Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a de peste an – Botezul Domnului
Anul C (A, B)
Lecturi:
Isaia 40,1-5.9-11
Tit 2,11-14; 3,4-7
Luca 3,15-16.21-22

Luca 3,15-16.21-22

Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: “Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. În timp ce tot poporul era botezat, a fost botezat şi Isus şi, pe când se ruga, cerul s-a deschis şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui sub chip trupesc, ca un porumbel, şi o voce a venit din cer: “Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine îmi găsesc toată bucuria”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Botezaţi cu foc şi Duh Sfânt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Părintele ceresc, ziditorul trupului şi sufletului nostru, ne poartă de grijă. Fiind creaţi după chipul şi asemănarea sa, în centrul atenţiei stă sufletul, dar nu neglijează nici trupul. Pentru sănătatea trupului ne-a lăsat o infinitate de remedii medicale: medicamente, plante, ape, aer, soare etc. Foarte mulţi îşi redobândesc sănătatea în staţiunile balneare, la izvoarele termale şi minerale sau la mare unde soarele şi apa fac adevărate minuni. Pe lângă aceste izvoare de sănătate trupească obişnuite, Creatorul a deschis izvoare extraordinare cu ape minunate prin care mii şi mii de bolnavi îşi recapătă fericirea sănătăţii. De la piscina Probatică (cf. In 5,2-9) şi până la izvorul minunat de la Lourdes, multe alte exemple s-ar putea aduce. Pentru sănătatea sufletească a tuturor oamenilor, Creatorul a deschis un izvor de apă minunată: Botezul – Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mt 28,19). Prin acceptarea Botezului se răspunde invitaţiei făcute în vechime de profetul Isaia: Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape!

Ioan Botezătorul anunţă că după botezul său cu apă va urma un altul cu Duh Sfânt şi cu foc (Mt 3,11), ca un dar mesianic. Duhul Sfânt ştim cine este şi botezul cu el a început la Rusalii; dar cu foc, ce vrea să spună? Focul este judecata care va urma la sfârşitul lumii, dar care începe a se contura o dată cu venirea lui Mesia şi se va desăvârşi la a doua venire a lui Isus (cf. In 3,18-21; 5,22-25; 9,39). Ambele s-au inaugurat la botezul lui Isus din Iordan, din care s-a născut Botezul ca taină creştină.

Sfântul Paul compară Botezul creştin cu trecerea Mării Roşii, care a dus la eliberarea poporului israelit din sclavia egipteană (cf. 1Cor 10,1 ş.u.), iar pe creştini la libertatea fiilor lui Dumnezeu, inaugurată în ziua de Rusalii prin coborârea Duhului Sfânt sub chipul limbilor de foc asupra apostolilor, care, la rândul lor, îl fac să coboare asupra celor care se botezau cu apă. Petru, abia ieşit din Cenacol, predică celor atraşi de minunea cutremurului provocat de venirea Duhului Sfânt necesitatea de a primi Botezul cu sentimentul căinţei sufleteşti, cu scopul de a obţine iertarea păcatelor şi darul Duhului Sfânt; lucru care s-a verificat pe loc (cf. Fap 2,38-41). Acest fel de a proceda nu se poate explica fără o poruncă primită din partea lui Isus, anunţată de Ioan (Fap 3,3 ş.u.) şi care a fost formulată clar după înviere (cf. Mt 28,19; Mc 16,16).

Ritualul Botezului, în general, comportă, aşa cum am mai

spus-o, o scufundare totală (cf. Fap 8,38), dar dacă aceasta nu e posibilă, după cum cred că nu a fost posibil ca într-o singură zi să fie scufundaţi atâtea mii de oameni la Ierusalim, unde lipsa de apă este cunoscută, s-a folosit ritualul turnării apei pe cap sau al stropirii, după cum dă mărturie Didahia (7,3).

Botezul era urmat de impunerea mâinilor, care constituia ritualul chemării şi dăruirii Duhului Sfânt, sacramentul Mirului. Probabil că de aici obişnuieşte Biserica Orientală să confere sacramentul Botezului împreună cu cel al Mirului sau Confirmaţiunii (cf. Fap 8,15; 19,6).

Sfântul Paul aprofundează şi completează doctrina despre Botez rezultată din învăţătura lui Isus (cf. Mc 10,38) şi din practica Bisericii (cf. 1Cor 6,3). După învăţătura apostolului neamurilor, Botezul dat în numele lui Isus (cf. 1Cor 1,13) uneşte cu moartea, îngroparea şi învierea Răscumpărătorului (cf. Rom 6,3 ş.u.; Col 2,1). Scufundarea reprezintă moartea şi îngroparea celui botezat împreună cu Isus; ieşirea din apă simbolizează învierea şi unirea cu el. Botezul face să moară trupul ca instrument al păcatului (cf. Rom 6,6) şi ne face părtaşi ai vieţii pentru Dumnezeu în Isus (Rom 6,11). Moartea pentru păcat şi darul vieţii sunt indisolubile; spălarea cu apă curată simbolizează stropirea cu sângele lui Cristos care mijloceşte pentru noi şi este mai grăitor decât sângele lui Abel (cf. Evr 12,24; 1Pt 1,2), fiind o participare efectivă la meritele câştigate de drept pentru toţi de Cristos pe Calvar, fiind în strânsă legătură cu învierea sa şi cu un început al preamăririi (cf. Ef 2,5 ş.u.). Botezul este, prin urmare, un sacrament eminamente pascal, o comuniune cu învierea lui Cristos; botezatul moare pentru păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu în Cristos (cf. Rom 6,11), trăieşte prin aceeaşi viaţă nouă a lui Isus (cf. Gal 2,20). Transformarea realizată în acest fel este radicală, constituie o despuiere de omul cel vechi al păcatului şi o îmbrăcare în omul nou (cf. Rom 6,6), realizând o nouă creaţie care dă dreptul la îngerizare, la o asemănare cu Dumnezeu (cf. Gal 6,15).

Fericit omul care este conştient de aceste mari lucruri care se împlinesc în el!

Botezul administrat în numele lui Isus (cf. Fap 2,38; 8,16), vrea să spună că acela care l-a înfiinţat este Isus, că este intim asociat cu viaţa sa, iar toţi cei care îl primesc formează o unitate cu el prin participarea la viaţa cea nouă realizată de Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei, aşa cum ne-o prezintă apostolul Paul în Scrisoarea către Galateni (3,28), realizată în acelaşi duh (cf. 1Cor 6,17).

Botezul în numele lui Isus presupune folosirea unei formule în care era menţionat Cristos singur. Formula trinitară, care s-a impus în cele din urmă şi a rămas oficială până în ziua de azi (cf. Didahia 7,1-3) provine din Evanghelia după sfântul Matei (28,19). Această formulă arată mai bine cum botezatul, unit cu Fiul, este unit în acelaşi timp cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt (cf. 1Cor 6,11), devenind fiu al Tatălui (cf. Gal 4,5) şi templul Duhului Sfânt (cf. 1Cor 6,19), frate cu Cristos şi moştenitor împreună cu el al împărăţiei Tatălui, trăind viaţa sa intimă şi astfel devine destinat să împartă cu Isus gloria cerească (cf. Rom 8,2; Ef 2,6).

Superioritatea Botezului lui Isus, faţă de cel al lui Ioan, este incontestabilă. Isus îi spune lui Ioan, care refuza să-l boteze pe motivul că el trebuie să fie botezat de Isus: Lasă, acum se cuvine să împlinim toată dreptatea. La ce dreptate se referea? În Vechiul Testament, dreptatea avea sensul de sfinţenie, desăvârşire. Botezul lui Isus aduce sfinţirea omului, desăvârşirea prin viaţa cea nouă, prin aceea că se încadrează perfect în legea iubirii şi-i cuprinde pe toţi oamenii (cf. Mt 28,19-20), în timp ce botezul lui Ioan privea doar pe evrei, limitat în timp, fiind doar de pregătire. Botezul lui Isus cuprinde toate veacurile, pe toţi oamenii şi toată veşnicia, dând viaţa cea nouă, fără de care nimeni nu poate intra în împărăţia Tatălui.

După cum Cristos prin botez a fost înscris în planul Tatălui de a forma Biserica, Isus aşezându-se la temelia ei prin smerenia sa, la fel: orice om trebuie să se smerească şi să accepte simţămintele de dreptate ale lui Cristos: împlinirea totală a voinţei Tatălui.

Viaţa lui Isus, după botez, se desfăşoară altfel decât înainte. Botezul l-a scos din negura celor treizeci de ani şi îl evidenţiază ca pe omul rugăciunii, postului, apostolatului, minunilor, morţii şi învierii.

Viaţa noastră, datorită Botezului, trebuie să fie o copie vie a vieţii lui Isus în sânul trupului mistic, în sânul Bisericii. Toţi creştinii, afirmă Conciliul Vatican II, oriunde trăiesc, sunt ţinuţi să arate cu exemplul vieţii lor şi cu mărturia cuvântului lor pe “Omul nou”, cu care au fost îmbrăcaţi prin Botez. Credincioşii, încorporaţi în Biserică prin Botez, sunt destinaţi cultului religiei creştine prin caracterul primit şi, fiind renăscuţi în calitate de fii ai lui Dumnezeu, sunt ţinuţi să profeseze public credinţa primită de la Dumnezeu prin Biserică (LG 11).

Dovedesc faptele noastre de fiecare zi că suntem făpturi noi? Suntem uniţi cu Isus în rugăciune, post şi muncă apostolică potrivit stării de viaţă la care am fost chemaţi?

În procesul intentat sfintei Ioana d’Arc, ea mărturiseşte: Copilul, pe care l-au adus la Lagny, în faţa Maicii Domnului, avea trei zile. Mi s-a spus că toate fetele din oraş s-au adunat acolo. Am fost rugată să merg şi eu şi să mă rog lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, ca să binevoiască a-i reda viaţa; m-am dus acolo şi m-am rugat cu celelalte. Şi la urmă, viaţa s-a ivit în el; a căscat guriţa de trei ori, apoi a fost botezat numaidecât şi a fost înmormântat în pământ creştin. Se împliniseră trei zile, după câte se spunea, de când în acel copilaş nu mai era nici o suflare de viaţă: era negru ca rochia mea. Dar când a deschis gura, a început să-şi recapete culoarea. Eu eram cu fetele în genunchi înaintea Maicii Domnului şi-mi făceam rugăciunea.

Iată cum, prin rugăciunea celui botezat, se pot obţine minuni pentru Botezul altora.

Să-i mulţumim lui Isus pentru Botezul nostru şi să ne rugăm pentru ca toţi păgânii să-şi găsească mântuirea prin Botezul lui Isus. Amin.

 

* * *

 

Harul Botezului

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Acum câţiva ani a fost organizată în Anglia o conferinţă pe tema: “Ce diferenţiază creştinismul de toate celelalte religii ale lumii?” La conferinţă unii au sugerat că creştinismul este unic prin învăţătura lui despre Dumnezeu care a devenit om. Dar şi în religia hindusă există relatări despre Dumnezeu care a venit pe pământ ca om. Alţii au sugerat că unică ar fi credinţa în înviere. Dar şi alte religii cred în învierea morţilor. Dezbaterea s-a încins până când a apărut C. S. Lewis, marele apărător al creştinismului. “Care este problema?”, a întrebat el. Când i s-a spus că se discută ce dă unicitate creştinismului, el a răspuns: “Oh, dar e simplu. Este harul.”

În această zi în care sărbătorim Botezul Domnului, a doua lectură din Scrisoarea către Tit se concentrează nu asupra lui Isus ci asupra oamenilor care au fost mântuiţi prin harul botezului. “Dar când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru – nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare – el ne-a mântuit prin baia naşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt” (Tit 3,4-5). Mântuirea pe care am primit-o nu este ca răsplată pentru orice fapte bune am fi făcut noi, ci un dar liber şi necondiţionat al lui Dumnezeu. Prin botez, Dumnezeu ne şterge toate păcatele şi nu mai ţine socoteală de ele.

C. S. Lewis avea dreptate când spunea că doctrina harului face credinţa creştină unică între toate credinţele existente pe pământ. Alte religii spun că Dumnezeu răsplăteşte dreptatea şi pedepseşte răutatea. Am auzit cu toţii de legea hindusă a karmei, ce afirmă că trebuie să plătim pentru fiecare gând, cuvânt sau faptă păcătoasă, şi că dacă nu plătim suficient în această viaţă ne vom reîncarna şi vom reveni pe pământ pentru a continua să plătim pentru greşelile noastre. Credinţa creştină crede de asemenea în dreptatea lui Dumnezeu. Sfântul Paul ne admonestează: “Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu permite să fie luat în râs, căci ceea ce seamănă omul aceea va şi culege. Cine seamănă în trup va culege din trup putrezire; dar cine seamănă în Duh va culege din Duh viaţa veşnică. Să nu ne lăsăm deci obosiţi de a face binele, căci la timpul potrivit vom culege, dacă nu ne vom lenevi” (Galateni 6,7-9). Dar de asemenea credem că Dumnezeu ne iartă greşelile şi se comportă cu noi mult mai bine decât am merita. Acesta este harul. Aceasta este favoarea pe care o primim în mod nemeritat. Botezul care ne face copii ai lui Dumnezeu este un bun exemplu de har.

Nu există condiţii de îndeplinit pentru primirea harului lui Dumnezeu. De aceea chiar şi copiii pot primi botezul. Nu există condiţii de îndeplinit, dar există consecinţe. Ne-o subliniază a doua lectură de astăzi: “Harul lui Dumnezeu s-a arătat ca mântuitor pentru toţi oamenii, învăţându-ne să respingem nelegiuirea şi poftele lumeşti, ca să trăim în veacul de acum cu înţelepciune, cu dreptate şi cu evlavie” (Tit 2,11-12). Harul lui Dumnezeu ne aduce mântuirea, dar ne cere să renunţăm la cele lumeşti pentru a îmbrăţişa cele dumnezeieşti. A primi harul lui Dumnezeu este un act liber şi necondiţionat. Dar a rămâne în harul lui Dumnezeu presupune un răspuns din partea noastră. Acest răspuns este, pe de o parte, să spunem nu răului şi tentaţiei de a ne conduce vieţile după înclinaţiile egoiste, şi, pe de altă parte, să ne supunem lui Dumnezeu, să ne trăim vieţile în supunere faţă de voinţa Sa sfântă. Cu alte cuvinte, noi, cei care am primit harul botezului, trebuie să ne străduim să ne trăim promisiunile baptismale.

Celebrând astăzi Botezul Domnului nostru Isus Cristos în Iordan, să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru darul gratuit al mântuirii primit prin harul Botezului. Să îi cerem cu ardoare darul de a rămâne fideli promisiunilor de la Botez şi de a-i spune nu satanei şi promisiunilor lui false, spunând în schimb da lui Dumnezeu până în ceasul morţii.

 

* * *

 

Recufundarea în propriul nostru Botez

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro

În pericopa evanghelică de astăzi se vorbeşte despre două botezuri: Botezul pe care l-a primit Isus şi Botezul pe care-l făgăduieşte Isus: este vorba despre Botezul lui Isus şi Botezul nostru. Despre cel dintâi se vorbeşte ca despre un eveniment istoric. “În anul al cincisprezecelea al domniei împăratului Tiberiu… [în] ţinutul Iordanului”; despre al doilea se vorbeşte la viitor, ca despre o făgăduinţă: “El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Aceste cuvinte reprezintă pentru sacramentul botezului ceea ce reprezintă discursul despre pâinea vieţii de la Cafarnaum pentru Euharistie.

Cele două mari Sacramente, mai înainte de a fi instituite în moartea şi învierea Sa, au fost făgăduite şi explicate de către Isus în timpul vieţii Sale. Botezul pe care îl primeşte Isus mai este încă botezul cel vechi, botezul cu apă al lui Ioan Botezătorul; însă faptul că s-a coborât asupra lui Duhul Sfânt în chip de porumbel face din acel Botez un Botez nou: cel dintâi Botez întru Duhul Sfânt. Nu numai primul, ci modelul şi izvorul oricărui Botez creştin. În Iordan, nu apa a fost aceea care l-a sfinţit pe Isus, ci Isus a sfinţit apa, şi, toate apele.

Botezul creştin nu face altceva decât să prelungească misterul acelei zile: Duhul Sfânt se coboară asupra unei creaturi umane, şi acea creatură devine “fiu ales” în care Tatăl binevoieşte. Şi noi am experimentat aşa ceva, dar ce ştim noi despre acest grandios eveniment, care a marcat începutul vieţii noastre creştineşti? Botezul a fost, şi din păcate mai este încă pentru mulţi creştini, ca un pachet primit în dar şi aruncat într-un ungher, fără a fi deschis. Avem acest pachet, suntem în posesia lui, însă nu ştim ce dar preţios conţine. Necunoscând darul, nu avem habar că suntem bogaţi; nu ne gândim să ne bucurăm, să-i mulţumim şi să-l lăudăm pe cel care ni l-a trimis. Suntem fiii lui Dumnezeu, însă noi nu ştim aceasta! Din Botez nu ne-a rămas decât caracterul neşters, care ne permite să îndeplinim toate celelalte acte ale vieţii creştine; însă roadele Botezului sunt legate, şi de aceea nici nu reuşim să auzim înlăuntrul nostru acel glas duios care ne spune: “Tu eşti fiul Meu cel preaiubit!”

În ziua de astăzi trebuie să desfacem acel pachet primit în dar, şi să ne readâncim în apele Botezului nostru. Darurile lui Dumnezeu devin adevărate şi active pentru noi numai în clipa în care, luminaţi de Duhul Sfânt, suntem conştienţi de ele şi le primim cu credinţă; într-un anume sens, noi astăzi ne botezăm din nou. Acest lucru este posibil tocmai pentru că Botezul lui Isus este un Botez al Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt nu curge aşa cum curge apa la Botez; El rămâne şi poate să se reîntoarcă şi să ne reaprindă asemenea focului acoperit cu cenuşă.

Există mai multe metode de a dezvolta semnificaţia Botezului, însă cea mai bună este aceea a dezvoltării ritualului şi a explicaţiei semnelor ce-l întovărăşesc. Sacramentele lucrează ceea ce indică semnele. Liturgia baptismală cuprinde cea mai bună cateheză. Să încercăm să ne amintim, unul după altul, principalele momente ale unui botez la care am asistat recent sau de care ne amintim noi mai bine. La început avem proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu; se citesc fragmente din Scriptură. Aceasta pentru că apa nu poate realiza renaşterea fără credinţă, iar credinţa este suscitată de cuvântul lui Dumnezeu: “Credinţa vine în urma ascultării, iar ascultarea vine prin Cuvântul lui Cristos”. Puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu a fost dată tuturor acelora care au primit cuvântul şi care cred în numele Său.

Sfântul Paul spune că Biserica, şi fiecare om care i se adaugă, este curăţită prin baia apei unită cu Cuvântul. Aşa cum Euharistia este dubla masă a Cuvântului şi a pâinii, tot aşa Botezul este baie a Cuvântului şi a apei. Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai hrană, ci şi spălare; smulge vălul de pe ochii noştri şi ne face să vedem lumina, ne face să credem. După Cuvântul lui Dumnezeu intră în scenă apa, scumpa noastră soră apa, despre care Sfântul Francisc din Assisi spunea că este blândă, umilă, scumpă şi curată. Aici, în Botez, ea apare mai degrabă ca o mamă decât ca o soră, pentru că în ea, ca într-un sân matern, credinciosul este născut la o viaţă nouă. Lângă vasul baptismal, preotul binecuvântează, şi oarecum prezintă apa, care va fi folosită la Botez. Fiind aleasă de Isus pentru Botez, Duhul Sfânt a făcut din apă, împreună cu pâinea şi vinul, o făptură scumpă creştinilor.

Apa ne aminteşte de marile evenimente din istoria mântuirii: Creaţia, potopul, trecerea Mării Roşii, apa Iordanului în care a fost botezat Isus, apa care a ţâşnit din coasta străpunsă a lui Cristos. Fiecare dintre aceste momente ne spune câte ceva despre semnificaţia Botezului. Chiar şi potopul, şi apa Mării Roşii, cu toate că sunt ape învolburate; apa reprezintă o judecată, o separare, îneacă ceea ce este necurat şi rău în om, şi salvează ceea ce este curat şi drept; îneacă păcatul pentru a-l salva pe păcătos. Aşa ceva s-a întâmplat la trecerea Mării Roşii: şi israeliţii şi carele de război ale lui Faraon au intrat în apă, dar numai Israel a ieşit teafăr pentru a înainta spre pământul făgăduit; duşmanii s-au înecat în mare. “Apa Botezului este şi ea o Mare Roşie, pentru că a fost înroşită de Sângele lui Cristos” (Sf. Augustin).

La un anumit punct al Botezului, intervine o schimbare bruscă de temperatură; este un moment dramatic. Deja chiar de la începutul Botezului, rugăciunea exorcizării a evocat o tristă realitate: cel ce se botează nu este ca o ceară moale capabilă să ia o formă oarecare, mai cu seamă atunci când este vorba despre un adult; el este sclavul păcatului, supus puterii întunericului, înşelăciunii lumii. A sosit clipa în care trebuie să alegem: ori cu Cristos, ori cu lumea; ori de partea luminii, ori de cea a întunericului; ori de partea trupului ori de partea sufletului; ori cu Dumnezeu, ori cu satana: Te lepezi de păcat, de înşelăciunile lumii, de satana? Mă lepăd! Crezi în Dumnezeu, în Isus Cristos, în Duhul Sfânt, în Biserică, în viaţa veşnică? Cred!

Pentru ca cineva să renască trebuie să aleagă, să se hotărască, pentru că însăşi renaşterea este o alegere, o hotărâre, spre deosebire de naşterea naturală, care este numai un element, un dar primit pasiv de la alţii. În acele simple cuvinte s-a conturat o schimbare; cel puţin aşa se credea în primele veacuri ale Bisericii: catecumenul se întorcea cu faţa de la Apus spre Răsărit, spre a arăta că se lepăda de întuneric şi de cel rău, spre a se avânta spre lumină, spre Cristos: “Fugind de întuneric, aleargă spre lumină, cu faţa spre răsărit caută soarele, eliberat fiind din mâinile tiranului îşi adoră regele” (Cabasilas). Atunci când vom lua parte la vreun botez, în această fază să ne închipuim această alergare a sufletului spre lumină, cu mâinile întinse spre a-l îmbrăţişa pe Cristos, aşa cum a procedat Magdalena în dimineaţa învierii Domnului.

Astfel se ajunge la momentul Botezului adevărat şi propriu. Celebrantul îi îndeamnă pe părinţi să se apropie cu copilul în braţe, însoţit de naşi, îi cufundă de trei ori capul în apă (botezul prin cufundare) sau varsă apă pe capul celui botezat pronunţând cuvintele: “Eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”. Pentru a înţelege întreaga semnificaţie a acestui gest, trebuie să ne gândim cum a fost acesta la început: catecumenul se dezbrăca de hainele sale, se cobora în apa unui râu sau într-un lac, până la gât, unde era cufundat de trei ori. Întreita cufundare şi recufundare simboliza moartea de trei zile şi Învierea lui Cristos. Sfântul Pavel face aluzie la acest ritual atunci când explică Botezul cu aceste cuvinte: “Nu ştiţi că toţi câţi în Cristos Isus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”.

Cufundarea în apă simbolizează şi actualizează îngroparea lui Isus în pământ şi moartea omului vechi, în vreme ce recufundarea simbolizează şi actualizează Învierea lui Cristos şi naşterea omului nou. “În aceeaşi clipă, aţi murit şi v-aţi născut, şi aceeaşi apă a devenit pentru voi mormânt şi mamă” (Ciril din Ierusalim). Toate acestea se desfăşoară sub privirile Tatălui, ale Fiului şi ale Duhului Sfânt, invocaţi prin formula baptismală, astfel că în vreme ce gesturile invocă misterul întrupării şi al învierii lui Cristos, cuvintele invocă Sfânta Treime. În felul acesta se vestesc două mistere principale ale credinţei şi unitatea planului divin al mântuirii, care pleacă de la Tatăl şi se reîntoarce la Tatăl.

Ultimele gesturi ale ceremonialului Botezului vestesc prelungirea acestuia în viaţă. Acestea sunt ungerea cu Sf. Mir, haina albă, lumânarea aprinsă, deschiderea urechilor şi a buzelor. Haina albă este simbolul nevinovăţiei şi al demnităţii recâştigate, ce trebuie păstrată şi demonstrată în conduita vieţii; lumânarea aprinsă este mărturia pe care creştinul trebuie să o dea: “Aşa să strălucească lumina voastră în faţa oamenilor…” Ultimul lucru ce trebuie să fie preţios în Botez este numele. În ziua aceea numele a fost rostit pentru prima dată în public; în faţa îngerilor şi a oamenilor am primit un nume. Câtă semnificaţie în toate acestea! Adevăratul nostru “eu”, omul cel nou, acela pe care Dumnezeu l-a cunoscut şi l-a iubit din veşnicie, s-a născut în această zi, şi nu în alta; el a primit un nume.

E drept ca acest nume să fie proclamat în faţa lui Dumnezeu. A exista, a trăi în adevăratul înţeles al cuvântului, pentru noi oamenii, înseamnă a fi cunoscuţi de Dumnezeu, a fi chemaţi pe nume de către El, care ne-a ales întru Isus Cristos, mai înainte de întemeierea lumii, pentru a fi fiii săi: “Acum aşa zice Domnul, Ziditorul tău, Iacove, şi Creatorul tău, Israele: “Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti”. Adevăratul Tată din ceruri este Acela care prin gura Bisericii ne-a pus adevăratul nume. Maria Magdalena a tresărit de bucurie, auzindu-se chemată pe nume de către Isus în ziua Învierii, tot aşa şi noi vom tresălta de bucurie în ziua când îl vom auzi pe Dumnezeu chemându-ne pe nume! Chiar şi numele nostru este un mister; este o amintire a Botezului nostru.

Am spus că ultimele cuvinte din ritualul Botezului vestesc prelungirea acestuia în viaţă. Tocmai acum a sosit momentul pentru a face marele salt de la sacrament la viaţă, de la acea zi la ziua de astăzi. Botezul nu este un act desăvârşit, iar mai apoi închis în el însuşi. El este inaugurarea unei stări, sau mai bine spus a unui proces, care trebuie continuat în întreaga viaţă, până la acel act final, pe care Isus îl numea “Botezul său” (nu botezul apei ci al pământului), care va fi moartea. Atunci făptura nouă concepută în Botez va apărea în cele din urmă la lumină, şi se va arăta lumii exact ceea ce suntem în clipa de faţă, adică fii ai lui Dumnezeu. Într-un anume sens, în ziua Botezului noi nu am primit darul de a fi fiii lui Dumnezeu, ci puterea de a deveni ca atare. “Celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12).

Aşadar, puterea şi nu un dar, care cu trecerea timpului s-ar putea deteriora sau pierde, ci mai degrabă o cooperare, o coresponsabilitate în mântuire; de a deveni, adică o putere care implică dezvoltarea, maturizarea, angajarea personală. Trebuie să trecem de la o viziune statică asupra Botezului şi a vieţii creştineşti la o viziune dinamică; trebuie să devenim (de fapt) ceea ce suntem deja (de drept). De aici şi necesitatea de a activa; nu ne putem automulţumi să rămânem în starea copilăriei, a unor rahitici spirituali. Câte preocupări în jurul unui copil care nu se dezvoltă normal! Câte cheltuieli, câţi medici nu sunt consultaţi! Însă acei părinţi care întreprind toate acestea prea adesea nu-şi dau seama că pe plan spiritual cazul lor este mult mai grav decât cel al copilului rahitic!

Fii ai lui Dumnezeu, maturi şi formaţi – spune Ioan – devenim, numai primindu-l pe Isus, crezând în numele Lui, prin credinţă. Iată aşadar cuvântul cheie pentru trăirea Botezului propriu: dezvoltarea vieţii de credinţă nu numai la nivelul intelectual (învăţând cât mai bine ceea ce trebuie crezut) ci mai ales la nivelul practic (trăind din plin cele învăţate). A face din credinţă propriul element vital, criteriul de bază, motivul hotărârilor, pentru că numai aşa se poate ajunge la lumină, la asemănarea cu Isus, devenind “fii întru Fiul”.

Am revizuit Botezul nostru; am deschis pachetul cu darul primit, şi cunoaştem darurile făcute de Dumnezeu. Botezul conduce la Euharistie; apropiindu-ne de Sfânta Masă, noi suntem acum asemenea evreilor ieşiţi din apele Mării Roşii, care se grăbeau să primească mana, adică “pâinea cerească, care conţine toată dulceaţa şi toată bunătatea”.

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 40,1-5.9-11)

Cu acest minunat prolog începe “Cartea Consolărilor” (Is 40-55). Dumnezeu îl “trezeşte” pe poporul său, sclav umilit în Babilonia, prin intermediul mesagerilor care vestesc voinţa sa, printre care Deutero Isaia, profetul perioadei exilice. Acest profet vesteşte că eliberarea poporului care a rămas fidel de către Dumnezeu nu va întârzia. Acest “rest” al lui Israel va fi recondus cu multă bucurie în patrie – ţara promisă părinţilor – şi aşa vor lua sfârşit suferinţele şi tristeţea.

Mesagerul face să răsune mai întâi vestea eliberării printre cei aflaţi în exilul babilonic prin cuvinte care ating inima poporului făcând totodată să se întrevadă inima lui Dumnezeu însuşi: “mângâiaţi … vorbiţi inimii … strigaţi că s-a terminat sclăvia … în pustiu pregătiţi calea Domnului” (v.1-5). Apoi, acelaşi mesager vesteşte de pe Muntele Sion, în Ierusalim, pronunţă un alt mesaj de consolare celor care se reîntorc în patrie: “Iată, Domnul vine cu putere … ca un păstor îşi paşte turma şi cu braţul său îl adună” (v. 9-11). A sosit ceasul iertării şi al eliberării poporului: slava lui Dumnezeu se va manifesta între popoare. E mereu Domnul cel care ia iniţiativa în favoarea poporului său, aşa cum un păstor îşi conduce turma şi prin puterea iubirii îl adună în jurul său ducând “pe miei la sânul său” şi conducând “încet-încet oile-mame” (v. 11; cf. Ier 23,3; Ez 34,11-16; In 10,1-6; Lc 15,3-7). Împărăţia mesianică a păcii, a mântuirii şi a dreptăţii se concretizează în mijlocul poporului.

Lectura a II-a (Tit 2,11-14; 3,4-7)

Este din nou propusă lectura din Scrisoarea către Tit; este un text compus din două pasaje din această scrisoare, pasaje propuse primul la Litutrghia din Noaptea de Crăciun (2,11-14) şi al doilea la cea din dimineaţa aceleiaşi sărbători (3,4-7). Paul, după a dat nişte sfaturi ucenicului său Tit – pe care l-a lăsat la Creta ca responsabil al comunităţii creştine – în legătură cu stilul de a interveni pe care trebuia să-l adopte cât priveşte diferitele categorii de persoane din care este formată Biserica, aminteşte de persoana lui Isus – unica Mântuire dată nouă de către Tatăl. Isus este suprema manifestare a duioşiei, a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni: “s-a arătat harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire pentru toţi oamenii” (v. 11). Dumnezeu Tatăl a făcut toate prin Fiul său Isus; iar unicul scop a fost acela de a ne face fii prin intermediul unui “botez de renaştere” şi prin “reînnoirea în Duhul Sfânt” (3,5).

Iubirea Tatălui ne este dăruită prin intermediul Fiului şi al Duhului spre a fi în stare să intrăm în posesia deplină a darului mântuirii. Numai o comunitate de credinţă care trăieşte aceste valori poate fi lumină pentru cei care nu cred şi astfel poate să obţină răsplata pe care Isus a promis-o: viaţa veşnică. Însă idealul de viaţă creştină la care creştinul şi întreaga comunitate va trebui să privească şi să tindă, rămâne mereu exemplul persoanei lui Isus, care, pe timpul vieţii sale pământeşti, a fost mereu docil Tatălui, a ştiut să reziste oricărei ispite ale celui rău, a practicat în misiunea sa publică dreptatea, iubindu-i pe toţi până la a-şi da viaţa pentru ei. (v.12-13).

Evanghelia (Lc 3,15-16.21-22)

Naraţiunea botezului lui Isus din Luca este compusă din două părţi. În prima parte (v. 15-16) este subliniată diferenţa dintre botezul lui Ioan, “cu apă – pentru curăţire, conform tradiţiei ebraice” şi cel al lui Isus “prin Duhul Sfânt” care schimbă inima dăruind viaţă nouă. În a doua parte (v. 21-22) este afirmată superioritatea şi bogăţia botezului lui Isus prin care se manifestă Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu şi, în consecinţă, acela al creştinului – dar al Duhului Sfânt prin care se devine fiu al lui Dumnezeu prin Cristos. Botezul este un moment extraordinar al manifestării Duhului Sfânt în persoana lui Isus. Pe Duhul Sfânt Isus îl primeşte în rugăciune – alt dar (rugăciunea) al Duhului Sfânt, tipic teologiei lui Luca.

Misiunea lui Isus în lume, deci, este dublă: este Mesia, trimisul Tatălui – şi pentru aceasta primeşte putere de la Duhul Sfânt pentru misiunea sa de Mântuitor al oamenilor. În acelaşi timp însă El este şi Fiul Preaiubit al Tatălui, Chipul făcut vizibil al lui Dumnezeu, revelatorul cuvântului pe care l-a auzit de la Tatăl şi pe care are misiunea de a-l transmite oamenilor.

Din misiunea lui Isus ia naştere misiunea Bisericii şi a oricărui creştin, care este aceea de a primi mesajul de iubire pe care Tatăl ni-l adresează prin Fiul său spre a-l transmite mai departe la rândul nostru. În acelaşi timp ia naştere chemarea să ne trăim propriul botez conştienţi fiind că îl avem pe Duhul Sfânt cu viaţa cea nouă pe care ne-o dăruieşte pentru a ne putea comporta ca nişte fii ai lui Dumnezeu, mărturisitori ai vieţii divine – unicul adevăr care îl face liber pe om cu adevărat (cf. In 8,31).

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Se aşteaptă o apariţie. Creştinul.

“El nu va striga, nu-şi va ridica glasul… Trestia frântă nu o va zdrobi, şi nucul, care mai arde încă, nu-l va stinge.” (Is. 42, 1-4; 6-7)

“Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi-i vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavol, căci Dumnezeu era cu El…” (Fapte 10, 34-38)

“… Tu eşti Fiul Meu cel preaiubit, întru care am binevoit.” (Lc. 3, 15-16; 21-22)

După Epifanie, o altă arătare a Domnului, pregătită de Ioan Botezătorul şi realizată în contextul Botezului lui Isus la apa Iordanului, cu cerurile deschise, cu coborârea Duhului Sfânt şi cu glasul cel venit de sus, care-l legitimează şi-l identifică pe Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Marcu îl prezintă pe Isus adult, în ajunul misiunii sale publice, lăsând la o parte povestirile naşterii şi ale copilăriei. Apoi, în Evanghelia sa, într-un sens oarecare, cerurile se vor deschide şi glasul de sus va răsuna numai cu ocazia Schimbării la Faţă a Domnului.

Însă de jos, această recunoaştere nu va veni decât la picioarele crucii, din partea centurionului roman, care va spune: “Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era omul acesta!” (Mc. 15, 39). De altfel Isus se înscrie în cadrul unei vieţi obişnuite, umblă prin lume ca un necunoscut, oarecum clandestin, care mai ales dorea ca arătarea sa să fie primită în credinţă printr-o privire care să pătrundă dincolo de aparenţe, şi în adoraţie.

Greu de acceptat acest fel de viaţă

Toţi se află în faţa uneia şi aceleiaşi întrebări: Cine este Isus? – Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Dar aşa de deosebit în aşteptări şi dorinţe…? Modul acesta de a se purta, de a se prezenta şi de a-şi dezvolta misiunea, le cam dă de gândit oamenilor. Isus nu se înscrie în scheme, în rubrici, pe care oamenii le-au pregătit pentru El. Stilul lui de viaţă nu se potriveşte cu gusturile şi cu prevederile acelora care îl aşteptau.

Prin urmare care este stilul acesta de viaţă al Lui? Este acela al robului (Is. 42, 1), care nu-şi face publicitate, care umple pieţele cu glasul lui puternic şi hodorogit, bogat în retorică şi ameninţări. Solidar cu păcătoşii şi cu cei săraci, capabili de a încuraja şi de a întări speranţa, în loc de a înăbuşi, de a umili, aşa ca trecerea unui uragan, care mătură totul în cale, împreună cu răul chiar şi puţinul bine, acele timide încercări de viaţă creştinească (“trestia frântă nu o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge”).

El va apăra soarta săracilor, şi a acelora, pe care lumea îi dispreţuieşte. El va fi Aducătorul unui mesaj şi a unei practici liberatoare, atât de multe boli trupeşti, cât şi de orice formă de sclavie. De fapt, există un soi de prizonieri, care nu stau în lagăre sau în închisori, dar care trăiesc în dimensiunea lor restrânsă şi sufocantă a unei vieţi concepută în cheia aspectelor sălbatice şi egoiste, a câştigului, a averii şi a deşertăciunii. Aceştia sunt acei oameni, care cu toate că ei văd, totuşi sunt orbi, pentru că nu ştiu cum să descopere sensul vieţii, sunt incapabili de a cunoaşte adevăratele valori, pentru că sunt nesimţitori faţă de aproapele.

Preferinţele Sale

Petru vorbind lui Corneliu (lectura a II-a), spune: “Într-adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănirea, este primit de El” (Fapte, 10, 34-35). De fapt, cine se teme de Dumnezeu şi practică dreptatea, indiferent din ce popor face parte este primit de El. Asta înseamnă că El elimină toate îngrădirile religioase, toate discriminările abuzive, care se plasează într-o dimensiune universală coborâte din propria clopotniţă, elimină clasificările ridicole, ca şi mentalitatea şi privilegiile noastre.

Şi sintetizează întreaga sa viaţă pământească, prin aceste cuvinte simple: “Cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei apăsaţi de diavol, căci Dumnezeu era cu El” (Fapte. 1, 38). Dar mai ales, El nu a venit numai aşa, cu vederea, în trecere, ci să-i tămăduiască pe oameni, să-i pună pe picioare, să-i mângâie şi să-i încurajeze, dându-le speranţa şi bucuria de a trăi, să le demonstreze că răul poate fi biruit, iar lanţurile duşmanului frânte. Tocmai pentru că a fost dotat cu putere, Isus s-a ocupat de cei neputincioşi, către care s-a arătat blând şi smerit cu inima. Pentru că “Dumnezeu este cu Dânsul, de aceea şi El stă printre oameni.” Aceasta este arătarea sa “deosebită”.

Botezul nostru

Dar, sărbătoarea Botezului lui Isus se referă şi la botezul nostru. Un botez care aşteaptă să fie “manifestat”. O credinţă conştientă, ce trebuie pătrunsă şi maturizată. O hotărâre, care trebuie să fie motivată. Un dar, care trebuie să devină angajare responsabilă. O apartenenţă la Cristos, care să se exprime prin fapte. Este absolut de trebuinţă şi cât mai grabnic, ca numele înscris în registrele parohiale, să iasă la iveală, să fie descoperite. De acum este timpul de a ne onora angajamentele, pe care alţii şi le-au luat în locul nostru.

Este o reînsuşire personală a botezului, care trebuie făcută cu claritate, dacă în mod practic nu voim să devenim nişte apostaţi de la credinţă. Botezul trebuie să ni-l însuşim, să fie al nostru, un fapt, prin care să devenim protagonişti cu adevărat, nu numai o ceremonie convenţională. Atunci, noi nu puteam citi Evanghelia. Dar acum, nu numai că putem, dar chiar trebuie s-o citim. Avem tot dreptul de a şti cine suntem, încotro mergem, şi care ne este modul de viaţă, după care oamenii să cunoască şi să ştie că suntem creştini.

Botezul lui Isus din Nazaret, coincide cu Arătarea sa. Pentru noi, adevărata manifestare (arătare) vine mult mai târziu după ce am fost botezaţi. Însă nu ne este permis a o da uitării. Nu numai noi avem dreptul să ştim că suntem creştini, dar şi alţii trebuie să deducă din vorbele şi din purtarea noastră că suntem creştini. Certificatul de botez, din partea parohului, prea puţin valorează pentru identificare noastră în buni creştini.

 

* * *

 

Tu eşti Fiul meu preaiubit

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Duminica de azi ne apare ca ultima sărbătoare care mai poartă amprenta Crăciunului cu o trăsătură epifanică deosebită, dând un răspuns deplin la întrebarea: Cine este Isus Cristos? Totodată această duminică este prima duminică de peste an şi deschide seria sărbătorilor care ne vor arăta activitatea mântuitoare a lui Isus.

În prologul Evangheliei după sfântul Ioan (1,1-18) am găsit răspunsul dorit, şi anume că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, creatorul a toate, este viaţa, lumina, Dumnezeul întrupat, revelatorul Tatălui, calea spre fericirea veşnică.

Ce ne mai poate oferi în plus Liturgia cuvântului de azi?

În primul rând sfânta evanghelie ne arată că în Dumnezeu sunt trei persoane într-o comuniune perfectă de iubire. În Dumnezeu iubirea realizează un extaz continuu între Tatăl şi Fiul, adică o golire de ei înşişi şi revărsare în Duhul Sfânt. Caracteristica fundamentală a iubirii stă în golirea de sine şi revărsarea în persoana iubită.

La Botezul lui Isus s-a arătat în chip sensibil, văzut şi auzit, extazul divin: Tatăl şi Duhul Sfânt ies din sine prin glasul din cer şi chipul de porumbel, extaziaţi fiind de opera întrupării Fiului şi de acţiunea lui mântuitoare în prezentarea la Botez încărcat cu păcatele lumii. Botezul este extazul lui Isus ca Fiu al omului în faţa Tatălui şi a Duhului Sfânt, este o golire de sine ca om şi revărsare în Dumnezeu prin rugăciune.

În al doilea rând “Isus Cristos este acelaşi ieri, azi şi întotdeauna” (Evr 13,8) în istoria mântuirii.

Ieri era acelaşi ca şi azi. O spune atât de clar premergătorul: Era înainte de a fi eu (In 1,30). Isus, în calitatea sa de Fiu al omului dar nebotezat încă, este icoana celor drepţi din Vechiul Testament, din toate timpurile, de la toate popoarele şi până la sfârşitul veacurilor.

În prima lectură (Is 42,1-4.6-7) ne apare chipul slujitorului credincios al lui Iahve. Sub acest chip, profetul Isaia ne înfăţişează atât poporul ales, cât şi pe viitorul Mesia. Aici slujitorul este distinct de popor şi are o misiune întreită: a) de a reînnoi alianţa încheiată cu Israelul, b) de a conduce în patrie pe cei exilaţi şi c) de a stabili adevărata religie în mijlocul tuturor popoarelor. Într-un cuvânt: în, cu şi prin slujitorul lui Iahve începe o lume nouă. Isus, în calitate de slujitor al lui Iahve, îşi împlineşte misiunea începând din interiorul fiecărui om, descoperindu-i voinţa lui Dumnezeu, prin puterea Duhului, folosind armele păcii (cf. CBL pag. 597). Ideea este preluată de Prefaţa Liturghiei de azi afirmând că prin Duhul Sfânt, Cristos devine obiectul bucuriei celor săraci (LR), al extazului lor.

Pe Isus Cristos de ieri ni-l arată şi Scrisoarea către evrei, enumerându-i pe toţi cei drepţi, începând cu Abel şi continuând cu Enoh, Noe, Avram, Iacob, Moise, David, Samuel etc. care prin credinţă au… făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele. Pentru aceştia şi pentru cei mai mulţi necunoscuţi Isus s-a prezentat la Iordan şi a cerut lui Ioan Botezul prin cuvintele: “Lasă acum, că aşa ni se cuvine nouă ca acum să împlinim toată dreptatea” (Mt 3,15). Pentru toţi cei de ieri, adică pentru toţi cei care nu vor primi Botezul, dar vor crede şi vor căuta mântuirea conform cu dreptatea, adică cu harul pe care Dumnezeu îl dă fiecăruia pentru a-l cunoaşte, iubi şi sluji, Isus s-a prezentat la Botez încărcat cu păcatele lor, aşa cum l-a văzut Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (In 1,29).

Din acest motiv ne învaţă sfânta Biserică şi susţine că Într-adevăr, acei care, necunoscând, fără vina lor, evanghelia lui Cristos şi Biserica lui, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică (LG 16; cf. DS 3866-3872).

Isus Cristos este acelaşi azi, aşa cum ni-l prezintă evanghelia de azi (Lc 3,15-16.21-22): după ce s-a botezat, s-a rugat şi pe când se ruga, s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât asupra lui, iar Tatăl ceresc spune că acesta este Fiul său preaiubit întru care binevoieşte. Acest azi, veşnicul prezent divin, cuprinde pe toţi cei botezaţi în care locuieşte Preasfânta Treime. Isus a arătat cu fapta la ieşirea din apa Iordanului ceea ce va învăţa cu cuvântul: “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi la el vom face locuinţă” (In 14,23). Iată, Preasfânta Treime de la Iordan: Fiul, Tatăl şi Duhul Sfânt.

Azi îşi face locuinţă în orice suflet care îşi trăieşte credinţa primită la Botez şi o arată prin rugăciune. A se boteza şi a-şi uni propriile rugăciuni cu rugăciunea lui Isus botezat înseamnă a-şi deschide cerul, calea spre împărăţia lui Dumnezeu.

Putem înţelege măreţia Botezului şi eficacitatea rugăciunilor noastre numai în Botezul şi rugăciunea lui Isus.

Botezul constituie, în primul rând, revelaţia sau epifania lui Dumnezeu în Isus Cristos. Orice botezat în Cristos constituie o revelaţie sau epifanie a lui Dumnezeu. De la Botez în continuarea vieţii publice Isus se arată ca Fiu. Aceasta nu vrea să spună că mai înainte nu fusese, ci spune simplu că în adâncul vieţii lui Isus există un mister care se poate înţelege doar prin Dumnezeu şi prin Duhul său. Dumnezeu este, de acum încolo, acela care se va arăta în Isus ca Fiul său. Dumnezeu îl adoptă pe Isus cu natura sa umană ca pe Fiul omului, aşa cum adopta pe regii lui Israel în momentul încoronării lor, considerându-i ca reprezentanţii săi în faţa lumii. Regii primeau funcţia lor când erau unşi cu untdelemn. Isus-Fiul omului, când primeşte întreaga putere a lui Dumnezeu, care este Duhul, se numeşte “Unsul lui Iahve”, adică Mesia.

Isus, uns la Iordan cu Duhul Sfânt, nu-i un uns ca oricare altul, ci a primit toată prezenţa Duhului şi, din acest motiv, este în chip real Fiul, adică acela pe care Dumnezeu îl alege în mod definitiv, predestinat, care nu se mai poate abate de la voinţa lui, acela în care Dumnezeu devine prezent într-un chip ce nu poate fi depăşit. Din acest motiv Isus nu-i pur şi simplu un fiu ca toţi fiii oamenilor pe care Dumnezeu, din bunătatea sa, îi primeşte şi-i iubeşte. El provine din profunditatea misterului lui Dumnezeu ca Fiu al său, ca expresia şi prezenţa sa, ca trimis al său.

Misterul lui Isus are două aspecte: a) pe de o parte este Mesia (Unsul), fiindcă are puterea Duhului şi împlineşte lucrarea sa între oameni (îi introduce în escatologie) şi b) pe de altă parte este Fiul, fiindcă este alături de Tatăl, a primit cuvântul său creator (“Tu eşti Fiul meu”) şi-l face prezent în lume.

Din toate acestea trebuie să deducem două concluzii: a) prima aparţine de domeniul credinţei: suntem creştini dacă în profunzimea lui Isus descoperim iubirea Tatălui care îl trimite şi puterea Duhului Sfânt care acţionează în faptele sale; b) a doua ne introduce în practică: a accepta Botezul lui Isus înseamnă a primi Duhul ca adevăr definitiv, judecata lui Dumnezeu asupra istoriei. Să nu uităm că la aceasta ajungem prin botezul convertirii pe care Ioan l-a proclamat într-o zi în mijlocul poporului său, pe care Isus l-a primit şi pe care noi trebuie să-l primim în Isus (cf. CBL pag. 1143-1145).

Prin Botezul său Isus rămâne întotdeauna cu neamul omenesc. “Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28,20). Datorită Botezului lui Isus, Biserica va fi până la sfârşitul lumii “seminţie aleasă, preoţie împărătească, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestească în lume bunătăţile celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată” (cf. 1Pt 2,9).

În virtutea Botezului lui Isus, a comuniunii cu aproapele, sfântul Petru realizează la rândul său acea ieşire din sine în virtutea iubirii şi intră în casa păgânului Corneliu, centurion roman, la care l-a trimis Duhul (Lec. a II-a: Fap 10,34-38).

Petru începe cu o constatare: Dumnezeu nu are preferinţe de persoane, adică nu face distincţie între oameni sau popoare pe criterii de culoare a pielii, de religie, de concepte filozofice, sociale, politice, economice etc. Botezul lui Isus a distrus orice barieră naturală sau artificială între Dumnezeu şi om: prin Cristos orice om poate deveni un fiu adoptiv al lui Dumnezeu.

Botezul conferit în numele botezului lui Cristos ne pune în comuniune cu Dumnezeu, ne integrează în familia lui Dumnezeu, este o nouă naştere, este o trecere de la solidaritatea cu păcatul la solidaritatea cu iubirea, de la întuneric şi de la singurătate la o lume nouă a fraternităţii. Duhul lui Dumnezeu care l-a uns pe Cristos la Botez şi l-a înviat din morţi (Rom 8,11) îi dă acea permanenţă în Trupul Mistic până la sfârşitul veacurilor. Astfel prin Botezul lui Isus fiecare este chemat să-şi asume permanenţa, fiindcă el, Isus, este cu noi, este sămânţa şi garanţia învierii noastre.

Încercând să realizăm şi noi extazul lui Isus prin rugăciunea Bisericii, să spunem din toată inima: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care, la Botezul său în Iordan, l-ai proclamat pe Cristos drept Fiul tău preaiubit, în timp ce Duhul Sfânt cobora asupra lui, dăruieşte fiilor tăi adoptivi, renăscuţi din apă şi Duh Sfânt, să rămână mereu în iubirea ta! (LR). Amin.

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

La Crăciun, cine îl uită pe Isus sau îl sufocă sub cadouri greşeşte total.

Botezul în biserică a fost celebrat; acum toţi merg acasă pentru masă. Este o confuzie mare şi sărbătorească, în timp ce copilul este în leagăn. O femeie spune:

- Ajutaţi-mă, prietene, să duc paharele şi prăjiturile.

Unde să îşi pună şalul? Din grabă, o prietenă îl pune pe leagăn. O altă femeie grăbită, gândindu-se că copilul este în altă parte, pune pe leagăn şi pelerina… Un bărbat, nemaigăsind loc pe cuier, îşi pune haina pe leagăn… şi imediat începe sărbătoarea… şi copilul a fost uitat: doarme, aproape sufocat sub grămada de haine aruncate în dezordine… Dar, în sfârşit, cineva îşi dă seama de greşeala colectivă: este mama care scoate din mijlocul sărbătorii minunatul ei bebeluş! (cf. ABATE DI GIULIO, Discorsetti evangelini, Davero, 1938, 24-25).

2. Tema

Un ambasador, pentru a fi recunoscut ca atare, trebuie să aibă “scrisorile de acreditare”, trebuie să aibă “învestitura” oficială… Un certificat, pentru a avea valoare, trebuie să aibă ştampilă şi semnătură autentice… Lui Isus, ca om, Dumnezeu Tatăl îi spune astăzi: “Tu eşti Fiul meu. Toţi te vor recunoaşte ca atare. Eu te trimit să mântuieşti lumea”.

3. Mesajul zilei

Celebrăm astăzi sărbătoarea botezului lui Isus. Ce semnificaţie are această sărbătoare pentru Isus şi pentru noi?

Isus nu avea, cu siguranţă, nevoie de el.

- Ca om, este neprihănit şi sfinţit de unirea cu cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi.

- Ca Dumnezeu, este Fiul lui prin natură şi dintotdeauna.

- Isus a primit botezul când a fost mare – avea mai bine de treizeci de ani – pentru a ne învăţa pe noi.

Prin botez – care este o prevestire a botezului nostru – Isus intra în grupul lui Ioan Botezătorul, grup de penitenţi, care se pregăteau pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu, ca să facă din el un însoţitor pentru el şi un exemplu pentru noi.

- În timp ce Isus primeşte acest botez de pocăinţă, Dumnezeu Tatăl proclamă: “Isus este Fiul meu preaiubit, trimis să mântuiască lumea!”

- Prin aceste cuvinte, Isus primeşte acreditarea, învestitura oficială de mântuitor (Mesia = Cristos). Şi imediat începe apostolatul său public şi călătoria spre Ierusalim.

Pentru noi, ce semnificaţie are Botezul pe care îl primim de mici?

- Fiecăruia dintre noi, Dumnezeu îi spune: “Te spăl de orice vină, îţi dau harul meu, te fac în mod oficial fiul meu. Trăieşte ca atare. Fii colaborator la mântuirea omenirii”.

- Astfel, Domnul ne acreditează printr-un certificat solemn ca fii adoptivi ai săi, ne inserează în Biserică şi ne dă misiunea de a mântui lumea.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru acest dar şi pentru această răspundere: dă-ne harul să le trăim cu iubire.

4. Exemple

Astăzi este bine să subliniem “misiunea creştină” pe care o primeşte fiecare dintre noi prin Botez (şi Mir).

a) Scriindu-i mamei, un tânăr frate misionar spune: “Dragă mamă, mâinile mele au manevrat astăzi mii de cărămizi. În această seară mă dor atât de mult încât trebuie să fac efort ca să pot ţine în mână stiloul. Însă zidul spitalului pe care îl construiesc, s-a înălţat cu câţiva metri. Sunt atât de fericit, în ciuda oboselii, pentru că, privindu-mi mâinile bătătorite şi crăpate, pot spune: Sunt mâinile lui Dumnezeu, pe care el le foloseşte pentru a-şi construi împărăţia!” (LORENZO GAIGA, Le mani ruvide di Dio, E.M.I., Bologna, 1979, 5).

b) Un medic, călătorind prin Rusia, când comunismul ateu încă mai domnea acolo, a intrat într-o duminică într-una dintre puţinele biserici deschise. Spre marea lui surprindere, în sacristie a găsit un copilaş de 10 ani.

- Ce faci aici? a întrebat.

- Îl aştept pe părintele, a răspuns calm copilul.

- Cine ţi-a vorbit despre religie?

- Un coleg de-al meu.

- Şi lui cine i-a vorbit?

- Un alt coleg.

În acel moment a intrat preotul. Când copilul a văzut că preotul l-a primit bine pe medic, a întrebat:

- Trebuie să-i spun, părinte? Preotul a răspuns că da.

- Eu am cinci prieteni. Am învăţat catehismul! De la un coleg, care a învăţat de la bunica. Eu trebuie să-i învăţ pe alţi cinci prieteni de-ai mei. Când au învăţat, sunt examinaţi. Dacă trec, devin şi ei învăţători, şi fiecare dintre ei trebuie să-i înveţe catehismul pe alţi cinci prieteni. În acest fel, mulţi pot învăţa catehismul.

- Dar nu vă temeţi de poliţie?

- Nu, a răspuns micuţul, ridicând din umeri.

- Dar dacă află poliţia, vă va aresta; ar putea chiar să vă omoare.

- Nu. Apoi, devenind serios, a spus cu multă gravitate:

- Pot să mă ucidă pe mine – şi, punându-şi mâna la inimă, a continuat – dar nu-l vor putea ucide pe Cristos din mine! (GRETTA PALMER, I partigiani di Dio, 1953, 59).

c) Concluzie

Să ne rugăm astăzi pentru copiii din lumea întreagă (ca rugăciune a credincioşilor).

Isuse, iubirea ta faţă de cei mici este infinită,

de aceea, vreau să îţi încredinţez

copiii fericiţi şi copiii înspăimântaţi,

copiii sătui şi copiii înfometaţi,

copiii sănătoşi şi copiii bolnavi,

copiii care studiază şi cei care lucrează,

copiii ascultători şi pe cei capricioşi,

copiii care se roagă şi pe cei care nu te cunosc,

copiii care au o familie unită

şi pe cei care suferă din cauza părinţilor despărţiţi,

copiii care au o casă frumoasă

şi pe cei care dorm pe stradă,

toţi copiii care vor să te ajute să faci o lume nouă.

Primeşte-i în marea ta familie

şi transformă-i cu puterea iubirii tale.

Amin. (P.O.I.M. Roma)