrebare: avem de-a face aici cu roadele unei elaborări comunitare, cu scop catehetic, sau cu ceva care face parte din învăţăturile lui Isus? Ambele interpretări se susţin. Este probabil ca raţiunea de a fi a povestirii sa fie decepţia primilor creştini care aşteptau, crezându-le iminente, semne mesianice prodigioase; autorul avea de asemenea în vedere tulburarea legată de imaginea unui Mesia care apăruse poate ca “prea uman”, mai ales în ceasul Patimilor.

Era deci nevoie sa li se arate oamenilor că Isus însuşi a refuzat orice semn mesianic din cele pe care mulţimile le aşteaptă atât. Mai mult decât atât, chestiunea provocase o dezbatere aprinsă între sinagoga şi Biserica începuturilor, in jurul chestiunii ispitirilor din pustiu: oare Isus chiar a fost învingător acolo unde strămoşii lui Israel au dat greş? Ce era încă şi mai important de arătat, era strânsa legătura dintre victoria Fiului lui Dumnezeu asupra diavolului şi ascultarea Lui de Tatăl. Biserica urma deci să redescopere sau cel puţin să descopere adevărata natură şi adevărata misiune a Fiului lui Dumnezeu, “Omul după inima lui Dumnezeu”.

Prin ascultarea de care a dat dovada, Isus este pentru toţi creştinii un model şi o inspiraţie din care nădejdea se poate hrăni. Prin fidelitatea faţă de Tatăl, Domnul a zdrobit răul şi moartea adusă de păcat. Plasarea episodului ispitirii în pustie nu se află deci din întâmplare la începutul Evangheliilor. Nu este poate necesar să diluam textul prin exemple concrete şi de actualitate. Menirea acestei evanghelii este în primul rând să-i edifice pe credincioşi, să-i ajute să-şi pună întrebări, să devină, în duh şi adevăr, slujitori fideli ai Tatălui şi propovăduitori ai Bunei Vestiri.

Isus a ieşit învingător din ispitire pentru ca la rândul nostru şi noi să putem înfrunta ispitirile unui fals creştinism şi să refuzăm aşteptările pur materialiste născute mai degrabă din credulitate decât din credinţă, şi să evităm în acest fel să devenim şi noi victimele deziluziei. Nu e exclus ca actuala criză prin care trec un mare număr de credincioşi, care sfârşesc prin a abandona practica religioasă, să se explice prin persistenţa unor asemenea aşteptări şi dezamăgirea produsa de neîmplinirea lor.

 

* * *

 

Despre postul aducător de credinţă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cuvântul lui Dumnezeu de la sfânta Liturghie de azi se adresează minţii noastre, care este capabilă să cântărească lucrurile şi să ia decizii juste, hotărâri sfinte.

Indubitabil, păcatul este cel mai mare rău.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a pedepsit păcatul cu asprime, mai ales în poporul ales, pentru a-l întoarce pe om pe calea cea dreaptă. Păcatul era pedepsit mai mult în trup, fiindcă omul se afla într-o stare de animalitate destul de crasă. Potopul, nimicirea Sodomei şi Gomorei, exilul repetat de mai multe ori, foametea, cutremurele, ciuma etc. sunt tot atâtea exemple grăitoare în această privinţă. Omul era constrâns pe cale naturală să creadă în dreptatea divine (lectura I-a).

În Noul Testament, Isus a luat asupra sa păcatele lumii şi a dat oamenilor botezul curăţitor (lectura a II-a). Prin aceste fapte – Mirabilia Dei sau semne, geste evidente – ale carităţii divine, omul, ridicat din starea de animalitate la un mai înalt grad de spiritualitate, mai ales prin Cărţile Sapienţiale, devine, încetul cu încetul, constrâns de propria conştiinţă, să creadă în iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Ce este de preferat: să credem în Dumnezeu pentru dreptate sau pentru caritate? Cine crede, datorită dreptăţii, crede constrâns de frica pedepsei şi îşi primeşte răsplata pe pământ; cine crede carităţii divine, devine spiritual şi îşi va primi răsplata spirituală în sânul iubirii veşnice.

Doamne, învaţă-ne să te iubim, ca să ştim ce avem de făcut în viaţa veşnică!

Învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu prin acceptarea postului de bunăvoie.

Ce este postul?

Ca timp, postul este constituit dintr-o zi sau din mai multe zile pregătitoare pentru sărbătorile cu o mai mare încărcătură de credinţă. Ca să reuşim să ne însuşim adevărurile revelate, trebuie să ne oprim de la cele temporale care ne periclitează interiorizarea, cum sunt petrecerile zgomotoase cu cântece şi dansuri, cu băuturi şi glume, la care de obicei se fac multe păcate.

Postul, ca fapt în sine, într-un înţeles mai larg, cuprinde toate faptele bune pe care omul le face în viaţă, fiindcă implică un efort. Este greu să faci binele; este mai uşor de făcut răul. Orice faptă bună cere o asceză, o trudă şi de aceea se spune că numai acela care îşi face silă va intra în împărăţia cerurilor.

Postul, ca fapt într-un înţeles mai restrâns, este înfrânarea, abţinerea de la mâncare şi băutură. Înfrânarea poate fi totală în zi, şi acesta este aşa-zisul post negru; sau parţială, de a nu mânca decât o dată pe zi până la săturare. Acesta din urmă este cel prescris de Biserică pentru Miercurea Cenuşii şi pentru Vinerea Mare. Nici la acesta nu sunt ţinuţi: bolnavii, bătrânii, soldaţii, studenţii, cei care muncesc din greu în fabrici, mine etc.

Ca o definiţie spirituală menită să cuprindă toate formele de post, acesta se poate defini drept jertfă pe altarul iubirii, fiindcă este efortul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin ascultare şi de a-i sluji pe semeni pentru Dumnezeu.

Postul prescris de Biserică ne este de folos pentru trup, minte şi suflet.

În foarte multe cazuri medicii înşişi prescriu postul pentru sănătate; pedagogii şi psihologii îl prescriu studenţilor pentru acumularea ştiinţelor. Hipocrate (460-375), părintele medicinei, întrebat despre secretul vieţii sale lungi şi a sănătăţii, a răspuns: Eu nu m-am sculat niciodată de la masă sătul de tot, ci uşurel.

De fapt, postul este folositor în primul rând pentru suflet. Numai că oamenii, deşi trăiesc prin suflet, îl uită şi trăiesc pentru trup. Postul curăţă sufletul de patimi, îl înzestrează cu virtuţi şi îl păstrează în har, în viaţa nouă adusă de Isus. Călugării trapişti duc o viaţă foarte aspră şi nu mănâncă niciodată carne. Papa a voit să le îndulcească regula postului, dar ei s-au opus, trimiţând o delegaţie la Roma de douăzeci şi şapte de fraţi, dintre care cel mai tânăr avea optzeci de ani, cu rugămintea de a nu li se acorda nici o înlesnire. Papa i-a întrebat pe rând, pe fiecare: Câţi ani ai? Unul a zis: Am 89 de ani şi sunt călugăr de 60 de ani. Altul: Sunt în vârstă de 95 de ani şi sunt călugăr de 70 de ani. Papa l-a întrebat: Şi ai ţinut totdeauna regula atât de strictă a postului? Răspunsul a fost: Da, Sfinte Părinte, şi mă simt destul de sănătos. În cele din urmă papa le-a zis: Ei bine, mergeţi în pace şi ţineţi postul mai departe, fiindcă se vede clar că nu scurtează viaţa!

Postul din închisori i-a vindecat pe mulţi bolnavi de stomac; în universităţi, mulţi studenţi săraci, constrânşi să postească, au luat-o înaintea celor bogaţi şi grăsuni; în pustiuri şi la mănăstirile cu program sever de înfrânare s-au ridicat cei mai mari sfinţi ai Bisericii; cei mai mari filozofi şi savanţi, scufundaţi în cărţi, uitau de mâncare mult timp; sportivii sunt obligaţi la un post destul de sever; cei dornici de avere merg să exploreze ţinuturi îndepărtate răbdând de foame şi de sete cu speranţa că vor găsi comorile subsolului sau pe cele ascunse de moşi şi strămoşi etc.

Singurii care se plâng de greutatea postului, deşi nu îl ţin, sunt creştinii slabi în credinţă; pe când unele religii şi-au făcut din post şi foame o adevărată filozofie existenţială (precum indienii).

Postul ne ajută să învingem înclinaţiile pătimaşe din noi, ispitele şi pe autorul lor, pe diavol. Citim în viaţa sfântului Ioan Vianney că cel mai mare necaz îl avea Satana din partea sfântului pentru că postea. Ca răzbunare, îi făcea tărăboi prin podul casei, în curte, îi apărea în sluţenia sa infernală şi-l poreclea mâncător de cartofi. De fapt şi în paradisul pământesc protopărinţii noştri au fost puşi la un fel de post: să nu mănânce din pomul oprit (Gen 2,18). Cât timp au postit, au fost fericiţi; când au renunţat la post, au devenit cei mai nefericiţi.

Înfrânarea, rugăciunea şi pomana formează un tot ce dă forţă în suferinţele care se abat inevitabil asupra omului. Acela care de bunăvoie alege pocăinţa ca pe un mijloc de apropiere de Dumnezeu, în necazuri păstrează o demnitate sfântă. Demnitatea lui Isus, după postul de patruzeci de zile şi după lupta cu ispititorul i-a atras slujirea îngerilor (Mt 4,11).

Mai presus de toate: postul, pomana şi rugăciunea ne fac martori ai învierii. Primii creştini, fericiţi de învierea lui Isus, având în ea siguranţa vieţii veşnice, puneau toate bunurile lor materiale la picioarele apostolilor, ca să le împartă săracilor; se rugau împreună şi luau parte cu bucurie la ascultarea cuvântului şi la frângerea pâinii (Fap 4,35).

Ceea ce nu trebuie uitat: Botezul primit cuprinde în sine o chemare continuă la pocăinţă, la acea înmormântare cu Cristos, ca apoi să avem acea deschidere a cugetului bun către Dumnezeu, după cum ne spune sfântul Petru (lectura a II-a). Prin înfrânare, rugăciune şi pomană forţăm sufletul să se lărgească, să devină tot mai capabil să primească mai mult din viaţa cea nouă, viaţa harului, plinătatea vieţii în Cristos care singură poate face să se reverse asupra lumii un torent de fapte bune. De aceea, se spune: postul este termometrul credinţei, speranţei şi mai ales al iubirii noastre.

Pe la mijlocul veacului trecut, popoarele din munţii Caucaz se bucurau de conducerea unui sultan drept, numit Schamyl, care voia să stârpească el însuşi corupţia şi mituirea. Pentru cel prins, pedeapsa era publică: 50 de lovituri de vargă. Prima vinovată a fost chiar mama sultanului. Vestea l-a lovit ca un trăsnet. S-a luptat cu sine însuşi trei zile, cum să o pedepsească chiar pe propria mamă. În a patra zi a ieşit în faţa mulţimii, palid şi serios. A poruncit să-i fie adusă mama în lanţuri. A dat poruncă la doi călăi s-o biciuiască! Dar, după prima lovitură de nuia căzută pe spatele gol al mamei sale, sultanul o împinse la o parte şi se aşeză el în locul ei pentru a primi restul de patruzeci şi nouă de lovituri. Însângerat, s-a ridicat şi a spus mulţimii mute de admiraţie: Mergeţi acasă! S-a dat satisfacţie legii. Sângele sultanului vostru a curs drept răscumpărare. Din acea zi s-a terminat cu mita şi corupţia.

În acest timp de patruzeci de zile până la Paşte, de ne vom gândi serios la preasfântul sânge al lui Cristos, curs ca răscumpărare pentru noi, vom înceta cu mita, corupţia, înjurătura, furtul, necurăţia, ura şi cu toate patimile infernale care caută loc în sufletul nostru. Trebuie să învăţăm să murim cu Cristos, ca să ne bucurăm de înviere cu Cristos!

 

* * *

 

Duminica 1 din Postul Mare (B) – lectio divina

Autor: FSC
Traducere: fr. Juan Barrera
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 1, 12-15

Isus îl învinge pe diavol

12 În acel timp, Duhul Sfânt l-a condus pe Isus în pustiu. 13 Acolo a rămas patruzeci de zile şi a fost ispitit de Satana. El era împreună cu fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujeau.

Isus începe lucrarea sa

14 După ce Ioan a fost aruncat în închisoare, Isus s-a dus în Galileea ca să predice evanghelia lui Dumnezeu. 15 El zicea: «S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Ca în toţi anii, prima duminică din timpul Postului Mare este dedicată contemplării misterului “ispitirilor” lui Isus. Relatarea apare în Mt, Mc şi Lc. Cea mai scurtă şi concisă este cea care ne este propusă anul acesta în Ciclul B, relatarea evanghelistului Marcu. În patru versete sintetizează ceea ce ceilalţi doi evanghelişti sinoptici dezvoltă un pic mai mult în 11 (Mt) şi în 13 (Lc) versete.

De aceea, consider că anul acesta merită de abordat textul evanghelic mai mult în totalitatea sa decât în detalii, dat fiind faptul că acestea sunt mai reduse. Aşadar, ce afirmaţii putem face cu privire la ispitirile lui Isus?

În primul rând trebuie să ţinem cont că ispitirea nu este un păcat. Isus este Dumnezeu şi prin urmare nu are păcat; experimentează în omenitatea sa ispitirea însă nu este învins de ea. Există oameni care confundă ispitirea cu păcatul. Acest lucru este o eroare. Ispitirea înseamnă a percepe acţiunea Satanei care vrea să depărteze de la drumul lui Dumnezeu, de la bine şi de la adevăr. Păcatul înseamnă a con-simţi, a fi învins de ispitire…

În al doilea rând trebuie să ţinem cont că nu Dumnezeu ispiteşte ci Satana, Diavolul, “tatăl minciunii”. Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni dat fiind faptul că ispitirea înseamnă a provoca depărtarea de Dumnezeu şi de planurile sale. Pentru aceasta nimeni să nu se amăgească şi să creadă sau să spună că este ispitit de Dumnezeu… Ceea ce este adevărat este că Dumnezeu permite “încercarea” sau “crucea” în viaţa noastră. Acest lucru este foarte misterios şi de multe ori nu se găseşte o explicaţie “raţională” la realitatea bolii, a catastrofelor, a morţii şi a suferinţelor în general. Însă dacă Dumnezeu permite încercarea nu este pentru a ne îndepărta de El şi de căile sale. Dimpotrivă, Dumnezeu permite încercarea în viaţa noastră pentru ca să fim întăriţi în drumul nostru de credinţă…

În al treilea rând trebuie să ţinem contă că Isus nu a fost ispitit numai în această ocazie deosebită care ne este relatată. Acest text este un moment prototipic al ispitirilor lui Isus care folosesc ca model pentru realitatea întregii sale vieţi. Isus a fost ispitit de Satana de-a lungul vieţii sale pământeşti de mai multe ori şi în diferite forme. De fapt, în relatarea lui Marcu nu ni se spune, ca în celelalte două evanghelii sinoptice, care au fost cursele Satanei pentru a-l îndepărta pe Isus de drumul Tatălui. Câteva din ispite nu le cunoaştem dat fiind faptul că evangheliştii n-au putut să prezinte toate evenimentele vieţii lui Cristos, ci numai unele. Alte ispitiri apar în textele evanghelice în mai multe ocazii: de exemplu atunci când vor să-l proclame rege dintr-o perspectivă pământească, socială şi politică; atunci când vor să-l facă să coboare de pe cruce şi să demonstreze că este realmente Dumnezeu, etc.

Pentru a ţine cont: Deşertul, în VT şi în literatura extrabiblică a poporului din Vechea Alianţă, are o simbologie multilaterală. Pe de o parte este semn al neospitalităţii, al greutăţii, a “secetei” asociată cu lipsa de apă şi de viaţă. Pe de altă parte este locul întâlnirii cu Dumnezeu, dat fiind că implică căutarea esenţialului, a ceea ce este mai important. Este spaţiul necesităţii de purificare şi de întoarcere la esenţial, provocate în inimă de către un loc cu aceste caracteristici …

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 4,1-11; Lc 4,1-13; Dt 8,1-2; In 13,2.27; Lc 22,3.53.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar termenul “ispită”.

Întrebări pentru lectură

- Cum începe relatarea?

- Cine-l conduce pe Isus?

- Unde îl conduce?

- Cât timp stă Isus în pustiu?

- Cu “cine” convieţuieşte?

- Ce încearcă Satana să facă?

- Sunt descrise “cursele Satanei”?

- Cine “are grijă” de Isus?

- Ce face Isus după experienţa din pustiu? Încotro se îndreaptă?

- Ce invitaţie face Isus în Galileea?

- Ce implicaţii are întoarcerea la Dumnezeu şi credinţa în vestea cea bună?

- Care este conţinutul “veştii bune”?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Mă las condus de Duhul lui Dumnezeu?

- Unde mă duce astăzi Duhul lui Dumnezeu?

- Ce implică pentru mine pustiul?

- Ce tip de “pustiu” experimentez astăzi în viaţa mea? Ce pustiuri am trăit în trecut? Ce pustiuri pot întrevedea în viitorul meu?

- Cum reacţionez în faţa realităţii pustiului?

- Care sunt ispitele mele astăzi? Care sunt cursele Satanei pentru a mă depărta de la drum?

- Confund eu ispita şi păcatul? Care este diferenţa?

- Confund eu ispita Satanei şi încercarea lui Dumnezeu? Care este diferenţa?

- Îl ascult pe Isus care la începutul acestui Post Mare îmi vesteşte încă o dată “vestea cea bună a Împărăţiei”?

- Ce implică pentru mine astăzi să mă întorc la Dumnezeu şi să mă convertesc cu inima?

- Cred realmente în vestea cea bună a lui Isus?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a lumina răspunsurile rugăciunii îţi propun un text de sfântul Augustin care comentează ispitirile lui Isus aplicându-le la viaţa discipolilor:

De fapt, viaţa noastră în acest pelerinaj nu poate să fie lipsită de ispite, de vreme ce progresul nostru se realizează tocmai prin ispită şi nimeni nu se poate cunoaşte pe sine dacă nu este ispitit, nici nu poate fi încoronat dacă nu a învins, nici să învingă dacă nu a luptat, nici să lupte dacă nu are duşman şi ispite…

Aşadar, ne-a transfigurat în el când a voit să fie ispitit de Satana. Tocmai am citit că Isus Cristos, Domnul nostru, s-a lăsat ispitit de diavol în deşert. Cristos întreg (Cristos şi trupul lui, Biserica, n.t.) era ispitit de diavol fiindcă în el erai ispitit şi tu. Cristos într-adevăr avea trupul de la tine, iar din el venea pentru tine mântuirea; din tine venea moartea pentru el, iar din el, pentru tine, viaţa; din tine, pentru el, umilirile, iar din el, pentru tine onorurile; în definitiv, din tine, pentru el, ispita, iar din el, pentru tine, victoria.

Dacă am fost ispitiţi în el, tot în el îl vom învinge pe diavol. Îţi opreşti atenţia asupra faptului că Cristos a fost ispitit şi nu-ţi opreşti atenţia asupra faptului că el a învins? Recunoaşte-te pe tine însuţi ispitit în el, şi, de asemenea, recunoaşte-te învingător în el. Ar fi putut să-l evite pe diavol; însă, dacă nu ar fi fost ispitit, nu te-ar fi învăţat să învingi atunci când eşti ispitit.

Sfântul Augustin, Comentariu asupra Psalmilor (Ps 60,2-3)

Reflecţiile sfântului Augustin ne ajută să “conectăm” în mod vital ispititele Domnului cu ispitele din viaţa noastră zilnică. Însă accentul nu-l pune pe ispita în sine ci pe victoria lui Cristos asupra curselor Satanei. Această victorie este garanţie şi siguranţă care vine de la Dumnezeu pentru noi în lupta noastră împotriva răului şi a păcatului.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza mesajul se poate contempla imaginea “pustiului” în realitatea vieţii noastre în timp ce asumăm angajamentul de “a învinge” ispita cu harul lui Dumnezeu în inimile noastre.

Vă propun să repetaţi câteva fraze în forma asta:

- În pustiul fricilor mele vreau cu harul tău să înving ispita…

- În pustiul descurajării vreau cu harul tău înving ispita…

- În pustiul lipsei de speranţă vreau cu harul tău să înving ispita…

- În pustiul…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propuneri personale

- Analizează trei posibile ispite mai tangibile din viaţa ta astăzi.

- Realizează o propunere reală, concretă şi verificabilă de creştere spirituală la începutul acestui Post Mare respingând ispita cu harul Domnului.

Propuneri comunitare

- Reflectaţi în grup asupra sensului Postului Mare ca drum de pregătire pentru celebrarea Paştelui lui Isus.

- Dialogaţi în ambientul vostru de tineri pentru a detecta “ispitele” mai obişnuite ale tinerilor încercând să găsiţi cauzele şi gândind posibile căi de soluţionare pentru a le depăşi.

 

* * *

 

Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În preajma unui mare eveniment, fiecare conducător simte trebuinţa unui timp de reculegere, de reflexie, în care să-şi adune forţele, ca apoi să se poată avânta în acţiune.

Cristos este împins de Duhul Sfânt, de iubirea divină, în pustiu spre a se pregăti pentru misiunea sa: vestirea Evangheliei. El lasă în urmă obişnuinţele zilnice, ritmul vieţii, legăturile de familie şi de prietenie, spre a păşi pe calea nouă deschisă prin botez şi care îl va duce la împlinirea Misterului pascal.

Evanghelia lui Marcu este cea mai scurtă, este ca o schiţă a vieţii lui Isus. Episodul de azi (Mc 1,12-15) ne este exemplu: numai în patru versete cuprinde perioada a 40 de zile şi apoi o mare parte a activităţii lui Isus din Galilea.

Faptul că după botez, când a fost proclamat oficial de Tatăl ceresc drept Fiul său iubit în care îşi află toată bucuria şi a fost uns de Duhul Sfânt, Isus se retrage în pustiu, pentru evanghelistul Marcu constituie un punct esenţial din cunoaşterea Învăţătorului şi pe care îl va urmări până la sfârşit: Isus fuge de triumfalismul mesianic.

Pustiul, pentru Isus, constituie un loc preferat: aici nimic nu-l poate despărţi de Dumnezeu; aici se refugiază când vrea să se roage (Mc 1, 35; Lc 5, 16); aici se retrage când vrea să scape de lumea prea incomodă (Mc 1,45; Mt 14,13; Lc 4,42; In 11,54); aici îi aduce pe ucenici spre a se odihni puţin (Mc 6, 31 ş.u.); aici atrage mulţimile când vrea să le dea o adevărată lecţie despre providenţa divină (Mc 8, 4; Mt 15, 33); tot de aici, ca de pe o catedră, ne vorbeşte şi nouă azi prin trei fapte: se lasă ispitit de diavol, intră în comuniune cu fiarele sălbatice şi acceptă să fie slujit de îngeri.

Pustiul mai este şi simbolul ascezei, al vieţii chinuite, dar în care se afirmă spiritul întărit de Duhul lui Dumnezeu, care poate domina materia, natura moartă: nisipul sâcâietor, pietrele şi stâncile supra-încălzite de soare sau supra-răcite de frigul nopţii etc.

Ispitirea. În primul rând evanghelistul Marcu vede în Cristos din pustiu chipul noului Adam. Tot aşa îl vede si sf. Paul în scrisorile sale (cf. Rom 5, 12-21; 1Cor 15, 21-22). Aceasta vrea să spună că Isus a venit să repună pe orbita normală planul original al creaţiei. El nu este un ins singuratic şi rătăcit în istorie, ci este o forţă care trebuie să mişte istoria din interiorul ei, conform cu planul primar al Creatorului. Prin urmare, a-i înţelege Evanghelia lui Isus numai pe plan pur spiritual şi escatoligic înseamnă o trădare totală.

Este adevărat că Isus, cu toată condiţia sa divină, afirmată deja, nu este un superman – supraom – ci un om ca toţi oamenii. Din acest motiv este supus ispitelor diavolului. Acest lucru îl arată şi sfântul Paul în scrisoarea către Filipeni (2, 6-8). Biserica, deşi este de origine divină prin Capul ei, nu trebuie să se încreadă în condiţia ei divină şi să se creadă scutită de ispitele inerente omenirii. (cf. CBL p. 1022).

Animalele sălbatice. La marii sfinţi contemplativi se constată acea relaţie pur spirituală cu Dumnezeu numită parrhesía sau liber acces la Dumnezeu, care este «sensul interior constant unit cu Dumnezeu», pe care primul om l-a avut, dar pe care l-a pierdut prin păcat. Isus îl redă celor botezaţi care caută pustiul, locul de întâlinire cu Dumnezeu şi acest «pustiu» trebuie să-l găsească în propria fiinţă, conform cu acea minunată învăţătură a lui Dionizie Areopagitul dată lui Timotei: Tu, iubitule Timotei, printr-un exerciţiu foarte riguros faţă de contemplările mistice, părăseşte simţurile şi activităţile intelectuale, toate lucrurile sensibile şi inteligibile, toate cele ce sunt şi care nu sunt; şi în deplină uitare a lor, îndreaptă-te, pe cât este posibil, spre unirea cu acela care întrece orice fel de existenţă şi cunoaştere. De fapt, prin acest efort irezistibil, şi absolut smuls din tine însuţi şi din tot ce există în jurul tău şi eliberat de toate, te vei putea înălţa spre raza supranaturală a divinităţii umbrite (TEOLOGIA MISTICA,I,1 PG 3, 997B-1000A).

Adam avea, nu numai parrhesía, ci şi kardiognosía, adică acea clarviziune care citeşte în inima tuturor fiinţelor, spre a le cunoaşte în natura lor intimă şi datorită căreia le dădea numele (cf. Gen 2, 19) şi pe baza căreia ele ascultau de glasul lui. Acest lucru nu este considerat miraculos, ci însuşire naturală a celor curaţi cu inima. Păcatul este acela care a ridicat un zid între om şi om, între om şi animale: oamenii se urăsc şi animalele se sălbătăcesc. Când însă ne curăţim interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă şi dacă întâlnim un animal sălbatec, îl putem îmblânzi prin priviri. Nenumărate sunt cazurile în istorie în care copiii nevinovaţi s-au întâlnit cu fiarele sălbatice, care, nu numai că nu le-au făcut nici un rău, ci chiar le-au făcut bine. Kardiognosía fiind dar natural, Isus a venit să restaureze natura şi ne-a arătat cum prin botez, post şi rugăciune se poate trăi în armonie cu fiarele sălbatice.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că Noe, având această «clarviziune a inimii» a adus şi a trăit în arcă împreună cu animalele de tot felul pe perioada potopului şi păsările, porumbeii, i-au slujit de mesageri, ca nişte îngeri (Lectura I-a).

Îngerii îi slujeau. Vede, oare, evanghelistul Marcu, în slujirea îngerească aceeaşi acţiune a porumbeilor lui Noe? Anunţă ei vestea că potopul, pedeapsa, divină a încetat prin Isus care a luat asupra sa potopul păcatelor? Credem că da.

Potopul. Curăţită de apele potopului, s-a născut o nouă omenire din iniţiativa lui Dumnezeu care a voit să intre din nou în bune relaţii cu omul şi pentru aceasta i-a oferit alianţa sa: universală şi veşnică, simbolizată prin curcubeu. Omul nou al alianţei este Noe şi familia sa, scoşi din apă, aşa cum lumea însăşi a fost scoasă din haos. Ca şi la prima creaţie, omului i se repetă acelaeaşi cuvinte: creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, stăpâniţi-l şi faceţi-vă locuinţa voastră aici. Toate trebuie să se desfăşoare în armonie şi să fie respectată viaţa, de la om şi până la cea mai mică fiinţă. Cu alte cuvinte: greşeala împotriva vieţii va fi o ofensă adusă lui Dumnezeu. Vieţuitoarele sunt aşa-zise locuri teologice, în care credinţa a descoperit acţiunea creatoare şi slvatoare a lui Dumnezeu. În faţa mulţimii de creaturi scoase din haos (din arcă), ordinea naturală se prezintă ca un dar al lui Dumnezeu. Ori de câte ori va apărea curcubelul, se va reaminti omului că lumea este în mâna lui Dumnezeu (cf. MAC p. 96-97).

După cum Noe a părăsit arca şi a pus temelia unei lumi noi, tot aşa Isus părăseşte pustiul după ce Ioan Botezătorul a fost arestat, spre a vesti Împărăţia lui Dumnezeu, pe care profetul – glasul celui care strigă în pustiu – o arătase ca fiind aproape. Prima noutate oferită de Isus nu constă în această vestire prevestită, ci în faptul că o începe din Galilea, dintr-o provincie dispreţuită, obscură, loc de întâlnire al neamurilor, adică al păgânilor în convieţuire cu israeliţii; nu începe de la Ierusalim, din capitală, de acolo unde se afla templu. Marcu arată prin acest fapt fuga lui Isus de triumfalismul mesianic, aşa cum am specificat deja de la începutul predicii. A doua noutate constă în faptul că Împărăţia lui Dumnezeu este ceva supranatural, nu un «summum bonum» care s-ar putea dobândi progresiv prin propriile forţe. Realizarea ei aparţine viitorului, dar condiţionează omul prezent: dacă omul primeşte acum Cuvântul lui Dumnezeu cu credinţă, cu umilinţă şi ascultare; chemarea la «convertire», la «schimbarea vieţii», intră în orbitra acelei împărăţii care deja a ajuns, fără ca omul să fi contribuit cu ceva; şi în acest caz Evanghelia este pentru el cu adevărat vestea cea bună (cf. CBL p. 1022-1023).

Convertirea este o angajare totală, trebuie să cuprindă tot omul, tup şi suflet, nu numai în ceea ce priveşte renunţarea la păcat, ci mai ales ca o nouă orientare spre viitor, spre iubire. Iubirea l-a adus pe Isus pe pământ, l-a scos din pustiu şi l-a pus pe drumurile Palestinei pentru a vesti Impărăţia. Este foarte frumoasă afirmaţia lui Platon: Omul este atât de mare pe cât de mare îi este iubirea. Cine iubeşte lucrurile materiale este materialist; cine iubeşte muzica este muzician; cine îl iubeşte pe Dumnezeu este o fiinţă divină. Iubirea de Dumnezeu, aşadar, este cea mai bună tendinţă a sufletului omenesc. (cf.Tomas Spidlik, Calea spiritului Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 167).

În cea de-a doua lectură (1Pt 3, 18-22), sf. Petru arată că şi în timpul nostru este un nou potop – potopul păcatului – din care se mântuiesc doar acei care, ca şi Noe, nemulţumiţi de bunăstarea adusă de civilizaţia lor, şi crezând în cuvântul lui Isus, îşi asumă riscul sfidării lumii prin construcţia unei alte corăbii: Biserica. În ea se mântuiesc acei care, ca şi Cristos, lasă totul în urma lor spre a construi împreună cu el o lume nouă (cf. MAC p. 184-185).

Atâta valorăm în faţa lui Dumnezeu, cât ne dăruim cu iubire planului său de mântuire şi devenim «fiinţă divină» prin post, rugăciune şi pomană.

 

* * *

 

Prima duminică din Post (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

În timpul Primului Război Mondial, în timp ce bombele cădeau ca o ploaie asupra unui sat din Trevigiano, pe care autorităţile au dat ordin să îl distrugă, o sărmană mamă, încărcată cu obiectele de strictă necesitate, îi împingea înainte pe cei patru copilaşi care plângeau. Deodată, unul dintre ei, cel mai mare, de nouă ani, strigă:

- Mamă, am uitat catehismul!

Şi, hotărât, dă să se întoarcă! A renunţat doar când mama i-a promis solemn că îi va cumpăra un altul.

Devenind mai mari, trebuie să creştem şi în responsabilitate faţă de datoriile noastre familiale şi religioase…

2. Tema

Din an în an, tot mai mari, tot mai fideli Domnului.

3. Mesajul zilei

În Postul Mare, trebuie să ne străduim mai mult să contemplăm exemplul lui Isus şi să îl imităm.

Pentru a face aceasta, ne gândim la trei cuvinte: Curcubeu, Arcă… şi numărul 40.

- Curcubeu. Ştiţi ce spune Biblia despre curcubeu? Dumnezeu îi spune lui Noe şi nouă: “Închei o alianţă cu voi şi cu toate creaturile… Pun curcubeul peste nori şi el va fi semn între mine şi pământ…”.

- Ca şi Noe, să ne amintim de alianţa lui Dumnezeu cu noi, revitalizată prin pătimirea şi moartea lui Isus, şi să ne propunem să ne trăim tot mai bine Botezul.

- Arca. Două arce sunt amintite în Biblie: care? Arca pe care s-a salvat Noe, familia lui şi toate animalele… Apoi, arca alianţei: cutia sacră în care erau păstrate cele două table ale celor 10 Porunci.

- Pentru a fi fideli alianţei cu Dumnezeu, trebuie să observăm cele 10 porunci, aprofundându-le valoarea şi fecunditatea pentru noi, mai ales în acest timp al Postului Mare.

- Numărul 40 în Biblie aminteşte şi indică un timp de încercare (cf. Noe, Moise în deşert, Ilie…), timp de ispitire.

- Asemenea lui Isus în deşert timp de 40 de zile, nu trebuie să ascultăm glasul celui rău, ci să ne străduim să împlinim mereu voinţa Tatălui, care ne vrea fideli, umili, blânzi, ascultători, sobri, înţelegători, caritabili.

Pentru a-i semăna, trebuie să trăim în fiecare zi renunţările şi promisiunile de la botez. Vi le amintiţi?

- La ritul impunerii cenuşii, ni s-a spus: “Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Putem pune puţină cenuşă în mâna copiilor şi să reflectăm apoi împreună cu ei).

O fetiţă sfântă din zilele noastre, Francesca Tomassini din Foligno, la începutul Postului Mare din 1978, lua aceste hotărâri:

- “Cum vreau să îmi trăiesc Postul Mare? Astfel: iubire faţă de aproapele.

- Să uit de mine însămi pentru alţii (generozitate, caritate, în familie şi la şcoală).

- Să renunţ la lucrurile comode pentru a-i ajuta pe cei care au mai mare nevoie de mine.

- Să citesc, în fiecare zi, un fragment din Evanghelie, împreună cu mama şi cu frăţiorul şi, dacă este posibil, să îl antrenez şi pe tata.

4. Exemple

a) Jocul de dame (Program pentru a reuşi în viaţă).

Într-o zi, rabinul Nahum a sosit pe neaşteptate la şcoală şi i-a găsit pe elevi jucând damişah, cum era obiceiul în acea perioadă.

Când l-au văzut intrând, au rămas blocaţi şi s-au oprit din joc. Dar el i-a salutat prieteneşte şi a întrebat:

- Ştiţi regulile jocului de dame?

Şi pentru că elevii, speriaţi, nu deschideau gura, a continuat:

- Vi le amintesc eu.

Prima este: nu se pot face doi paşi o dată.

A doua: se poate merge doar înainte, fără posibilitatea de a se întoarce.

Iar a treia: când se ajunge în vârf, se poate merge oriunde şi se dublează capacitatea de joc.

Aceste trei reguli sunt valabile şi pentru viaţă!

Copii, ce învăţătură mai bună decât aceasta pot să vă dau astăzi?

b) Hercule la răspântie (Pentru a decide urmarea nu a ceea ce place, ci a ceea ce este bun, drept şi necesar).

Pe drumul vieţii se văzu în faţa a două drumuri: unul urca printre stânci şi spini; celălalt era drept, printre pomi şi flori.

Hercule nu ştia pe care să îl aleagă.

Pentru a-l ajuta în alegere, de pe drumul care urca a venit un tânăr cu chipul senin, puternic şi, în acelaşi timp, simplu, care i-a spus:

- Vino cu mine. Vei avea de făcut eforturi, dar la sfârşit vei fi mulţumit.

Hercule l-a întrebat:

- Cine eşti?

Tânărul i-a răspuns:

- Sunt Datoria.

În schimb, de pe celălalt drum a venit un tânăr gras, cu faţa vlăguită şi cu un gest de invitaţie. A spus:

- Vino cu mine. Nu va trebui să faci eforturi; viaţa ta va fi mereu un joc şi o sărbătoare.

Hercule l-a întrebat:

- Care este numele tău?

Tânărul i-a răspuns:

- Eu sunt Plăcerea!

Hercule a reluat:

- Ce îi oferi la sfârşit celui care te urmează?

Întrucât nu a primit răspuns la această întrebare, ci numai o invitaţie la bucurie, Hercule s-a hotărât să aleagă calea dificilă a Datoriei.

c) Un mic albanez (Învingerea ispitelor “consumismului”).

Mă plimbam pe sub porticul din Piaţa Cavour, la Ancona, unde se opresc deseori cerşetorii. De câtva timp, s-a aciuat acolo un micuţ albanez de 12 ani, care trăieşte din pomenile trecătorilor.

Mi s-a adresat şi mie, cu cererea lui, aproape în italiană. În schimbul unei monede de 500 de lire mi-a dat o iconiţă cu sfânta Maria Goretti.

În timp ce mă îndepărtam, m-a întrebat dacă pot să îi fac rost de o pereche de pantofi uzaţi. În picioare avea o pereche de pantofi rupţi în mai multe locuri.

L-am invitat atunci să mă urmeze la un magazin din apropiere. Vânzătoarea ne-a arătat o pereche de pantofi foarte frumoasă, la preţ redus, de la 99.000 la 69.000 de lire. Băiatul i-a întors în mâini, apoi, zâmbind, a exclamat: “Nu, aceştia costă prea mult!” Aş fi putut să insist să îi ia, dar am preferat să îl las liber să se comporte în conformitate cu sensibilitatea şi inteligenţa lui.

Răbdătoare, vânzătoarea a dispărut după tejghea pentru a se întoarce imediat cu o altă pereche de pantofi, foarte frumoşi, la preţul de 45.000 de lire. Micul albanez, după ce i-a învârtit şi pe aceştia în mână, zâmbindu-mi, mi-a spus din nou, “Nu, sunt prea scumpi”.

Dându-şi seama care este situaţia, vânzătoarea a adus o pereche care costa doar 19.000 de lire. Băiatul, vizibil fericit, după ce i-a pus în picioare şi mi-a mulţumit, a zburat să îşi reia locul de muncă.

Am plecat emoţionat. Acel micuţ albanez mi-a dat în schimbul darului meu o generozitate şi mai mare. Ştiuse să renunţe la ceva frumos, ca să nu mă determine să cheltuiesc mult. Şi totuşi, eram doar unul dintre numeroşii trecători, un simplu necunoscut pe care, totuşi, el, cu inteligenţa lui vie, l-a tratat ca şi cum ar fi fost tatăl lui…

 

* * *

 

De la apa potopului la nisipul deşertului

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dintre nori, răsare surâsul lui Dumnezeu

Şi Dumnezeu, după pedeapsa potopului, hotărăşte să facă pace cu omul, să restabilească contactele cu pământul. După chipul supărat, prezintă pe cel binevoitor, simbolizat de curcubeu. Dintre noi răsare surâsul lui Dumnezeu. Este interesant de notat cum alianţa este oferită întregii creaţii, fiind cuprinse şi animalele: “Păsări, animale domestice şi animale sălbatice…” Cine ştie dacă şi omul nu ar trebui să se hotărască, o dată, după exemplul lui Dumnezeu, să stabilească raporturi bune, nu numai cu semenii săi, dar şi cu natura, inclusiv animalele.

Avea dreptate p. Turaldo să se roage:
“Dar acum ne este teamă, Doamne,
că tu nu vei mai trimite potopul,
dar noi înşine riscăm să distrugem
cu mâinile noastre creaţia ta:
pământul este plin de otrăvuri, Doamne,
şi noi nu mai ştim să ne oprim
pe aceste căi fatale ale morţii:
Doamne, nu ne lăsa în stăpânirea noastră,
Ci salvează-ne de catastrofele iminente. Amin”

Dumnezeu, după ce omul a adus dezordinea în creaţia care ieşise perfectă, “frumoasă”, din mâinile sale, hotărăşte să dăruiască încă binecuvântarea sa asupra “tuturor fiinţelor vii”. Astfel relaţiile între creaturi, alterate de violenţă, vor putea să fie restabilite, şi curcubeul din nori” devine semnul vizibil al acestei posibilităţi de reconciliere universală: de sus în jos. Exegeţii observă că şi cuvântul ebraic pe care noi îl traducem cu “curcubeul” se referă mai degrabă la arcul înţeles ca armă de război. Nu-l va mai folosi niciodată.

Dumnezeu suportă încă lumea, în ciuda a toate. Ştie că omul va continua să ruineze creaţia sa, să strice ordinea stabilită, să semene ruine, să se lase dominat de instincte distructive. Totuşi Dumnezeu va interveni numai cu bunătatea sa şi răbdarea sa. Va cufunda lumea, dar numai cu milostivirea sa Va îneca oamenii, nu cu apele potopului, ci în cele ale botezului (toată liturgia de astăzi se referă la botez). Petru, în lectura a doua, foloseşte o expresie foarte frumoasă: “Când bunătatea Domnului răbda în zilele lui Noe…” Dar nu numai în acele zile.

Dumnezeu a stabilit să prelungească răbdarea (a sa nu are limite). Răbdarea lui Dumnezeu continuă şi astăzi să aibă răbdare…

Armonia regăsită luptând

Armonia, poate fi regăsită, însă, numai printr-o luptă neîncetată şi îndârjită. Aceasta ne-o aminteşte pagina Evangheliei, care are drept cadru deşertul, unde Duhul “îl împinge” pe Isus pentru a înfrunta ispita din partea Satanei. Deşertul, în Biblie, este considerat într-o dublă perspectivă: locul unde se realizează o experienţă de intimitate cu Dumnezeu; locul încercării, unde se descoperă ceea ce este în adâncul inimii (Dt 8, 2-3).

Pagina din Marcu se referă la această a doua semnificaţie (chiar dacă nu este exclusă şi prima: este suficient să ne gândim la îngerii care îl slujeau pe Isus). Lecţia, pentru noi, apare destul de transparentă: omul trebuie să înfrunte o luptă interioară împotriva forţelor care ar putea să-l facă să devieze de la linia vocaţiei sale de fiu al lui Dumnezeu. Omul reuşeşte să recupereze armonia primitivă (cu Dumnezeu, cu sine, cu toată creaţia) numai dacă este dispus să coboare pe terenul aspru al luptei cu Inamicul.

Imaginea deşertului – şi respectivele ispite – exclude orice interpretare idilică a experienţei creştine. Orice spiritualitate adevărată are, aş îndrăzni să spun, o componentă de “sălbăticie”, şi nu se poate dizolva într-un intimism vaporos şi suspinător. Dacă un creştin dormitează într-o viziune elegiacă, legănat într-un vis mistic, nu vor veni îngerii să-l trezească. Va avea grijă de asta răgetul leului (“Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, căutând pe cine să înghită”, 1 Pt 5,8).

Penultima ispită

Cea mai mare ispită constă în absenţa ispitelor. Ora cea mai tragică, pentru noi, nu este cea în care vine ispita, ci cea în care ne socotim scutiţi de ispită. Dacă Dumnezeu nu mă pune la încercare, o încercare serioasă, pot să mă îndoiesc că are vreun proiect cu privire la mine. Dacă diavolul este departe, am motiv să mă tem că şi Dumnezeu este departe. Dacă Adversarul nu mă ia în consideraţie, trebuie să presupun că şi Tatăl nu se ocupă mult de mine. Printre altele, ispita constituie antidotul cel mai eficace împotriva prezumţiei.

Dostoevski s-a oprit la paginile Evangheliei care relatează ispitirile lui Cristos, găsind în ele tot misterul şi sinteza istoriei lumii. Poate să fie istoria oricărui discipol, care este ispitit să parcurgă o cale care să-l îndepărteze de cea a Calvarului, paşi care să ocolească Crucea. Trebuie să ne convingem: nu există o altă cale. Unicul drum de străbătut pentru urmaşul lui Cristos este cel unde s-au imprimat urmele sângeroase ale Învăţătorului. Şi nu este deloc o a treia cale.

Vreau să spun, de o parte calea indicată de Dumnezeu, de altă parte cea sugerată de Ispititor, şi în mijloc a mea, care merge în zigzag, după cum ne convine, acum într-o direcţie acum în cealaltă, acum atingând voinţa lui Dumnezeu, acum îndepărtându-mă frapant când este prea angajantă, pentru a merge în zigzag, cel puţin pentru un timp, pe cealaltă. Nu. Căile se reduc la două. Nu mai este loc pentru o a treia. Şi, dacă sunt coerent, dacă nu vreau să mă înşel pe mine însumi, trebuie să mă conving că drumul este unul singur: cel mai dificil. Deoarece nu există o altă cale, astfel nu este o ultimă ispitire (pentru a mă referi la titlul unui film care a produs ceva zarvă). Nici pentru Cristos n-a fost ultima ispită. Învingând ultima ispită, trebuie s-o considerăm “penultima”. Şi aşa mai departe.

Cuvinte în aşteptare

Timpul Postului reprezintă ocazie favorabilă pentru o revizuire a vocabularului creştin. Este posibil să controlăm cum anumite cuvinte nu au fost cenzurate pentru că ofensau sensul comun al modernităţii. În ciuda tentativelor repetate, făcute recent, pentru a le reda “vocilor antice”, care trebuie evitate, sunt încă acolo, bogate în semnificaţii şi pentru lumea de astăzi, şi mai ales gata de a fi folosite. Nici un tăciune teologic n-a reuşit să le măture şi să le substituie cu altele mai seducătoare, a se citi, mai puţin obligatorii. Şi sfidez eu…Ar trebui şterse pagini întregi din Evanghelie, să fie trimise la topit tone de opere ale celei mai înalte spiritualităţi creştine (şi numai creştine).

Iată-le, deci, mereu la locul lor, după ce au sfidat uzura timpului, dispuse să se ofere oricui pentru a demonstra intenţiile serioase în privinţa lor: mortificare, penitenţă, convertire, sacrificiu, renunţare, tăcere. Sunt cuvinte serviabile: folositoare pentru viaţă. Dacă cineva nu are gustul vieţii, este mai bine să le ocolească. Sunt în serviciul seriozităţii. Cine concepe creştinismul ca vorbărie, reprezentare exterioară, nu va reuşi niciodată să le iubească. Seriozitatea, totuşi, nu înseamnă plictiseală, şi nici melancolie.

În ciuda unor reprezentări caricaturale, acele cuvinte, pentru cine le foloseşte, arată un aspect vesel. Şi dacă cineva, după ce le-a însuşit, se arată cu un aer trist, chipul “plouat”, trăgând linia, puteţi fi siguri că le-a respins. Este vorba de a învinge repugnanţa instinctivă, să lepădăm greutatea prejudecăţilor, alimentate de campanii care le defăimează (sunt acuzate de atentate împotriva mântuirii şi a bucuriei, suspectate de practici obscure ilicite, de luat în râs). Dacă rămâi la distanţă, ţi se par neplăcute. Dar dacă încerci o apropiere personală, îţi dai seama că nu te înşeală. Printre altele, îţi vor permite să descoperi un teritoriu încă neexplorat din tine însuţi, un capitol surprinzător din creştinismul tău.

Din deşert la ciment

Nu este suficient să redescoperim cuvintele clasice ale ascezei creştine. Este interesant să acceptăm că şi astăzi sunt persoane care se aşează pe urmele tradiţiei călugărilor din vechime. Mi-ar fi uşor să fac o bogată demonstraţie luată dintr-o observare directă din numeroase mănăstiri. Prefer, în schimb, să relatez mici experienţe luate din lumea laicală. La sfârşitul unei cine, patronul unei administraţii, în faţa insistenţelor unor prieteni ca să accepte o cafea sau un lichior, s-a justificat cu cea mai mare simplitate, şi fără fală: “Trebuie să mă scuzaţi, dar soţia mea şi eu ne-am obligat ca, în perioada Postului, să ne abţinem de la cafea şi de la alcool…”

Un muncitor, fumător împătimit, mi-a mărturisit că, din acelaşi motiv, a eliminat ţigaretele. Un tânăr a propus să stingă televizorul când avea în program concursul de care era pasionat. Un altul renunţa la ascultarea discurilor rock-star preferate, şi să ofere câteva ore pe săptămână – cu acompaniamentul de chitară – unor bătrâni dintr-o Casă de odihnă. O fată s-a hotărât să se mulţumească numai cu săpunul. O casnică şi-a propus să se scoale în fiecare zi cu o oră mai degrabă pentru a confecţiona haine destinate misionarilor.

Un vizitator obişnuit al birtului, vinerea nu se prezenta pentru nelipsita partidă de cărţi. Un băiat a oferit jucăria de care nu se despărţea unui tovarăş mai puţin norocos. Un soţ, fără prea mare simpatie pentru feministe, a surprins-o pe soţie cu propunerea de a spăla el farfuriile, în fiecare seară până la Paşti . Şi aş putea continua o bună bucată. Precizez că toate episoadele s-au întâmplat în Postul din anul Domnului 1992. Este frumos să ne gândim că o fărâmă a deşertului “părinţilor antici” s-a prezentat pe asfaltul şi cimentul oraşelor noastre.

 

* * *

 

Cum mai arată Dumnezeu … din noi???

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

Curând după ce se născu fratele ei, micuţa fetiţă începu să le ceară părinţilor s-o lase singură cu micuţul copilaş. Ei se temeau că, aşa cum sunt majoritatea copiilor de patru ani, s-ar putea simţi geloasă şi l-ar putea lovi sau zgâlţâi, aşa că au refuzat-o.

Dar ea nu arăta nici un semn de gelozie. Trata copilaşul cu blândeţe şi dorinţa de a rămâne singură cu el devenea din ce în ce mai stringentă. Aşa că s-au hotărât s-o lase.

Încântată, intră în camera copilului şi închise uşa, dar nu de tot – suficient ca părinţii ei curioşi să zărească ceva şi să tragă cu urechea. Au văzut-o pe micuţa fetiţă cum se îndreptă liniştită către frăţiorul ei, îşi puse faţa alături de a lui şi îi spuse încet: “Bebe mic, spune-mi şi mie cum mai arată Dumnezeu. Eu încep să uit!” (după o relatare de Dan Millman)

Cum mai arată Dumnezeu? Ne mai amintim noi acest “detaliu” al existenţei noastre??? Am fi capabili să vorbim despre acest lucru? Am mai fi capabili să împărtăşim şi altora imaginea lui Dumnezeu? Nu!!! Nu doar o imagine teoretică … ci acea imagine reală înscrisă în fiinţa fiecăruia dintre noi …

Privind la lecturile Liturgiei Cuvântului propuse pentru această primă duminică a Postului Mare îmi dau seama că, de fapt, aceasta şi este menirea unui post adevărat: să ne reamintim cum este Dumnezeu, să ne reamintim cât de milostiv este Dumnezeu şi, încurajaţi de toate acestea, să ne străduim să-i fim tot mai asemănători … adică … mai buni!!!

Dar cum putem noi să ne reamintim de bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu? Cred că doar apropiindu-ne de Cineva, lipindu-ne faţa de pieptul său şi rugându-l: Spune-ne şi nouă cum mai arată Dumnezeu, căci noi începem să uităm! Iar acest Cineva de care trebuie să ne apropiem nu poate fi nimeni altcineva decât Isus Cristos cel pe care evanghelia de astăzi ni-l prezintă ca fiind condus de Duhul Sfânt în pustiu (cf. Mc. 1,12). Cu siguranţă doar acolo, în pustiu, ne vom putea apropia de el şi îl vom putea redescoperi pe Dumnezeu aşa cum este cu adevărat.

Citind fragmentul evanghelic de astăzi ne surprinde modul succint al evanghelistului Marcu de a ne prezenta acest moment al pustiului din viaţa lui Isus. Privind în celelalte evanghelii sinoptice vedem cum acestea ne vorbesc pe larg despre acest moment prezentând chiar ispitirile propriu-zise la care a fost supus Isus. Însă ştiind că evanghelia după Sfântul Marcu a fost cea care a constituit unul dintre izvoarele din care s-au format apoi celelalte evanghelii sinoptice, cred că tocmai în acest fragment succint, relatat de evanghelistul Marcu, putem găsi sensul originar al acestui moment din viaţa lui Isus şi, mai ales, ceea ce vrea să ne transmită nouă astăzi acest evanghelist. Vedem astfel cum accentul nu cade pe ispitirile propriu-zise şi nici pe modul cum Isus a luptat împotriva lor, ci mai ales pe faptul că acolo, în pustiu, Isus nu era singur. Dincolo de prezenţa forţelor rele, evanghelistul subliniază faptul că Isus a fost condus în pustiu de către Duhul Sfânt, care cu siguranţă nu s-a îndepărtat de Isus nici chiar în acele momente de ispită, dar şi faptul că îngerii îi slujeau, sugerând prin aceasta grija şi sprijinul Tatălui. Înţelegem astfel de ce, poate mai mult ca în alte momente ale vieţii noastre, atunci când vrem să ne apropiem de Dumnezeu avem nevoie de a ne retrage în pustiu, nu atât pentru a fi ispitiţi, cât mai ales pentru a redescoperi acolo prezenţa divină care nu se depărtează de cel aflat în încercare, ci devine o prezenţă tot mai evidentă şi clară.

Şi dacă prima lectură de astăzi ne reamintea de semnul curcubeului pe care Dumnezeu l-a aşezat pe cer pentru ca El însuşi să-şi reamintească de bunătatea şi milostivirea sa (cf. Gen. 9,15) şi astfel să nu mai distrugă omenirea prin potop, vedem cum pustiul devine semn pentru noi, oamenii, pentru a ne reaminti mereu de bunătatea şi milostivirea divină care rămâne cu statornicie şi fidelitate alături de cel care are de trecut prin dificultăţi şi de întâmpinat obstacole.

Astfel, timpul postului, pe care suntem chemaţi să-l trăim, asemenea lui Isus, retrăgându-ne în pustiu, devine timp de apropiere de Dumnezeu şi de trăire deja în prezenţa Sa. Căci de-a lungul postului Dumnezeu nu este undeva departe (aşa cum, din păcate, mulţi am început să-l percepem), ci este alături de noi şi, chiar mai mult, îşi manifestă grija şi milostivirea faţă de noi sprijinindu-ne în luptele noastre. Descoperim certitudinea acestea prezenţe permanente a lui Dumnezeu alături de noi, mai ales atunci când ne aflăm în dificultate, şi în cea de a doua lectură de astăzi în care apostolul Petru ne spune: Cristos a murit pentru păcate, o dată pentru totdeauna: cel drept a murit pentru cei nelegiuiţi, pentru ca să vă conducă la Dumnezeu (1Pt 3,18).

Aceasta este aşadar singura cale de a ne apropia de Dumnezeu şi de a-i fi tot asemănători: să ne reamintim de bunătatea şi milostivirea divină şi lăsându-ne atinşi de acest har al prezenţei divine să reaprindem în noi înşine sămânţa vieţii şi a iubirii divine pe care Dumnezeu le-a aşezat în fiinţa fiecăruia dintre noi atunci când ne-a dat viaţa.

Strigând şi lovind cu ciocănelul de lemn, licitatorul se gândea că nu merită efortul să-şi piardă timpul cu vechea vioară. Dar continuă să o ţină în braţe zâmbind şi strigând: – Iată ce licitez eu oameni buni! Hai, care este primul? Un dolar … doi … trei… o dată … de două ori … Mergem spre adjudecare pentru doar trei dolari … Însă, chiar atunci, din spatele sălii un bărbat cu păr cărunt se apropie, lua arcuşul, şterse de praf vioara şi, întinzându-i corzile slăbite, cântă o melodie dulce şi pură, aşa cum numai îngerii cântă.

Melodia se opri, iar licitatorul cu o voce joasă şi înceată spuse: – Cât licitez eu pentru veghe vioară? O mie de dolari … Cine dă două??? A … trei mii …o dată… de două ori … de trei ori, adjudecat!!!

Oamenii se veseliră, iar unii strigară nedumeriţi: – Dar ce i-a schimbat valoarea? Dulce, veni şi replica: – Atingerea mâinii de maestru!!! (după o relatare de Myra B. Welch)

Avem nevoie de această atingere revigorantă a mâinii Maestrului Divin, mai ales acum la începutul Postului Mare, pentru a reuşi să îndepărtăm praful nelegiuirilor noastre şi pentru a redobândi strălucirea demnităţii pe care Divinul Creator a dat-o fiecăruia dintre noi. La acest punct trebuie să ajungă adevărata convertire la care ne invită Divinul Maestru pentru că doar astfel ne vom înălţa la cer împreună cu El mai presus de îngeri şi de toate puterile nevăzute, la dreapta lui Dumnezeu (cf. 1Pt 3,22).

 

* * *

 

Duminica I din Post (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori

Predicator: PS Aurel Perca
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 1 martie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.