Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a din Advent
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 63,16-17.19; 64,1-7
1Corinteni 1,3-9
Marcu 13,33-37

Marcu 13,33-37

Aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
fr. Enzo Bianchi
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Nicolae Farcaş
pr. Pietro Righetto
pr. Thomas Rosica
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Rămâneţi treji

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Iată o ghicitoare. Dormi. Visezi. Un leu fioros te urmăreşte. Încerci să scapi de el şi un tigru îţi iese în cale. Te întorci, dar în orice direcţie ai încerca să mergi, dai de un animal feroce ce vrea să te devoreze. Ce poţi să faci? Cum poţi scăpa? Răspunsul este: trezeşte-te!

Trezindu-se, omul intră într-o lume reală total diferită de lumea viselor. Ceea ce era o problemă capitală în starea de adormit devine o non-problemă în starea de treaz. Grijile şi priorităţile din starea de somn îşi pierd importanţa, fiind înlocuite de noi griji şi priorităţi. De exemplu, îţi dai seama că problema nu este cum să scapi de bestiile sălbatice, ci cum să învingi ceasul şi să ajungi la timp la serviciu. Putem vorbi despre o schimbare semnificativă ce are loc atunci când trecem din starea de somn, în care suntem inconştienţi, în starea de treaz, când suntem conştienţi. O schimbare similară, chiar mai importantă, are loc atunci când trecem de la starea de adormiţi spiritual, la starea de treji spiritual, când sufletul este conştient şi atent la realitatea spirituală.

În Evanghelia de astăzi, Isus îi ceartă şi îi încurajează pe cei care îl urmau să rămână alerţi în spirit. El urma să îi părăsească pentru o anumită perioadă de timp. Prin credinţa şi prin angajamentul lor faţă de Isus, discipolii săi sunt asemenea oamenilor care s-au trezit din somnul spiritual. Însă timpul absenţei sale va fi un timp de încercare pentru viaţa lor de credinţă când vor fi ispitiţi să adoarmă. El le porunceşte să rămână treji şi să vegheze, pentru ca oricând va veni la ei să nu îi găsească dormind ci veghind în credinţă, gata să îl primească.

Astăzi intrăm în perioada Adventului: un timp special de pregătire pentru venirea Domnului. Portretul din Evanghelia lui Marcu al portarului care veghează să fie poarta deschisă, dacă cumva stăpânul vine pe neaşteptate, apare ca imaginea stării în care trebuie să ne aflăm întreg anul, dar în special în perioada Adventului. Portarul stă treaz pentru a-l recunoaşte şi a-l primi pe Domnul atunci când va veni. Credinţa, de asemenea, ne transformă în oameni capabili să îl recunoască pe Domnul, dornici să îl primească. Recunoaşterea este esenţială, deoarece Domnul nu este întotdeauna uşor de recunoscut. La Betleem el a apărut sub forma unui nou-născut, iar oamenii nu l-au recunoscut. În parabola Judecăţii de Apoi, pe care am ascultat-o duminica trecută, El a spus că a venit printre noi sub chipul celor mai nevoiaşi şi mai mici oameni din această lume… şi mulţi nu l-au recunoscut. Cei cu credinţă adevărată îl recunosc şi îl slujesc în aceşti oameni care trăiesc în afara sferei de interes a societăţii. Credinţa este în primul rând un mod de a vedea viaţa, apoi un mod de a o trăi.

Printre cei trimişi în iad la Judecata de Apoi vor fi şi cei care au aşteptat venirea de pe urmă a Domnului, eşuând să îl recunoască în venirea lui de zi cu zi printre noi. Şocul în acea parabolă îl dă faptul că Cristos vine în vieţile noastre sub chipul oamenilor obişnuiţi şi al evenimentelor obişnuite. Trebuie să fim treji în credinţă pentru a-l recunoaşte şi pentru a-i sluji lui Cristos în aceste locuri banale. Nu ne va folosi la nimic să îl recunoaştem la Judecata de Apoi dacă nu reuşim să îl recunoaştem şi acum, în fiecare dintre zilele vieţii noastre.

Înainte să încheiem, să mai spunem ceva despre afirmaţia lui Isus, cu un verset înainte de pasajul de astăzi: “Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii în cer, nici Fiul, ci doar Tatăl” (Marcu 13,32). Putem lua afirmaţia literal, în sensul că Isus nu ştie data din calendar când va fi sfârşitul lumii. Dar o putem înţelege şi ca o strategie pentru ca discipolii de lângă El să nu îl mai întrebe despre acel moment. Oricum ar fi, concluzia pentru noi este aceeaşi: gata cu speculaţiile privind sfârşitul lumii. Deschideţi ochii credinţei pentru a-l vedea pe Dumnezeu prezent şi activ în viaţa voastră, în lumea voastră. Deschideţi inimile şi casele pentru Domnul care vine zi de zi sub chipul celor nevoiaşi. Acesta este cel mai bun mod de a pregăti venirea Domnului, atunci când va fi sfârşitul lumii.

 

* * *

 

Cel aşteptat: Fiul lui Dumnezeu

Autor: fr. Enzo Bianchi
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

Astăzi începe timpul Adventului, adică timpul aşteptării venirii Domnului în glorie. Nu este un timp de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului, ci de pregătire pentru acel eveniment despre care Isus însuşi le-a spus discipolilor săi că este evenimentul definitiv, prin care va fi instaurată definitiv dreptatea şi se va împlini Împărăţia Cerurilor vestită de El. Strigătul Bisericii în acest timp este acela al Miresei care, împreună cu Spiritul, invocă: “Vino, Doamne Isuse! Marana tha!” (Apocalipsa 22,17.20; 1Corinteni 16,22).

Venirea “zilei Domnului” era deja invocată de credincioşii Israelului, care îi cereau Domnului, Tată şi Mântuitor, să se reîntoarcă, adică să îşi facă simţită prezenţa şi să vină pentru a-i elibera de oprimare şi de mizeria păcatului, cu consecinţele sale de moarte: “Dacă ai rupe cerurile şi te-ai pogorî!» (Isaia 63,19). La rândul lor, creştinii sunt încă aşteptare, deşi atmosfera de astăzi arată o profundă incapacitate de a aştepta: ei ştiu însă că aşteptarea Domnului este singura importantă, decisivă, şi cred cu tărie cuvintele lui despre venirea Fiului omului.

Fiul omului, adică Isus care a venit deja în fragilul trup uman, născut din Maria şi mort pe cruce, înviat şi care trăieşte, va veni în slavă; va veni însă într-un ceas care este ascuns în Dumnezeu, într-un ceas pe care oamenii nu îl aşteaptă şi despre care nu se gândesc că ar fi posibil. Ştiu, venirea Fiului omului va fi asemenea catastrofei potopului din timpurile lui Noe, când pământul era plin de violenţă şi oamenii considerau că pot trăi după placul lor, în nedreptate şi neînfrânare: deodată, pe neaşteptate vine nenorocirea…

Astfel va fi şi venirea lui Isus în glorie: mulţi, într-adevăr, într-o suficienţă oarbă, nu se gândesc şi nici nu cred într-o judecată, într-o zi în care va fi împlinirea dreptăţii şi a adevărului pentru toţi cei care în istorie au fost oprimaţi şi chinuiţi, pentru toate victimele, pentru cei fără glas. Şi totuşi iată că va veni acea zi, şi aceasta este vestea bună, este Evanghelia! Venirea Domnului nu neagă istoria, nu condamnă această omenire, ci vrea să schimbe faţa acestei lumi, vrea să răscumpere istoria.

Creştinii sunt chemaţi aşadar la a veghea, pentru că ei sunt ” cei care au iubit arătarea Lui” (2Timotei 4,8), ei ştiu că dincolo de moarte este viaţa eternă, viaţă pururea în Dumnezeu, este sfârşitul păcatului şi al răului, sărbătoarea escatologică. Nu pot trăi ca adormiţi, într-un trist somnambulism spiritual; trebuie în schimb atenţie, vigilenţă ca tensiune interioară a întregii vieţi către scop: întâlnirea cu Domnul care vine.

Iată de ce în scurta parabolă a lui Isus se spune că acesta este timpul în care Domnul este plecat într-o călătorie, lăsându-i fiecăruia îndatorirea proprie, iar portarului pe aceea de a veghea. Când se va întoarce? Seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau dimineaţa? La orice oră ar veni, Domnul vrea să fie primit; pentru aceasta trebuie să veghem, însă acest lucru este foarte dificil, şi Domnul o ştie bine.

Să nu uităm că aceste cuvinte au fost adresate discipolilor, dar tocmai ei, când a venit ceasul crizei, ceasul pătimirii învăţătorului şi profetului lor, la căderea nopţii au adormit în timp ce Isus veghea, apoi în noapte au fugit cu toţii lăsându-l pe Isus singur, şi până la cântatul cocoşului Petru s-a lepădat de Isus. Şi totuşi Isus a avut milă de ei toţi… Să veghem, aşadar, şi să fim atenţi, amintindu-ne cuvintele lui Ignaţiu Siloanul, care, celor ce îl întrebau de ce nu devenise creştin, le răspundea: “Pentru că mi se pare că creştinii nu aşteaptă nimic!”

 

* * *

 

În gloria venirii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Când Isus va veni a doua oară în această lume înconjurat de gloria dumnezeirii şi de mulţimea îngerilor şi a sfinţilor, aşezându-se pe tronul său de judecată, va instaura domnia dreptăţii (cf. Mt 25,31).

La prima venire Isus a apărut în istoria noastră ca un simplu prunc, înconjurat de întuneric, de sărăcie, de lipsuri, de frig, de păstori şi de animalele din peştera murdară.

De ce nu a venit cu mărire şi slavă, aşa cum îl aşteptau evreii?

Poate ca să arate că nu omului i se cuvine mărirea şi cinstea pe pământ, ci trebuie ca printr-o viaţă nouă să ajungă într-o zi în gloria cerească, pentru ca prin Isus să-i aducă lui Dumnezeu toată cinstea şi mărirea.

Prin urmare, Isus a venit să ne pună în lumină viitorul nostru, ca, golindu-ne de omul cel vechi, să ne umplem de viaţa sa umano-divină. Lecturile de azi ne oferă ajutorul necesar, ne îndrumă cu competenţă spre realizarea acestei opere.

Lectura I-a (Is 63,16-17; 64,1-3-8) ne deschide calea rugăciunii.

Nori negri apăreau la orizontul istoriei Israelului. Pe când majoritatea rămânea nepăsătoare, Isaia vede mai departe şi simte că nimeni nu poate îndepărta norii răzbunării divine decât numai Iahve, de aceea recurge la o rugăciune plină de umilinţă: Doamne, tu eşti Tatăl nostru; noi suntem lutul, iar tu eşti olarul şi noi toţi suntem lucrarea mâinilor tale. Pentru ce, Doamne, ne laşi să ne abatem de la căile tale, ne împietreşti inima ca să nu ne temem de tine? Întoarce-te de dragul slujitorilor tăi, pentru seminţiile moştenirii tale! O, de ai sfâşia cerurile şi ai coborî! De faţa ta s-ar cutremura munţii.

Profetul nu se roagă ca fariseul de la templu: Îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca acest vameş. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele (Lc 18,11-12), ci se aşază pe sine însuşi în rândul păcătoşilor: Toţi am ajuns necuraţi şi toate faptele dreptăţii noastre sunt ca un veşmânt pătat. Fărădelegile noastre ne-au luat ca vântul. Nu te mânia pe noi şi nu-ţi mai aminti de fărădelegile noastre! Fariseul se credea drept şi Dumnezeu însuşi îi este dator cu glorie; profetul se vedea copleşit de fărădelegi în acel spirit de solidaritate cu tot neamul său şi, conştient de vinovăţia socială în care trăia, cere îndurare pentru toţi. Numai rugăciunea smerită pătrunde cerurile, fiindcă acţionează prin caritate.

Apostolul Paul scrie ucenicului său Timotei: numai lui Dumnezeu singur i se cuvine toată cinstea şi mărirea în veci (1Tim 1,17), iar Dumnezeu s-a jurat că gloria sa nu o va da altuia, că este gelos pe dânsa, fiindcă numai lui singur îi aparţine (cf. Is 42,8). Doamne, zice sfântul Augustin, cel ce vrea să se laude cu darurile tale şi cel care în binele ce-l face caută mărirea sa şi nu a ta, acela este un tâlhar şi se aseamănă cu diavolul care voia să-ţi fure cinstea.

Prin Cristos, Dumnezeu vrea să-şi arate faţa ca să se cutremure munţii, adică să se convertească şi cei mai împietriţi păcătoşi.

În toate lucrările şi faptele lui Dumnezeu sunt două elemente: folosul şi gloria. Dumnezeu, în nesfârşita sa bunătate, ne cedează folosul precum: întrebuinţarea raţiunii, memoriei, voinţei, sănătăţii, frumuseţii, bogăţiei, plăcerilor legitime, onorurilor etc. numai să spunem cu sinceritate: Slavă Domnului pentru tot ce mi-a dat, dar slava vrea să o primească singur. Spune Iahve, prin Moise, faraonului egiptean: De aceea te-am lăsat să trăieşti, anume ca să-mi arăt puterea mea şi să se vestească numele meu pe toată faţa pământului (Ex 9,16). Cerul şi pământul sunt pline de gloria lui. Omul însuşi a fost creat, în primul rând, pentru gloria lui Dumnezeu, aşa cum afirmă sfântul Irineu. Iar când omul caută propria glorie şi nu pe cea care se cuvine lui Dumnezeu, fură din dreptul divin, cum aţi auzit că spune sfântul Augustin, adică se aseamănă cu o femeie destrăbălată care se foloseşte de roadele muncii soţului spre a se îmbrăca la ultima modă, ca să placă altor amanţi. La fel este şi cel care caută slava proprie. Faptele bune, care sunt podoaba sufletului, toate talentele sufleteşti şi toate calităţile trupeşti, toate bunurile materiale şi spirituale ce ni le dă, Dumnezeu vrea ca din toate folosul să fie al nostru, dar toată gloria să i-o dăm lui. Dacă faptele le facem, sau le folosim pe ale altora, pentru a ne atrage lauda oamenilor, dacă în ele căutăm gloria proprie, atunci fiecare se aseamănă cu femeia destrăbălată.

Sfântul Toma de Aquino pune în fruntea păcatelor capitale mândria, fiindcă din ea se nasc toate celelalte păcate.

Cel ce nu dă lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, gloria şi cinstea, adevărul şi viaţa, va trebui să audă în ziua judecăţii, în ziua mare a dreptăţii, acele cuvinte pe care Abraham le-a spus bogatului din evanghelie: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune în viaţa ta (Lc 16,25), adică ţi-ai luat singur plata, săvârşind nedreptatea de a nu-i da lui Dumnezeu slavă şi cinste.

Diavolul a căutat să-l ducă în ispită şi pe Cristos prin mărirea deşartă când i-a cerut să se arunce jos de pe creasta templului spre a fi aplaudat de oameni. Fiindcă, după cum sunt foarte puţini cei cărora le place să fie vorbiţi de rău, la fel sunt foarte puţini cei cărora nu le place să fie lăudaţi. Chiar şi cei mai înaintaţi în virtute, tocmai ei, sunt cei mai asaltaţi de această ispită şi, ca urmare, trebuie să vegheze cu mai multă atenţie, precum comandantul de la cârma vaporului. Sunt multe primejdii pe mare, dar mai mare este primejdia cu cât se apropie de port, fiindcă sunt mai multe vapoare, corăbii, bărci, ambarcaţii pescăreşti, diguri portuare, stânci etc. de care se poate lovi sau poate fi lovit. Deci, cu cât cineva este mai avansat în virtute, cu cât este mai aproape de portul mântuirii, cu atât mai mult trebuie să vegheze ca nu cumva să cadă din cauza gloriei deşarte. Glorie deşartă, fiindcă, fiind de furat, nu mai are nici o valoare. Gloria îşi păstrează valoarea numai în Dumnezeu, de aceea spune sfântul Paul: Cine vrea să se laude, în Domnul să se laude (1Cor 1,31). Filipenilor le spune: Noi, cei care slujim Duhului lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru Cristos Isus, nu ne bizuim pe trup (3,3). Sfântul Vasile cel Mare numeşte gloria deşartă, după care mulţi aleargă cu limba scoasă de un cot, un tâlhar iubit al faptelor noastre bune, un duşman blând al sufletului nostru, deoarece omul este în stare să facă orice pentru a primi laudele altora şi oricât i-ai spune că este greşită calea pe care merge, el merge pe dânsa cu mai multă plăcere, căutând fel de fel de scuze, mascându-se cu multă abilitate şi astfel devine un făţarnic. Pentru aceasta spunea dreptul Iob: Nădejdea celui făţarnic va pieri şi nu-i va mai rămâne decât neplăcerea puţinii sale înţelepciuni (Iob 8,12-13), fiindcă Dumnezeu îşi va lua dreptul său: gloria, pe care neînţeleptul i-a furat-o şi se fălea cu dânsa făcând-o pe deşteptul. Cel mândru, cel ce caută propria mărire, este comerciantul cel mai prost din lume, fiindcă dă un lucru atât de preţios, cu care ar putea cumpăra fericirea veşnică, în schimbul unui lucru atât de mic: lauda invidioasă şi făţarnică a oamenilor, după cum spune sfântul Grigore cel Mare.

Isus ne îndeamnă să veghem: Luaţi aminte, vegheaţi! [...] Portarului i-a poruncit să vegheze [...] Vegheaţi, căci nu ştiţi când va veni stăpânul casei! Iar ceea ce vă spun vouă, o zic tuturor: vegheaţi! (Mc 13,33-37). În cinci versete se repetă de patru ori îndemnul la veghere.

Ce înseamnă a veghea?

Înseamnă a ne goli mereu de noi înşine, de mândrie, de egoism, de dorinţa după mărirea deşartă; înseamnă a căuta mereu gloria lui Dumnezeu, asemănarea cu Isus, trăirea în har, adică în viaţa cea nouă pe care el ne-a adus-o ca să putem ajunge la Tatăl.

Sfântul Ambrozie ne relatează ceva despre proba pe care o face vulturul cu puii, spre a-şi da seama dacă sunt ai săi sau nu. Când cei din cuib încep să crească şi au trebuinţă de mai multă hrană, ca nu cumva să hrănească un pui străin strecurat în cuibul său pe neobservate, îi prinde cu ciocul, unul câte unul, şi-i ridică spre soare. Pe cel care în faţa strălucirii soarelui îşi închide ochii, îl lasă să cadă, convins că nu-i al său; pe cel care priveşte soarele, îl readuce în cuib şi-l hrăneşte, convins că e al său. Tot aşa ar trebui să facem şi noi cu faptele noastre: să le punem în faţa soarelui dumnezeiesc, în faţa lui Cristos. Acele fapte care nu-s conforme cu cele ale lui Isus, să le lăsăm să cadă, deoarece ele nu-s ale unui creştin adevărat, ci diavolul le-a strecurat în suflet; acelea care ţin ochii deschişi şi se umplu de strălucirea smereniei sale, să le păstrăm în suflet veghind asupra lor până la sfârşit, ca să fiţi fără vină în ziua Domnului nostru Isus Cristos (lectura a II-a). Amin.

 

* * *

 

O spun tuturor: Vegheaţi!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

În toate timpurile oamenii s-au plâns de lipsa lui Dumnezeu din această lume şi au căutat să-l aducă în diferite forme, până în a-l identifica cu natura (panteismul), în a-i stabili tronul mai presus de stele sau în adâncurile pământului, în a-l închide în cort, templu sau tabernacol. Odinioară erau tendinţe de a sacraliza totul: în fiecare lucru este tot sau o parte a sufletului divinităţii. Creştinismul le-a spiritualizat. Când Părinţii greci vorbesc despre “theoria physike”, au convingerea că ei continuă pe plan spiritual ceea ce ştiinţele naturale vor să atingă pe teren profan: înţelegerea fundamentală a tuturor lucrurilor, adică logos-ul lor comun. Origene scrie: «Toate realităţile sensibile, inclusiv cerul şi ce este în el, sunt, pentru cel ce înalţă ochii, acele holde albe pentru seceriş (In 4, 35), pentru că logos-ul lor se face văzut, iese la lumină pentru cei ce s-au preschimbat în chipul lor din slavă în slavă (2 Cor.3,18) şi şi-au câştigat ochi asemenea (celor ai lui Dumnezeu), care au văzut că zidirea e bună». Un pelerin rus scrie: «Vai mie, cât de minunate sunt lucrările lui Dumnezeu… Îmi pare că văd pe Cristos nu atât în ceruri, cât, mai degrabă, trăitor în mijlocul nostru pe pământ»… iar sfântul Vasile are ca principiu general: omul, contemplându-l pe Dumnezeu, îl face prezent în această lume şi «Prin mijlocirea neîntreruptei amintiri îl avem pe Dumnezeu prezent înlăuntrul nostru» (Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996,p.35.158).

Încetul cu încetul, deoarece natura nu s-a arătat destul de darnică cu omul, nu i-a satisfăcut dorinţa total după binele şi fericirea deplină, omul a trecut la prelucrarea naturii, la supunerea ei, convins că nu-i vorba de vreo forţă magică în ea. Văzând că natura i se supune, omul s-a sacralizat pe sine adoptând tendinţa dictatorială, considerând că natura nu-i altceva decât obiectul fericirii sale, dacă o stăpâneşte în totalitate. A trecut la desacralizarea şi secularizarea naturii pe două fronturi: spiritual şi material, adică fericirea sufletului se obţine prin folosirea materiei în primul rând, iar în al doilea rând, aceasta trebuie stoarsă cât mai mult pentru a da durabilitate spiritului şi trupului, vieţii de pe acest pământ.

E de ajuns să deschizi un număr oarecare din orice ziar pentru a te putea lamenta: «dar încotro se îndreaptă lumea!» Predicatorii înalţă vocea: lumea nu mai crede în Dumnezeu, nu mai contează pe el, şi universul se distruge (Tomas Spidlik o.c.p. 58).

Profetul Isaia (Lectura I: 63, 16-17; 64, 1-3. 8), simţind tendinţa omului de desacralizare a naturii, se plânge: De ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale?.. O, dacă ai rupe cerurile şi ai coborî! În faţa ta ar tresălta munţii. În faţa ta ar tremura popoarele, când ai înfăptui lucruri neaşteptate, despre care nu s-a mai auzit de atât de mult timp în urmă. Urechea n-a auzit, ochiul n-a văzut ca un Dumnezeu, afară de tine, să fi făcut atâtea pentru cel care se încrede în el. Ţi-ai întors faţa de la noi şi ne-ai lăsat pradă nelegiuirii noastre!.

De la Isaia şi până azi, cu toată prezenţa lui Cristos în istorie, omul continuă să suspine şi să caute – Neliniştită este inima noastră (Sfântul Augustin) – fiindcă Fiul lui Dumnezeu făcut om, îl loc să-i astâmpere foamea, n-a făcut decât să i-o mărească şi să nu mai fie mulţumit nici cu cele mai sacre semne ale credinţei: sfintele Sacramente. Plângerea lui Isaia o continuă sf. Anselm de Canterbury în felul următor: Spune acum, inima mea întreagă, spune-i acum lui Dumnezeu: îţi caut chipul – chipul tău, Doamne, îl caut. Iar acum tu, Doamne, Dumnezeul meu, învaţă inima mea unde şi cum să te caute! Unde şi în ce chip să te găsească? Doamne, de ce nu eşti aici? Unde să te caut, absent fiind? Iar dacă eşti pretutindeni, de ce nu te văd prezent? [...] Tu, Doamne, eşti Dumnezeul şi Stăpânul meu şi niciodată nu te-am văzut! [...] Am căutat cele bune şi iată tulburarea… Când vei da ochilor noştri lumină şi ne vei arăta chipul tău? Când te vei da pe tine nouă înapoi? (Proslogion, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj 1996, p. 9-11).

Episodul primei lecturi este considerat de exegeţi drept o bijuterie a literaturii biblice, fiind un prim Tatăl nostru, arătând de fapt că Dumnezeu este Răscumpărătorul şi Domnul nostru. Strigătul: Pentru ce, Doamne, ne-ai lăsat, nu-i un strigăt de disperare, ci de simţire că, în sfârşit, Dumnezeu a intervenit; este un strigăt de încredere în venirea lui. Când Armatele aliate au ajuns în Germania şi au deschis porţile unui lagăr nazist de exterminare şi chemau la libertate cu strigăte de bucurie pe cei închişi, aceştia, cu lacrimi în ochi, le-au spus eliberatorilor: De ce aţi venit atât de târziu? Când speri mult, orice clipă pare o veşnicie.

Desacralizarea şi secularizarea arată oare tendinţa modernă a omului de reconstruire a turnului Babel? Sau, poate, o fugă din faţa lui?.. Este, poate, o tendinţă de a se ascunde ca Adam?.. Sau, poate, nici una şi nici alta?.. Este, atunci, o zvârcolire în propria slăbiciune cu tendinţa de resemnare în acel Ignorăm şi vom ignora? Categoric: Nu.

Toată lumea speră într-o teofanie şi cel mai mult ateii, spre a se elibera de povoara îndoielilor şi de frica rătăcirii în neantul raţionalismului. Tendinţa de a desacraliza nu-i o tendinţă de ateizare, ci o stare de nemulţumire că după atâtea lupte seculare de a găsi Absolutul, nu s-a obţinut mare lucru. De aceea ateul – desacralizator sau laicizator – vrea să spună: Sacramente, sacramentalii, Biserică, ierarhie, rituri, minuni, rugăciuni, meditaţie, contemplaţie etc, ne spun prea puţin: vrem totul sau nimic.

Dacă totuşi secularizarea şi desacralizarea ne dau de gândit că lucrurile merg din rău în mai rău, acest lucru ne dă convingerea că lumea este incapabilă de a mai ţine contactul cu Transcendentul Absolut şi în acest caz ne cere să recurgem la rugăciune mai multă, ca însuşi Dumnezeu să aibă iniţiativa redresării, nu sacralizării naturii, ci spiritualizării omului care să aşeze natura la locul ei în planul divin al răscumpărării. Indemnul lui Isus (Mc 13, 33-37): Vegheaţi!, repetat de patru ori în cele patru versete, nu înseamnă altceva decât îndemnul de a ne spiritualiza, sacraliza, de a ne sfinţi, de a merge contra curentului, de a arăta că nu suntem din această lume desacralizată, laicizată.

În lectura a doua (1Cor 1, 3-9), sf. Paul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că le-a dat corintenilor har în Cristos, ba mai mult chiar, i-a îmbogăţit în har, că au nu numai pentru ei, ci şi pentru alţii. După cum cel bogat are de prisos, are şi datoria de a da celui care nu are nici strictul necesar.

În ce constă această bogăţie a harului de care au parte corintenii?

În învăţătură şi ştiinţă, adică în credinţa care dă certitudinea dezvăluirii Domnului Isus Cristos.

Responsabilitatea faţă de har – darul fiind de la Cristos este mereu comunitar – şi oferirea altora a învăţăturii tradusă în ştiinţă prin comportamentul lor, mai ales cel al rugăciunii care proiectează orice consideraţie particulară pe fundalul infinitului, care pune întotdeauna înainte cunoaşterea faţă de sensul misterului şi imprevizibilei acţiuni a lui Dumnezeu, care dispune sufletul să primească cu perseverenţă mesajul Sfintei Scripturi şi care desfăşoară un rol de ghid al gândirii (cf. Teologia spirituale, Charles Andre Bernard, Ed. San Paolo 1987, p.78), îi fac vrednici de harul statorniciei finale şi de neînvinuit în Ziua Domnului, când va reveni la sfârşitul lumii.

Revenirea lui Isus este darul universal care va reînnoi lumea. Din momentul în care Isus a promis revenirea, darul deja lucrează în lume spiritualizând omul. Omul care caută sfinţenia se înscrie în darul revenirii lui Isus, se înscrie în procesul de facere a unei lumi noi, deoarece întreaga creaţiune geme ca în chinurile facerii şi aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (cf. Rom 8, 22).

Preacurata Fecioară Maria, contribuind la arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu, ne este model de veghere. Ea a fost în sine un fel de întrupare a lui Dumnezeu în lume, înainte de producerea faptului unic în istoria mântuirii, naşterea lui Cristos în timp… Prin privilegiul virginităţii perpetue, care constituie o întoarcere la realităţile pur spirituale, la parrhesía, liber acces la Dumnezeu, ne poate obţine «sensul interior constant de unire cu Dumnezeu» (Tomas Spidlic o.c.p. 158).

Să înălţăm o rugă răsăriteană către Mama lui Isus şi a noastră: Maică mereu lăudată, Soare al adevărului, slăvită în Răsărit şi în Apus, Maica poporului creştin, dă-ne nouă, fiilor tăi, pacea, dă-ne nouă unire frăţească, sub oblăduirea ta; fie ca toţi să se unească în unicul Trup al Fiului tău, Cristos, Domnul nostru, şi să cântăm într-un singur glas: Bucură-te, tu, Bucuria universului! (id.p. 164).

Nu-i aşa că putem veghea mai uşor, ba chiar plăcut, când toţi ne rugăm şi cântăm împreună?

Acum să-l primim pe Isus din braţele Mamei cereşti, din sfânta Euharistie, pentru că am greşit atât de mult timp şi când va veni în slavă ne va găsi veghind şi cântând. Amin.

 

* * *

 

Chiar şi Dumnezeu trebuie să se convertească

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce ne-ai făcut?

Trebuie să ne amintim că Adventul este timpul aşteptării. O aşteptare proiectată spre dubla “venire” a lui Isus: acea iminentă, a Naşterii, “în trup”; şi cea finală, “în glorie”. “A merge în întâmpinarea Domnului” este o formulă care revine deseori în acest timp. Este riscant, însă, de a neglija faptul că El vine în întâmpinarea noastră. Ne caută. Aşteaptă cu nerăbdare să ne găsească. Da. Ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ne-ar mai căuta? Dacă nu ar simţi nici un interes în privinţa noastră. Dacă ar ascunde chipul său.

Este problema pe care o pune al Treilea Isaia. Care, referindu-se la situaţia pe care o trăieşte poporul, nu ezită să adreseze o serie de mustrări, în acest sens, Domnului. “Ne laşi să rătăcim departe de căile tale”, conform traducerii noastre liturgice grijulii. În timp ce textul original apare mai îndrăzneţ: “Ne faci să rătăcim departe de căile tale”. Ca şi cum n-ar fi suficient: “Ne împietreşti inima (şi nu, simplu, “laşi să ni se împietrească inima noastră”): Adică: pui în noi o piatră în locul inimii. Întocmai opusul “unei inimi de carne” pe care ne-ai promis-o (Ez 36,26). Chiar imploră: “Întoarce-te”. Adică: schimbă-te, căieşte-te, întoarce-te la noi.

Este şi vina Ta!

“Dacă ai rupe cerurile şi ai coborâ…” Pare că te-ai retras în lumea ta, te-ai izolat în Paradisul tău. Ai obosit făcând minuni “inimaginabile”. Şi ne-ai lăsat pradă răutăţii noastre. Isaia recunoaşte: este vina noastră, pentru că ne-am îndepărtat de Tine, am fost rebeli. Dar mai spune: este şi vina Ta, pentru că te-ai mâniat, ne-ai întors spatele, ai părăsit “opera mâinilor tale”. Olarul sublim s-a dezgustat, nu mai are interes să modeleze argila, văzând că această capodoperă s-a ruinat.

Desigur, apare surprinzător faptul că, descoperind în sine un rău de nesuprimat, o împietrire progresivă, ceva suprior forţelor proprii, Israel, prin gura lui Isaia, deşi are posibilitatea de a învinovăţi de toate acestea forţele opuse lui Dumnezeu, alege mai degrabă să cheme la judecată pe Dumnezeu însuşi ca “responsabil”. Este vorba, evident, de un paradox, care exprimă credinţa în Dumnezeuul “unic” căruia i se atribuie totul.

Şi, în acelaşi timp, mărturisirea neputinţei din partea omului de a se elibera de păcatele proprii. Numai Dumnezeu este mai puternic decât răul. Omul, de unul singur, nu poate face nimic. Rămâne faptul că, poate a existat în acel timp vreo organizaţie însărcinată să apere ortodoxia doctrinală, probabil Al Treilea Isaia ar fi îndurat vreo mare supărare. În orice caz, textul nostru pune în evidenţă, fără îndoială, că o acţiune “de sus” nu corespunde cu una “de jos”, şi invers: împletirea dintre aceste două acţiuni rămâne greu de explicat.

Tată, iartă-mă, sau priveşte-mă

Nu se poate admira suficient forţa pasionată a acestei rugăciuni penitenţiale care începe, surprinzător, cu invocaţia: “Doamne, tu eşti tatăl nostru”. Avem deci un “Tată al nostru”, dintru început, centrat mai ales asupra căutării iertării. Păcatul este văzut în esenţă ca o ruptură cu Dumnezeu, şi în consecinţă risipire, pierderea orientării în viaţa proprie.

Imaginile sunt mai degrabă puternice, şi chiar crude în realismul lor. Se vorbeşte de contaminare şi de zdrenţe murdare. Se referă chiar la frunze uscate, purtate de vânt. Deci: ceva necurat, corupt, gol şi inconsistent. Păcatul este văzut mai departe ca o amorţeală paralizantă, o imposibilitate de a restabili contactul vital: “Nimeni nu se trezea pentru a se apropia de Tine”.

Şi pedeapsa lui Dumnezeu constă în a-l lăsa pe om în tovărăşia vinei proprii: “Ne-ai pus în stăpânirea nelegiuirii noastre”. Ceva insuportabil. O pedeapsă curemurătoare. Aproape un blestem. Cea mai rea pedeapsă constă în a fi “lăsaţi” în stăpânirea păcatului. A fi părăsiţi în alegerile noastre greşite. Să ne facă să gustăm până la fund gustul anumitor roade. De a nu mai fi opriţi de preferinţele noastre. Pentru mulţi dintre noi este ideea că “Dumnezeu ne vede” atunci când comitem un păcat oarecare. În fragmentul de faţă, dimpotrivă, Dumnezeu nu ne mai vede când, prin păcat, ne îndepărtăm de El.

“Tu ai ascuns de la noi chipul tău”. Prin păcat, noi reuşim să fugim de privirea lui. Şi este cu totul în dezavantajul nostru.

În sfârşit, Domnul nu ne mustră: “Ai grijă că te-am văzut…”. Ci ne avertizează: “Din păcate nu te mai văd”. Iertarea, atunci, nu poate fi alta decât “recuperarea” chipului lui Dumnezeu. În acelaşi moment în care El se întoarce pentru a mă vedea ca păcătos, sunt salvat. În sfârşit, iertarea nu este o simplă “trecere pe deasupra” păcatelor mele. De aceea, odată dobândită ştergerea păcatului, sunt în ordine.

Păcatul provoacă o stricăciune. Şi este necesar ca Dumnezeu să mă ia de mână, să mă refacă nou, să-mi redea forma, să reînceapă să mă creeze. Vai dacă Dumnezeu s-ar limita să “treacă pe deasupra” nebuniilor mele… Deci, a-L implora: “iartă-mă, înseamnă a cere două lucruri: – “Priveşte-mă”; – “Ia-mă în mâna Ta şi pune-Te la treabă”.

Este ceva bun în Corint

Paul, evident, ştie de unde să înceapă. Nu atacă pe creştinii din Corint, nu se prezintă cu degetul ameninţător, nu atacă imediat cu acuze. Începe, în schimb, bucurându-se pentru belşugul binelui care este în acea comunitate, şi de care el este conştient. Simte nevoia de a pune în evidenţă aspectele demne de laudă. Şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru aceste minuni. Se felicită pentru că a îmbogăţit acea Biserică “cu toate darurile”.

Indirect, deci, Paul se felicită şi pentru membrii comunităţii, beneficiarii bogăţiei divine. Apostolul nu se complace pentru rezultatele muncii sale, de roadele oboselilor sale. Mai degrabă “recunoaşte” acţiunea lui Dumnezeu. Şi nu are o tactică diplomatică abilă, o isteţime pentru a acopri pilula amară pe care apoi o face să fie înghiţită. Nu. Apostolul vede înainte de toate lumina, pune în evidenţă frumosul, descoperă adevărul şi binele.

Desigur, apoi nu va ezita să taie în carne vie bubele (şi ce fel de bube!). Va scoate cazmaua pentru a curăţa murdăria. Va înfrunta abuzurile. Va înfrunta, fără falsă ruşine, problemele arzătoare şi chiar dificile. Dar totodată precizează că este vorba de un organism sănătos, vital, străbătut de har. Înainte de dispreţ, uimirea. Înainte de mustrări, admiraţia sinceră.

Înainte de plângeri, satisfacţia. Înainte de denunţarea infidelităţilor, proclamarea fidelităţii inepuizabile faţă de Dumnezeu. Înainte de a da un diagnostic al relelor, de a numi defectele, de a se ocupa de părţile infectate, Paul face inventarul comorilor.

Cineva, în mod superficial, ar putea să se gândească la un fel de anestezie, făcută pentru a atenua puţin durerea inevitabilă la intervenţia chirurgicală care urmează. Eu cred că este chiar contrarul: Paul vrea, mai degrabă, să trezească pe pacient, să dezvăluie sensibilitatea sa. Operaţia va fi suportată cu conştiinţa deplină şi cu luciditate. Comunitatea trebuie să fie conştientă de forţa, de resursele pe care le-a dăruit Dumnezeu. Este solicitată să acţioneze “în stare de veghe”. Din moment ce Dumnezeu te iubeşte, vrea mântuirea ta, vrea să-ţi asigure fericirea ta, trebuie să deschizi ochii spre ceea ce reprezintă o ameninţare şi să accepţi intervenţia care te eliberează, şi care este în mod necesar dureroasă.

De la acest pas, unde vom termina?

Oricum, rămâne judecata complet pozitivă exprimată la început. Şi chiar previziunile favorabile: “El vă va întări până la sfârşit”. Paul nu are îndoieli în intenţie: “Va merge sigur spre bine”. Deja, discursul ar putea fi cel al sincerităţii. Dar sinceritatea nu înseamnă pur şi simplu a arunca în faţă oamenilor adevăruri neplăcute. Înseamnă, înainte de toate, a şti să recunoşti binele, să vezi – sau cel puţin să intuieşti – pe Domnul în acţiune.

Nu este suficient să apelezi, în general, când îţi convine la “generozitatea credincioşilor” (şi aceasta se cheamă a pune mâna la portofel). Trebuie să ai onestitatea de “a prezenta în faţa” comunităţii binele săvârşit, dăruirea, sacrificiile, “cunoaşterea” de care este capabilă din cauza harului Domnului. Cine ştie dacă, în vreo scrisoare pastorală, într-un document oficial, sau pur şi simplu într-o predică, ar fi posibil să găseşti această expresie: “Lăsaţi-mă să spun, înainte de toate, că sunt mulţumit de voi (sau pentru voi). Chiar dacă…”

Veghează chiar şi cel care doarme

A propo de venirea “ultimă” – şi neaşteptată – a Domnului, ar fi bine să ne întrebăm despre avertismentul de a nu fi găsiţi “adormiţi”. Nu cred că trebuie să interpretăm, mai mult sau mai puţin banal, astfel: “Vai de cel care va fi găsit în pat în acel moment”. Este posibil, într-adevăr, să-l primim pe Domnul chiar şi în somn.

“A veghea” sau “a fi vigilent” (un refren scandat de patru ori în puţine rânduri), nu implică desigur datoria de a nu merge niciodată la culcare. Este vorba, mai degrabă, de a avea conştiinţa datoriei care ne-a fost încredinţată, şi pe care intenţionăm s-o împlinim cu grijă zi de zi. De aceea, cu conştiinţa liniştită a unei misiuni împlinite în această zi,şi apoi în ziua următoare, şi aşa mai departe până la acea zi, se poate culca liniştit. “Mă culc în pace şi adorm îndată…” (Ps 4,9).

Poate că Domnul nu are nimic de zis – dimpotrivă – dacă ne găseşte “adormiţi” după ce am împlinit cu fidelitate datoria noastră. Ceea ce este total diferit de a fi “adormiţi” în indiferenţă, inerţie, lene. Este un somn care exprimă absenţa, “lipsa de responsabilitate”, indolenţa. Somnul aceluia care nu are grijă de nimic. Dar somnul poate fi şi un semn că totul este în ordine “înăuntru”. S-a observat, în mod ironic, că mulţi se scoală degrabă, dar se trezesc târziu.

Domnul, probabil, nu ne va întreba la ce oră eram obişnuiţi să ne sculăm dimineaţa. Se va interesa să vadă dacă şi când ne-am “trezit” într-adevăr pentru a împlini vocaţia noastră, dacă am fost atenţi la ceva, dacă am deschis ochii spre Cineva.

 

* * *

 

Duminica I-a din Advent (B)

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu această duminică ni se deschide în faţă un nou timp frumos şi preţios: timpul ADVENTULUI.

Adventul, aşa cum ne sugerează lecturile pe care tocmai le-am ascultat, înseamnă aşteptare, căutare, veghere dar, înainte de toate, ne spune să ne apropiem de Dumnezeu, să-l primim pe Dumnezeu în viaţa noastră.

“Tu, Doamne, eşti Tatăl nostru“, exclamă profetul Isaia în prima lectură de azi.

Este mişcătoare această lectură cu care se deschide timpul Adventului, este una din cele mai frumoase lecturi din toată Biblia. Ea a fost alcătuită în timp ce poporul evreu se afla în exilul din Babilon. Trecuseră câţiva ani de la distrugerea Ierusalimului şi cei deportaţi îşi aminteau de umilirea suferită. Aveau prezentă în minte scena înfiorătoare a acelei zile de iulie din anul 587 î.Cr., când soldaţii lui Nabucodonosor au distrus casele, au dat foc palatelor regelui, iar femeile fugeau înspăimântate cu copiii în braţe.

În timp ce acei deportaţi căutau motivul dezastrului, un poet a compus această mişcătoare rugăciune.

Evreii erau reţinuţi în a atribui lui Dumnezeu apelativul de TATĂ. Nu-l numeau Tată, în primul rând, pentru că nu voiau să-l considere egal cu zeii păgâni, care aveau fii şi fiice şi adesea se îndrăgosteau de femeile de pe pământ. Apoi, nu-l numeau Tată, pentru că aveau deja un tată, pe Abraham.

În Babilon însă şi-au dat seama că nici Abraham, nici Isac, nici Iacob nu puteau să-i ajute. Patriarhii aveau toate motivele să se ruşineze de fiii lor stricaţi: “Abraham nu ne recunoaşte şi Israel nu-şi aminteşte de noi” (Is 63,16).

În acest context istoric este numit pentru prima dată Dumnezeu TATĂ, apelativ care va fi folosit de Isus când va vorbi despre Dumnezeu.

Lectura continuă apoi cu o plângere: “Pentru ce, Doamne, ne laşi să rătăcim departe de căile tale, pentru ce laşi inimile noastre să se împietrească“?

Întrebarea este dramatică, este expresia enigmei plină de angoasă pe care şi-au pus-o oamenii din toate timpurile: de ce Dumnezeu, cel atotputernic, nu împiedică răul? De ce nu ne fereşte de alegerile greşite? De ce permite ca viciile şi patimile să ne îndepărteze de iubirea sa?

Sunt întrebări cărora nimeni nu le-a dat un răspuns raţional. Numai în timpul rugăciunii se poate întrezări o lumină.

Pentru a reînviora credinţa, pentru a găsi motive de speranţă, autorul acestui minunat fragment se gândeşte la timpurile din trecut, îşi aminteşte că Dumnezeu a intervenit totdeauna pentru a însenina nopţile întunecoase ale poporului său; are prezentă în minte mai ales noaptea eliberării din Egipt şi încheie: “Niciodată nu s-a pomenit, nici nu s-a auzit vorbindu-se, iar ochiul nu a văzut vreodată pe vreun alt dumnezeu afară de tine, care să facă asemenea lucruri pentru cei care se încred în el“.

Adunaţi în rugăciune, cei deportaţi recitesc istoria lor şi îşi dau seama de greşelile săvârşite: “Tu, Doamne, te-ai mâniat pentru că am păcătuit… Toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne-au spulberat ca vântul… Ne-ai lăsat să pierim sub povara fărădelegilor noastre“.

Această constatarea care ar fi trebuit să-i conducă la descurajare, i-a făcut, în schimb, să exclame încrezători: “Dar, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul, iar Tu olarul; noi suntem cu toţii lucrarea mâinilor tale“.

Pacea interioară, speranţa, privirea optimistă îndreptată spre viitor sunt haruri care se obţin în rugăciune. Omul nu poate să se simtă sigur decât atunci când îşi dă seama că se află în braţele unui tată care are grijă de el.

Citită în lumina întregii revelaţii biblice, istoria celor exilaţi din Babilon este o imagine a nenorocirilor spre care, inevitabil, merge cel care alege drumuri care duc departe de Dumnezeu. Deziluzia, singurătatea, ruşinea, nefericirea sunt consecinţele amare ale păcatului.

De ce Dumnezeu nu intervine pentru a ne împiedica să săvârşim răul? Iată întrebarea pe care ne-o punem şi noi.

De când a creat omul liber, Dumnezeu nu mai este atotputernic. Rabinii au intuit deja acest lucru şi spuneau că el şi-a restrâns propria putere şi s-a expus riscului de a primi un NU umilitor din partea creaturilor sale.

Dar “iubirea e tare ca moartea şi săgeţile sale sunt săgeţi de foc” (Ct 8,6), nu se resemnează niciodată înfrângerilor. Dumnezeu care a luat în calcul şi refuzul nostru, este constrâns de iubirea sa să continue să ne caute. Nu poate să ne impună, nu poate obliga libertatea noastră, dar este atât de mare iubirea sa încât, afirma Edith Stein, este “nesfârşit de neadevărat” ca, şi numai într-un singur caz, el să poată ieşi învins.

“Tu mergi cu bucurie în întâmpinarea acelora care săvârşesc cu bucurie faptele dreptăţii şi îşi aduc aminte de tine, mergând pe căile tale“, spune profetul.

Iată, pentru noi, Adventul este un timp de amintire, amintire plăcută şi recunoscătoare pentru ceea ce Dumnezeu, odată pentru totdeauna, ne-a dat şi ne-a descoperit în Fiul său Isus Cristos. Faptele creştinului se nasc din această amintire: dacă eu îmi amintesc, dacă eu înţeleg ceea ce Dumnezeu a săvârşit din iubire pentru mine, pentru întreaga omenire, viaţa mea va străluci de această iubire şi va deveni un reflex al ei.

Vegherea, la care ne invită Isus în Evanghelie, nu înseamnă o aşteptare plină de teamă, ci o aşteptare plină de bucurie, aceiaşi pe care o experimentăm atunci când, după o lungă aşteptare, ne întâlnim cu persoana dragă.

Îndemnul: “Tuturor vă spun: Vegheaţi!” sunt ultimile cuvinte ale lui Isus înainte de pătimirea şi moartea sa; nu ar fi exagerat să le considerăm testamentul său spiritual, relatat în Evanghelia lui Marcu, pe care începem să-l citim din această primă duminică a noului an liturgic, anul B.

Aşa cum în Evanghelia lui Ioan testamentul lui Isus se poate rezuma la chemarea la unitate a credincioşilor, în formă de rugăciune arzătoare către Tatăl: “ca toţi să fie una“, la fel, ultimul discurs al lui Isus, relatat de Marcu în capitolul 13, cel mai lung din toată Evanghelia sa, este ritmat de chemarea la veghere.

Isus explică starea de veghere prin imaginea portarului; el trebuie să fie gata totdeauna pentru a deschide uşa stăpânului când se va întoarce. Portarul este imaginea celui care ştie să vegheze, pentru că el este mereu treaz pentru a-l recunoaşte şi a-l primi pe stăpânul său.

A veghea, însă, nu înseamnă a sta degeaba; conţinutul vegherii noastre este rugăciunea: “Vegheaţi şi vă rugaţi“.

Între zgomotele atâtor voci care ne asaltează din toate părţile şi ne distrag, a veghea înseamnă, în anumite momente, a face linişte, a închide urechile la toţi şi la toate, pentru a ne pune în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a ne descoperi pe noi înşine şi a reflecta asupra vieţii personale.

Vegherea are valoare în funcţie de motivul pentru care se veghează. Spune Sfântul Augustin: “Veghează şi hoţul, dar vegherea lui nu este bună. Veghează şi cei care-şi petrec noaptea în discotecă, dar nu pentru a medita ci pentru a se distra“. Motivul evanghelic al vegherii este formulat astfel de Isus: “Vegheaţi, fiţi gata, pentru că nu ştiţi când va veni ziua aceea“.

De ce oare Liturgia ne întâmpină cu astfel de texte la începutul noului an? Oare vrea Dumnezeu să ne ameninţe, să ne sperie? Nu, ci din iubire, pentru că El nu vrea ca noi să ne pierdem. Acest îndemn e mai mult o rugăciune insistentă a lui Isus prin care-şi exprimă frica sa de a ne pierde.

Adventul deci, este un timp de aşteptare şi de speranţă, un timp în care în Biserică răsună în mod deosebit un cuvânt: “MARANATHA! VINO, DOAMNE ISUSE!”, iar la această invocaţie Isus răspunde: nu te teme, “voi veni curând!“; vin să-ţi descoper şi să-ţi arăt în carnea mea cu ce iubire eşti iubit de Dumnezeu Tatăl, “pentru că tu eşti preţios în ochii săi şi vrednic de cinste” (Is 43,4).

Această stimă pe care Dumnezeu o are faţă de noi, şi pe care deja profetul Isaia o anunţa în profeţiile sale, găseşte în Evanghelie concretizarea sa: acest om care pleacă, cu toată încrederea, lasă slujitorilor săi lucrurile sale, fiecăruia datoria sa, chemându-i la coresponsabilitate.

În aceste patru duminici care ne conduc spre o întâlnire reînnoită cu Domnul, putem să ne întrebăm: care este datoria mea? Pentru a folosi cuvintele Sfântului Marcu, din ce somn trebuie să ne trezim? La ce trebuie să fiu atent?

A veghea înseamnă şi a şti să ne pregătim cu adevărat pentru Crăciun, a supravieţui Crăciunului comercial pe care ni-l propune societatea consumistă de azi. Nu trebuie să dormim, să lăsăm ca să ne fie furat Crăciunul adevărat. Vedeţi că la Crăciunul creştin se contrapune tot mai mult în ultimul timp crăciunul profan, consumist, la care aderă tot mai mulţi, pentru că ne propune oferte atrăgătoare cu excursii de vis, petreceri în locurile cele mai luxoase. A fost creat acest crăciun profan pentru că cel adevărat ne punea în criză, ne obliga să ne convertim.

Crăciunul este drama unui Dumnezeu prezent şi a unui om absent. Dumnezeu este marele absent din crăciunul profan. Crăciunul adevărat răstoarnă rolurile, distribuie responsabilităţile. Omului arogant care se plânge de absenţa lui Dumnezeu, Dumnezeu îi răspunde venind, şi plângându-se de absenţa omului.

Încă o precizare legată de cea de-a doua lectură. Apostolul Paul mulţumeşte lui Dumnezeu pentru creştinii Bisericii din Corint datorită harului lui Dumnezeu pe care l-au primit prin Cristos, pentru că în El au fost îmbogăţiţi cu toate darurile.

Aici se află centru mesajului Adventului, vestea cea bună, Evanghelia pe care acest timp vrea să ne-o dea: trebuie să facem tot ceea ce ne cere viaţa, dar mai ales trebuie să privim la Cristos pentru a ne lăsa transformaţi de puterea iubirii sale. Trebuie să ne facem planurile noastre, dar mai mult decât orice trebuie să “ne lăsăm transformaţi de iubire“, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea lui Dumnezeu.

Iată, Adventul ne îndeamnă să trăim această reînnoită încredere în Dumnezeu, care se apropie de noi prin Fiul său, căci “El fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7). Să ne ajute Domnul să devenim asemenea Lui.

O rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, pe care venerabilul episcop italian Tonino Bello o numea Fecioara Adventului, a aşteptării, să ne dea o inimă vigilentă, să ne facă “miniştrii aşteptării“. “Domnul care vine, Fecioară a aşteptării, să ne surprindă, cu materna ta complicitate, cu candela în mână“. Amin!

(prelucrare)

 

* * *

 

Prima Duminică din Advent (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Toată viaţa este o aşteptare.

- Fremătăm în aşteptarea unei plecări importante, a unei călătorii frumoase, a vacanţei, a creşterii.

- Să ne imaginăm aşteptarea plină de bucurie a sosirii unei persoane dragi, plecată de mult timp.

- Care sunt sentimentele inimii? Ce pregătiri se fac?

De cinci ori pe zi, muezinul îi invită la rugăciune pe musulmani, cu aceste cuvinte:

- Dumnezeu este mare! Dumnezeu este mare!

- Dumnezeu este mare! Dumnezeu este mare!

- Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu decât Alah

- Şi că Mahomed este trimisul lui Alah.

- Veniţi la rugăciune! Veniţi la rugăciune!

- Veniţi la mântuire! Veniţi la mântuire!

- Nu există alt Dumnezeu decât Alah!

- Rugăciunile sunt mai bune decât somnul.

În ce termeni are valoare această invitaţie la rugăciune pentru noi, creştinii, în acest Advent?

2. Tema

Atenţie! Isus a venit – vine – va veni.

Fericit este acela dintre noi care îl va primi!

3. Mesajul zilei

Suntem în Advent, adică în aşteptarea plină de bucurie a venirii lui Isus între noi.

- Preotul este îmbrăcat în violet – invitaţie la convertire – pentru că trebuie să ne pregătim cu seriozitate pentru această venire: este decisivă.

Isus-Mesia a venit!

- Când? Cum?

- Evreii pioşi, “umili şi căiţi” ca Ioan Botezătorul, îl aşteptau.

Isus vine la noi în fiecare zi!

- Cum?

- Isus vine la noi la acest Crăciun!

- Cum să ne pregătim pentru aceasta?

- Isus vine în timpul celebrării euharistice.

La fiecare Liturghie, după consacrare, spunem că suntem în aşteptare.

- Prin ce cuvinte?

- “Până când vei veni”?

- Care venire?

Isus a venit, vine, va veni, pentru că… vrea să rămână Emanuel, Dumnezeu cu noi.

Cum să-l aşteptăm pe Isus?

- Asemenea servitorilor vigilenţi, generoşi, harnici! (cf. Evanghelia).

- Să ne întoarcem “antenele” inimii spre Isus.

Aşteptarea nu este doar a noastră, ci şi a lui Dumnezeu, care ne aşteaptă!

4. Exemple

Câteva exemple pentru a-i învăţa pe copii cum trebuie să-l primească pe Isus cu atenţie şi cu iubire.

a) Sfântul Felix spunea deseori că Dumnezeu se comportă ca acel suveran care, călătorind singur şi necunoscut, a fost prins de un uragan şi a cerut să se refugieze în diferite case: dar toţi îl respingeau, până când a ajuns într-o cocioabă goală şi mizeră unde locuia cel mai sărac dintre supuşii lui. Acesta nu doar că a deschis uşa pentru a-l adăposti de grindină, dar a vrut să îi refacă puterile, aprinzându-i un pic de foc, uscându-l şi cedându-i patul lui pentru a se odihni.

Atunci Marele Rege, arătând o pungă plină cu aur, i-a spus: “Stabilisem să îmi împart bogăţiile cu unul dintre supuşii mei, şi nimeni nu a vrut să mă primească. În schimb tu, nu doar că m-ai adăpostit de uragan, dar mi-ai oferit totul cu generozitate, ai împărţit cu mine casa ta, hrana, focul şi patul. De aceea, vei fi considerat ca fiul Regelui. Ai stofă pentru aşa ceva. Eşti chiar din sângele lui. Eşti milostiv ca şi el” (R. Francisco).

b) Unde îl întâlnim pe Dumnezeu

“Doi călugări au citit într-un volum vechi că la capătul pământului era un loc în care cerul şi pământul se ating. Au hotărât atunci să plece în căutarea lui şi să nu se mai întoarcă până nu îl vor găsi. Au peregrinat astfel pe tot pământul, înfruntând pericole fără număr, au îndurat toate privaţiunile pe care le comportă o astfel de peregrinare şi toate ispitele care îi puteau abate pe oameni de la intenţia lor. Citiseră că în locul căutat trebuia să fie o uşă la care era suficient să bată pentru a apărea în faţa lui Dumnezeu. În sfârşit, au găsit ce căutau, au bătut la acea uşă şi, cu inimile tremurând de emoţie, au văzut-o deschizându-se şi când au trecut pragul ei s-au trezit acasă, în celulă. Atunci au înţeles: locul în care cerul şi pământul se ating se află pe acest pământ, acolo unde ne-a pus Dumnezeu!”(D. Zanella).

c) Un rege avea doi sclavi, ambii foarte capabili şi dornici să îi urmeze voinţa. Într-o zi, pentru fidelitatea de care au dat dovadă în mulţi ani de slujire, suveranul i-a chemat la ei, vrând să îi răsplătească.

Primului i-a spus:

- Pentru a te răsplăti pentru hărnicia şi ascultarea ta, te las să pleci. De astăzi eşti liber. Îţi dau o sumă mare de bani ca să poţi duce o viaţă îmbelşugată.

În culmea fericirii, sclavul i-a mulţumit şi a plecat: i se împlinise visul.

În schimb, celui de al doilea i-a vorbit astfel:

- Ca să te răsplătesc pentru hărnicia şi ascultarea ta, te ridic de la condiţia de sclav la aceea de demnitar: vei rămâne la curte ca prieten şi consilier al meu.

Şi el, fericit, i-a mulţumit regelui din toată inima şi a ieşit.

Afară îl aştepta primul sclav care l-a întrebat:

- Ei? Şi ţie ţi-a dat libertatea?

Dar acela i-a povestit ce i-a spus regele.

Atunci, primul sclav s-a dus la rege ca să protesteze.

- Ce nu este în regulă? l-a întrebat suveranul văzându-l cu faţa încruntată. Nu erai în culmea fericirii când ai ieşit de aici?

Servitorul i-a răspuns:

- De ce l-ai tratat preferenţial pe tovarăşul meu? Slujirea pe care ţi-am adus-o în aceşti ani nu a fost oare la fel cu a lui?

- Ai dreptate, a replicat regele, slujirea era identică. Dar tu mă ascultai de teama puterii mele şi de pedepsele mele, şi de aceea te-am eliberat, pentru că aceasta îţi doreai mai presus decât orice. În schimb, prietenul tău m-a ascultat mereu din dorinţa de a dobândi stima şi prietenia mea; de aceea l-am luat la mine! (E. Bono).

d) Conform unui obicei semnificativ, în multe biserici se obişnuieşte aprinderea astăzi a primei lumânări dintre cele patru aflate alături de altar, ca simbol al Adventului.

 

* * *

 

Repetiţia marii istorii a aducerilor aminte

Autor: pr. Thomas Rosica
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În acest sfârşit de săptămână, Biserica intră în perioada liturgică a Adventului. Creştinii proclamă faptul că Mesia a venit într-adevăr şi că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Adventul nu îl schimbă pe Dumnezeu. Adventul aprofundează dorul nostru şi aşteptarea ca Dumnezeu să împlinească ceea ce profeţii şi cei unşi au promis. Ne rugăm ca Dumnezeu să împlinească nevoia noastră de a vedea şi simţi promisiunea mântuirii aici şi acum.

În acest timp de dor şi aşteptare a Domnului, suntem invitaţi să ne rugăm şi să reflectăm asupra Cuvântului lui Dumnezeu, dar mai presus de toate să devenim o reflexie a luminii lui Cristos, a lui Cristos însuşi. Ştim cu toţii însă cât de dificil este să reflecţi lumina lui Cristos, în special când am devenit deziluzionaţi de viaţă, obişnuiţi cu existenţa întunecată a lumii sau tot mai mulţumiţi cu mediocritatea şi cu goliciunea. Adventul ne aminteşte că trebuie să fim gata să îl întâlnim pe Domnul în orice moment al vieţii. Asemenea unei alarme de securitate care îl trezeşte pe stăpânul casei, Adventul îi trezeşte pe creştinii care sunt în pericolul de a adormi în chiar vieţile lor.

Ce sau pe cine aşteptăm noi în viaţă? Pentru care virtuţi sau daruri ne rugăm să le primim în acest an? Dorim noi vindecarea şi reconcilierea în relaţiile distruse? Ce sens şi înţelegere dorim să avem în mijlocul întunericului, tristeţii şi misterului nostru? Cum ne trăim noi oare promisiunile de la botez? Ce calităţi ale lui Isus le căutăm în propriile noastre vieţi în acest Advent? De multe ori lucrurile, calităţile, darurile sau oamenii pe care îi aşteptăm ne dau o foarte bună idee despre cine suntem noi în realitate. Spune-mi pe cine aştepţi şi îţi voi spune cine eşti! Adventul este un timp pentru deschiderea ochilor, pentru fixarea privirii, pentru sporirea atenţiei, pentru înţelegerea prezenţei lui Dumnezeu în lume şi în vieţile noastre.

În prima lectură din profetul Isaia din prima Duminică din Advent, Atotputernicul insuflă speranţa înapoi în inima şi sufletul lui Israel şi îl modelează din nou pe Israel şi evenimentele aşa cum un olar îşi modelează lutul. În a doua lectură din Scriptură, scriind iubitei sale comunităţi din Corint, Paul priveşte înainte spre “Ziua Domnului”, când Domnul Isus se va revela pentru a-i salva pe cei pe care i-a chemat. Iar în Evanghelia din prima Duminică din Advent, descrierea lui Marcu a portarului care veghează întoarcerea Domnului, oricând, pe neaşteptate, este o imagine a ceea ce se aşteaptă de la noi să facem tot anul dar în special în timpul perioadei Adventului. Propriul nostru botez este o participare la misiunea regală, mesianică a lui Isus. Oricine ia parte la această misiune ia parte şi la responsabilităţile regale, în special grija pentru cei întristaţi şi răniţi. Adventul este o ocazie minunată de a “activa” promisiunile şi angajamentele noastre baptismale.

Cardinalul Joseph Ratzinger scria cândva: “Scopul anului bisericesc este continua repetare a istoriei ei măreţe de aduceri aminte, trezirea memoriei inimii pentru ca ea să poată să discearnă steaua speranţei. Este frumoasa sarcină a Adventului aceea de a trezi în noi toţi aduceri aminte ale bunătăţii şi a deschide astfel porţile speranţei.” În acest Advent permiteţi-mi să vă sugerez să stingeţi un conflict. Construiţi pacea. Căutaţi un prieten uitat. Alungaţi suspiciunea şi înlocuiţi-o cu încrederea. Scrieţi o scrisoare de iubire. Împărtăşiţi din comori. Daţi un răspuns amabil chiar dacă v-ar place să răspundeţi dur. Încurajaţi un tânăr să creadă în el însuşi. Manifestaţi-vă loialitatea prin cuvinte şi fapte. Păstraţi-vă o promisiune. Găsiţi timp. Faceţi-vă timp. Nu mai purtaţi pică cuiva. Iertaţi un duşman. Mergeţi să vă spovediţi. Ascultaţi mai mult. Cereţi-vă iertare dacă aţi greşit. Fiţi amabil chiar şi când nu aţi greşit ceva!

Încercaţi să înţelegeţi. Alungaţi invidia. Examinaţi-vă cererile pe care le faceţi altora. Gândiţi-vă mai întâi la ceilalţi. Apreciaţi. Fiţi amabili, fiţi atenţi. Râdeţi puţin. Râdeţi puţin mai mult. Câştigaţi încredere. Înarmaţi-vă împotriva răutăţii. Deplângeţi complacerea. Exprimaţi-vă recunoştinţa. Mergeţi la biserică. Staţi în biserică puţin mai mult decât în mod obişnuit. Bucuraţi inima unui copil. Apreciaţi frumuseţea şi minunăţia planetei. Exprimaţi-vă iubirea. Exprimaţi-o încă o dată. Exprimaţi-o mai tare. Exprimaţi-o încet. Bucuraţi-vă, pentru că Domnul este aproape!

 

* * *

 

Duminica I din Advent (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Alois Bisoc
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 30 noiembrie 2008

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.