Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a din Post
Anul A (B, C)
Lecturi:
Geneza 2,7-9; 3,1-7
Romani 5,12-19
Matei 4,1-11

Matei 4,1-11

Atunci Isus a fost condus de Duhul în pustiu ca să fie ispitit de diavol. După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă i s-a făcut foame. Apropiindu-se, Ispititorul i-a zis: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să devină pâini”. Dar el i-a răspuns: “Este scris: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“. Atunci, diavolul l-a dus în cetatea sfântă, l-a aşezat pe coama templului şi i-a spus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: Le va porunci îngerilor săi cu privire la tine şi te vor ţine pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră“. Isus i-a zis: “Mai este scris: Nu-l vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău“. Diavolul l-a dus apoi pe un munte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi măreţia lor şi i-a spus: “Îţi voi da toate acestea, dacă vei cădea înaintea mea şi mă vei adora”. Atunci Isus i-a spus: “Pleacă, Satană! Căci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora şi numai lui îi vei sluji“. Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată că veneau îngeri şi îi slujeau.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Duminica I-a din Post

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Între două mistere

Minunată a fost creaţia omului (lectura I-a). El s-a născut din iubirea lui Dumnezeu, din înţelepciunea sa infinită şi din atotputernicia care a voit să încoroneze întreaga creaţie materială cu o coroană spirituală desăvârşită, Isus Cristos: Ce este omul că te gândeşti la el sau fiul omului că îl iei în seamă? L-ai creat cu puţin mai prejos de îngeri şi l-ai încununat cu măreţie şi slavă (Ps 8,6; Evr 2,7).

Această măreţie şi slavă de pe fruntea omului a trezit invidia Şarpelui viclean şi-a propus nimicirea lui. A reuşit? Aparent, da; însă atotputernicia pusă în slujba atotştiinţei şi atotînţelepciunii, şi acestea puse la dispoziţia iubirii divine, aceasta a dat naştere printre oameni Fiului lui Dumnezeu, care va încorona capodopera divină cu o viaţă nouă, menită învierii şi îngerizării omului. Unde a abundat păcatul, a prisosit harul (lectura a II-a). Harul este bogăţia noastră spirituală care se ridică până la valoarea lui Dumnezeu. Cu această bogăţie ne înzestrează Botezul.

Nimeni nu-şi poate apăra bogăţia cu suficientă prudenţă, dacă nu cunoaşte puterea duşmanului său.

În ispitirea lui Isus descoperim forţa, dar şi călcâiul lui Ahile, pe care le are duşmanul bogăţiei şi măreţiei noastre.

Dacă Eva, apoi Adam, la sugestia Şarpelui că pomul oprit este bun, plăcut, îl face pe om ca Dumnezeu, îi dă înţelepciune etc. ar fi aşteptat, ar fi postit până să-l consulte pe Domnul, şi-ar fi meritat trecerea de pe pământ la o viaţă nouă, la o viaţă menită să-i îngerizeze, fără să mai treacă prin poarta morţii, ci doar a unui dulce somn. Nu l-au cunoscut pe diavol. Noi îl cunoaştem?

Sfânta Scriptură vorbeşte de cincizeci de ori despre Satana, de optzeci de ori despre diavol, fără să mai socotim denumirile de Cel Rău, Şarpele viclean, puterea întunericului, duhul necurat, Belzebul etc.

Existenţa diavolului este un adevăr de credinţă. El este duşmanul principal al mântuirii noastre şi îl putem învinge numai după metoda arătată nouă de Isus: smerenie, rugăciune şi credinţă în cuvântul Scripturii.

Sfântul martir Ignaţiu de Antiohia zice că diavolul, când l-a ispitit pe Isus, nu cunoştea încă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Când l-a văzut pe Isus postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, a rămas uimit. Un simplu om nu poate supravieţui unui post atât de lung. Faptul că totuşi a flămânzit, l-a pus la îndoială. A voit să se convingă dacă este sau nu Mesia, zicându-i: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!

Se zice că nu-i frumos să-i contrazici pe sfinţi, dar cred că totuşi nu are dreptate. Diavolul ştia foarte bine că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Cine i-a pus în gând lui Irod să-i ia viaţa pruncului Isus? La botez, n-a auzit glasul Tatălui ceresc: Acesta este Fiul meu iubit? Îndoiala diavolului este arma de care s-a folosit pentru a o învinge pe Eva: Oare a zis Dumnezeu să nu mâncaţi? De data aceasta nu-i mai merge, este cineva care îi cunoaşte tactica şi îl respinge. Ştia diavolul că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi îşi etala tactica prin multă ură. Ura orbeşte şi cel cuprins de dânsa încearcă imposibilul. Dacă a încercat în cer să se ridice mai presus de Dumnezeu, de ce n-ar încerca pe pământ să-l ispitească pe acest Om smerit, flămând, însetat şi obosit de atâta post? Dacă în cer n-a reuşit, experienţa făcută cu Eva în paradisul pământesc i-a dat imbold.

Oricât ar fi cineva de sfânt, să nu creadă că este scutit de ispite şi că nu poate cădea!

Diavolul este şiret. El nu ispiteşte pe om în lucruri mari, ca să nu-l sperie; se mulţumeşte, la început, cu greşeli mici din care îi sugerează gândul că va avea avantaje mari pentru care poate risca. Pe Adam şi Eva i-a ispitit cu frumuseţea unui măr. Este mare lucru să iei un fruct din grădina altuia ca să-ţi ostoieşti pofta sau foamea? Dar dintr-un lucru atât de mic le arată că pot avea un folos atât de mare: Veţi fi ca Dumnezeu; veţi cunoaşte binele şi răul; vi se vor deschide ochii. Ce mare lucru este să spui o minciună, când poţi face atâta bine? Obişnuit, oamenii spun că fără dânsa nici nu poţi trăi. Asta înainte de păcat, dar după ce s-a săvârşit păcatul, diavolul îl prezintă în cele mai înfiorătoare culori care, nu rareori, duc la un adevărat dezastru spiritual: la descurajare şi chiar la sinucidere.

Isus, în actul ispitirii sale, parcă ne învaţă că la sugestia Satanei nici binele nu trebuie să-l facem.

Diavolul este obraznic, insistă, siluieşte, caută să convingă că el are dreptate. Respins de Isus o dată, încearcă a doua oară şi a treia oară, şi merge până acolo cu neruşinarea sa că se foloseşte de cuvintele din Sfânta Scriptură pentru a-şi atinge scopul.

Diavolul este tiran. El ştie că lui Isus îi este foame şi se preface că vrea să-l ajute, dar în realitate nu face altceva decât să-i prelungească chinul fizic, provocat de foame, prin vorbărie multă, prin parcurgerea unor distanţe mari. Cel milos dă în grabă pâine celui flămând. De ce n-a făcut-o? Fiindcă este tiran.

Diavolul este mincinos, făgăduieşte bunuri pe care nu le are. Dacă ar fi fost în puterea lui să-i dea ceva lui Isus, i-ar fi dat aur, bani, bogăţii, fiindcă acestea, când apar ca o realitate, orbesc şi minţile cele mai luminate.

Adevărul îl pune pe diavol pe fugă.

Isus este adevărul. Tot comportamentul lui Isus în timpul celor trei ispite arată iubirea sa faţă de oameni, faţă de noi; vrea să ne înveţe că interesele sufleteşti au întotdeauna prioritate faţă de cele trupeşti. Cristos a fost ispitit, spune sfântul Augustin, ca noi să nu fim învinşi.

A fost dus în pustiu de Duhul Sfânt. Pustiul a fost considerat dintotdeauna ca locul cel mai potrivit pentru intimitate cu Dumnezeu, aşa cum spune profetul Osea: Voi duce mireasa mea într-un loc pustiu şi acolo îi voi vorbi la inimă (2,14).

Sfântul evanghelist Matei, vrând să ne sugereze mai clar motivul pentru care Isus a fost dus de Duhul Sfânt în pustiu, ne spune: Ca să fie ispitit de diavol. A se lăsa ispitit înseamnă a accepta un act de smerenie. Prin acest act de umilinţă Isus, de fapt, îşi începe pătimirea. Ispitirea, pentru Isus, este mai dureroasă decât pătimirea pe crucea de pe Calvar. Pe Calvar a predominat chinul fizic, trupesc, provocat de ignoranţa umană, pentru care Isus a avut înţelegere şi s-a rugat Tatălui şi mulţi răufăcători şi-au bătut pieptul, s-au căit. Aici este vorba de o crucificare psihică, sufletească, pornită din ura unei creaturi inteligente, incapabile de căinţă, de redresare.

Se poate pune problema că Isus, lăsându-se ispitit de diavol, ar fi încercat să-l convertească, stârnindu-i milă în faţa unui înfometat şi interes sfânt în faţa unei înţelepciuni care îl depăşea? Faptul că în cele din urmă au venit îngerii şi i-au slujit lui Isus, pare să confirme adevărul că el a venit să mântuiască întreaga creaţie. Îngerii cei răi au respins mântuirea definitiv. De acum încolo Satana va şti cine este Isus şi va tremura veşnic în faţa lui, cum spune sfântul apostol Iacob (2,19); iar prin gura posedaţilor spune: Ştiu cine eşti: sfântul lui Dumnezeu (Mc 1,24).

Dacă azi Biserica ne cere să postim, nu urmăreşte să ne chinuim, fiindcă ştie că avem destule necazuri, dar vrea să ne arătăm ataşamentul plin de iubire şi de recunoştinţă faţă de Isus, care a postit din iubire faţă de noi, ca să ne descopere duşmanul mântuirii şi metoda pentru a-l învinge, ca să ajungem în împărăţia Tatălui său.

 

* * *

 

Duminica I din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Timpul Postului Mare, pe care l-am început in ziua de Miercurea Cenuşii, este un drum al convertirii, al purificării şi al harului ca pregătire pentru Sfintele Paşti. Isus însuşi a inaugurat acest drum postind timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustiu. Cristos înainte de a vesti împărăţia lui Dumnezeu, venită în lume prin persoana Sa, înainte de a predica, EI se ruga înainte de a păşi in viaţa publică, de a merge printre mulţimi, El a mers prin pustiu, in singurătate. Înainte de a-i căuta pe oameni, El căuta faţa Tatălui său din ceruri. El postea. Ispitele la care este provocat Isus în pustiu au ceva din domeniul incredibilului, al fanteziei. Cineva s-ar putea întreba cum de a fost posibil ca Isus să fie ispitit. Isus Cristos, însă este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi ca om EI a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat. De aceea, El a fost ispitit ca om şi nu ca Dumnezeu.

Prima lectură luată din cartea Genezei ne relatează faptul că ispita a fost prezentă încă de la începutul neamului omenesc. După crearea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, diavolul vine şi-i ispiteşte. Ispita lor a fost mândria de a deveni asemenea lui Dumnezeu. Mai mult, este vorba de un păcat de rebeliune împotriva lui Dumnezeu deoarece, înlocuindu-L pe Dumnezeu, voiau ei înşişi să cunoască binele şi răul. Greşeala aprecierii arată imediat şi efectul devastator: sentimentul ruşinii, notat chiar de autorul sacru, indică o dezarmonie, o sfâşiere a omului în sine însuşi pentru că nu mai ştie să privească realitatea cu ochi limpezi şi nevinovaţi. Păcatul va purta cu sine fragmentarea armoniei omeneşti.Va da la lumină adevărul dramatic al omului orgolios şi păcătos. Alegerea sa negativă nu poate să conducă decât la moarte.

Isus Cristos, prin răspunsul său afirmativ la planul Tatălui, apare ca Noul Adam care rectifică eşecul suferit de primul om, după cum ne spune şi apostolul Paul, şi dă început unei noi umanităţi.

Isus s-a lăsat ispitit de diavol pentru a ne da nouă, fraţilor săi, o lecţie de umilinţă, mai mult, o lecţie de curaj, siguranţă şi victorie. Încercarea, ispita face parte din viaţa noastră, din lumea noastră personală şi comunitară. Ispita se prezintă, de altfel, ca o realitate cutremurătoare şi misterioasă, ca o forţă sau putere, ostilă lui Dumnezeu, care acţionează în noi cu stimuli şi sugestii pentru a ne dezlănţui pasiunile şi a ne îndemna acolo unde voinţa este mai slabă, la aversiune faţă de Dumnezeu.

Cristos a fost în toate asemenea nouă afară de păcat. S-a asemănat cu noi şi în ispite şi în încercări. Nimeni nu trebuie să se înfricoşeze sau să se descurajeze. Căci, dacă a fost “ispitit” Isus, care ar fi motivul pentru care nu ar trebui să fim ispitiţi şi noi? Ispita, într-adevăr, nu umileşte demnitatea noastră de persoană, existenţa noastră creştină. În lumina credinţei, ispita este o încercare care formează şi căleşte caracterul nostru spiritual, prietenia şi fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu.

Dacă am urmat cu atenţie Sfânta Evanghelie, am observat cum diavolul a încercat de trei ori să-L ducă in ispită pe Isus. În primul rând îi cere să schimbe pietrele în pâini, pentru a-şi potoli foamea. Isus, însă, respinge acest lucru nu pentru că nu era convins că foamea putea fi învinsă cu pâinea, dar pentru faptul că nu se poate absolutiza o trebuinţă umană. El spune destul de clar: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).

În viaţa sa publică Isus va înmulţi pâinile, şi peştii pentru a potoli foamea mulţimii care-L urma. Isus, deci, nu este insensibil faţă de mâncarea materială, dar atribuie primatul Cuvântului lui Dumnezeu, care este adevărata mâncare şi adevăratul aliment pentru cei care vor să se mântuiască.

A doua ispită are ca obiect sfidarea faţă de Dumnezeu. Diavolul, după un prim eşec, insistă în continuare şi-L duce pe Isus pe aripa templului şi-I spune: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos căci este scris: “Îngerilor săi va porunci pentru Tine şi te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de piatră. Isus i-a răspuns: Iarăşi este scris: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”(Mt 4,6-7). Câţi dintre noi nu-L sfidăm pe Dumnezeu supunându-L voinţei noastre, dorinţelor, aspiraţiilor şi capriciilor noastre? Şi dacă Dumnezeu nu ne aude, nu ne ajută, ne răzvrătim impotriva lui cu rebeliune.

Câţi sunt aceia care nu cred sau nu vor să creadă pentru că nu au obţinut de la Dumnezeu beneficiile pe care le pretindeau de la EI şi încă cu insistenţă? Dar Dumnezeu nu poate fi constrâns să facă voinţa noastră, ci noi suntem aceia care trebuie să împlinim voinţa sa. Dumnezeu ştie de ce anume avem nevoie mai înainte ca noi să-I cerem, Lui aparţinându-i dintotdeauna puterea şi voinţa. Cel care îl sfidează pe Dumnezeu nu numai că săvârşeşte un păcat de îngâmfare şi aroganţă, dar şi un păcat împotriva credinţei.

Într-o ultimă încercare diavolul îl conduce pe Isus pe un munte înalt şi îi promite toate bogăţiile pământului dacă îl va adora. Răspunsul lui Isus este categoric: “Piei satană, căci este scris: “Domnului Dumnezeului tău să i te închini şi numai lui să-i slujeşti”. Putem observa foarte bine în acest răspuns că este vorba despre cultul ce i se datorează numai lui Dumnezeu, diavolul fiind o personificare a idolatriei. Din păcate, idolatria, sub diferite forme, există şi prosperă chiar şi printre creştini. Decât a-L adora pe Dumnezeu şi a-I aduce un cult autentic se preferă şi se aleargă mai bine după idoli, cum ar fi: banul, succesul, puterea, plăcerea, interesele materiale, etc. Cu alte cuvinte, se cade în idolatrie ori de câte ori bunurile materiale iau locul lui Dumnezeu. Tot aici e bine de amintit diferitele forme de superstiţie prin care se atribuie unor lucruri sau unor evenimente o putere supranaturală. Respingând ispita idolatriei Isus îndeamnă pe toţi urmaşii săi să profeseze un adevărat cult faţă de Dumnezeu, să-L adore numai pe Dumnezeu şi pe Cristos Fiul său.

Timpul Postului Mare, văzut de Cristos şi propus de Sfânta Biserică este “semnul sacramental” al convertirii noastre. Sfinţii Părinţi l-au văzut ca un timp de credinţă, de iubire şi pocăinţă. Însă nu toţi pot să se retragă într-o insulă sau să ducă o viaţă cenobitică, dar fiecare creştin trebuie să trăiască timpul Postului Mare în semnificaţia sa profundă, continuând să-şi desfăşoare obligaţiile sale familiare, sociale şi profesionale.

Tot pentru acest timp Biserica a stabilit şi unele norme care prevăd abstinenţa de la carne în zilele de vineri, exercitarea operelor de caritate, participarea frecventă la Sfânta Liturghie şi ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Unii s-ar putea gândi că postul şi abstinenţa este doar cu privire la alimente, însă există o mulţime de alte lucruri de la care ne putem abţine în acest timp, cum ar fi: unele emisiuni care apar pe posturile de televiziune, spectacole, cheltuieli mai puţin necesare, etc. Drumul convertirii trebuie să fie mai ales o eliberare totală şi radicală din sclavia păcatului. Aceasta presupune o luptă continuă şi un angajament constant pentru a creşte unitatea cu Dumnezeu şi viaţa harului.

Faptele bune trebuie să ne însoţească şi ele în timpul Postului Mare. Nu numai că trebuie să renunţăm la lucrurile care ne sunt de prisos, dar şi la acele bunuri pe care le putem dărui. Aceasta implică un exerciţiu de caritate, generozitate şi solidaritate.

Diavolul, care este o realitate, poate fi învins prin post şi pocăinţă, aşa precum a făcut şi Isus Cristos. Uşor nu va fi, dar acum avem o mai mare siguranţă: în încercare, în ispită nu vom mai fi singuri; Cristos cu puterea Spiritului său acţionează în noi şi cu noi.

Rugăciunea, mai ales cea liturgică, ne va întări capacitatea de a rezista agresiunilor celui rău şi ne va mări speranţa în victorie. Astfel, nimeni dintre noi,cei care avem speranţă, nu va rămâne în încercare, şi cu atât mai puţin să cedeze ispitei.

Neculai Stote

 

* * *

 

Duminica I din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Unul dintre darurile vieţii noastre, şi poate unul dintre darurile cele mai mari, este posibilitatea omului de a reîncepe. Miercuri, odată cu impunerea cenuşii în semn de pocăinţă, noi am început un nou timp: timpul Postului Mare. Un timp al purificării şi al harului în care răsună, mai mult ca oricând, îndemnul la convertire, la pocăinţă, la o viaţă cât mai conformă cu cerinţele Evangheliei. Este un timp în care încercăm să uităm de preocupările noastre zilnice, pentru a ne gândi că este ceva mai presus de toate acestea. Să ne preocupăm mai mult de cele spirituale, să simţim mai multă foame pentru cele cereşti.

La acest început al postului Biserica ne îndeamnă să nu rămânem în obişnuinţele noastre rele, ci să scuturăm praful şovăielii, al nepăsării, fiind cu sufletul pregătit pentru Înviere. În acelaşi timp să nu uităm, după cum ne spune şi teologul austriac Martin Buber, că “păcatul cel mai mare al omului nu este păcatul săvârşit – deoarece tentaţia este mare iar voinţa slabă – adevăratul păcat al omului este că în orice clipă se poate converti şi totuşi nu o face”.

Lecturile din Liturgia Cuvântului de astăzi pun alături două tablouri: primul, cel propus de lectura I, ni-l arată pe Adam cedând ispitei. Al doilea tablou, cel propus de evanghelie, ni-l arată pe Cristos, noul Adam, învingând ispita şi Ispititorul. Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, stabileşte o paralelă între opera lui Adam şi aceea a lui Cristos. Prin păcatul primilor oameni, prin neascultarea lor de Dumnezeu, păcatul a intrat în lume şi a trecut la toţi oamenii, însă prin ascultarea şi sacrificiul lui Cristos am regăsit viaţa şi fericirea. Şi pentru că Adam nu a rezistat ispitei, moartea a venit pentru toţi oamenii. Însă pentru că Isus, noul Adam, a ieşit biruitor, iată, primim harul care ne duce la mântuire, după cum ne spune şi apostolul Paul: “Căci acolo unde păcatul a sporit, şi mai mult a întrecut harul” (Rom 5,21).

În cadrul lecturilor, ispita ne apare ca o realitate cu care s-a confruntat primul om din lume, o realitate cu care s-a confruntat Cristos, o realitate cu care se confruntă fiecare dintre noi. Şi parcă ne spune Scriptura: alege modelul adevărat, alege între moarte sau viaţă. Dacă alegem modelul lui Cristos, modelul Noului Adam, atunci alegem viaţa fără de sfârşit, viaţa de prietenie cu Dumnezeu. Dacă alegem drumul neascultării şi al păcatului, alegem moartea.

Aşadar, ce trebuie să facem pentru a merge pe drumul pe care a păşit Cristos? Itinerarul pe care trebuie să-l parcurgem îl găsim în evanghelia de astăzi. Isus a postit 40 de zile şi 40 de nopţi, apoi, flămânzind, a dat prilej diavolului să se apropie de el pentru a-l ispiti şi pentru a ne arăta nouă cum îl putem învinge când ne luptăm cu el, pentru a ne da nouă, fraţilor săi, o lecţie de umilinţă, de curaj şi de credinţă.

Ispitele la care a fost supus Isus în pustiu, au ceva din domeniul incredibilului, al fanteziei. Poate cineva s-ar întreba cum a fost posibil ca Isus să fie ispitit. Dar să nu uităm că Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi ca om adevărat el a fost întru totul asemenea nouă, afară de păcat. De aceea el a fost ispitit ca om, şi nu ca Dumnezeu.

Încercarea, ispita, fac parte din viaţa noastră de zi cu zi. În lumina credinţei, ispita apare ca o încercare care formează şi căleşte caracterul nostru spiritual, întăreşte prietenia şi fidelitatea noastră faţă de Dumnezeu. Însă acest lucru este valabil doar atunci când ieşim învingători în lupta cu ispita şi nu atunci când ne lăsăm conduşi de ea.

Nimeni aşadar, nu trebuie să se descurajeze când este asaltat de ispite. A simţi ispita nu este un păcat, păcat este doar atunci când cedăm ispitei. Făcând o comparaţie putem spune că ispitele sunt ca ţânţarii care zboară în jurul nostru, care ni se pot aşeza pe nas, pe obraz, pe mâini sau alte mădulare ale trupului. Şi cum ştim, de ţânţari nu scăpăm decât alungându-i. La fel şi în cazul ispitelor, trebuie să le alungăm din inima şi mintea noastră, urmând exemplul lui Isus care a fost categoric “Pleacă de la mine, Satană!”, şi nu a stat la înţelegere cu Ispititorul.

Tactica diavolului folosită astăzi este aceeaşi care a fost în cazul primilor oameni şi în cazul lui Isus. El sădeşte în sufletul nostru îndoiala. A zis Evei: “A zis oare Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii grădinii?” iar lui Isus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu spune ca aceste pietre să se prefacă în pâini”, “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos”. În acelaşi mod Cel Rău i se adresează şi omului de astăzi, făcându-l să creadă că succesul şi toate descoperirile de ultimă oră nu se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, ci aparţin inteligenţei omului. Îi atribuie omului toată lucrarea lui Dumnezeu, făcându-l să se creadă în mândria lui stăpân al acestei lumi.

Dar oare omul de astăzi de câte ori nu pune la îndoială atotputernicia şi măreţia lui Dumnezeu folosind tactica Diavolului? De câte ori oare nu condiţionează fidelitatea faţă de Dumnezeu, somându-l să procure o viaţă cât mai comodă, un trai cât mai uşor în schimbul credinţei sale? “Dacă tu eşti Dumnezeu, fă cutare sau cutare lucru…” sau “M-am rugat, am postit, m-am sacrificat şi nu mi-ai îndeplinit dorinţa… deci tu nu eşti atotputernic, tu nu exişti!” Aşadar, câţi sunt aceia care nu vor să creadă în bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu pentru că nu au obţinut mereu ceea ce au voit? Dar să nu uităm, Dumnezeu nu poate fi constrâns să facă voinţa noastră. Noi suntem cei care trebuie să-i împlinim voinţa, lăsând toate în seama lui. Căci el ştie de ce avem nevoie încă mai înainte ca noi să-i cerem; lui îi aparţine puterea de decizie şi de acţiune. Noi în schimb, cu umilinţă şi spirit de supunere, când dorinţa de răzvrătire şi necredinţa ne apasă, să avem aceeaşi atitudine ca şi aceea a lui Cristos: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!”

În cea de-a treia ispită, Isus ne dă exemplu de umilinţă, de renunţare, indicându-ne pe cel ce merită să fie adorat, arătându-ne pe cel care singur este vrednic de a i se aduce închinare. Nu trebuie să ne închinăm în faţa răului, a altor zei, care sunt aşa de mulţi în lumea de astăzi: puterea, averea, dorinţa de stăpânire, dorinţa de a avea cât mai mult, indiferent de mijloace.

Odată, în Africa, aşa cum se întâmplă nu de puţine ori, era o mare foamete cauzată de secetă. Unul dintre credincioşii africani merse la un misionar să-i ceară puţină făină pentru familia lui. Întors acasă a observat în făina primită şi o monedă de argint de o valoare destul de mare. A doua zi, dis-de-dimineaţă, se prezintă la misionar şi spuse:

“Părinte, toată noaptea nu am putut dormi, pentru că doi oameni se luptau în mine: unul bun şi unul rău. Cel bun îmi şoptea: banul nu este al tău, trebuie să îl duci misionarului înapoi, pentru că din greşeală a căzut în punga ta cu făină. Iar cel rău îmi şoptea: misionarul ţi-a pus anume, pentru că eşti om sărac, ia-l şi cumpără-ţi de mâncare, de băut, ceea ce vrei, că-i al tău. De aceea părinte, pentru a fi liniştit în conştiinţă, iată, v-am adus banul înapoi”.

În cazul acesta nu este greu de ghicit că omul cel bun era conştiinţa lui, prin care vorbea Dumnezeu, iar omul cel rău era ispita. Aşadar, iată un exemplu concret din care se vede mai bine modul de acţiune al diavolului.

Să luăm exemplul lui Cristos, imitat de acest creştin care a ştiut să înlăture îndoiala din mintea şi inima sa, care a ştiut să reziste ispitei, în spatele căreia se afla diavolul, care se străduieşte să-l imite pe Dumnezeu în multe privinţe. În timp ce Dumnezeu se străduieşte să-i coopteze pe oameni în munca de mântuire pentru a-i face fericiţi, cel rău face acelaşi lucru cooptându-i în pregătirea osândei, privându-i de binele suprem care este fericirea veşnică. În acelaşi timp, să fim mereu pregătiţi pentru a rezista ispitelor, conştienţi fiind că uneori nu ne străduim pentru mântuirea sufletului atât cât se străduieşte diavolul pentru osândirea noastră. El dă, promite multe, nu ca să dea, ci ca să ia: ne dă comori aici pe pământ, ca să nu avem dincolo în ceruri.

Aşadar, aceasta este învăţătura Evangheliei: să ştim să rezistăm ispitelor diavolului, învăţând să ascultăm nu de cuvântul celui rău, ci de cuvântul lui Dumnezeu; învăţând să fim atenţi la foamea spirituală din noi, învăţând ca niciodată să nu ridicăm la treapta de zeu vreun lucru, sau persoană, ori realitate din lumea noastră, căci numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm.

La această liturghie să-i cerem lui Dumnezeu harul de a lupta decisiv împotriva egoismului nostru, contra lăcomiei şi mândriei din noi. Lepădându-ne de Satana şi de faptele lui, să-l rugăm pe Dumnezeu şi să-i cerem mereu: şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne mântuieşte de Cel Rău.

Cristian GALAŢANU

 

* * *

 

Duminica I din Postul Mare (A)

Autor: pr. Eduard-Mihai Coşa
Copyright: Predici.cnet.ro

Celebrăm astăzi primă Duminică din Postul Mare, un timp forte al Anului Liturgic care trebuie trăit cu o intensitate şi iubire particulară. Rugăciunea din Prefaţa zilei ne introduce oarecum în mesajul Postului Mare şi al Duminicii de astăzi: căci Isus, lipsindu-se de hrana pământească (…) a consfinţit prin postul său acest timp de pocăinţă şi zădărnicind uneltirile ispititorului străvechi, ne-a învăţat să îndepărtăm plămada răului.. . (Prefaţa).

Sf. Augustin scria: în Cristos şi tu erai ispitit…; dacă nu s-ar fi lăsat ispitit, nu te-ar fi învăţat să lupţi şi să învingi în momentele când eşti ispitit!

Evanghelia ne spune că Mântuitorul a fost ispitit. Ispita este o încercare şi face parte din viaţă; este urmarea libertăţii noastre.

În prima lectură am citit un fragment din primele pagini ale Creaţiei. Scena prezentării Paradisului pământesc este realitate şi simbol în acelaşi timp, al tuturor ispitirilor şi căderilor omenirii din cursul întregii istorii! Printr-un limbaj popular şi cu multe detalii, caracteristic genului literar sapienţial, autorul descrie iubirea lui Dumnezeu şi totodată rebeliunea omului. Iată de fapt păcatul: omul nu se mai încrede în Dumnezeu şi, în loc să asculte de glasul său, acceptă sugestiile ispititorului: “veţi deveni ca Dumnezeu”…, şi, încearcă să-şi găsească fericirea în creaturi şi nu în Creator.

Urmările acestei neascultări a omului sunt nefaste şi se resimt în mod constant: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi”.

După păcatul neascultării, omul, experimentând concupiscenţa, descoperă că este gol, mizerabil, slab în faţa ispitelor. În schimbul fericirii pe care şi-o imagina, el găseşte mizerie, dezordine, durere, violenţă…. moarte. Se simte dezbinat în el însuşi, incapabil să înfrunte răul…, aproape înlănţuit. Aceasta este experienţa noastră după păcatul strămoşesc; simţim că avem o vocaţie înaltă, că suntem chemaţi să “năzuim spre cele cereşti”, dar în acelaşi timp facem experienţa slăbiciunii şi a profundei noastre mizerii simţind nevoia unui ajutor puternic care să ne elibereze de rău.

Ajutorul a venit. … “căci dacă prin greşeala unuia moartea a domnit prin unul, cu mult mai mult, cei care primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor domni în viaţă prin unul, ISUS CRISTOS. Spune Cartea Genezei că am fost creaţi după chipul şi imaginea lui Dumnezeu. Cristos este icoana Tatălui, El este şi Omul desăvârşit, statura plinătăţii, spre care tindem şi noi. El a venit pentru a împlini planul de iubire al Tatălui şi, făcând voinţa Sa, ne-a deschis şi nouă un drum sigur spre El. Cristos este modelul nostru, El este Învăţătorul nostru.

La acest început al Postului Mare, Evanghelia ni-l prezintă pe Cristos ca învingător al ispititorului străvechi şi model pentru omul din toate timpurile istoriei, care descoperă în atitudinea lui Cristos modul cel mai autentic de a se raporta la creaturi şi Creator.

Urmează binecunoscutele ispitiri… şi atitudinea fermă a lui Cristos care aderă fără condiţii la planul Tatălui. Să reţinem faptul că în cele trei ispite pe care satana le întinde Mântuitorului putem descoperi uşor trei mari curse pe care diavolul le insinuează creştinului pe parcursul vieţii sale.

“Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâini”. Este clasica tentaţie a posesiei care îl împinge pe om la abuzuri de nedescris, dar, pe care Isus o respinge cu promptitudine. “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”

Lăcomia, avariţia sau aviditatea faţă de bani şi bunuri îl ispiteşte pe om făcându-l să uite foarte repede şi uşor de adevăratele valori, pe care, eventual, le-a primit în tinereţe şi în care a crezut mult timp… .

Din păcate, consumismul, care a invadat deja şi societatea noastră, face ca omul să se aplece mai mult spre cele materiale, să caute cu tot preţul o viaţă comodă neglijând în schimb viaţa spirituală şi răsturnând cu uşurinţă scara valorilor… . E suficient să urmărim în jurul cărui subiect se învârt discuţiile cele mai frecvente, la tv, radio, presă… sau chiar între noi: abordăm problema salariului, a pensiei, a scumpirilor…, ne interesăm de locuri de distracţie şi de vacanţe, de luptele sindicale şi politice, de problemele sociale, dar atât de rar de realităţile de pe urmă, de viaţa veşnică! “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”…ne reaminteşte Cristos.

Îţi mulţumim Isuse că ne-ai amintit că scopul vieţii noastre nu poate fi banul şi bunăstarea…, că vom fi veşnic nemulţumiţi şi agitaţi până nu ne vom hrăni din izvorul curat al cuvântului tău.

Periculoasă şi ademenitoare este şi cea de-a doua ispită: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu aruncă-te jos căci este scris: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta…” Este ispita succesului, a ambiţiei… De ce o viaţă în umbră şi în umilinţă când e mai la îndemână o viaţă pe scenă…, printre ovaţii şi aplauze! În monotonia activităţilor zilnice, printre datoriile adesea ascunse şi obositoare, suntem ispitiţi să evadăm şi să căutăm noul, ceva diferit,…chiar cu preţul unor compromisuri. În loc să ascultăm de vocea interioară şi să rămânem fideli voinţei lui Dumnezeu, preferăm să ne luăm după vocea lumii, să ne luăm după modă, să intrăm în valul lumii urmând drumul cel larg şi lejer cu riscul de a trăda propria demnitate umană şi creştină! Şi de data asta replica lui Isus este categorică: “să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” El nu poate să iasă din planul Tatălui care i-a indicat calea cea strâmtă, drumul dureros al crucii.

Timpul Postului Mare este o ocazie potrivită pentru a ne verifica asupra sincerităţii intenţiilor noastre şi ale alegerilor concrete din viaţa noastră de fiecare zi.

Şi, în fine, a III a ispită, cea a puterii, a dorinţei de a domina: “toate acestea ţi le voi da dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina”. Este ispita acaparării puterii cu orice preţ. O ispită teribilă care produce urmări dezastruoase şi de neînchipuit! Să nu ne gândim doar la nivelul marilor puteri, care controlează prin forţă armată toată securitatea planetei, dar să ne referim şi la micul sector al vieţii noastre. Cât de uşor ne lăsăm ispitiţi de pofta puterii!…, de a-l folosi pe aproapele, de a ne impune voinţa chiar în faţa celor apropiaţi, de a-i instrumentaliza, de a-i domina, crezându-ne autosuficienţi. Şi aici, răspunsul lui Isus este imediat şi foarte categoric: “Pleacă de la mine satană, căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti”!

Isus ni-L prezintă pe Tatăl ca singurul Dumnezeu, dar nu ca un patron ci ca tată…, prin urmare, a-l adora pe Dumnezeu nu înseamnă să devii slugă ci fiu. Într-o zi, Isus va îngenunchea…, dar, pentru a spăla picioarele ucenicilor, pentru a sluji. Prin acest gest Cristos aminteşte satanei că în faţa lui Dumnezeu, măreţia se măsoară numai în iubire, dăruire şi slujire. Dacă am înţelege cu toţii aceasta, am fi mult mai robuşti în faţa ispitelor.

Sf. Luca, ne spune în evanghelia sa că “după ce a epuizat toate încercările de a-l ispiti, diavolul s-a îndepărtat de El pentru a se întoarce la timpul fixat”. Momentele de încercare, de suferinţă şi luptă vor reveni în viaţa lui Isus, ca în Ghetsemani, de exemplu. Dar Isus va rămâne fidel planului Tatălui urmând mereu voinţa sa.

Cuvântul lui Dumnezeu de astăzi ne cere şi nouă să rostim da-ul nostru lui Dumnezeu. Să-l alegem pe El deasupra tuturor lucrurilor, locurilor sau persoanelor. Să ne decidem pentru El.

A ne decide pentru Dumnezeu înseamnă să ne schimbăm mentalitatea noastră cu a Sa, scara noastră de valori cu a Sa. Să-i lăsăm loc Lui în schimbul idolilor noştri. Să ne orientăm viaţa spre El, ceea ce înseamnă să schimbăm direcţia pe care o are viaţa noastră…, şi să nu ne simţim singuri pentru că alături de noi se află Cristos, modelul şi învăţătorul nostru care a învins puterea satanei şi ne garantează şi nouă victoria finală. Amin.

 

* * *

 

Duminica I din Postul Mare (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Domnul Dumnezeu l-a plămădit pe om din ţărână pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie… Şi Domnul Dumnezeu a făcut să odrăslească din pământ tot pomul plăcut la vedere şi cu rod bun de mâncat şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului… Şi a văzut femeia că pomul… era de dorit pentru a da pricepere: a luat din rodul lui şi a mâncat şi a dat şi bărbatului ei şi a mâncat şi el. Atunci s-au deschis ochii şi a cunoscut că erau goi… (Gn 2,7-9; 3,1-7)

Timpul Postului Mare începe prin evocarea acelui eveniment petrecut în timpul primordial al istoriei, eveniment ale cărui efecte le resimte umanitatea până astăzi. Într-adevăr, omul, plămădit de Dumnezeu cu atâta grijă şi delicateţe este pus să locuiască în locul cel mai plăcut al creaţiei unde roadele unor pomi erau sursă de hrană în timp ce cele ale altor pomi erau sursă de viaţă şi de cunoaştere. Însă toată armonia se perturbă în clipa în care omul se lasă înşelat de glasul celui care distorsionează valorile. Imaginându-şi, la sugestia şarpelui, că va fi ca Dumnezeu, omul încalcă porunca Creatorului. O cunoaştere va dobândi, e drept, dar nu pe aceea care să-l facă nemuritor, ci pe aceea care îi arată că viaţa şi cunoaşterea dobândite împotriva voinţei lui Dumnezeu fac din el un om gol. De atunci şi până astăzi omul va simţi o ruptură profundă în fiinţa sa, ruptură pe care sfântul Pavel o formulează astfel: îmi este uşor să vreau binele, dar nu să-l şi fac, deoarece nu binele, pe care îl vreau îl fac, ci răul, pe care nu-l vreau, pe acela îl făptuiesc… Descopăr prin urmare această lege, că atunci când vreau să fac binele, mai la îndemână îmi vine păcatul… Cine mă va libera de acest trup dătător de moarte? (Rm 7,19.21)

Isus a fost dus în pustiu de Duhul, ca să fie ispitit de diavol… Apropiindu-se, ispititorul i-a spus: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spun ca pietrele acestea să se facă pâini”. Iar El a răspuns: “Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”… Atunci l-a lăsat diavolul şi, iată, îngerii au venit la Isus şi au început să-l slujească. (Mt 4,1-11)

Strigătul sfântului Pavel este, în fond, strigătul tuturor urmaşilor lui Adam care, ca şi Apostolul, au făcut aceeaşi constatare în fiinţa lor. Într-adevăr, cum să domolim în noi pornirile deşarte şi dezordonate şi cum să facem ca aspiraţia după valorile perene şi împlinitoare să fie hrănită?

Evenimentul Ispitirii în pustiu conturează pentru Isus Cristos trăsăturile omului perfect echilibrat întrucât se află în perfect acord cu voinţa lui Dumnezeu. El nu vrea altceva decât ceea ce Dumnezeu vrea. El ştie că a fi Fiu al lui Dumnezeu nu este un privilegiu de auto-satisfacţie, ci acest statut cuprinde într-însul o misiune de slujire şi mântuire a celor care au căzut victime glasului ispititorului. Nici pentru Isus ispitele nu au fost mai uşoare decât pentru oricare dintre noi. Postul şi rugăciunea, trăirea în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu i-au adus acel echilibru al omului voit de Dumnezeu. Drept dovadă ne stă sugestia atmosferei paradisiace care încheie episodul Ispitirii lui Isus în pustiu.

 

* * *

 

Prima Duminică din Postul Mare

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Începe timpul Postului Mare. În tradiţia Bisericii “Postul Mare”, este o perioadă de patruzeci de zile, care are ca scop pregătirea creştinilor pentru a celebra cum se cuvine sărbătoarea Paştelui, care la rândul său este cea mai mare sărbătoare a credinţei creş-tine. Este ca un fel de retragere, reculegere îndelungată în care toţi creştinii sunt invitaţi să mediteze şi chiar să redescopere un pic mai mult profunzimea credinţei lor.

Este greu de spus exact cum şi când a apărut Postul Mare… oricum este vorba de o tradiţie foarte veche în Biserică, începând cel puţin de prin secolul al IV-lea. Şi desigur că asupra ideii de “patruzeci de zile” a influenţat relatarea evanghelică care vorbeşte despre “postul” lui Isus din pustiu “timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”.

La rândul său cifra “patruzeci”, în limbajul Bibliei este plină de reminiscenţe şi aluzii, care sunt importante pentru a înţelege sensul acestei pagini evanghelice destul de misterioase: Isus ispitit de diavol…

Isus stă “în pustiu” patruzeci de zile, aşa cum şi poporul lui Israel din vechime a fost “în pustiu” timp de patruzeci de ani. Iar pustiul este locul-simbol al “ispitirii”, unde încrederea şi fidelitatea faţă de Dumnezeu au fost puse la încercare.

Pe de altă parte, Biblia ne spune că Moise a rămas patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi prosternat înaintea lui Dumnezeu fără a mânca sau a bea pentru a mijloci pentru poporul său infidel faţă de Dumnezeu… (cf Deut 9,18).

În felul acesta, Matei ni-l prezintă pe Isus ca pe unul care retrăieşte personal situaţiile care au caracterizat istoria religioasă a poporului său. Dar el învinge orice ispită: refuzând orice alt plan sau propunere (care din punct de vedere uman putea chiar să apară raţională şi mai gratificantă…) rămâne absolut credincios cuvântului lui Dumnezeu şi pe deplin disponibil faţă de voinţa Tatălui.

Pe de altă parte, Isus ne apare în Evanghelia lui Matei ca “noul Moise” care deschide calea şi călăuzeşte noul “popor al lui Dumnezeu” – adică pe creştini – pe calea corectă a fidelităţii faţă de Dumnezeu, împotriva oricărei ispite de a urma alte căi…

Dar în Liturghia din această duminică, relatarea ispitirii lui Isus este pusă în paralel cu relatarea primei ispite, cea a lui Adam şi Eva (prima lectură).

Şi una şi cealaltă sunt ca un simbol al experienţei fiecărui om pe acest pământ. De fapt toţi experimentă necesitatea de a face alegeri, de a lua decizii: nu numai în realităţile de fiecare zi, în problemele de acasă, de la muncă, etc., dar şi în orientările de fond ale vieţii noastre. Şi nu totdeauna vedem clar ce trebuie să facem, ce este bine şi ce este rău…

Or, există o ispită foarte puternică pentru toţi, mai ales în lumea modernă: aceea de a-şi plasa viaţa proprie pe valorile plăcerii, interesului personal, al banului, al succesului…

Această realitate poate apărea întru totul legitimă, normală. Însă totuşi trebuie să ne întrebăm: oare acestea sunt lucrurile care contează cu adevărat în viaţa umană? Ispita noastră constă tocmai în aceea de a nu vedea alte realităţi, a nu crede în alte realităţi. Şi chiar nici să nu ne mai punem întrebarea: oare într-adevăr “întreg sensul” existenţei noastre constă în aceasta? Ori poate mai există şi un alt punct de referire pentru a ne orienta libertatea şi alegerile noastre, dincolo de “lucrurile acestei lumi”?

Dintotdeauna ispita cea mai radicală a omului este cea de a organiza viaţa proprie independent de orice referire la Dumnezeu. Acesta este sensul cel mai profund al “păcatului original”: faptul de a voi să fim noi înşine măsura binelui şi a răului, faptul de a voi să ne realizăm existenţa proprie făcând abstracţie de planul lui Dumnezeu…

Postul Mare este o invitaţie de a ne pune câteva întrebări esenţiale:

B Există, sau nu există un Dumnezeu?

B Dacă există, unde şi cum îl putem recunoaşte?

B Şi ce raport are Dumnezeu cu lumea şi cu noi înşine?

B Care sunt ideile şi convingerile noastre adevărate în această privinţă?

“A trăi Postul Mare” nu înseamnă atât post şi pocăinţă (chiar dacă un pic de austeritate în ceea ce priveşte viaţa probabil că nu ne-ar prinde rău…); dar înainte de toate înseamnă a verifica conţinutul şi consistenţa credinţei noastre. Începând de la ceea ce spunem în “Crez”.

 

* * *

 

Calea mântuirii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Învăţătura unitară a lecturilor de azi este mai mult decât o lecţie de asceză creştină – învăţăm să postim ca să ispăşim şi să nu mai greşim – este soteriologică, cristologică, teologică.

Orice om poartă în sine “paradisul” ca pe suprema aspiraţie.

Spune Lucian Blaga într-una din poeziile sale:

Cu linguri de lemn zăbovim lângă blide
lungi zile pierduţi şi străini.
Oaspeţi suntem în tinda noii lumini
la curţile dorului. Cu cerul vecini.
(La curţile dorului, Ed. Minerva, Bucureşti 1971).

“Întreaga existenţă umană doreşte cu nostalgie infinitul (adevărul şi binele). Dacă s-ar reuşi îndepărtarea acestui “dor” după infinit din sufletul oamenilor, ei ar înceta de a mai exista şi ar muri în disperare” (Dostoievski).

Omul a fost creat ca “om” pentru acest pământ. Mai bun nu putea fi, fiindcă însuşi Creatorul, după ce l-a creat şi l-a privit în contextul tuturor celor naturale, a spus că este foarte bun (cf. Gen 1,31). Omul îşi experimentează pe pământ condiţia umană. În multe împrejurări reuşeşte să domine, să dea nume etc, dar dă piept şi cu lucruri care îl depăşesc. Cu acestea din urmă se luptă, se opinteşte şi cade. Nu reuşeşte să obţină ceea ce întrevede prin lumina raţiunii: adevărul şi binele în totalitate.

Autorul iahwist al cărţii Genezei exteriorizează aspiraţia internă, ca să poată descrie o situaţie reală. Descrierea nu este a unui mit despre originea omului şi nici o afirmaţie istorică asupra a ceea ce a fost omul, ci este o proclamare soteriologică asupra destinului omenesc (Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981). Omul este menit să ajungă la “paradisul dorit”, dar nu fără efort. Omul învaţă greşind. În multe din acţiunile sale dintru început a fost dubiul: “Oare este bine sau rău? Să încerc!” Şi încercând, a văzut că e rău şi a zis: “Nu voi mai face!” În altele a reuşit şi a zis: “Voi mai face!” Ceea ce a venit din extern a fost prezentarea răului sub aspectul binelui. Cum să se descurce? Încercând? Este periculos. Să renunţe la încercare? Imposibil. Dorinţa de cunoaştere şi curiozitatea, sunt mai puternice decât prudenţa impusă de raţiune.

Greşeala omului constă în a repeta încercarea acolo unde a dat de rău prima dată, în acel “perseverare diabolicum”. Vrea să ştie cum de a greşit, de ce a greşit, care este greşeala acţiunii şi a rezultatului ei, ce se întâmplă repetând acţiunea rea etc. Omul se luptă cu propria lui limită de om pe care nu reuşeşte să o depăşească, deşi ceva îi spune că se poate trece mai departe… “Şi când a văzut Domnul că s-a înmulţit răutatea oamenilor pe pământ şi că toată închipuirea cugetelor inimii lor este numai şi numai spre răutate, în toată vremea, i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a creat pe om pe pământ (numai pentru acest pământ) şi s-a mâhnit în inima sa” (Gen 6,5-6). Nimicirea despre care vorbeşte Scriptura mai departe, nu înseamnă anihilarea totală, ci un pas spre trecerea lui pe o treaptă superioară. Dar cum?

Răul se prezintă ca un mister şi este înfăţişat de şarpe. Misterul este mai tare decât omul… Dacă raţiunea umană primeşte cunoaşterea, dezlegarea misterului, din extern – “din pomul ştiinţei binelui şi răului” – poate dăinui fără greşeala încercării… Numai că poarta spre acest pom, nu numai că a fost închisă de o putere superioară, dar mai este şi păzită cu străşnicie de o altă forţă supranaturală: de “heruvimii cu sabie de foc” (Gen 3,29). Acest lucru înseamnă că omul nu are acces la viaţa veşnică, la adevărul şi binele total, fiindcă singur nu poate alunga heruvimii şi nici deschide poarta…

Va rămâne poarta paradisului dorit închisă pe veci?

Dacă da, înseamnă că nu mai este nici o speranţă; dacă nu, atunci mai este o şansă. Autorul iahwist descrie această şansă, care dă omului speranţă, sub forma unei duşmănii continue dintre învingător-şarpe (mister) şi învinsul (om), acum; dar rolurile se vor schimba, deşi duşmănia va rămâne. Învinsul de acum va fi învingător şi învingătorul va fi învins: “… aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Duşmănia arată că şarpele nu se va bucura niciodată de victorie deplină. Dar femeia? Nici femeia, fiindcă şarpele îi va înţepa călcâiul. Însă “sămânţa” ei da, se va bucura de victorie deplină, fiindcă “îi va zdrobi capul” şarpelui, el va revela “misterul ascuns de veacuri în Dumnezeu” (Col 1,26).

Această “sămânţă” se arată victorioasă de trei ori în pustiu prin cuvântul lui Dumnezeu: “Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul… Scris este: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeu tău… Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini… “. “Pleacă, Satano!”. Iată-l pe şarpe cu capul zdrobit!

Numai cel fără de păcat poate înlătura heruvimii cu sabie de foc şi apoi să deschidă poarta paradisului, fiindcă îngerii sunt slujitori, iar Dumnezeu vede pete şi în ei (Iob 4,18), pe când acesta este stăpân, “fără păcat” (Evr 4,15) şi “îngerii vin şi-i slujesc”, ba chiar mai mult: se hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu în totalitate şi este una cu acest cuvânt. Pe Dumnezeu nu-l ispiteşte, ci îl cinsteşte cu smerenie divină: “Care, Dumnezeu fiind, n-a ţinut ca la o pradă la egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine, a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare dovedindu-se ca un om. S-a smerit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fap 2,6-8); lui Dumnezeu s-a închinat înălţând cu lacrimi rugi şi cereri către acela care putea să-l scape de la moarte şi a fost ascultat pentru evlavia sa (cf. Evr 5,7-9). Prin acestea s-a arătat Cristos, om fiind, mai presus de îngeri şi vrednic să deschidă poarta paradisului.

“Agere sequitur esse” – “Fiecare lucrează conform naturii”.

Deschizând poarta paradisului pentru a veni în lume, Isus – “în care sunt toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei lui Dumnezeu” (Col 2,3), lasă să se reverse aceste comori peste opera mâinilor sale, care este Biserica.

Despre această Biserică ne vorbeşte sfântul apostol Paul în Scrisoarea către romani (Rom 5,12-19), zicând că “acolo unde a inundat puhoiul păcatului, a supra-abundat harul”.

Vorbind de abundenţa păcatului, sfântul Paul nu intenţionează să ne redea numai vinovăţia morală a omenirii de la Adam la Moise şi de la Moise la Cristos, ci toate relele care s-au abătut asupra lumii, rele morale, materiale, economice, culturale etc şi mai ales moartea cu tot cortegiul ei de lacrimi, dar nici numai moartea fizică, ci şi toate speranţele eşuate în faţa “misterului” din cauza incapacităţii raţiunii umane. Tot răul acesta vine din om (cf. Mt 15,19; Mc 7,21-22; Lc 6,45) şi iată cât rău poate să facă. Dar binele, care ne vine prin Cristos, este din Dumnezeul nemărginit. Ce nu va fi în stare să realizeze? În Cristos, omul devine “făptură nouă” (2Cor 15,17).

Cristos în pustiu nu ne arată ce trebuia să facă Adam în faţa ispititorului, ci ceea ce trebuie să facem noi acum: să ne prezentăm la botez, spre a deveni “biserică”; să ne lăsăm duşi de Duhul Sfânt “în pustiu”, adică la întâlnire cu Dumnezeu Tatăl, în totalitate, fără rezerve, dăruindu-i ochii, urechile, limba, înfrânând poftele stomacului şi întărind sufletul în orice ispită; să adâncim cuvântul lui Dumnezeu, care singur ne face nemuritori, singur ne descoperă binele şi răul, singur ne duce la tot adevărul, la adevărul care ne face liberi (cf. In 8,32).

“Să-i mulţumim lui Dumnezeu, nu numai pentru că ne-a făcut creştini, dar mai ales că ne-a făcut Cristos” (sfântul Augustin), fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei cerului.

 

* * *

 

În ceasul ispitirii

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Teritoriul nemărginit al posibilului

“Din pomul cunoştinţei binelui al răului nu trebuie să mănânci…” (Gen 2,17). Totul pare să fi început cu o interzicere. De aceasta era convins şi Bergson, care susţinea că fructul oprit reprezintă amintirea cea mai veche săpată în memoria omenirii. Sunt nefericiri în care cad chiar şi marii gânditori când neglijează să citească ceea ce era mai întâi. În realitate, în versetul precedent, este scris: “Domnul Dumnezeu a dat această poruncă omului: “Tu vei putea să mănânci din toţi pomii din grădină”.

Fără îndoială pe scena de la început apare Dumnezeul Legii. Primul cuvânt pe care Dumnezeu îl adresează omului aparţine limbajului Legii. Totuşi, mai întâi este prezentată o posibilitate mult mai amplă, şi numai în al doilea rând apare o interzicere, se stabileşte o limită. Trebuie să ne ferim de o imagine caricaturală a unui Dumnezeu, ispititor sau de-a dreptul crud, care, puţin sadic, pune omul în faţa perspectivei seducătoare a plăcerii, pentru ca apoi s-o nege cu o interdicţie crudă. Ca şi cum i-ar fi spus lui Adam: “Vezi cât de frumoase sunt toate acestea? Păcat că îţi sunt interzise. Ţi le prezint şi apoi ţi le interzic…Îţi dau dorinţa şi apoi te împiedic s-o realizezi”.

Citind cu atenţie relatarea din Geneză, se descoperă dimpotrivă că mai întâi este o Lege pozitivă, care permite plăcerea, bucuria. Omul a fost creat şi aşezat în acea grădină pentru a se bucura, pentru a fi fericit. Frontiera, limita (“nu trebuie să mănânci din pomul cunoaşterii binelui şi al răului”), adică Legea negativă, nu se opune bucuriei, dar o tutelează, îl canalizează spre direcţia dreaptă. Bucuria nu poate fi oricare bucurie. Fericirea nu poate fi dobândită în orice fel. Tocmai pentru că vreau să ajung la fericire, trebuie să veghez cu atenţie pentru a nu apuca pe o căi greşite. Rămâne, totuşi, deplina legitimitate a plăcerii.

Omul nu a fost aşezat pe pământ – cum se aude încă repetat pe unele amvoane pline de sudoarea unei dureri confuze – pentru a suferi. Lumea creată de Dumnezeu este bună, frumoasă (Creatorul repetă de şase ori propria apreciere ). Şi conţine tot ceea ce poate satisface dorinţele noastre. Şi noi trebuie să ne bucurăm şi să-i mulţumim pentru aceasta. Totuşi există o Lege, un drum pentru a ajunge la ea. Există “bariere de protecţie”. Sunt limite de respectat dacă nu vrem să greşim în căutarea Binelui.

Restricţia nu reprezintă o ameninţare a plăcerii, un atentat la bucurie. Ea ne dă semnale de a nu ne opri pe teritoriul destul de redus al interzicerii, când nu s-a cercetat încă nici o mică parte din câmpul nemărginit al posibilităţilor. Satana, cu viclenia sa recunoscută, înşală pe om tocmai în acest punct. În realitate, el oferă mult mai puţin decât oferă Dumnezeu. Îl amăgeşte, restrânge câmpul vizual. Îl ţintuieşte pe Adam la gaura mizerabilă prin care poate contempla, într-ascuns, arborele interzis. Şi să ne gândim că omul a primit de la Dumnezeu darul de a putea străbate o grădină imensă şi să se bucure în faţa unei varietăţi incredibile de plante. Limita impusă de Dumnezeu este în vederea unei plenitudini.

Satana instigă să violeze frontiera, să-l sufoce pe om, înlănţuindu-l, luându-i spaţiul şi orizonturile. Propunerea sa de a încălca Legea este în vederea unei diminuări a omului. Negarea sa a limitelor constituie o limitare, mai mult o mutilare.

În ciuda aparenţelor, adevăratul discurs “limitativ” este cel al Satanei. “Împărăţiile lumii cu slava lor”, oferite de diavol lui Cristos (evanghelia de astăzi), apar derizorii faţă de gloria asigurată de Dumnezeu şi faţă de perspectivele nesfârşite ale Împărăţiei sale. Adorarea Satanei, cultul idolilor (bunăstare economică, plăcere, succes, putere) apar mult mai apăsătoare decât “adorarea” celui credincios în faţa unicului Domn. În genunchi în faţa lui Dumnezeu omul se regăseşte cu adevărat liber. În timp ce idolii se arată tirani cruzi. Implacabili în exigenţele lor. Insuportabili în pretenţiile lor. Sentimentul de frustrare şi spoliere nu pune stăpânire pe om când îmbrăţişează porunca lui Dumnezeu, ci când ascultă “sugestia” Adversarului.

Este o limită a consumului

Tradiţia iudaică nu citeşte “din toţi pomii grădinii tu vei putea mânca”, ci “tu va trebui să mănânci”. În loc de o concesie, ar fi vorba de un ordin. Talmudul povesteşte de un rabin care, pentru a lua ad litteram expresia “din toţi pomii din grădină”, atunci când mergea la piaţă, socotea ca o datorie de a cumpăra toate fructele noi pe care le vedea. Încă şi mai surprinzătoare şi chiar “scandaloasă” pentru o anumită mentalitate, este un alt text talmudic conform căruia, în ziua Judecăţii, omul va trebui să dea cont în mod sever de toate plăcerile – pemise, se înţelege – pe care le-a refuzat. Deci, la început nu este frustrarea, ci o ofertă generoasă a tuturor fructelor vieţii.

Dacă nu ne-ar fi fost dată autorizaţia de a mânca din toate celelalte fructe – notează comentatorul din Evul Mediu Ibn Ezra – şi ar fi fost dată numai interzicerea, viaţa ar fi fost imposibilă. Principiul – conform observaţiei lui J. Eisenberg şi A. Abecassis, în privinţa cărora sunt dator pentru majoritatea acestor note – găseşte aplicarea sa şi în regulile societăţii noastre. Nu este posibil să se impună datorii, dacă nu se recunosc drepturile, sau condiţiile pentru împlinirea acestor datorii. Astfel, societatea poate să-mi interzică de a fura hrana, numai dacă îmi oferă posibilitatea de a câştiga cele necesare pentru a trăi prin munca mea.

La fel, poate recunoaşte libertatea mea numai dacă îmi dă mijloacele pentru a le exercita, şi în acelaşi timp îi fixează limitele şi modul de folosire. În perspectiva creaţiei: interdicţia se justifică şi are sens exclusiv dacă este înscrisă în perspectiva darului. În mai 1968 se stabilea în mod peremptoriu că “este interzis de a interzice”. Biblia, dimpotrivă, lasă să se vadă că este permis… a interzice. Grădina Edenului trebuie să fie un loc de pace, de bunăstare, de plăcere. Şi tocmai pentru aceasta există o Lege.

Omul, de aceea, chiar în condiţia sa “paradisiacă”, nu este un fără-de-lege. Legea care garantează plăcerea, nu poate să fie Legea capriciului, al arbitrarului. Nu poate să fie o Lege “după plac”. Regulele pot şi trebuie schimbate, dar Legea rămâne, nu poate fi pusă în discuţie ca atare. Se schimbă conţinuturile, dar rămâne necesitatea Legii. În locul unui Dumnezeu sadic, care se distrează să pună în încurcătură drumul omului cu un şir de interdicţii, trebuie aşezat Dumnezeu care oferă omului tot felul de daruri. Şi Legea face parte din aceste daruri. Dacă este vreo interzicere, aceasta nu merge împotriva omului, dar împotriva a tot ceea ce ar putea să împiedice fericirea sa, să atenteze la viaţa sa.

Este interesant totuşi de notat că prima limită impusă omului este legat de consum. Prima interzicere se referă la alimentaţie (chiar dacă nu este specificată natura fructului oprit). Iudaismul va înmulţi interzicerile care privesc mâncărurile. A mânca echivalează cu asimilarea, transformarea în propria substanţă, a o face identică cu sine. Şi chiar, paralel, a se identifică cu ceea ce se mănâncă. Misticii au interpretat mereu simbolismul pomului cunoaşterii Binelui şi al Răului ca o pretenţie absurdă din partea omului de a deveni el însuşi pomul cunoaşterii, sau de a deveni el însuşi criteriul absolut al distingerii binelui şi răului. În sfârşit, omul cultivă iluzia de “a fi ca Dumnezeu”, să ia locul lui Dumnezeu. Omul, dimpotrivă, trebuie să accepte propria limită. Are nevoie de o limită pentru a trăi. Şi chiar pentru a învăţa să moară.

Pentru a învinge ispitele

Câteva observaţii conclusive. 1 – Nu trebuie să avem obsesia diavolului, dar nici să-l ignorăm. Trebuie să credem în Dumnezeu, mai mult decât în diavol. Dar nu trebuie să subevaluăm viclenia, puterea şi complicitatea acestuia din urmă.

Harul este infinit mai puternic decât răul. Dar ar fi periculos să uităm propria fragilitate.

2 – Este inutil de a ne face iluzii. În grădină vei găsi şi diavolul. În deşert vei găsi şi pe diavol. În rugăciune vei găsi şi pe diavol. În slujirea lui Dumnezeu vei găsi şi pe diavol. În post, în practicile ascetice, vei găsi şi pe diavol. Adică, ori de câte ori îl vei căuta cu adevărat pe Dumnezeu, dai în mod necesar peste “concurentul” său, peste adversarul său. Dacă, de-a lungul unui drum, nu întâlneşti pe Adversar, nu găseşti ispita, trebuie să te îndoieşti că acel drum conduce la Dumnezeu.

3 – Exorcismul cel mai eficace este cel practicat de Cristos. A face să răsune, sus, suveran, Cuvântul lui Dumnezeu.

4 – Modul cel mai sigur pentru a respinge ispitele diavolului, constă în a ne lăsa ispitiţi de Dumnezeu, seduşi de El. Satana nu are nici o putere asupra mea, dacă mă las “prins cu putere” de Cristos. Pentru a nu asculta alte voci, alţi sufleri, trebuie să facem să răsune, în mine, Cuvântul lui Dumnezeu.

5 – …Şi va fi cazul ca noi să facem unele propuneri ademenitoare.

Ce fel de solidaritate?

Paul (a doua lectură) foloseşte simbolismul Adam-Isus. Trebuie evitat de a schiţa cele două discursuri simetrice: Aşa cum Adam apare într-o perspectivă negativă, astfel Cristos apare într-o dimensiune pozitivă… Va fi oportun să avem prezentă disproporţia. Statura lui Cristos este infinit deasupra celei a lui Adam. Acţiunea sa salvifică merge cu mult dincolo de păcatul comis de strămoşi. “Darul harului nu este ca şi căderea”.

Iertarea pe care Dumnezeu mi-o acordă întrece cu îmbelşugare grămada, chiar considerabilă, a neghiobiilor mele. Mizeriile mele multe şi apăsătoare nu vor reuşi niciodată să umple măsura milostivirii sale, vor rămâne îndepărtate fără măsură de acea graniţă…nesfârşită. Aşa cum descoperă A. Seve, sfântul Paul face o dublă lectură a istoriei: pe de o parte, cea “nefericită” care a pornit de la Adam. De cealaltă parte, cea sub semnul harului dobândit de Cristos. Echivocurile unui pesimism catastrofic şi ale unui optimism naiv derivă din incapacitatea de a arunca o privire unitară asupra celor două coloane. Cei ce văd numai răul peste tot, chiar dacă ar fi logici, ar trebui să observe peste tot şi binele “supra abundent”. Unde este lumea păcatului şi a morţii, este şi lumea harului care oferă cu dărnicie viaţa.

Şi cei ce închid ochii în faţa răului, pentru care nimic nu este păcat, ar trebui să fie conştienţi că împărăţia morţii este o realitate de netăgăduit cu care trebuie să facem conturile, aşa cum a făcut Cristos prin Pătimirea sa. Privirea, când este vorba de ură, de violenţă, de durere, de catastrofe, de nelegiuirile istoriei, este îndreptată, în acelaşi timp, asupra lui Adam şi asupra lui Cristos. Paul ne învaţă chiar această viziune “echilibrată” a realităţii. Chiar şi atunci când este vorba de realitatea noastră personală cea mai profundă, trebuie să considerăm dubla solidaritate care ne leagă: cea cu Adam şi cea cu Cristos.

Sigur, este Cristos care ne luminează, nu Adam. Şi pentru a smulge solidaritatea cu răul, trebuie întărite legăturile de solidaritate care derivă de la apartenenţa la trupul lui Cristos.

 

* * *

 

Ispite şi încercări

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Leul african şi pisica sălbatică seamănă foarte mult la înfăţişare, şi totuşi sunt diferiţi. O străveche teorie africană explică astfel acest lucru. Aceeaşi leoaică a dat naştere la mai mulţi pui, dintre care unii sunt cu adevărat lei în inima lor iar unii nu sunt. Cum ştie leoaica mamă să îi deosebească? La câteva luni după naşterea puilor, chiar înainte ca ei să fie înţărcaţi, leoaica mamă părăseşte culcuşul şi apoi, într-un moment neaşteptat, apare cu un răget puternic, ca şi când ar fi un duşman care îi atacă pe pui. Unii dintre pui se apără şi înfruntă cu curaj presupusul duşman, în timp ce alţii părăsesc culcuşul cu coada între picioare. Puii care au rămas pe poziţie pentru a înfrunta pericolul se dovedesc a fi lei adevăraţi. Cei care fug se dovedesc a fi simple pisici sălbatice, lei falşi. Aşa cum încercarea deosebeşte leii adevăraţi de cei falşi, la fel îi deosebeşte pe creştinii adevăraţi de cei falşi.

În Vechiul Legământ, Dumnezeu a pus poporul Israel la încercare în deşert. Ei nu au făcut faţă acestei încercări, ceea ce a făcut să devină necesar un nou legământ. În lectura evanghelică de astăzi îl vedem pe Isus, cel care aduce Noul Legământ, fiind supus la o nouă încercare în deşert. El rămâne pe poziţie şi înfrânge duşmanul, arătând astfel că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Chiar înainte de Ispitirea lui Isus, Matei a pus relatarea botezului Lui, în care o voce din cer a declarat despre El: “Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea” (Matei 3,17). Părăsind apele baptismale ale Iordanului pentru a porni în ministerul lui public ca Fiul Uns al lui Dumnezeu, El a trebuit să treacă printr-o încercare. Nici un fiu al lui Dumnezeu nu poate scăpa de încercări, deoarece acesta este mijlocul prin care se face deosebire între un fiu adevărat al lui Dumnezeu şi unul fals. După cum ne avertizează Ben Sirah, “Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Sirah 2,1).

Putem înţelege oarecum şi ne simţim mai confortabil cu ideea de test sau încercare decât cu ideea de ispită. De fapt, testul sau încercarea sau ispita sunt unul şi acelaşi lucru. Când vedem situaţia ca venind de la Dumnezeu, care doreşte ca noi să trecem cu bine de ea, o numim test sau încercare. Şi când o vedem ca venind de la cel rău, care doreşte ca noi să dăm greş, o numim ispită. Dar atât încercările cât şi ispitele sunt trăite de noi exact în acelaşi fel: ca o situaţie în care principiul răului (diavolul) şi principiul binelui (Duhul Sfânt) se luptă în noi pentru loialitatea noastră, şi cel pentru care votăm câştigă şi devine stăpânul vieţii noastre până când răsturnăm acea decizie.

Isus este supus la trei încercări. Prima, a preface pietrele în pâine, este legată de felul în care folosim darurile, talentele şi abilităţile date nouă de Dumnezeu. Ispita este aceea de a ne folosi darurile pentru traiul nostru. Dar Paul ne spune că darurile spirituale sunt date persoanelor individuale “spre binele tuturor” (1Corinteni 12,7). Mai târziu în ministerul Său public, Isus a înmulţit pâinea pentru a-i hrăni pe alţii. Dar nu a făcut-o pentru a se hrăni pe sine. Ne vedem talentele şi abilităţile, meseriile şi profesiile, ca mijloace pentru a-i sluji pe alţii sau pur şi simplu ca un mijloc pentru a ne asigura noi traiul?

În a doua încercare, Isus este ispitit să dovedească faptul că este Fiul lui Dumnezeu sărind de pe coama templului şi lăsând îngerii să îl prindă, aşa cum s-a promis în Scriptură: “Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău” (Psalm 90,11-12). Deşi Isus crede pe deplin cuvântul lui Dumnezeu, El nu vrea să îl pună pe Dumnezeu la încercare. Acest lucru contrastează puternic cu cazul unui student din Nigeria care afirma că a fost renăscut, şi pentru a o dovedi a sărit în cuşca leului de la grădina zoologică, deoarece Biblia promite că nimic nu le poate face rău fiilor lui Dumnezeu. Poate sufletul lui se află acum în cer, dar trupul lui a asigurat în acea zi o masă specială pentru leii flămânzi.

În a treia ispitire, diavolul îi promite lui Isus toate împărăţiile lumii dacă i se va închina lui. Isus doreşte desigur ca lumea întreagă să îl recunoască, dar va obţine acest lucru prin adorarea unui dumnezeu fals? Putem să ne urmărim scopurile prin orice mijloace? Scopul scuză oare mijloacele? Isus spune că nu. El rămâne statornic şi fidel lui Dumnezeu, respingând scurtăturile oferite de diavol. Şi în final atinge un scop mai glorios decât acela oferit de diavol: “Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28,18).

Astăzi, trebuie să înţelegem că şi noi, ca fii ai lui Dumnezeu, ne aflăm constant sub încercare. Încercaţi să răspundeţi la aceste întrebări: Aţi continua să credeţi în Dumnezeu indiferent dacă primiţi sau nu acel lucru pentru care v-aţi rugat întotdeauna? Aţi mai crede că Dumnezeu vă iubeşte dacă voi sau cei dragi ai voştri aţi contracta o boală incurabilă, şi Dumnezeu nu v-ar vindeca în ciuda tuturor rugăciunilor voastre? Îl puneţi uneori pe Dumnezeu la încercare spunând: “Dacă faci acest lucru pentru mine, te voi sluji, dar dacă nu, nu mai vreau să am de-a face cu tine”? Isus ne arată astăzi că a-l sluji pe Dumnezeu înseamnă a ne încredinţa Lui necondiţionat şi în orice situaţie.