Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a din Advent
Anul C (A, B)
Lecturi:
Ieremia 33,14-16
1Tesaloniceni 3,12-13; 4,1-2
Luca 21,25-28.34-36

Luca 21,25-28.34-36

Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele vor fi îngrozite, năucite de vuietul mării şi al valurilor. Oamenilor li se va tăia răsuflarea de groază în aşteptarea celor ce se vor întâmpla în lume, căci puterile cerurilor vor fi zguduite. Şi atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi cu mare glorie. Când vor începe să se întâmple acestea, sculaţi-vă şi ridicaţi-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră. Aveţi grijă de voi înşivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii, iar ziua aceea să se abată asupra voastră pe neaşteptate, ca un laţ; căci ea va veni asupra tuturor acelora care locuiesc pe faţa întregului pământ. Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă ca să puteţi scăpa de toate cele ce se vor petrece şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Şerban Tarciziu
Diverşi alţi autori
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

În aşteptare, veghem

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Ştim că Adventul este un timp de pregătire pentru solemnitatea Naşterii Domnului. Dar la fel de bine trebuie să ştim că Isus a venit şi a împlinit profeţiile şi a desăvârşit Legea. Ne întrebăm: la ce ne mai pregătim şi cum? Deschidem oare umbrela după ce a trecut ploaia? Desigur că nu, dar trebuie să ştim că venirea lui Isus în lume a început, dar nu s-a sfârşit; el continuă să vină mereu pe diferite căi, una mai sublimă decât alta. Ne dăm seama de această venire continuă a lui Isus în lume, dacă suntem atenţi la “semnele timpului”.

Când Isus s-a născut la Betleem într-un grajd sărac, ai săi, evreii, nu l-au primit, pentru că n-a venit aşa cum îl aşteptau ei: ca rege înconjurat de glorie. Isus vine mereu, dar istoria se repetă: mulţi oameni nu-l primesc, deoarece nu vine după gustul lor: aducător de sănătate, bunăstare materială şi făcător de minuni cât mai spectaculoase care să înfrângă necredinţa şi nedreptăţile existente. Venirea lui Isus în Euharistie este acceptată de mulţi, venirea prin inspiraţii, minuni, har, vestirea evangheliei, săraci, prunci, bolnavi etc. este acceptată de mai puţini; cel mai mult vine în lume prin foame; foamea după pace, adevăr, supranatural, fericire, dreptate, iubire, ştiinţă, credinţă şi mai ales speranţă. Venirea lui în aceste forme nu este sesizată şi nici acceptată de mulţi. Mulţi vor să simtă venirea lui Isus în lume ca pe o săturare de pace, adevăr, infinit, supranatural etc. Şi, dat fiind faptul că religia nu poate sătura foamea multora, ei susţin că este depăşită, o critică, o dispreţuiesc, o persecută etc. căutând şi inventând alte căi de săturare: droguri, sex, putere etc. Isus ne asigură că foamea ne va fi total ostoită la împlinirea timpurilor. Datoria noastră este de a aştepta şi de a ne pregăti pentru împlinirea timpurilor aşa cum ne pregătim pentru un ospăţ bogat care ne aşteaptă: flămânzind de bunăvoie.

Creştinul se poate defini ca: omul care ştie să aştepte.

Aşteptarea este o caracteristică specifică firii umane. Animalele nu aşteaptă nimic: trăiesc numai pentru clipa prezentă; ele nu au nici ieri, nici mâine, nici trecut, nici viitor; instinctul lor este pentru acum; pe când omul este mereu în aşteptare şi de multe ori trăieşte pentru viitor mai mult decât pentru prezent: copilul aşteaptă să ajungă la tinereţe; tânărul îşi pregăteşte şi aşteaptă maturitatea; cel matur aşteaptă să-şi vadă copiii puşi la locul lor în societate; cei bătrâni aşteaptă să se bucure de roadele unei vieţi fără de griji la gura sobei. Deci, omul este fiinţa care aşteaptă mereu.

Creştinul înnobilează aşteptarea prin har, prin trăirea în prezent a vieţii celei noi şi viitorul şi-l pune pe temelia speranţei.

Prima lectură de azi – Ier 33,14-16 – ne vorbeşte despre un viitor în care Dumnezeu va realiza promisiunile făcute poporului său şi Ierusalimului: În acele zile, Iuda va fi salvat şi Ierusalimul va trăi în linişte. Numai că distrugerea Ierusalimului (din anul 587 î.C.) şi robia babilonică aduc sfârşitul dinastiei lui David. Cum se vor mai realiza făgăduinţele? Cine va mai beneficia de ele? De vreme ce s-a stins dinastia davidică, totul părea pierdut.

Profetul este de altă părere: el susţine că nimeni nu trebuie să se teamă, fiindcă la timpul rânduit de Dumnezeu, atotputernicia sa va face să odrăslească o mlădiţă de dreptate din rădăcinile uscate. Iniţiativa mântuirii aparţine numai lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie ştiut de toată lumea. Mesia, sau Domnul-dreptatea noastră, a venit să trezească rădăcinile moarte, ca ele să capete foamea după viaţa cea adevărată în dreptate, pace şi sfinţenie. Omul devine neom când nu mai speră, când nu mai râvneşte după adevăr, dreptate, sfinţenie, viaţă etc.

În lectura a II-a – 1Tes 3,12-4,2 – sfântul Paul ne îndeamnă şi pe noi, ca pe primii creştini din Tesalonic, să avem o credinţă şi o speranţă mai activă în aşteptarea venirii Domnului. Sfinţenia vieţii şi caritatea faţă de semeni trebuie să fie semnele cele mai evidente ale aşteptării în credinţă şi speranţă, prin care întâmpinăm mereu pe Isus care vine mereu.

Putem cunoaşte copilul înainte de zămislire şi de naştere din ceea ce sunt părinţii: tata şi mama, chiar dacă sunt abia căsătoriţi, sunt icoana vie a vieţii pe care o vor prelungi în istorie. Sfântul Paul ne îndeamnă să-l cunoaştem pe Isus din misterul Tatălui, înainte de zămislirea şi naşterea sa în timp; fiindcă el a fost născut din veci în sânul misterios al Tatălui. Primul lucru pe care trebuie să i-l acordăm lui Isus este misterul. În faţa misterului ne este necesară răbdarea. Pentru a-l descoperi pe Isus în misterul său de Fiu al Omului, trebuie să-l vedem în sfinţenia, atotputernicia, atotştiinţa, dreptatea şi mai ales în voinţa pe care o vădeşte, toate fiind aduse pe pământ din sânul Tatălui. Isus este pe pământ icoana Tatălui din ceruri. A-l cunoaşte pe Isus înseamnă a pătrunde în misterul Tatălui, în sfinţenia lui şi îndemnul lui Isus: Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl (Mt 5,48), nu înseamnă altceva decât trăirea sfinţeniei lui Isus, aşa cum ni se arată în el ca om. Sfântul Paul vorbeşte despre sfinţenia – pe care trebuie s-o avem – înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Desigur, numai Cristos poate spune în mod perfect cuvântul Tată, fiind zămislit prin puterea Tatălui, care este Duhul Sfânt, dar Isus îl trimite pe Duhul Tatălui în inimile noastre în măsura în care ne străduim să-l cunoaştem; şi atunci putem spune şi noi, prin Cristos şi Duhul Sfânt, lui Dumnezeu: Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru.

Ceea ce trebuie să aşteptăm de la Cristos pe acest pământ este o deschidere a fiinţei noastre faţă de misterul paternităţii lui Dumnezeu, adică să avem sensul Tatălui, conştiinţa vie că el ne iubeşte, iar când intrăm în intimitate cu el să nu-i spunem cuvinte multe, ca păgânii, fiindcă noi ne naştem din Tatăl în măsura în care credem în iubirea lui, în providenţa lui care face să răsară soarele său şi peste cei buni şi peste cei răi, iar ploaia o dă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45). Isus ne dă ochii Tatălui ca să ştim cum să-l privim nu numai pe el, dar şi întreaga lume, ne dă sensul fraternităţii şi salvării valorii globale. Aşteptând de la Cristos această deschidere spre infinit – sensul Tatălui – automat ne însuşim sentimentele lui Cristos şi acea convingere lăuntrică de comuniune la domnie: Dacă suferim cu el, vom domni cu el (2Tes 2,12) în împărăţia Tatălui.

Ca să ajungem la această domnie cu Cristos, evanghelia de azi – Lc 21,25-28-34-36 – ne arată mai concret ceea ce avem de făcut: Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îmbuibe inimile cu mâncare şi băutură şi cu grijile vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină fără de veste asupra voastră! Şi cei cărora le spunea Isus aceste cuvinte erau mai săraci şi mai flămânzi decât noi. Tocmai râvna şi neliniştea după mâncare şi băutură ne face să uităm de Dumnezeu. Prin urmare: sfinţim aşteptarea prin veghere, rugăciune şi sobrietate.

Care sunt hotărârile noastre bune pentru acest Advent?

Un amiral a pierdut o bătălie navală fiindcă s-a retras primul de pe poziţia de luptă. Avea soldaţi, avea muniţii, dar de teamă că duşmanul este mai puternic, s-a retras. Duşmanul nu mai avea nimic pentru luptă: nici un cartuş, ci doar puţini soldaţi răniţi care aşteptau să fie luaţi prizonieri; se pregătiseră pentru a se preda, când, spre surprinderea lor, observă că adversarii părăsesc poziţia de luptă şi se retrag, lăsându-le o victorie nesperată şi, din învinşi, ajung învingători; adversarii puteau, cu puţină răbdare, să ajungă biruitori, dar s-au retras ca învinşi.

Să rămânem pe poziţia noastră de luptă! Creştinul este omul a cărui aşteptare sfântă este întărită de rugăciune şi de înfrânarea patimilor; el stă mereu drepţi înaintea Fiului Omului.

 

* * *

 

Dumnezeul speranţei

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu această duminică, începe un an nou liturgic, şi odată cu el începe şi anuala noastră cale către Sărbătoarea Sfântă a Naşterii Domnului. Pornim întru întâmpinarea “Celui care vine”. Cuvântul lui Dumnezeu ne sugerează atitudinea potrivită acestui moment memorabil: “Către Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul meu!” iar Isus ne spune în Evanghelie: “… sculaţi-vă şi ridicaţi-vă capul pentru că se apropie eliberarea voastră”.

Adventul trebuie să înceapă cu ridicarea, cu înălţarea sufletului; suntem îndemnaţi să uităm trecutul şi să privim numai înainte, spre viitor, spre noul eveniment al harului, deoarece fiecare an liturgic care începe este un an al harului, al binecuvântărilor cereşti.

Ne îndreptăm îndată atenţia spre lecturile biblice de astăzi; pentru a vedea ce anume ne sugerează în legătură cu această aşteptare, lecturile trebuiesc parcurse în ordinea istorică (aşa cum au apărut ele), care e cu totul alta decât cea obişnuită, adică acea ordine liturgică în care sunt citite. Ordinea istorică este următoarea: întâia, a treia şi a doua citire, adică: Vechiul Testament, epoca lui Isus (Evanghelia) şi epoca Bisericii (Scrisoarea Sf. Pavel).

Prima lectură este un scurt pasaj din profetul Ieremia: “Iată vin zilele când voi împlini acel cuvânt bun pe care l-am rostit Eu pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, zice Domnul”. Aici ni se arată schema, proiectul de lucru al lui Dumnezeu: Dumnezeu făgăduieşte anticipat ceea ce are de gând să realizeze mai apoi cu fidelitate. Deci, misterul lui Dumnezeu este totdeauna “vechi şi nou”: vechi în simbol, nou în realitate. În acest interval, dintre făgăduinţă şi realizare, se află posibilitatea speranţei omului şi a fidelităţii lui Dumnezeu. Pentru ce se poartă Dumnezeu în felul acesta? Pentru ce intervenţia lui este pregătită aşa de timpuriu? … Pentru ca omul, în faţa faptului împlinit şi miraculos să nu poată spune: “Idolul meu le-a făcut pe toate acestea, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit, adică întâmplarea, inteligenţa sau fantezia mea; Dumnezeu nu are nici un amestec în toate acestea; Dumnezeu nu există” (cf. Isaia 48,3-8). Prin urmare, făgăduinţa este pentru ca omul să poată cunoaşte ceea ce vine de la Dumnezeu, să poată aştepta cu credinţă şi să mărturisească aceasta cu toată tăria. Acesta este adevăratul şi profundul motiv pentru care Vechiul Testament este veşnic actual, chiar şi pentru noi creştinii, şi continuăm să îl citim în adunările noastre. El demonstrează că mântuirea adusă de Cristos vine de la însuşi Dumnezeu, care o vestise prin proroci, demonstrând unitatea planului divin al mântuirii.

Evanghelia ne duce dintr-o dată în centrul veacurilor, adică la Isus Cristos. Acea venire a lui Dumnezeu printre oameni, atât de aşteptată şi realizată cu El: “Dumnezeu a vizitat poporul său” (Luca 7,16). Istoria nu şi-a oprit cursul ei: Timpul s-a împlinit, dar nu s-a sfârşit! Însuşi Isus este Acela care îl pune pe om şi Biserica în stare de alertă, de aşteptare a unei alte veniri: “atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi cu mare glorie”. Prima venire, la împlinirea timpului, a fost în umilinţă şi în suferinţă; a doua, de la sfârşitul veacurilor, va fi cu putere şi cu glorie mare! Noi trăim în această situaţie precisă determinată de venirea lui Isus, în amintirea Întrupării Sale şi în aşteptarea parusiei, între un “deja” şi un “nu a venit încă”.

A doua lectură, extrasă din Scrierile Sf. Paul, ne sugerează ce anume trebuie să facem în acest timp al Adventului. În acest sens şi Evanghelia conţine indicaţii preţioase: “Aveţi grijă de voi înşivă ca nu cumva inimile voastre să se îngreuieze în necumpătare, beţie şi grijile vieţii… Vegheaţi, aşadar, în orice moment şi rugaţi-vă ca să puteţi scăpa de toate cele ce se vor petrece şi să staţi în picioare în faţa Fiului Omului!” Dar mai ales Paul ne îndeamnă să tragem urmări practice din tot ceea ce am auzit până acum. El a trăit exact în aceleaşi împrejurări ca şi noi, adică în amintirea trecerii lui Isus pe pământ, şi în aşteptarea revenirii Sale împreună cu toţi sfinţii. Cuvântul cheie folosit de apostol este “creşterea”. Acesta este timpul în care sămânţa primită prin Botez trebuie să ajungă la maturitate, timp dat fiecăruia, ca şi Bisericii, pentru a ajunge la starea omului desăvârşit, la înălţimea staturii lui Cristos.

După cum se vede, scrierile biblice abordează multe teme: Venirea lui Cristos, Aşteptarea, Vegherea, Creşterea, necesitatea unei vieţi creştineşti cumpătate şi active. Tocmai de aceea, reluând toate aceste teme, vom aprofunda astăzi acea temă care le cuprinde pe toate: “Speranţa creştină”. Întreaga perioadă liturgică a Adventului aminteşte de această speranţă, fiind un fel de sacrament al speranţei creştine.

Citind Evanghelia de astăzi, ne atrage atenţia un lucru: în descrierea evenimentelor escatologice, Isus vorbeşte despre tristeţe, despre nelinişte, despre groază, despre aşteptare; nu vorbeşte nimic despre speranţă. S-ar spune că Isus nu cunoaşte speranţa! Evangheliile sinoptice nu îi atribuie lui Isus nici o aluzie mai explicită cu privire la speranţă. În schimb, după Paşti, observăm explodând, literalmente, această temă, în scrisorile lui Pavel şi în mai toate celelalte scrieri apostolice. Speranţa este o componentă esenţială a existenţei creştine, împreună cu credinţa şi iubirea: “Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (1Corinteni 13,13).

Ce a determinat această schimbare? La această întrebare se poate răspunde foarte simplu: speranţa creştină se naşte din Învierea lui Cristos: “Dumnezeu… ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (1Petru 1,3). Tocmai de aceea nu se vorbeşte nimic în Evanghelii despre speranţă înainte de Paşti, nu pentru că ea nu ar fi existat în cărţile sfinte, ci era oarecum embrionară, venind la lumină în dimineaţa glorioasă a Paştilor.

Felul în care înţelegem noi astăzi speranţa este specific gândirii biblice. Oamenii din vechime nu cunoşteau virtutea speranţei, înţeleasă ca ceva bun în sine însuşi; ei cunoşteau numai aşteptarea, care, aşa cum ştim, este ambiguă, putând fi o aşteptare a binelui sau a răului, sau, aşa cum se întâmplă de multe ori, o aşteptare zadarnică, adică o iluzie. Numai Dumnezeul creştinilor poate fi numit “Dumnezeul speranţei” (Romani 15,13), adică Dumnezeul “dătător” al speranţei; Dumnezeul care îi deschide omului ochii spre viitor.

Iată cum ne apare în Biblie revelaţia cu privire la virtutea teologală a speranţei: “Speranţa este aşteptarea bunurilor escatologice care sunt: învierea trupului, moştenirea sfinţilor, viaţa veşnică, slava şi vederea lui Dumnezeu faţă la faţă; într-un cuvânt, Mântuirea. Speranţa îşi are originea în Dumnezeu: se bazează pe dragostea Sa, pe chemarea şi pe puterea Sa, pe veracitatea şi fidelitatea Sa în menţinerea făgăduinţelor. În felul acesta speranţa nu ne poate înşela. Orientată prin definiţie spre bunurile invizibile, speranţa se bazează pe credinţă şi se nutreşte din dragoste. Duhul Sfânt este sursa ei privilegiată, care o luminează, o întăreşte, o îndeamnă la rugăciune şi la o viaţă activă. Bazată pe îndreptăţirea prin credinţa în Cristos, ea este plină de mângâiere, de bucurie şi de tărie; pentru nimic în lume nu se descurajează din cauza suferinţelor de fiecare zi, care nu contează în comparaţie cu fericirea făgăduită, ci le îndură cu statornicie” (Biblia de la Ierusalim: Notă la Scrisoarea către Romani 5,2).

Cu ajutorul Duhului Sfânt, să privim lucrurile mai în profunzimea lor, adică această splendidă realitate a speranţei creştine. Ce înseamnă a spera? Am citit într-o carte aceste cuvinte pline de înţeles: “Trebuie să sperăm în Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu, fiindcă aceasta înseamnă unul şi acelaşi lucru. Trebuie să avem în Dumnezeu această credinţă de a spera în El. Trebuie să credem în El, adică să sperăm. Credinţa vede ceea ce este în timp şi în veşnicie. Speranţa vede ceea ce va veni, ce va fi, în timp şi în veşnicie. Dragostea iubeşte ceea ce este, însă speranţa iubeşte ceea ce va fi. Credinţa pe care o prefer, spune Dumnezeu, este speranţa “(Peguy). Prin urmare, speranţa este surioara geamănă a credinţei, este un fel de a crede, este, ea însăşi, o încredinţare în mâinile lui Dumnezeu, mai cu seamă în vederea propriului viitor.

În felul acesta, speranţa este chiar mai meritorie decât credinţa, pentru că e mai exigentă. Nu este greu a crede pentru cel care nu e orb, pentru omul cu ochii sănătoşi, care Îl priveşte pe Dumnezeu în creaţia Sa, în marea strălucire a întregului Univers! … Însă, a spera, şi a spera mereu, chiar şi după a nu ştiu câta deziluzie, a spera că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi, după ce am observat că de atâtea şi atâtea ori ea a fost chiar mai rea decât ziua precedentă, sorbind toate aceste amăgiri, aşa cum absoarbe pământul o ploaie binefăcătoare, aceasta într-adevăr este ceva nobil, mare, şi demonstrează atotputernicia harului lui Dumnezeu.

Deseori speranţa creştină este asemănată cu o ancoră. Chiar din cele mai vechi timpuri a fost simbolizată aşa, însă ancora nu este simbolul cel mai potrivit, ci “vela”, “pânza”. Ancora leagă barca de fundul mării, însă pânza o face să alerge pe mare către ţărm; speranţa este aceea care o mână cu putere; dacă nu ar fi speranţa, totul s-ar opri, şi credinţa şi dragostea. Ce ar fi credinţa fără speranţă? Sf. Paul spune că nu ar fi decât o credinţă “zadarnică” (1Corinteni 15,14). Nimeni nu seamănă dacă nu aşteaptă o recoltă. Speranţa a fost aceea care, chiar de la începuturile Bisericii, a dat mesajului creştin această extraordinară forţă de expansiune, care, în scurt timp, l-a dus până la marginile pământului. Oamenii, mai ales cei împovăraţi şi săraci, toţi oropsiţii sorţii, au văzut pentru prima dată o propunere a speranţei, care era într-adevăr pentru ei, şi care nu excludea pe nimeni.

Dacă propovăduirea creştină de astăzi este câteodată atât de lipsită de vigoare, aceasta se datorează faptului că nu a ţinut cont şi nu a pus la loc de frunte propovăduirea speranţei. Lumea este flămândă de speranţă mai mult decât de pâine, şi ascultă mesajul numai în măsura în care acesta este capabil să îi ofere o adevărată speranţă. Noi creştinii suntem responsabili, trebuie să dăm socoteală de speranţa ce ne-a fost dăruită. Trebuie să fim totdeauna pregătiţi a da un răspuns potrivit oricui ne-ar pune o întrebare cu privire la speranţă; şi aceasta nu numai cu cuvântul, ci şi prin bunăvoinţă, delicateţe şi respect, dar mai cu seamă prin capacitatea de a suferi orice din cauza speranţei noastre. Noi trebuie să fim tot atâţia agenţi de legătură ai speranţei. “Aşa cum credincioşii îşi trec din mână în mână (la anumite procesiuni) apa sfinţită, tot aşa şi noi trebuie să ne trecem din inimă în inimă speranţa divină” (Peguy).

Propriilor fii trebuie să le dai mai întâi o speranţă şi numai în al doilea rând pâinea cea de toate zilele; elevilor trebuie să le prezentăm mai întâi o speranţă şi apoi o doctrină; chiar şi cei înaintaţi în vârstă, bătrânii, au nevoie de o speranţă, mai mult chiar decât o pensie! De trăit se poate trăi chiar şi atunci când ne lipsesc toate, dar fără speranţă nu se poate trăi. Când un om îşi pierde speranţa, când nu mai speră în nimic, când, trezindu-se dimineaţa, nu mai aşteaptă absolut nimic de la nimeni, el nu mai este viu; el moare: ori lent, ori sinucigându-se. Cine a cunoscut de-aproape vreunul dintre aceste cazuri, datorate câteodată bolii, dar cele de mai multe ori egoismului celor din jur, îşi dă seama că nu există nimic în lume mai vrednic de compătimire decât asemenea cazuri.

Ştim că speranţa creştină nu este singura despre care trebuie să se predice în zilele noastre; mai există şi aşa numitele “speranţe omeneşti”, care privesc nu spre viitorul escatologic, ci spre viitorul omenesc, spre viitorul omului de pe acest pământ. Cele două speranţe nu se exclud: dacă speranţa lumească, în cel ce nu crede, exclude speranţa creştină, în schimb cel ce crede nu va exclude niciodată speranţa omenească. Mai mult chiar, atunci când aceasta este înţeleasă la justa ei valoare, constituie cea mai bună garanţie, pentru că omul este mai atent la a nu face nimănui vreun rău, fiindcă toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu (Romani 8,21). Speranţa creştină este o speranţă activă, bogată în fapte ce trebuiesc făcute în timpul aşteptării: veghere, creştere în dragoste faţă de toţi.

De aceea speranţa este ca un ferment, ca “sarea”, chiar şi în această lume. Aşadar, noi nu avem nici un interes în a înălţa speranţa creştină pe dărâmăturile speranţei omeneşti; ci vom cultiva tot sâmburele de speranţă, mic sau mare, care se află în jurul nostru; ca nişte adevăraţi creştini, îi vom ajuta pe fraţii noştri să îşi descoperi o altă speranţă, aceea care nu înşeală, pentru că vine din inima noastră împreună cu dragostea prin Duhul Sfânt care ni s-a dăruit. Vom încheia cu acea rugăciune cu care Sf. Paul îşi încheie Scrisoarea către Romani: “Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt”.

 

* * *

 

Priviţi în jur, nu în sus!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un misionar american din Africa a văzut nevoia de a avea Biblia tradusă în limba locală. A scris acasă cerând sprijin financiar. O doamnă în vârstă din parohie, care s-a gândit că tânărul misionar nu ştie ce spune, i-a scris pentru a-i da câteva sfaturi în această privinţă. “Nu cred că africanii au nevoie de o traducere”, a susţinut ea; “dacă Biblia regelui James a fost bună pentru Sf. Paul, ar trebui să fie bună şi pentru africani”. Buna noastră doamnă nu înţelegea că pentru a predica vestea cea bună într-un mod semnificativ, există nevoia constantă de a traduce nu doar Biblia ci şi însuşi mesajul lui Cristos pentru ca oamenii să îl poată înţelege. De aceea regele James a tradus Biblia din originalul ebraic şi grec în limba engleză pentru creştinii vorbitori de limbă engleză. În Evanghelia de astăzi vedem cum Luca traduce învăţătura lui Isus despre zilele de pe urmă pentru a o face mai semnificativă şi relevantă pentru cititorii lui.

Evanghelia de astăzi este de la Luca, în timp ce majoritatea lecturilor evanghelice începând din luna noiembrie a anului trecut au fost din Evanghelia lui Marcu. Prima duminică a Adventului marchează începutul unui nou an liturgic. Astăzi trecem de la anul lui Marcu (B) la anul lui Luca (C). De fapt, pasajul evanghelic de astăzi este versiunea de la Luca a pasajului pe care l-am citit cu două săptămâni în urmă de la Marcu. Luca şi-a scris Evanghelia la mulţi ani după Marcu. El cunoştea Evanghelia lui Marcu şi a inclus mult din aceasta în propria lui Evanghelie, făcând schimbările necesare pentru ca aceasta să fie mai potrivită şi relevantă pentru cititorii săi. Un exemplu minor este relatarea vindecării paraliticului, în care Marcu ne spune că cei care îl aduceau pe bolnav au făcut o deschizătură în acoperiş (Marcu 2,4), dar Luca ne spune că ei l-au lăsat printre olane (Luca 5,19). Marcu avea în minte o casă palestiniană, cu acoperişul din stuf, crengi şi pământ. Luca, pe de altă parte, avea în minte audienţa romană, şi romanii îşi făceau acoperişurile cu olane. Iar astăzi citind versiunea lui Luca privind învăţătura lui Isus despre zilele de pe urmă, trebuie să fim atenţi la felul în care Luca repovesteşte totul, pentru a descoperi ceea ce doreşte Luca să sublinieze în particular din această importantă învăţătură.

Comparând pasajul de la Marcu 13,24-32, pe care l-am citit cu două duminici în urmă, cu Luca 21,25su pe care îl citim astăzi, vedem că Luca a omis evenimentele spectaculoase din cer pe care Marcu le-a asociat cu zilele de pe urmă: “soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina; stelele vor cădea de pe cer” (Marcu 13,24-25). Luca rescrie acestea în mod mai reţinut: “vor fi semne în soare, în lună şi în stele” (Luca 21,25). Din nou, Luca nu menţionează ideea de la Marcu potrivit căreia Fiul Omului “va trimite îngerii şi va aduna pe toţi aleşii săi din cele patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (Marcu 13,27). De ce lasă Luca pe dinafară aceste preziceri de la Marcu? În primul rând, Luca acum ştie mai multe. Marcu şi-a scris Evanghelia cândva înainte de căderea Ierusalimului în anul 70dC. În zilele lui, creştinii evrei presupuneau că distrugerea Templului şi căderea Ierusalimului vor coincide cu sfârşitul lumii. Însă căderea Ierusalimului a avut loc şi lumea nu s-a sfârşit. Aşadar Luca, scriind în jurul anului 80dC, a avut avantajul de a cunoaşte unele lucruri pe care Marcu nu le ştia.

Căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului au produs o puternică criză a credinţei pentru creştinii din acele timpuri. Deoarece aşteptatul sfârşit al lumii nu s-a produs odată cu acestea, mulţi dintre ei au renunţat total la credinţa lor în a doua venire a lui Cristos. S-au orientat rapid spre plăceri pământeşti, cum ar fi a mânca şi a bea, şi au căzut în laxitate morală. Pentru a răspunde nevoilor lor, Luca a adăugat a doua parte a Evangheliei de astăzi, îndemnându-i să vegheze pentru ca să nu fie îngreunaţi de “necumpătare, beţie şi grijile vieţii” (21,34).

Adventul este un timp de pregătire pentru venirea Domnului. În general înţelegem prin aceasta venirea lui în zilele de pe urmă şi venirea lui la Crăciun, care ne aminteşte naşterea sa istorică în urmă cu 2000 de ani. Luca ne aminteşte de o altă venire de care tindem să uităm, adică de venirea lui zilnică în evenimentele obişnuite şi în oamenii obişnuiţi din vieţile noastre. Luca subliniază faptul că trebuie să fim vigilenţi pentru a-l recunoaşte şi primi pe Domnul care vine la noi fără avertisment în fiecare zi prin oamenii, locurile şi evenimentele la care ne aşteptăm mai puţin. Dacă ne pregătim pentru venirea Domnului privind sus spre cer, astăzi Luca ne invită să privim în jur, să privim la povestea vieţilor noastre de zi cu zi şi să îl recunoaştem pe Domnul care vine la noi în moduri neaşteptate.

 

* * *

 

Duminica I – Advent (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus ucenicilor săi: “Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului”. (Lc 21,25-28.34-36)

Odată cu această duminică sfânta Biserică începe un nou an liturgic. Acest început de an este dominat de invitaţia de a contempla o adevărată frescă ce ilustrează momentul culminant al istoriei: venirea în slavă, la sfârşitul istoriei, a Fiului Omului, eveniment aşteptat cu nerăbdare de către orice creştin. Or tocmai aşteptarea acestei veniri caracterizează prima parte a postului Crăciunului şi îi dă titlu (termenul latinesc de adventus înseamnă sosire, venire).

E drept că anumite aspecte ale textului propus nouă spre meditare în această primă duminică din Advent sunt susceptibilă să descurajeze pe cititorul evangheliei. Într-adevăr, ce simţim atunci când citim sau auzim profeţii de genul: [În zilele acelea] vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Să nu uităm totuşi că sfântul Luca a văzut în evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu începutul ultimelor timpuri. Din acel moment oamenii au intrat în ultima fază a istoriei mântuirii, fază care are drept preambul activitatea pământească a lui Isus, ca şi pe cea a Bisericii, prin care este instaurată Împărăţia lui Dumnezeu în lume. Dar timpul prezent, care nu este altul decât cel Bisericii, este un timp al încercărilor care se abat nu doar asupra misionarilor (Lc 21,12-19), ci asupra întregului univers în măsura în care tensiunile dintre forţele binelui şi cele ale răului (Lc 21,8-11) vor atinge acest punct de crispare şi de paroxism ce va avea drept deznodământ venirea lui Dumnezeu şi a Împărăţiei sale (Lc 21,25-28).

Sfânta Biserică deschide, aşadar, anul liturgic propunând credincioşilor să contemple prin credinţă realităţile din urmă ale existenţei sale. Procedând astfel, ea nu doreşte altceva decât să îl atingă pe om cu o doză cât mai mare de realism pentru a-l scoate din amorţeala şi din rutina în care adesea alunecă. Pe de altă parte Biserica vrea să reamintească oricărui om, care este punctul culminant atât al vocaţiei sale cât şi cel al întregii creaţii: intrarea în viaţa veşnică.

Le rămâne creştinilor să întrezărească în miezul realităţilor lumii prezente acel dinamism care le călăuzeşte paşii către scopul la care i-a chemat Dumnezeu. Tot lor le revene responsabilitatea de a da mărturie, prin intermediul activităţilor lor concrete, despre “sensul” lucrurilor (şi al evenimentelor) unei umanităţi care se află, din ce în ce mai mult, în căutarea sensului vieţii sale.

 

* * *

 

Duminica I din Advent (comentariu pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Lucian Avădăni
Copyright: Predici.cnet.ro

Începe astăzi un nou an liturgic, deci o nouă perioadă de doisprezece luni în care suntem invitaţi să ne îndreptăm privirea spre Isus, spre viaţa şi învăţătura sa. Prima etapă din această perioadă este timpul care începe azi: Adventul. Ce înseamnă? La ce foloseşte?

Advent înseamnă “venire, aşteptare” şi este foarte clar a cui venire o aşteptăm: venirea Domnului Isus!

Într-adevăr, Adventul are scopul de a ne însoţi pas cu pas spre Crăciun. Aceea este Noaptea Sfântă în care comemorăm iubirea lui Dumnezeu care vine lângă noi, se uneşte cu omenirea într-un mod atât de profund încât alege să se nască între oameni ca om, să se nască la fel ca un copil egal faţă de toţi ceilalţi, de a împărtăşi soarta fragilităţii noastre.

Este de înţeles că acea Noapte Sfântă cere o pregătire specială: nu putem să o întâmpinăm nepregătiţi, confuzi, fără ca să înţelegem ceea ce celebrăm! Ar fi de-a dreptul trist să nu corespundem în mod adecvat la iubirea care ni se dăruieşte într-un mod atât de uimitor.

Tocmai pentru a evita să ajungem la Crăciun fără a acorda suficientă importanţă, pentru a nu risca să lăsăm să zboare timpul şi zilele în mod superficial, fără a descoperi importanţa şi valoarea acestuia, iată că Biserica, în înţelepciunea ei, a predispus timpul Adventului.

Un drum de parcurs ajutaţi de unele elemente pentru a începe mai bine acest an liturgic. Pentru început, suntem avertizaţi de culoare: veşmintele de la altar şi haina preotului sunt de culoarea violet, o culoare care semnifică “atenţionare, aşteptare, pregătire”; o culoare care este o invitaţie la concentrare, la a fi cu adevărat atenţi pentru a nu irosi în zadar timpul şi energiile.

Un alt ajutor fundamental pentru a trăi bine Adventul ne vine din textele Cuvântului lui Dumnezeu pe care Biserica le-a ales pentru această perioadă, încât să ne indice un parcurs bogat şi intens.

Este adevărat că orice Advent se aseamănă puţin cu cele care l-au precedat, dar dacă ne deschidem urechile ne dăm seama că fiecare Advent are firul său conductor special şi unic: un cuvânt, un detaliu, o imagine, care uneşte împreună textele Sfintei Scripturi din toate cele patru duminici care ne pregătesc pentru Crăciun.

Să încercăm aşadar să descoperim care va fi această particularitate specială şi luminoasă care ne va însoţi pe parcursul acestui Advent.

Dacă recitim cu atenţie fragmentele Cuvântului lui Dumnezeu din această duminică, nu este foarte greu de a o descoperi pentru că este sugerată de un cuvânt interesant, încă din primele rânduri din prima lectură: “Iată, vor veni zile, spune Domnul, când voi împlini făgăduinţa de fericire pe care am făcut-o casei lui Israel” .

Prin gura profetului Ieremia Domnul Dumnezeu garantează că va sosi timpul în care toate promisiunile sale se vor împlini. Dacă ne gândim bine ar fi cu adevărat îmbucurător să ştim că există măcar cineva în lume care ar garanta să-şi ţină promisiunile, de a duce la îndeplinire cuvintele pe care le-a pronunţat!

Aceasta ne asigură, ne face încrezători faţă de prezent şi viitor: Domnul Dumnezeu ne asigură că nici una dintre promisiunile sale nu va rămâne nerealizată!

Poate cineva se va întreba: bine, dar care sunt aceste promisiuni? Ce trebuie să aşteptăm?

Cel mai bun: acesta va fi punctul de plecare pentru Adventul nostru! Vom face împreună un fel de găsirea comorii bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu pentru a descoperi, duminică după duminică, promisiunile pe care Tatăl Bun şi le menţine. De-a lungul timpului a pronunţat unele prin gura profeţilor, cu privire la poporul său, sau legând prietenii cu Avram, Isac, Iacob. Vedeţi că nu va fi dificil să reuşim să individualizăm care sunt promisiunile pentru care Domnul Dumnezeu a asigurat împlinirea.

Să începem imediat, aşadar: care este prima promisiune pe care o întâlnim azi în liturgia Cuvântului? Să luăm în ordine şi să urmărim fragmentul luat din profetul Ieremia: “În zilele acelea şi în timpul acela voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca şi va face dreptate pe pământ. În zilele acelea Iuda va fi eliberat şi Ierusalimul va trăi în linişte; iată numele care i se va da: “Domnul este dreptatea noastră”.

Hmm… se vorbeşte de o promisiune mare, importantă. Sunt cuvinte care revin asemenea refrenului unui cântec: drept, dreptate…

Când auziţi vorbindu-se de dreptate la ce vă gândiţi? La judecători, la tribunale, la cineva care este judecat…

Drept este opusul lui?

… lui greşit, desigur! Cine face ceva greşit nu trăieşte conform dreptăţii. În urechile mele, apoi, auzind cuvântul dreptate, îmi răsună imediat plângerile constante ale multor elevi de-ai mei: “Nu este drept!!!”

Vi s-a întâmplat şi vouă, uneori, să vă plângeţi în acelaşi mod? Să protestaţi pentru că ceea ce se întâmplă nu este drept? Cred că da, pentru că toţi, din păcate, experimentăm, mai devreme sau mai târziu, să fim trataţi pe nedrept.

În care cazuri simţim cu adevărat că nu este drept?

Înainte de toate atunci când nu este luat în seamă adevărul, când este ignorat sau călcat în picioare. Îmi amintesc când la şcoală directorul era convins că Renato a fost cel care a scris pe peretele din curte. El repeta: “Nu am fost eu”, dar directorul nu-i dădea voie să vorbească, amintindu-i alte numeroase ştrengării pe care Renato le-a făcut pe parcursul anilor. Numai că de data aceea Renato chiar nu era implicat şi, totuşi, el a fost învinovăţit şi nu i se dădea posibilitatea să se explice, să se apere. El asculta cuvintele directorului şi reuşea doar să repete cu lacrimi în ochi: “- Dar nu este drept!”

Spunem decişi că nu este drept, când se foloseşte forţa sau puterea pentru a lua dreptul unei alte persoane: îmi amintesc ce se întâmpla într-un oratoriu, cu câţiva ani în urmă, mai ales sâmbăta după-amiaza; chiar dacă se făcea cu rândul pentru a folosi terenul de fotbal, parohul avea o simpatie specială pentru un grup de adolescenţi şi întrerupea jocul celor mai mici pentru a-i lăsa să se joace pe cei mai mari. Când cei mici protestau, le-o tăia scurt: “ei vor folosi terenul pentru că eu decid!” Instantaneu se auzeau vocile jucătorilor nedreptăţiţi: “- Dar nu este drept!”

În sfârşit, cu toţii strigăm “nu este drept!” când se fac favoritisme sau preferinţe. Îmi amintesc de bunica unei colege de şcoală care, în părculeţ, striga fetiţelor: “- Mergeţi la leagăne, lăsaţi topoganele pentru băieţi: acele jocuri sunt pentru ei!” Imaginaţi-vă cât de fericiţi erau băieţii deoarece puteau să se joace doar ei în topogane. În mintea mea de copilă, la orice strigăt al acelei bunici, îmi venea în minte: “Dar nu este drept!”

Nedreptatea ne face mereu să ne enervăm şi să ne răzbunăm: nu o acceptăm, simţim că trebuie să reacţionăm în orice mod, că nu putem ca lucrurile să rămână aşa. Trebuie să facem ceva pentru ca să punem în picioare dreptatea. Şi nedreptăţile nu sunt doar cele mici, zilnice, care se întâmplă să le întâmpinăm la şcoală, în familie, cu prietenii, la oratoriu… Din păcate sunt multe situaţii în care popoare întregi sau categorii întregi de persoane sunt oprimate în mod nedrept. Ei bine, cuvântul profetului Ieremia capătă azi forma unei promisiuni solemne din partea lui Dumnezeu Tatăl: “În zilele acelea şi în timpul acela voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca şi va face dreptate pe pământ“.

Dumnezeu promite că în Împărăţia sa va fi mereu dreptate, dar se aşteaptă şi o colaborare decisivă din partea noastră, pentru ca această promisiune să înceapă să se împlinească cât mai curând, acum, aici, chiar începând cu acest Advent. Ce putem să facem?

Există cel puţin două gânduri de dreptate pe care putem să începem să le împlinim imediat.

Înainte de toate, în timpul acestei celebrări euharistice, să ne rugăm pentru toţi cei care, în orice parte din lume, experimentează pe pielea lor nedreptăţi şi sunt oprimaţi, umiliţi, privaţi de libertate şi de demnitatea lor de fiinţe umane.

Apoi, pentru toată săptămâna care începe azi, să fim vigilenţi, să ţinem ochii deschişi bine pentru ca să nu se întâmple să facem nici cea mai mică nedreptate. Şi mai ales, să nu fim nepăsători şi resemnaţi în faţa nedreptăţilor care se întâmplă în faţa noastră. Să ne hotărâm să nu rămânem indiferenţi, să nu ne ascundem, dar să luăm întotdeauna apărarea Adevărului. Este vorba de angajamente serioase şi importante care ne fac colaboratori ai lui Dumnezeu pentru ca Împărăţia sa de iubire să ajungă în curând şi ca să se poată realiza promisiunile sale bune.

Comentariu îngrijit de Daniela De Simeis

 

* * *

 

Duminica I din Advent (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 21,25-36

Întoarcerea Fiului Omului

25 «Vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. 26 Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina.1 27 Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. 28 Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie».

Lecţia smochinului

29 Isus le-a spus ucenicilor săi această asemănare:

«Priviţi la smochin şi la toţi ceilalţi arbori: 30 când vedeţi că au dat mugurii vă daţi seama că vara este de acum aproape. 31 La fel şi voi, când veţi vedea împlinindu-se toate acestea, să ştiţi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. 32 Vă spun adevărul: Nu va trece această generaţie, până când nu se vor împlini toate. 33 Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece!

Isus îi avertizează pe ucenicii săi

34 Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. 35 Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ. 36 Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului».

_________________________________________________________________________________

1 21,26 Puterile cerului se vor clătina: În antichitate, oamenii credeau că stelele şi planetele erau puteri spirituale şi că aveau influenţă asupra persoanelor.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică începem un nou timp liturgic. Trecem de la Ciclul B, în care am luat ca lectură evanghelia după Marcu, la Ciclul C în care vom avea evanghelia după Luca.

Pentru aceasta, relatarea evanghelică prezentată astăzi, este luată din Cuvântarea despre sfârşitul timpurilor din evanghelia după sfântul Luca (capitolul 21). Aici se prezintă în formă de sinteză învăţăturile lui Isus cu privire la sfârşitul timpurilor când Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea ei. Tonul relatării este în mod clar “apocaliptic” (vezi explicaţia dată în duminica a 33-a) şi imaginile invită la o atitudine de responsabilitate faţă de deciziile din propria viaţă.

Este clar, sigur şi de credinţă că Fiul Omului va veni la sfârşitul timpurilor cu toată gloria sa pentru a realiza judecata din urmă. Însă cu privire la ziua şi la ora acestui eveniment nimeni nu le ştie, numai Dumnezeu. Pentru aceasta, nu este momentul să facem speculaţii şi calcule în privinţa lui “când”, ci că este timpul propice pentru a reflecta asupra lui “cum” mă pregătesc pentru întâlnirea cu Domnul.

Caracteristicile relatării sunt foarte asemănătoare cu acelea pe care le-am meditat în urmă cu două săptămâni, în duminica a 33-a de peste an, unde am meditat textul paralel cu cel de astăzi în versiunea lui Marcu (13,24-32). În linii generale ceea ce se afirma acolo ne foloseşte şi pentru astăzi. Pentru aceasta, este util să recitim acele piste care ni se propuneau…

Însă textul lui Luca nu are în această parte nici o reflecţie cu privire la faptul că nimeni nu ştie nici ziua nici ora când va veni Fiul Omului aşa cum făcea Marcu (versetul 32). Luca adună câteva elemente în plus care sunt prezente în mod deosebit la sfârşitul relatării, în versetele 34-36. Domnul reflectează direct cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o avem aşteptând venirea lui. Şi problema se referă la folosirea timpului. Cei care se gândesc la “chefuri” şi “beţii” pot să fie prinşi ca un animal într-o capcană. Pentru aceasta trebuie să fim mereu în alertă şi să ne rugăm fără încetare, pentru a putea fi cu Isus Fiul Omului.

Pentru a ţine cont: Timpul Adventului pe care-l începem astăzi are un caracter penitenţial, totuşi nu este aşa de marcat ca timpul Postului Mare. Se încearcă pregătirea inimii pentru venirea Domnului. În primele săptămâni din Advent se evidenţiază aspectul “escatologic”, adică pregătirea inimii pentru venirea lui Isus la sfârşitul timpurilor în gloria sa, aşa cum apare clar în textul de astăzi. În a doua etapă, începând de la 16 decembrie, se pune accentul pe prima venire a Mântuitorului: pregătirea inimii pentru a-l primi pe Domnul în Misterul Naşterii, care se actualizează din nou în istoria noastră.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mc 13,35; Lc 17,26-27.34-35; Mt 25,1-13; 1Tes 5,2; 2Pt 3,10.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar termenul “Întoarcerea Domnului”.

Întrebări pentru lectură

NOTĂ: Se repetă câteva întrebări pe care le-am folosit deja în duminica a 33-a de peste an, Mc 13,34-32.

- Care este climatul dominant: tresăltare de bucurie, tristeţe, veselie, plâns…?

- Ce tipuri de semne sau indicii sunt descrise?

- Ce se va întâmpla cu soarele, cu luna şi cu stelele?

- Ce se va întâmpla cu oamenii din toate ţările?

- Ce înseamnă aceste fenomene?

- Ce se va întâmpla cu puterile cerului?

- Cine va fi văzut? În ce formă?

- Ce înseamnă “Fiul Omului”?

- Ce exemplu dă Isus după aceea şi de ce îl prezintă aşa?

- Ce se întâmplă cu smochinul când se apropie vara?

- Cum trebuie aplicat exemplul smochinului la viaţa ucenicilor Domnului?

- Pentru ce trebuie să fim cu băgare de seamă?

- Ce se întâmplă cu aceia care pierd timpul cu gândul la “chefuri şi beţii”?

- Ce atitudini ne recomandă Domnul pentru a nu fi prinşi asemenea unul animal într-o capcană?

2 – MEDITAŢIE

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

NOTĂ: Se repetă câteva întrebări pe care le-am folosit deja în duminica a 33 de peste an, Mc 13,34-32.

- Care ar fi “cataclismele” din viaţa mea astăzi?

- Care este “suferinţa” care va trebui să se întâmple?

- În ce situaţii experimentez în mod deosebit că soarele se întunecă, luna încetează să strălucească şi stelele cad de pe cer?

- Ce impact are asupra mea apariţia glorioasă şi solemnă a lui Isus Fiul Omului?

- S-ar putea spune că sunt pregătit pentru a-l primi?

- Sunt capabil să înţeleg lecţia smochinului?

- Învăţ să citesc semnele pe care Dumnezeu le pune în viaţa mea?

- Ce semne, ce indicii pune Dumnezeu la îndemâna mea pentru ca să descopăr şi să urmez voinţa lui sfântă?

- Învăţ să privesc, învăţ să urmez…?

- Vreau să schimb, vreau să cresc…?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi că rămâne în veci Cuvântul lui?

- Ca un asiduu “cititor-rugător” al Cuvântului, las eu ca să fie Cuvântul lui stabil rădăcina vieţii mele spirituale?

- Ce loc are Lectio Divina în viaţa mea pentru ca să pot spune cu bucurie că realmente Cuvântul lui rămâne în veci?

- În ce lucruri folosesc “timpul meu”?

- La ce lucruri mă gândesc în mod constant?

- Care ar putea să fie astăzi “chefurile şi beţiile” care mă abat de la drumul mântuirii?

- Sunt “în alertă” în viaţa mea spirituală?

- Mă rog în fiecare moment; mă rog fără încetare; sunt fidel faţă de timpul de rugăciune pentru a urma cu statornicie drumul Domnului?

- Doresc realmente să fiu cu Isus Fiul Omului?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru momentul de rugăciune propunem un cântec popular. Chiar dacă nu cunoşti melodia, merită să-l citeşti ca poezie. Realmente ne pune în “tensiunea” Adventului de a cere ca “să vină împărăţia lui”:

SUS INIMILE

1- Sus inimile,

este aproape mântuirea!

Timpul s-a împlinit,

este ora Domnului.

Astăzi lumea te cheamă:

Vino, Doamne Isuse!

Vie împărăţia ta,

Împărăţia iubirii!

2- Fără Tine oamenii pier

de foame şi de asuprire,

fără Tine popoarele se afundă

în război şi ambiţie.

Astăzi popoarele te cheamă:

Vino, Doamne Isuse!

3- Tu eşti speranţa noastră,

eşti Viaţă şi Adevăr,

eliberator al săracilor,

mesager al păcii.

Astăzi oamenii te cheamă:

Vino, Doamne Isuse!

4- Împărăţia ta aproape este,

cu noi este Dumnezeu;

să rodească repede roadele sale

de dreptate şi libertate.

Astăzi Biserica te cheamă:

Vino, Doamne Isuse!

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza acest Cuvânt ne putem concentra asupra finalului relatării şi să savurăm ce înseamnă “a veghea” şi “a ne ruga tot timpul”… Cu ochii închişi, într-un loc liniştit (biserică, sala de cateheză, cameră…), repetaţi lent, cu seninătate…

Doamne Isuse:

- În mijlocul ispitelor “vreau să veghez şi să mă rog tot timpul”…

- Atunci când pierd speranţa “vreau să veghez şi să mă rog tot timpul”…

- Atunci când mă cuprinde teama “vreau să veghez şi să mă rog tot timpul”…

- Atunci când…

- În mijlocul…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Propune-ţi în mod deosebit momente de rugăciune pentru a răspunde la ceea ce ne spune Cuvântul astăzi: “rugaţi-vă tot timpul”. Cum pot “să optimizez” rugăciunea mea în acest timp al Adventului?

Propunere comunitară

- Încercaţi să organizaţi o reuniune cu grupul vostru de tineri pentru a dialoga despre modul în care tinerii din ambientul vostru “folosesc” timpul… La ce dau prioritate, ce anume îi ocupă şi-i preocupă mai mult…? Ce revelează asta? Este prezent Dumnezeu în acest “timp” sau nu? Ce se poate face pentru “a îmbunătăţi” situaţia şi a fi tot mai mult aproape de ceea ce ne prezintă astăzi Cuvântul lui Dumnezeu?

 

* * *

 

Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Omenirea dintotdeauna şi-a presimţit sfârşitul drept o pedeapsă ca urmare a păcatului, a vinovăţiei personale şi colective.

Apocalipsul în Vechiul Testament apare ca un reflex al conştiinţei umane asupra dreptăţii divine. Potopul, Sodoma şi Gomora sunt mărturii elocvente. Întreaga omenire din ce în ce mai rea va avea oare acelaşi sfârşit? Dumnezeu nu este numai drept, el străluceşte mai ales prin îndurare. Aceasta o arată prevestirea din prima lectură (Ier 33,14-16). Restul, acel nucleu israelit călăuzit de Zorobabel la întoarcerea din exil, ajuns la Ierusalim, văzând dezastrul, cade în descurajare. Se pare că mulţi îşi abandonaseră definitiv moştenirea trecutului religios spre a trăi exact ca şi celelalte popoare păgâne din jur. Pentru cei care au început să-şi piardă speranţa şi pentru cei care nu mai aveau nimic de pierdut, unul dintre puţinii rămaşi credincioşi lui Iahve (care n-au lipsit niciodată din poporul lui Dumnezeu), le adresează această profeţie inspirată de Domnul: Iată vin zile în care voi adeveri făgăduinţa mea de mântuire pe care am făgăduit-o casei lui Israel şi casei lui Iuda… fiindcă Domnul este dreptatea noastră (cf. CBL pag. 674-675).

Făgăduinţa de mântuire din partea lui Iahve s-a realizat în Domnul-dreptatea-noastră, Isus Cristos.

Psalmul responsorial (24) îndeamnă să ne înălţăm sufletul spre Domnul. Să o facem acum, ca să-l putem vedea când va veni pe norii cerului!

Evanghelia zilei (Lc 21,25-28) ne prezintă succint sfârşitul lumii, armonia cosmică intră în derută. Totuşi, chiar dacă toate intră în faza destructivă sufletul omului fiind nemuritor va urca spre ceruri prin Domnul-dreptatea-noastră. Sensul istoriei nu se află în ruina popoarelor şi nici nu se ascunde într-un viitor enigmatic prea îndepărtat. Sensul stă în Cristos, adevăratul Fiu al omului, care este semănat ca o sămânţă a morţii şi a mântuirii în sânul pământului. Biserica mărturiseşte că în centrul ruinelor umane, peste istoria în agonie, se revarsă un cuvânt dătător de viaţă, o prezenţă salvatoare care ne cheamă (id. o.c., pag. 1275). Isus, în care Dumnezeu toate le-a rezumat “Şi toate le-a pus sub picioarele lui şi mai presus de toate l-a dat pe el cap al Bisericii, ca una care este trupul lui, împlinirea celui ce împlineşte toate întru toţi” (Ef 1,22-23), a avut apocalipsul său, de care trebuie să aibă parte şi Trupul său Mistic spre a se naşte împărăţia pe care regele Cristos va trebui să o prezinte Tatălui curăţită în focul Calvarului.

Cu moartea lui Cristos pe cruce – adevărat apocalips divin – omenirea, cosmosul, întreaga istorie şi-au găsit icoana sfârşitului.

Tatăl ceresc a fost profund ofensat de păcatul care i-a desfigurat “imaginea, chipul” omul pe care l-a creat din iubire (cf. Gen 1,26). Fiul vrea să-i arate Tatălui “icoana omului desăvârşit în sine însuşi ca Fiu” (cf. 2Cor 4,4) ca după acest model să refacă întreaga omenire. Cu ce preţ? Cu orice preţ. Dumnezeu fiind se face om; om fiind alege condiţia sclavului şi se face ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8); nu numai trupul şi l-a dat morţii, ba chiar şi sufletul – “sufletul său şi l-a dat spre moarte” (Is 53,12). Despre Isus putem spune nu numai că a suferit ci a cunoscut suferinţa conform profeţiei lui Isaia (53,3). “A cunoaşte”, în sensul Sfintei Scripturi, înseamnă a se identifica cu lucrul cunoscut spre a da naştere unui lucru nou, ca în sensul în care “Adam a cunoscut-o pe Eva” (doi au format un singur trup) “şi Eva l-a născut pe Abel” (Gen 4,2). Isus a cunoscut durerea şi s-a născut Trupul său Mistic, Biserica. Cunoscând durerea înseamnă că s-a unit cu esenţa ei care are atributul infinitului. Esenţa durerii constă în lipsa totală de mângâiere din partea iubirii. Şi cum iubirea infinită a Tatălui nu l-a cruţat nici pe Fiul său (cf. Rom 8,32), adică l-a lipsit total de orice mângâiere a iubirii părinteşti, de aceea Isus, simţind o durere mai chinuitoare decât a iadului, se plânge pe cruce: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46).

Povara suferinţei nu se măsoară nici cu durata în timp, nici cu intensitatea ei fizică, nici cu veşnicia iadului, ci cu profunzimea cunoaşterii. Suferinţa lui Isus a atins graniţele infinitului fiindcă şi-a pus “sufletul său ca preţ de răscumpărare”. Dumnezeu, spune N. Steinhardt, n-a înşelat pe nimeni, nici chiar pe diavol (Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 55). Prin păcat, Lucifer a dobândit dreptul de stăpânire asupra lumii (cf. Lc 4,6). Isus total s-a oferit ca preţ de răscumpărare, trup şi suflet, el se lasă în prada unor chinuri pe care numai ura diabolică le-a putut născoci. În iadul creat pentru a-l pedepsi pe Lucifer şi pe sateliţii lui putem găsi chiar destulă îndurare divină. Creatorul tolerează existenţa injuriei din partea creaturii, pe când iadul creat din ura lui Lucifer faţă de Fiul omului care s-a angajat să-i plătească preţul răscumpărării, folosit ca nadă, lăsându-se total furiei lui, a depăşit orice posibilitate a firii umane şi îngereşti de a suferi. În mod normal Isus trebuia să moară în grădina Măslinilor când a asudat sânge, dar a venit un înger care l-a întărit, nu ca să nu moară, ci ca să poată suferi şi mai mult (cf. Lc 22,43-44). Trupeşte a murit pe cruce; sufleteşte, după ce a gustat suferinţele infinite ale iadului (lipsa totală de iubire din partea Tatălui şi toată ura din partea lui Lucifer), Isus simţind în inima sa că voinţa Tatălui s-a împlinit, a exclamat: “S-a săvârşit” (In 19,30), adică totul s-a plătit până la ultimul bănuţ. Această convingere i-a dat-o numai iubirea pe care a păstrat-o mereu vie, fiindcă numai iubirea este nemuritoare (cf. 1Cor 13,13). Isus victorios asupra păcatului şi a morţii, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Tatălui (Lc 23,46) şi împreună cu el pe noi toţi.

Să vedem acum scena apocaliptică de la sfârşitul pământesc al lui Isus în care toate cele create au fost cuprinse! “Soarele s-a întunecat” (Lc 23,45) întunericul a cuprins pământul care s-a cutremurat şi stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, nu numai centurionul roman care dăduse piept cu moartea în atâtea bătălii s-a înspăimântat, ci toţi cei prezenţi au început să-şi bată pieptul (cf. Mt 27,45-54; Lc 23,48) convinşi fiind că a sosit sfârşitul lumii din cauza răutăţii oamenilor.

Dacă Isus a avut parte de o aşa scenă apocaliptică, el fiind capul Bisericii, nu trebuie să ne mirăm că şi Trupul său Mistic, care suplineşte în timp ceea ce a lipsit pătimirilor sale va avea parte de acel apocalips prezis, când “soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina, când stelele vor cădea, tăriile Cosmosului se vor clătina, munţii vor cădea şi neamurile pământului vor rămâne îngrozite de cele ce se vor petrece” (cf. Mt 24). Apocalipsul lui Isus a fost înfiorător, dar i-a adus învierea, înălţarea şi dreptul deplin de a fi regele universului, menit să revină cu putere şi slavă pe norii cerului spre a reînnoi toate. Numai acei care cunosc apocalipsul lui Isus în sensul paulin al cuvântului: “Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi împărtăşirea pătimirilor lui, ca să-i devin asemănător în moarte, cu speranţa că voi putea ajunge la învierea din morţi” (Fil 3,10-11), vor putea să-l privească venind pe norii cerului.

Deci, apocalipsul nostru se naşte din cunoaşterea lui Cristos şi îndepărtează teama. Pentru aceasta a prorocit Ieremia: “De semnele de pe cer să nu vă înfricoşaţi, căci numai păgânilor le este frică de ele, zice Domnul” (Ier 10,2).

Din acest motiv poate să răsune cuvântul misterios, consolator şi paradoxal în acelaşi timp că eliberarea este aproape!. Începutul sfârşitului a toate a început. Preludiul îl găsim în agonia oamenilor care se distrug fără mângâiere, în lipsa de sens a unei istorii care striveşte viaţa fiilor săi şi în dezechilibrul ecologic. Cine va putea să stea cu fruntea sus? Acela care va şti să păstreze în sine ceea ce este nemuritor: iubirea. Sfânta Tereza a Pruncului Isus, având parte în ultimii doi ani de viaţă de un adevărat chin infernal, mărturiseşte: Nu mai cred în viaţa veşnică; îmi pare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa asta trecătoare. Totul are un sfârşit. Numai iubirea rămâne (Michael Paul Gallagher SJ, Ajută necredinţei mele, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, pag. 21). Iubirea ei a biruit şi s-a concretizat în acel: Voi petrece cerul făcând să cadă o ploaie de trandafiri pe pământ (Istoria unui suflet).

Din acest motiv al iubirii nemuritoare am auzit îndemnul sfântului apostol Paul în a doua lectură de azi (1Tes 3,12-4,2) adresat credincioşilor din Tesalonic şi înălţat spre cer ca o rugă: “Domnul să vă facă să creşteţi şi să prisosiţi în iubire reciprocă!” Numai în iubire sunt cuprinse faptele îndreptăţirii noastre.

Ruga Bisericii în prima duminică din Advent se axează pe aceste fapte de iubire cu care trebuie să ieşim în întâmpinarea lui Isus care a venit, vine şi va veni: Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor (LR). Amin.

 

* * *

 

Obligaţia de a nădăjdui

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

În această primă duminică din Advent, care nu trebuie uitat că este şi cea dintâi zi din calendarul bisericesc, viaţa creştinului este pusă sub semnul aşteptării. Aşteptarea unui dublu eveniment, a celei de-a doua venire a lui Cristos: în trup (Naşterea Domnului); în slavă (judecata de apoi). Ambele evenimente trebuiesc trăite într-o dimensiune a speranţei. Şi aş îndrăzni a spune speranţei ca obligaţie. Aceasta ar putea apărea just prin întrupare: Peştera din Betleem, îngerii, păstorii, Pruncul înfăşat în scutece păzit de Maria şi de Iosif.

Însă speranţa este legitimă şi obligatorie chiar şi pentru ziua în care vom vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă mare. Oricum această aşteptare – speranţă, sunt unite în una şi aceeaşi persoană: Cristos. Ambele veniri: prima în neputinţă, a doua în slavă şi cu putere, sunt în favoarea omului; pentru mântuirea lui, pentru că însuşi Domnul vine în întâmpinarea omului.

În prima lectură, prorocul Ieremia care până acum fusese constrâns a nu-şi destăinui sentimentele spre a vesti catastrofele ce vor veni, nenorocirile şi moartea, acum vorbeşte despre zilele în care Dumnezeu îşi va realiza făgăduinţele sale de bine, şi va face să răsară lui David o odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară. (Prorocul vorbeşte despre Mesia care va veni.) Ierusalimul, care acum este devastat şi părăsit atunci va fi numit: “Domnul – Neprihănirea – Noastră”. Prin urmare, iată în ce constă dreptatea lui Dumnezeu. În limbajul acesta, Dumnezeu, este Dumnezeul care-şi menţine făgăduinţele făcute poporului său. El este un Dumnezeu care nu-şi retrage cuvintele. În realitate, dreptatea este tot una cu milostivirea sa.

Trebuie să ştim că Ieremia se adresează poporului care până atunci se hrănise numai cu iluzii, şi, nevrând să ştie nimic de primejdia care îl pândea, nu se mai încredea în sprijinul Domnului ci încheiase alianţe cu puternicii zilei. Omul lui Dumnezeu, după atâtea şi atâtea deziluzii, cheamă şi îndeamnă acum poporul de a-şi pune toată nădejdea numai în Dumnezeu. Ori îşi pune toate speranţele numai în El, ori toate aşteptările poporului sunt zadarnice, iluzorii şi se va vedea ameninţat din toate părţile.

Cu toate că pentru noi rămâne valabilă această înştiinţare, aici este vorba despre curăţirea speranţelor noastre. Nu trebuie să ne încredem în lucruri, în oameni, în calcule, în mici ori mari şarlatanii, în compromisuri, în prietenii ori valori inconsistente. Numai o speranţă curăţită de toţi idolii şi de produsele acestui pământ chiar dintre cele mai scânteietoare, poate fi o speranţă creştină, adică bazată numai pe Cristos.

Atunci când conjugă verbul “a spera”, creştinul nu face aceasta cu tonul şi cu mentalitatea celui care nădăjduieşte, spre exemplu, în câştigarea “lozului celui mai mare”. Speranţa creştinului nu e nici acea speranţă vagă, modestă, ca atunci când după zile şi nopţi de ploaie neîntreruptă şi mohorâtă cineva nădăjduieşte în zile însorite. Speranţa creştină este o speranţă îndrăzneaţă, bine conturată, ce are ca obiect precis darul, care, în Cristos, ne vine de la Dumnezeul care-şi ţine făgăduinţele date.

Evanghelia de astăzi luată din Evanghelia lui Luca, ne vorbeşte despre sfârşitul vremurilor şi a istoriei. Chiar şi aici evenimentele spectaculoase şi îngrozitoare (“puterile cerului ne vor clătina”, etc), nu reprezintă decât începutul. Centrul atenţiei este îndreptat spre Fiul omului. Şi tot spre El se îndreaptă şi privirea noastră. “Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus şi să vă ridicaţi capetele pentru că izbăvirea voastră se apropie”.

Creştinul deşi catapultat într-un cadru apocaliptic, nu se pierde cu firea, din contra, este autorizat să-şi înalţe capul. Pentru el, acesta nu e sfârşitul lumii ci eliberare. Evident, această atitudine de încredere care neutralizează teama, nu poate fi improvizată. Pentru ca ziua aceea să nu ne ia prin surprindere şi să ne prindă într-un lanţ, noi trebuie să trăim zi de zi, minut de minut, într-o aşteptare veghetoare, lucidă, conştientă, având în vedere totdeauna ultimul obiectiv. Aici este vorba de a nu da posibilitate inimilor să ne îngreuneze prin distracţii, beţii şi desfrânările vieţii. Vrând nevrând, trebuie să fim înrolaţi complet în viaţa aceasta pământească, dar să nu pierdem niciodată din vedere sensul orientării finale.

Gândul la judecata de apoi nu trebuie să fie un obstacol în viaţa noastră, şi nici să dăuneze bucuriei vieţii noastre. Aşteptarea veghetoare nu înseamnă neglijarea vieţii de toate zilele, ci înseamnă, pur şi simplu, o atenţie mărită, pentru ca ziua aceea să nu ne găsească nepregătiţi.

“Vegheaţi şi vă rugaţi necontenit.” Practic, aceasta este aceeaşi recomandare, adresată de Isus ucenicilor săi în Grădina Măslinilor, pentru a-i feri să nu cadă în ispită (Lc. 22, 40-46). Viaţa poate deveni una din cele mai mari ispite, în sensul că omul poate rătăci de la calea care i-a fost arătată pentru a apărea în faţa Fiului omului. Vegherea şi rugăciunea reprezintă orientarea, pedagogia indispensabilei lucidităţi în faţa nenumăratelor devieri de la calea cea dreaptă.

În lectura a doua, Sfântul Pavel adresându-se creştinilor comunităţii din Tesalonic: “Fraţilor, binevoiască Domnul ca să creşteţi şi să prisosiţi în dragostea faţă de toţi, pentru a fi şi neclintite inimile voastre în sfinţenie, în faţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru”. Prin urmare pentru creştin sfinţenia consistă în actualizarea unui program de milostivire şi de dragoste. Iubindu-l pe aproapele, noi nu numai că ne pregătim de a apărea în faţa Fiului omului ci pentru a spune aşa, reumplem cu prezenţa lui intervalul dintre cele două veniri a lui Cristos.

Creştinul, trăind dinamica dragostei, şi-L face pe Domnul său chiar de pe acum vizibil şi palpabil. Aşadar, O speranţă purificată; o speranţă bine orientată; o speranţă aducătoare de iubire. Aşteptarea noastră nu poate fi o aşteptare zadarnică. Din contra ea este o aşteptare în care avem multe de făcut. Creştinul îşi are toată speranţa lui, numai de la un Dumnezeu drept care-şi menţine făgăduinţele date.

 

* * *

 

Prima Duminică din Advent (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Nu sunt decât un copil, un sărman copil paria;

dar ascultaţi-mi istoria: o istorie încântătoare.

Dumnezeu a trecut odată prin faţa casei mele,

chiar prin faţa casei unui copil paria.

Am alergat. El s-a întors şi m-a aşteptat.

I-am spus tremurând:

- Doamne, pot să-ţi spun ceva?

Şi el mi-a răspuns:

- Spune-mi, prietene!

Mi-a răspuns aşa mie, unui sărman copil paria.

L-am mai întrebat:

- Pot să te urmez şi eu?

La care el mi-a răspuns:

- De ce nu? Vino, prietenul meu.

Mi-a spus asta mie, sărman copil paria.

În sfârşit, i-am spus:

- Doamne, pot să rămân întotdeauna alături de tine?

Iar el mi-a răspuns:

- Fără îndoială, poţi, pentru că te iubesc!

Mi-a spus asta mie, sărman copil paria! (M. Magrassi, Afferrati da Cristo, La Scala).

2. Tema

Dumnezeu promite omenirii păcătoase că o va mântui, pentru că o iubeşte.

3. Mesajul zilei

“Vino, Doamne Isuse; vino să ne mântuieşti”.

Pe vremea lui Isus – ca, de altfel, şi în zilele noastre – erau mulţi “profeţi ai dezastrului”.

- Vesteau: “Dacă lumea merge aşa înainte, vor veni asupra noastră multe neplăceri, pedepse mari din partea lui Dumnezeu. Viitorul nostru va fi o apocalipsă.

- Isus, însă, vesteşte: “Nu cădeţi în disperare nici atunci când toate vă merg rău: ridicaţi-vă fruntea, pentru că eliberarea voastră este aproape”.

În Isus, Dumnezeu “îşi împlineşte promisiunile făcute” (prima lectură).

- Copii, vă amintiţi din Biblie ce promisiuni i-a făcut Dumnezeu omului?

- Ce promisiuni le-a făcut lui Adam şi Evei după ce au căzut în păcat? (“Duşmănie voi pune între tine şi femeie… urmaşul ei îţi va zdrobi capul…” Vom medita mai mult la această promisiune în apropiata sărbătoare a Neprihănitei Zămisliri).

- Ce promisiune i-a făcut Dumnezeu lui Abraham? (“Descendenţa ta va fi binecuvântată şi numeroasă ca stelele…”).

- Ce promisiune i-a făcut Dumnezeu lui David? (“Dintre urmaşii tăi se va naşte un rege pe care îl voi numi fiu şi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”).

- Toată Biblia este o carte a promisiunilor lui Dumnezeu. Dumnezeu îi face omului multe promisiuni, pentru că îl iubeşte şi vrea să îl îndrume la bine şi la speranţă. Dumnezeu îi face omului promisiuni, chiar dacă acesta le refuză uneori, chiar dacă omul nu merită.

- Şi Dumnezeu îşi ţine promisiunile: pe toate şi întotdeauna… Nu este ca omul, ca unul dintre noi care nu-şi tine promisiunile făcute. Cu siguranţă: “Oricine speră în Domnul nu rămâne dezamăgit!”

- De ce? De ce se vor împlini în Isus toate promisiunile lui Dumnezeu? Motivul principal pentru care Dumnezeu îşi ţine cu siguranţă promisiunile este exprimat astfel în Biblie: “Fidelitatea sa este veşnică”. Dumnezeu îşi respectă promisiunile pe care ţi le face atât pentru că este adevărul, cât şi pentru că este bunătate infinită.

- Să explicăm cum:

- – prin venirea lui Isus se vor împlini profeţiile despre el;

- – prin răscumpărarea înfăptuită de el se împlineşte:

- mântuirea noastră,

- îmbogăţirea noastră spirituală,

- realizarea noastră adevărată şi veşnică.

Suntem în timpul Adventului: retrăim aşteptarea împlinirii în Isus a promisiunilor lui Dumnezeu, aşteptarea ca Dumnezeu să vină să ne mântuiască.

- Ce simţim în aşteptarea împlinirii unei mari promisiuni care ne-a fost făcută de cineva ce ne iubeşte? (Simţim dinainte bucurie – ni se pregăteşte ceva – avem încredere…). La fel facem şi noi cu Dumnezeu!

4. Exemple

a) Odată, un rege a intrat într-un oraş. Toţi locuitorii oraşului l-au primit cu căldură. El a fost atât de mişcat încât a promis:

- Mâine voi construi pentru voi drumuri, apeducte, case.

Apoi s-a dus să se culce.

Însă, a doua zi, spre durerea tuturor, a fost găsit mort. Muriseră cu el şi toate speranţele.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu Dumnezeu. El este veşnic: are tot timpul să-şi ţină promisiunile.

b) Într-o noapte, am visat că s-a deschis un chioşc nou, cu numele “Daruri ale lui Dumnezeu”. Am intrat şi am văzut un înger înăuntru, la tejghea. Uimit, l-am întrebat:

- Ce vinzi, înger frumos?

- Tot binele pe care îl dă Dumnezeu!

- Şi costă mult?

- Nu, binele pe care îl dă Dumnezeu este gratuit.

Am luat de pe raft sticluţe cu iubire, flacoane de credinţă, pachete de speranţă, cutii de mântuire… şi aşa mai departe. Mi-am făcut curaj şi, deoarece aveam o nevoie imensă de alte mărfuri, i-am cerut îngerului:

- Dă-mi puţină iubire din partea lui Dumnezeu, toată iertarea, un cartuş de credinţă şi mântuire câtă este necesară!

Îngerul, amabil, mi-a pus totul pe tejghea.

Dar cât de mare a fost uimirea mea văzând că toate darurile pe care le cerusem îngerul le-a pus într-un pachet micuţ, de mărimea inimii mele. Am exclamat:

- E posibil? Totul este aici?

Atunci, îngerul mi-a explicat solemn:

- Da, dragul meu: în chioşcul lui Dumnezeu nu se vând roade mature, ci numai seminţe mici, care trebuie cultivate!

c) Vino, Doamne Isuse; vino să ne mântuieşti!

Pentru a ţine trează atenţia faţă de Crăciun, aş sugera să se pună în biserică, intr-un loc vizibil, “coroana de Advent”, adică un cerc din ramuri de brad cu patru lumânări deasupra. Ar putea fi aprinse câte una pe duminică de un băieţel sau de o fetiţă, în timp ce preotul celebrant expune o hotărâre deosebită, care să fie împlinită în timpul săptămânii.

În mijlocul cercului s-ar putea pune nişte raze decupate din carton cu mâini înălţate spre cer, scris fiind pe ele “Vino, Doamne Isuse” (Pr. Giuseppe Oltolina).

Hotărârea pentru această săptămână ar putea fi: să se facă bine rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi să se participe cu atenţie la întâlnirea catehetică.

 

* * *

 

Duminica întâia din Advent (pentru copii)

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Iosif Mareş
Copyright: Predici.cnet.ro

Introducere

Începând cu duminica de azi intrăm în timpul Adventului. Acest timp până la Crăciun este un timp deosebit, un timp de pregătire şi de aşteptare. Unii dintre voi se bucură de acest timp, alţii poate nu au răbdare şi deja numără nopţile. A aştepta nu este uşor. Avem nevoie de răbdare. De acest fapt ne dăm seama dacă ne uităm la corona de Advent. Ea ne aminteşte că vrem să ne apropiem pas cu pas de sărbătoarea Crăciunului. Acum putem aprinde prima lumânare şi să cântăm numai prima strofă: Wir sagen euch an den lieben Advent.

Predică

Se recomandă a avea o vază cu o plantă mică care să aibă un vlăstar tânăr.

Lectura : Ieremia 33,14-16

Trebuie răbdare ca să crească o plantă : sunt sigur că ştiţi ce este necesar la creştere (–) Semănăm o sămânţă mică în pământ şi deodată apare un vlăstar care creşte încet căutând şi lumina. V-am adus aici un astfel de vlăstar : o plantă aparent mică. Tânărul vlăstar priveşte din pământ in sus. Totuşi este plin de viaţă şi devine o plantă mare. Despre acest vlăstar este vorba şi în lectura de azi (A se citi lectura)

Acest vlăstar de care e vorba în lectură este un vlăstar deosebit, nu tocmai o plantă. Profetul vesteşte un om pe care îl denumeşte vlăstar, vlăstar care va face mult bine.

O licărire de speranţă

Vlăstarul acesta va avea grijă de dreptate. El va mântui pe oameni şi toţi vor putea trăi în siguranţă.

Aceste veşti sunt bune. Căci oamenii cărora se adresează profetul au îndoieli şi sunt lipsiţi de curaj. Locuitorii Ierusalimului au fost martori la distrugerea oraşului lor şi a fost ocupat de oştiri străine. Chiar templul, casa lui Dumnezeu nu a fost cruţată. Şi acum nu mai au ce spune în patria lor proprie. Se simt neîndreptăţiţi.

Cuvintele profetului au fost odinioară pentru israeliţi ca o licărire de speranţă. Îşi dau seama că Dumnezeu nu i-a părăsit. El îi va ajuta şi va face ordine. Se vor întoarce liniştea şi pacea iar templul va fi reconstruit. El va întrona dreptatea.

Isus Cristos – vlăstarul lui Dumnezeu

Noi creştinii înţelegem altfel cuvintele profetului. Pentru noi acest vlăstar este Isus care va face toate bine. El este Fiul lui Dumnezeu – vlăstar al lui Dumnezeu şi prin el vor fi mântuiţi toţi oamenii care cred şi-l iubesc. Prin viaţa şi faptele sale ne-a arătat ce înseamnă a trăi în linişte şi în dreptate. În această privinţă el ne este o pildă. El vrea să ne stimuleze ca să trăim în pace şi în duhul dreptăţii.

Pacea şi dreptatea trebuie să crească

Să ne întoarcem încă odată la acest mic vlăstar (arată încă odată mica plantă). Imaginea vlăstarului care încolţeşte şi creşte este imaginea păcii şi dreptăţii care trebuie să crească şi să înflorească. Noi trebuie să fim atenţi această plantă să crească şi să înflorească (rodească). Nu avem voie s-o călcăm în picioare sau să ne purtăm urât cu ea. Noi trebuie să ajutăm indiferent unde ne aflăm, la şcoală, în familie, ca să domnească pacea şi dreptatea. Cum putem contribui la aceasta? Un exemplu este ca după o ceartă să facem noi primul pas către colegul nostru. Mai ales in acest timp sfânt al Adventului. Să avem grijă şi de ceilalţi care nu se pot apăra. Numai aşa creşte la noi pacea – ca un vlăstar mic. Dar din acest vlăstar mic poate sa devină o plantă mare de care se bucură toţi.

Rugăciunea universală

Dumnezeu doreşte dreptatea şi pacea. Să ne rugăm:

- Pentru cei puternici ai lumii: ca să aibă grijă de bunăstarea oamenilor.

- Pentru toţi oamenii care suferă de războaie, violenţă, ură şi duşmănie: ca să guste pacea şi iertarea.

- Pentru toţi oamenii care se implică în făurirea păcii şi dreptăţii în lume şi aici la noi: fă ca ei să simtă că merită osteneala lor.

- Pentru toţi oamenii care se pregătesc conştient pentru Crăciun: dăruieşte-le timp şi linişte în aceste zile de advent.

Dumnezeule bun şi drept, îţi mulţumim pentru vlăstarul tău Isus Cristos care prin viaţa sa a adus pace şi dreptate pe acest pământ. Amin.

Cântec

1.Wir sagen euch an den lieben Advent.

Sehet, die erste Kerze brennt.

Wir sagen euch an eine heilige Zeit.

Machet dem Herrn die Wege bereit.

Refren:

Freut euch, ihr Christen, freuet euch sehr !

Schon ist nahe der Herr.

Traducere liberă

Vă vestim adventul cel drag.

Priviţi, prima lumânare arde.

Vă vestim un timp sfânt.

Lărgiţi căile Domnului.

Bucuraţi-vă creştinilor, bucuraţi-vă mult!

Domnul este deja aproape.

Acest cântec este specific timpului Adventului. Are patru strofe : pentru fiecare lumânare de pe coroană câte o strofă bineînţeles pentru cele patru duminici.