Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a de peste an – Botezul Domnului
Anul B (A, C)
Lecturi:
Isaia 55,1-11
1Ioan 5,1-9
Marcu 1,7-11

Marcu 1,7-11

[Ioan Botezătorul] predica zicând: “Vine după mine cel care este mai puternic decât mine, căruia eu nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălţămintei. Eu v-am botezat cu apă, însă el vă va boteza cu Duhul Sfânt”. În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui. Şi din cer s-a auzit un glas: “Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria”.

 

Autori

pr. John Cusick
pr. Daniel Meynen
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Botezul ne încorporează în Biserică

Autor: pr. John Cusick
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

De secole, creştinii celebrează Crăciunul ca pe o perioadă de 12 zile, cuprinsă între Crăciun şi Epifanie, ca pe o lungă “zi” de Crăciun. Perioada Crăciunului se încheie astăzi cu celebrarea botezului Domnului.

Începutul vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan. [...] Botezătorul şovăie, Isus insistă: şi primeşte Botezul. Atunci Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus, iar glasul din cer proclamă: «Acesta este Fiul meu preaiubit» (Mt 3, 13-17). Aceasta este manifestarea («Epifania») lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. (CBC 535)

Amintit în Liturghia de astăzi prin proclamarea Evangheliei după Sf. Marcu, capitolul 1, versetele 1-11, botezul Domnului este “din partea sa, acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi; este de pe acum «Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii»” (CBC 536). Ceea ce ni se prezintă în “botezul pocăinţei” făcut de Ioan ca un semn al viitoarei morţi a Domnului, nu este doar un simplu semn pentru noul creştin care se ridică din apa baptisteriului. Pentru fiecare botezat, scufundarea şi scoaterea din apă şi invocarea Sfintei Treimi sunt momente de împărtăşire adevărată a morţii şi învierii lui Isus Cristos.

Prin Botez, creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus, care, prin Botez, îşi anticipează moartea şi învierea; El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei, să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El, să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni, întru Fiul, fiu preaiubit al Tatălui şi «a umbla întru înnoirea vieţii». (CBC 537)

Sfântul Grigore de Nazianz a vorbit frumos despre acest mister când predica astfel: “Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El; să coborâm cu El, ca să fim înălţaţi cu El; să urcăm împreună cu El, ca să fim preamăriţi întru El” (CBC 537). Sfântul Ilarie de Poitiers exprima mai poetic adopţia noastră, prin botez, ca fii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că, după cufundarea în apă, Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că, înfiaţi de glasul Tatălui, devenim fii ai lui Dumnezeu. (CBC 537)

Cel mai mare dar posibil îl primim prin Botez: este însăşi viaţa şi iubirea lui Dumnezeu. O viaţă care să învingă moartea ce o moştenim de la Adam, o iubire care să ne elibereze de iubirea de sine, pentru a-l iubi pe Dumnezeu pentru cine este şi pe semeni pentru gloria Sa. Alte daruri baptismale pe care le primim sunt capacitatea, în Cristos, de a lăuda şi a aduce cult Tatălui în Duhul Sfânt, şi de a face pe placul lui Dumnezeu. Baptisteriu era adesea aşezat în curtea bisericii sau lângă intrare, în bisericile primare, iar practica mai este respectat şi astăzi în atâtea locuri. Noi “intrăm” în Trupul lui Cristos în momentul botezului. Prin botez devenim adoratori ai Fiului, plăcuţi şi iubiţi Tatălui. De aceea baptisteriile se puneau lângă intrarea în biserică.

Înmuindu-vă degetele în apa sfinţită de la intrarea în casa Domnului, şi făcându-vă semnul crucii, amintiţi-vă că prin puterea botezului vostru aduceţi cult plăcut lui Dumnezeu prin viaţa voastră de sacrificiu şi de sfinţenie, dar mai ales prin participarea la jertfa euharistică. Prin baia voastră din apa ce curge din coasta lui Cristos, voi aţi fost încorporaţi într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică.

 

* * *

 

Botezul lui Isus şi botezul nostru

Autor: pr. Daniel Meynen
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Ioan avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele încinsă la mijloc, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică. Şi predica spunând: ‘Cel care vine după mine este mai puternic decât mine; eu nu sunt vrednic să-i duc încălţămintea. Eu v-am botezat cu apă; dar El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc’.”

La finalul perioadei Crăciunului, şi înainte de intrarea în timpul liturgic ordinar, Biserica ne prezintă spre contemplare un episod din viaţa Domnului: botezul său făcut de Ioan. Evanghelia din această duminică este luată din Sfântul Marcu. Relatarea botezului lui Isus este foarte scurtă la Sfântul Marcu: ca de obicei, el rezumă. Versiuni mai ample ale evenimentului găsim la Sfântul Matei (3,13-17) şi la Sfântul Ioan (1,29-34).

Sfântul Luca (3,21-23) nu este mai generos în cuvinte decât Sfântul Marcu, dar ne oferă o mărturie, păstrată de atunci de Tradiţie, conform căreia botezul lui Isus a avut loc când Acesta împlinea 30 de ani: “Când Isus a început să predice, avea cam treizeci de ani” (Luca 3,23). Care alta să fie semnificaţia botezului Domnului, dacă nu inaugurarea şi începerea vieţii sale publice? Păcate împotriva lui Dumnezeu nu avea nici unul, El fiind Dumnezeu. Păcate împotriva Legii nu avea nici unul, căci El însăşi era autorul Legii lui Moise.

Sfântul Matei relatează următorul dialog între Isus şi Ioan Botezătorul: “Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: Eu trebuie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” (Matei 3,13-14). Este într-adevăr un mare paradox: aici se întâlneşte Legea Veche cu Legea Nouă; şi pentru ca să se nască şi să vadă lumina zilei, Legea Nouă trebuie să se supună Legii Vechi. Căci dacă Isus şi-a început viaţa publică în acea zi, a făcut-o pentru ca într-o zi să îşi încheie viaţa dispreţuit, sub condamnarea pronunţată chiar de reprezentanţii oficiali ai Legii Vechi, care vor fi victorioşi… pentru puţin timp, doar până în ziua Învierii.

Dacă botezul Domnului are ceva în comun cu botezul nostru, acest ceva nu este ştergerea păcatului originar – pentru că Isus nu a moştenit păcatul originar; acest ceva nu este nici începutul vieţii veşnice, adus nouă de botez, pentru simplul fapt că Isus avea deja aceasta în plinătatea Sa. Lucrul în comun între botezul Domnului şi botezul nostru este faptul că ne pune pe drumul regal spre Sfânta Cruce, drumul pe care înaintea noastră Isus l-a parcurs, acoperindu-l cu Sângele Său răscumpărător. Sfântul Paul le scria romanilor: “Sau nu ştiţi că noi toţi, care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi în moartea Lui? Aşadar, am fost înmormântaţi împreună cu El prin botez în moartea Lui, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă” (Romani 6,3-4).

Noua viaţă pe care ne-o dă botezul este viaţa în Duh: “Eu v-am botezat cu apă; dar El vă va boteza cu Duh Sfânt”. Duhul care sfinţeşte şi care este “dătător de viaţă” (Crez), este de asemenea Cel care animă viaţa noastră pentru ca să putem să îi urmăm lui Cristos în suferinţa şi moartea pe cruce, căci “prin Duhul veşnic (Cristos) s-a oferit pe sine fără prihană lui Dumnezeu” (Evrei 9,14). Botezaţi în Duh, cu toţii suntem chemaţi să murim şi să înviem în Duh!

“În zilele acelea, a venit Isus din Nazaretul Galileii şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra Lui. Şi din cer s-a auzit un glas: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, în Tine mi-am găsit bucuria.”

“Tu eşti Fiul Meu iubit, în Tine mi-am găsit bucuria.” Acestea sunt cuvintele spuse de Tatăl la Botezul Domnului! Putem acum să înţelegem ceva mai bine importanţa acestor cuvinte în acel moment al vieţii lui Isus: dat fiind că îşi începea slujirea publică, El avea nevoie de un sprijin, de o încurajare pentru a merge cu fermitate spre crucea care îl aştepta la capătul drumului. Aceste cuvinte ale Tatălui ne sunt şi nouă adresate: “Tu eşti fiul meu iubit; în tine mi-am găsit bucuria.” Desigur, noi suntem fii adoptivi ai Tatălui, dar iubirea lui Dumnezeu este infinită. Suntem iubiţi de Dumnezeu, de Tatăl, de toate Persoanele din Preasfânta Treime: aceasta este tăria noastră, aceasta este puterea noastră cane ne ajută să îl urmăm pe Cristos, care a murit şi a înviat pentru noi!

Când Isus a auzit aceste cuvinte ale Tatălui Său, a privit spre ceruri: “Şi îndată ce s-a ridicat din apă, a văzut cerurile deschise…” El privea deja dincolo de Patimă şi de Înviere… Isus contempla deja momentul în care se va ridica la ceruri pentru a sta de-a dreapta Tatălui… Şi tot atunci, El vedea deja ultima zi a omenirii, când va sosi din ceruri aşa cum s-a ridicat, pentru a-i răsplăti pe drepţi şi pentru a-i pedepsi pe vinovaţi… Astfel Isus ne-a dat un exemplu de urmat: trebuie să privim spre ceruri, spre acele ceruri unde nu ne vom plictisi niciodată, ci vom fi mereu ocupaţi să iubim: să îl iubim pe Tatăl, să îl iubim pe Fiul, să îl iubim pe Spiritul Sfânt!

Fie ca Maria, Maica lui Isus, care şi-a urmat mereu Fiul pe perioada vieţii publice, chiar şi până sub cruce, să ne ajute prin rugăciunile ei! Fie ca botezul nostru să ne conducă la viaţa veşnică în ceruri, spre gloria Preasfintei Treimi şi a Mariei, Regina cerurilor şi a pământului!

 

* * *

 

Bucuriile să crească

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Sărbătorile Crăciunului ne-au umplut sufletul de bucurie. Firesc este ca ea să crească. De copilul nou-născut se bucură tata, mama, fraţii şi surorile. La naşterea lui Isus s-au bucurat: preacurata, sfântul Iosif, îngerii, păstorii şi magii. Când copilul este dus la Botez, bucuria se răspândeşte şi creşte, atât în cei amintiţi cât şi în alţii, cum sunt: naşii, preotul, rudele, credincioşii acelei comunităţi, biserica întreagă fiindcă primeşte un nou mădular sfânt.

Dumnezeu Tatăl îşi prezintă Fiul la botezul lui Ioan, iar bucuria sa infinită şi-o manifestă în lume, cu intenţia vădită de a o împărtăşi tuturor oamenilor, zicând: Acesta este Fiul meu iubit în care îmi aflu toată bucuria.

Fiindcă prin botezul său Isus împarte oamenilor viaţa cea nouă, zămislită de la Duhul Sfânt în sânul Fecioarei, inaugurând Botezul nostru, minunile de la apa Iordanului sunt mai mari decât cele de la naşterea lui. În noaptea sfântă steaua strălucitoare ne-a arătat locul unde s-a născut Mesia, pe când la botez intervine chiar Tatăl ceresc; în noaptea de Crăciun au coborât îngerii, au cântat şi au chemat pe păstori la iesle, dar la botez coboară însuşi Duhul Sfânt şi-l arată oamenilor pe Fiul lui Dumnezeu făcut om, purtător al germenului de viaţă nouă, de viaţă veşnică; în noaptea de Crăciun Isus era ca un prunc micuţ culcat în ieslea săracă, acum apare ca om desăvârşit, în floarea vârstei, capabil să ne ofere sprijinul său plin de caritate; în noaptea de Crăciun ne-a oferit doar lacrimile sale de copil, aici se arată ca adevărat mântuitor, care înfăptuieşte dreptatea, oferind apa Iordanului pentru spălarea sufletelor de păcat şi împăcare cu Tatăl; în noaptea de Crăciun cerul era întunecat, acum, la botez, cerul se deschide în timp ce Isus era în rugăciune pentru noi, pentru fericirea noastră cea veşnică.

Bucuria noastră creşte şi mai mult când cunoaştem motivele pentru care Isus, Fiul lui Dumnezeu, mai curat decât lacrima unui înger, a voit să se supună ritualului umilitor al botezului lui Ioan, apărând printre cei prezenţi ca un păcătos oarecare.

Prezentându-se să primească botezul, în realitate a venit să ne aducă Botezul său din Duh Sfânt şi foc, împlinind voinţa Tatălui (cf. Mt 3,14 ş.u.). Îşi face loc printre păcătoşi punând în evidenţă valoarea persoanei umane oricât ar fi ea de acoperită de păcate, fiindcă Tatăl ceresc îşi exprimase bucuria de a fi cu fiii oamenilor încă din Vechiul Testament (cf. Prov 8,31), iar Isus vrea să desăvârşească în oameni ceea ce simte Creatorul relativ la sensul vieţii noastre. Pentru a desăvârşi în om bucuria Tatălui, Isus ia asupra sa păcatele oamenilor, făcându-se mielul de jertfă pentru ispăşirea lor (cf. In 1,29-36).

De fapt, botezul lui Isus în Iordan primit de la Ioan, fiind “botezul pocăinţei”, anunţă şi pregăteşte botezul său “în moarte” (cf. Lc 12,50; Mc 10,38), încadrând astfel viaţa sa publică între două botezuri. Începând cu postul de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi până la moartea pe cruce, Isus a trăit ceea ce a primit: botezul pocăinţei. Tocmai botezul sângelui, adică al morţii, este încununarea botezului primit de la Ioan, de aceea sfântul Ioan evanghelistul ţine să-l scoată în evidenţă afirmând că din coasta lui a ieşit sânge şi apă, când suliţa soldatului roman i-a deschis-o (In 19,34). Apoi, când spune că Duhul, apa şi sângele sunt intim unite şi dau aceeaşi mărturie, adăugând: Acesta este cel care a venit prin apă şi sânge: Isus Cristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi sânge; şi Duhul este cel care mărturiseşte, fiindcă Duhul este adevărul. Căci trei sunt care dau mărturie în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt. Şi trei sunt care dau mărturie pe pământ: Duhul, apa şi sângele şi aceşti trei mărturisesc la fel (In 5,6-8), îi pune în evidenţă efectele minunate. Duhul, apa şi sângele dau mărturie despre aceeaşi iubire divină faţă de noi, oamenii.

În primul rând, botezul lui Isus primit de la Ioan este încoronat de coborârea Duhului Sfânt asupra lui în chip de porumbel şi de proclamarea solemnă a Tatălui care îi arată filiaţiunea sa divină.

În al doilea rând, coborârea Duhului Sfânt asupra lui Isus la botez constituie o învestitură corespunzătoare profeţiilor lui Isaia (cf. Is 11,2; 42,1; 61,1) şi în acelaşi timp este o prevestire a Rusaliilor care vor inaugura botezul în Duh şi foc la naşterea Bisericii (cf. Fap 1,5; 11,16), pe care apoi, prin intermediul Bisericii, îl vor primi toţi acei care vor intra în sânul ei (cf. Ef 5,25-32; Tt 3,5 ş.u.).

În al treilea rând, recunoaşterea lui Isus ca Fiu din partea Tatălui ceresc prevesteşte filiaţiunea adoptivă a celor care vor crede în Cristos şi îl vor proclama ca Domn (Rom 10,9), ca o participare la filiaţiunea de natură – părtaşi ai naturii divine (2Pt 1,4) – ca o consecinţă a primirii Duhului Sfânt (cf. Gal 4,6), a vieţii noi, adică din Duh şi Fecioară.

În al patrulea rând, din faptul că botezul în moarte, ca urmare a acelui trebuia să pătimească toate acestea Cristos (Lc 24,26), a condus pe Isus la înviere, urmează că primind plinătatea Duhului Sfânt, omenitatea sa glorificată a devenit spirit dătător de viaţă (1Cor 15,45), împărtăşind din plinătatea sa pe Duhul Sfânt tuturor celor ce cred în el. Fără botezul lui Isus, noi nu am fi primit pe Duhul Sfânt ca plinătate a vieţii, nu ne-am fi făcut părtaşi ai naturii divine, nu am fi avut viaţa cea nouă ca început al vieţii veşnice.

Pentru ce s-a botezat Isus, ştim, dar nu este lipsit de importanţă să ştim şi de ce a voit să fie botezat de Ioan Botezătorul.

În vederea botezului lui Isus, Ioan a fost sfinţit şi umplut de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale Elisabeta (cf. Lc 1,41); a fost atât de sfânt în viaţa sa încât însuşi Mântuitorul îi aduce omagiul suprem, zicând: Om mai mare ca Ioan nu s-a născut din femeie, şi: El este îngerul trimis să-i pregătească drumul (Mt 11,10-11). Dar Isus ţine să adauge: cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât Ioan. Despre cine spune Isus că cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât Ioan? Despre acela care primeşte viaţa cea nouă, viaţa zămislită în sânul Fecioarei prin puterea Duhului Sfânt. Ioan avea viaţa naturală din tatăl său Zaharia şi din mama sa Elisabeta, era viaţa omului vechi, om născut din femeie prin putere bărbătească, chiar dacă a fost adus în starea nevinovăţiei lui Adam de dinainte de păcat prin puterea Duhului Sfânt, care a invadat fiinţa Elisabetei la vizita preacuratei Fecioare Maria. Viaţa nouă constă în unirea ipostatică dintre firea dumnezeiască şi cea omenească, unire unică, realizată numai prin atotputernicia Duhului Sfânt. Cine primeşte această viaţă nouă este mai mare decât orice om născut pe cale naturală, chiar dacă s-ar bucura de nevinovăţia iniţială a lui Adam. Viaţa trupească, viaţa naturală, ni se dă fără să fim conştienţi de dânsa, pe când viaţa nouă este mai preţioasă, nu numai prin unicitatea ei, dar şi pentru faptul că nu ni se dă decât printr-un act de voinţă din partea noastră. Actul voinţei este determinant pentru viaţa nouă, fiindcă realizează o unitate cu voinţa Tatălui ceresc.

Ioan, conştient de viaţa cea nouă, pe cât era de mare, pe atât era de smerit în faţa lui Isus şi se consideră doar un glas care strigă în pustiu; nu se consideră nici învăţător şi nici profet, ba nici vrednic să-i dezlege cureaua încălţămintelor; când îl vede pe Isus ca om, îl recunoaşte ca Dumnezeu şi zice: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii. Şi, dacă unii dintre ucenicii săi îl părăsesc, Ioan nu se supără, ci cu smerenia care îl caracterizează recunoaşte adevărul: El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.

Smerenia Fecioarei din Nazaret l-a atras pe Isus în sânul ei; smerenia lui Ioan îl atrage pe Isus la apele Iordanului, unde, botezându-l pe Isus ca să se împlinească dreptatea, Ioan se botează pe sine, acceptă voinţa lui Isus, care este una cu voinţa Tatălui, şi astfel devine părtaş de viaţa cea nouă care se împarte prin sacramentul Botezului care acum se inaugurează.

Isus a voit să fie botezat de Ioan pentru a nu fi acuzat de farisei şi să nu devină piatră de sminteală pentru cei slabi în credinţă. Numai cunoaşterea învăţăturii despre semnificaţia botezului lui Ioan ne deschide calea spre o cunoaştere mai profundă a tainelor lui Isus. Sfântul evanghelist Marcu ne spune: Pe când umbla Isus prin templu, s-au apropiat de dânsul arhiereii, cărturarii şi bătrânii şi i-au zis: “Cu ce putere faci acestea?” Iar Isus le-a zis: “Vă voi întreba şi eu pe voi un lucru, la care de îmi răspundeţi, vă voi spune cu ce putere fac acestea. Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni? Răspundeţi-mi!” Iar ei se gândeau în sine, zicând: De vom zice că este din cer, ne va zice: Pentru ce dar nu l-aţi crezută? De vom zice că este de la oameni, ne temem de popor; fiindcă toţi credeau că Ioan era adevărat profet. Deci, răspunzând, i-au zis: “Nu ştim”. Iar Isus

le-a zis: “Nici eu nu vă spun cu ce putere fac acestea”. Isus nu le-a revelat secretul puterii sale fiindcă ei n-au acceptat botezul lui Ioan. Dacă Isus n-ar fi primit botezul lui Ioan, ei l-ar fi acuzat că nu împlineşte voinţa lui Dumnezeu, că nu pregăteşte calea venirii lui Mesia. Cu atât mai mult, Isus nu se revelează acelora care nu-i primesc Botezul ca sacrament dătător de viaţă nouă.

Un alt motiv al botezului lui Isus în apa Iordanului poate fi şi acesta: aici s-au săvârşit unele dintre cele mai mari minuni din istoria Israelului, salvând flacăra spiritualităţii aprinsă de Iahve în sânul poporului ales. Amintesc doar câteva: Naaman sirianul s-a curăţat de lepră, după ce s-a spălat de şapte ori (2Rg 5,14); Iosua a oprit apele şi poporul a trecut ca pe uscat (Ios 4,7); profetul Ilie loveşte apele cu mantaua şi traversează albia Iordanului ca pe uscat (2Rg 2,8). Isus desăvârşeşte spiritualitatea Vechiului Testament şi Iordanul devine un loc de referinţă pentru spiritualitatea Noului Testament, pentru adevărul religiei creştine.

Vorbind păgânilor, sfântul Augustin le spunea: Dacă voiţi să vă convingeţi că religia noastră este adevărată, priviţi cum trăiesc creştinii! Între noi nu există nedreptate, nici înşelăciune; totul este iubire, curăţie, evlavie.

Oare tot aşa este şi azi între creştini? Se vede în noi viaţa cea nouă primită la Botez?

Cel care va crede şi se va boteza se va mântui (Mc 16,16). Comentariile sunt de prisos, fiindcă Isus a spus acest adevăr.

 

* * *

 

El vă va boteza cu Duhul Sfânt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Şi sărbătoarea de azi este o «teofanie», adică o manifestare a divinităţii lui Isus, deosebit de solemnă, mai mult decât Epifania din 6 ianuarie, datorită intervenţiei directe din partea Cerului: Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria, spune Tatăl; şi Duhul Sfânt coboară asupra lui sub chip de porumbel.

Profeţia lui Isaia despre slujitorul lui Dumnezeu, (Lectura I: Is 42, 1-4. 6-7), figura lui Mesia, ne este preludiul pentru înţelegerea teologică a teofaniei. Profetul îl prezintă în numele Domnului: Iată-l pe slujitorul meu, alesul meu, în care se delectează sufletul meu. Am pus spiritul meu asupra lui.

Acest slujitor apare distinct de poporul istoric israelit şi este gata să împlinească o misiune întreită de mare importanţă: în primul rând, reînnoirea alianţei făcute cu Israelul; în al doilea rând, să conducă în patrie pe cei exilaţi şi, în al treilea rând, să pună adevărata religie în mijlocul tuturor popoarelor păgâne.

De fapt, cu acest slujitor începe o lume nouă, o nouă creaţie, o nouă orânduire a lucrurilor, datorită noii alianţe dintre Iahve şi întreaga lume: Ochii, adică păgânii îşi vor deschide ochii spre revelaţie; prizonierii, adică israeliţii vor fi eliberaţi din întuneric şi din dubiul care îi stăpânea de atâtea ori: Este Dumnezeu în mijlocul nostru sau nu este? (Ex 17,7). Toate acestea le va împlini acela care toate le face cu suflarea cuvântului său, Creatorul cerului şi al pământului.

Impresionant va fi felul în care slujitorul îşi va împlini misiunea sa. Însărcinat să ducă tuturor popoarelor «Legea», adică “Tora” sau doctrina revelată, el o va face unind în sine prerogativele regale, profetice şi sacerdotale. Ca rege va stabili dreptul şi dreptatea pe pământ, care apar mult superioare conceptelor moderne cuprinse în legislaţii sau îndrumări sociologice, deoarece comportă o activitate salvatoare la toate nivelele pe baza unui plan dumnezeiesc. Ca preot va trebui să o propovăduiască şi să o explice, fiind primul care o trăieşte în dreptate. Ca profet va trebui să fie răbdătorul purtător de cuvânt al lui Dumnezeu în mijlocul tuturor popoarelor de pe pământ.

Rege, preot şi profet într-un contrast minunat faţă de regii, preoţii şi profeţii timpului său: fără parade militare, fără strigăte şi aclamaţii pe uliţe şi în pieţe, fără protocoluri omeneşti. El îşi va împlini misiunea în mod simplu transformând pe tot omul din interior, făcând să ardă cu flacără vie fitilul care era gata să se stingă, împlinind astfel adevărata revoluţie voită de Dumnezeu cu armele păcii.

În Isus găsim împlinirea acestei profeţii la botez, pe Tabor şi chiar pe Calvar. (cf. CBL p. 597-598).

Isus se apropie de Ioan Botezătorul (Mc 1, 7-11) şi prin acest gest îi recunoaşte deschis misiunea sa profetică; ba chiar se aşază în capul rândului prozeliţilor lui şi îi cere botezul pe bază de dreptate, confirmându-şi propria misiune de slujitor al lui Iahve. Acum botezul lui Ioan devine mai mult decât un simplu rit, devine un act moral de recunoaştere a păcatelor. Isus împărtăşeşte condiţia păcătoşilor şi el însuşi se face păcat (2Cor 5, 21), adică ia asupra sa păcatele lumii în calitate de Miel destinat pentru jertfă şi în acelaşi timp mare – preot jertfitor, devenind Marele sacrament al lui Dumnezeu, proclamat oficial.

Apa constituie elementul comun care stabileşte o legătură între Cristos şi toţi cei intraţi în apă spre a-şi mărturisi păcatele: Cristos Capul Bisericii şi Biserica semper renovanda prin botez şi pocăinţă, prin metanoia (schimbare radicală de mentalitate).

Sintagma spune că sfârşitul este cuprins în început, sau că: o recoltă bogată depinde în primul rând de o sămânţă sănătoasă.

În actul botezului lui Isus nu avem numai începutul botezului Bisericii: El vă va boteza cu Duhul Sfânt (Mc 1,8), cum spune Botezătorul, dar legătura lui Isus cu Biserica se întrevede prin toate sacramentele: Mirul, prin aceea că Isus, Capul Biserici, este uns cu Duhul Sfânt; Euharistia, este Mielul lui Dumnezeu arătat de Ioan ucenicilor săi (In 1, 29); pocăinţa: a face pocăinţă înseamnă a ispăşi nu numai pentru păcatele proprii, ci şi în a fi solidari cu cei care o fac, fiind un act de iubire şi de aceea poate dobândi iertarea multor păcate, iar Isus ia asupra sa păcatele lumii (id.); Maslul, Capul aduce ungerea mângâietoare pentru cei ce sunt la un pas de moarte şi acesta este Ioan însuşi care declară: Acum bucuria mea este deplină – ce minunat testament! -; Căsătoria, prin legătura Cristos-Biserică, pe care o va evidenţia tot Botezătorul: Cel care are mireasă este mire (In 3, 29); preoţia, din coborârea Duhului Sfânt asupra lui Isus s-a inspirat Biserica în ritualul hirotonirii prin impunerea mâinilor şi invocarea Duhului Sfânt, stabilind taina Preoţiei.

Nu este lipsit de importanţă să intrăm un pic şi în teologia sfântului Ioan evanghelistul care, în momentul în care gnosticii (eretici) încercau să facă o discontinuitate în Isus, susţinând că el a fost numai om până la botez şi abia atunci s-a umplut de Duhul Sfânt devenind Fiul lui Dumnezeu, dar care începând cu pătimirea, Duhul l-a părăsit şi l-a lăsat să sufere ca om, Ioan arată continuitatea în Cristos a dumnezeirii sale prin mărturia dată de cei trei duh, apă şi sânge; mărturie confirmată de Duhul Sfânt (cf. 1In 5, 8) la Rusalii. După cum la zămislirea lui Isus în sânul Fecioarei duhul, spiritul, îngerul Domnului a dat mărturie Mariei: Duhul Sfânt se va coborî asupra ta (Lc 1, 35) şi apoi lui Iosif: Ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt (Mt 1, 20), tot aşa apa, adică toţi cei care au fost martori la botezul lui Isus au văzut pe Duhul Sfânt ca porumbel asupra lui şi fiindcă au auzit glasul Tatălui dau mărturie că Isus este Fiul lui Dumnezeu; la fel sângele şi apa, ieşind împreună din coasta străpunsă de lancea sutaşului roman, dau mărturie că Isus este Fiul lui Dumnezeu, nu numai pentru că un păgân a spus: Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu era acesta (Mt 27,54), ci pentru că Isus Cristos mort pe cruce continuă să dea viaţă: apa este botezul care dă harul şi în acelaşi timp este semnul Duhului Sfânt; sângele este semnul jertfei, semnul euharistiei, cuvântul dătător de viaţă care iese din gura Inimii Preasfinte a lui Isus. Apa şi sângele indică, în învăţătura sfântului evanghelist Ioan, două realităţi profunde cu care erau familiarizaţi cei dintâi creştini şi cu care trebuie să ne familiarizăm şi noi. Apa simbolizează botezul, ritul prin care devenim creştini, apa este Duhul Sfânt care produce în creştin o nouă naştere. Sângele ne duce cu gândul la moartea ca jertfă a lui Cristos, dar nu ca un simplu eveniment trecut, ci după cum era actualizată şi apropriată de creştini în euharistie. (cf. CBL p. 1911-1913).

Acest adevăr este pecetluit şi de Conciliul Vatican II, care spune: De fapt din coasta lui Cristos “dormind pe Cruce”, s-a născut “sacramentul admirabil al Bisericii” (SC 5); la apa Iordanului Isus şi-a exercitat funcţia sacerdotală în vederea împlinirii misterului pascal, fiindcă, aşa cum spune autorul Scrisorii către evrei: El nu vine în ajutorul îngerilor, ci seminţiei lui Avram. De aceea trebuia să se facă întru totul asemănător cu fraţii săi, ca să devină un mare – preot îndurător şi credincios lui Dumnezeu, spre a ispăşi păcatele poporului (Evr 2, 16-17). Prin Înviere va fi veşnic viu pentru a mijloci în favoarea noastră (id.7,25); Deoarece printr-o singură jertfă i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce vor fi sfinţiţi (id.10,14). Însă înainte de a împlini jertfa trupului pe cruce, Isus începe misterul pascal prin jertfa sufletului la botez: acceptă să fie numărat printre păcătoşi, spre a ispăşi păcatele poporului; la botez acceptă jertfa voinţei pentru a face numai voinţa Tatălui care l-a proclamat de Fiu pentru totdeauna, nu numai până în grădina Măslinilor; tot la Iordan acceptă în mod oficial solidaritatea cu toţi fraţii şi prin urmare tot aici Isus acceptă moartea datorată celor păcătoşi. Între Iordan şi Calvar unitatea este perfectă.

În cea de-a doua lectură (Fap 10, 34-38), sfântul Petru justifică această solidaritate a lui Cristos cu toţi oamenii, încă de la botezul predicat de Ioan, fără discriminare socială, rasială, culturală etc, prin voinţa lui Dumnezeu de a-i chema pe toţi oamenii la mântuire, chiar şi pe păgâni, cum este cazul centurionului roman Corneliu, având precedenţă doar cei care se tem de Domnul, dar nimeni nu este exclus. Primii chemaţi au fost evreii, dar Isus a venit să aducă pace între Dumnezeu şi om, el fiind Domnul tuturor şi tuturor celor care cred în el li se iartă păcatele.

Botezul primit în numele lui Isus trebuie să ne facă solidari cu toţi fraţii săi, dar mai presus de toate, trebuie să avem această conştiinţă că prin botezul lui Isus din Iordan noi intrăm în familia lui Dumnezeu, intrăm în intimitate cu cele trei Persoane, ceea ce de fapt constituie o nouă naştere, fiind o trecere de la solidaritatea cu păcatul la solidaritatea cu iubirea; din întuneric şi din singurătate botezul lui Isus ne trece la o lume nouă de frăţietate.

La ultima vizită în Franţa (1996), Papa Ioan Paul al II-lea i-a întrebat: Francezilor, ce aţi făcut cu botezul vostru?

Nu ştiu ce au răspuns ei, dar dacă va veni odată şi la noi şi ne va întreba, să-i dăm următorul răspuns: L-am desăvârşit prin Euharistie. Isus însuşi ne-a învăţat acest lucru. Apa botezului său din Iordan s-a arătat pe Calvar ieşindu-i din coastă împreună cu sângele. Noi ne trăim botezul prin primirea sfintei Împărtăşanii şi nu vrem să separăm apa de vin şi nici botezul de jetfă. În potirul cu vin de la ofertor noi punem câteva picături de apă, semnul botezului nostru, ca să se desăvârşească prin Jerfta Crucii sale, spre a deveni una cu Cristos, ca însăşi viaţa noastră să fie o teofanie.

Pentru aceasta, rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi, trebuie să fie rugăciunea noastră de la începutul fiecărei zile: Părinte atotputernic şi veşnic, care după botezul din râul Iordan l-ai proclamat pe Cristos ca Fiul tău preaiubit, în timp ce Duhul Sfânt cobora asupra lui (conscarântu-l oficial în faţa istoriei ca: preot, rege şi profet), dă fiilor tăi harul ca, renăscuţi din apă şi Duh, să trăiască mereu în iubirea ta! Amin.

 

* * *

 

Botezul Domnului (pt. copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Creştinule, nu necinsti prin viaţa ta nedemnă numele glorios pe care îl porţi!

Într-o zi, Alexandru cel Mare l-a apostrofat astfel pe un soldat care purta numele lui, dar care nu era bun de nimic:

- Alexandru, ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi comportamentul.

2. Tema

Prin BOTEZ faci parte din familia lui Dumnezeu; aşadar, trebuie să te comporţi ca un fiu al lui Dumnezeu.

3. Mesajul zilei

Astăzi este sărbătoarea Botezului lui Isus. Este şi sărbătoarea noastră.

Botezul lui Isus.

- În botez, Isus este proclamat în mod solemn în faţa tuturor ca Fiu al lui Dumnezeu: “Tu eşti Fiul meu preaiubit…” Să ne întrebăm: Ce face Isus, ca om, pentru a trăi ca Fiu al lui Dumnezeu?

- Îşi începe “slujirea” de iubire pentru a mântui omenirea. Îşi începe misiunea: aceea de a aduce mântuirea lui Dumnezeu tuturor, dar mai ales celor mai nefericiţi din cauza păcatului. Isus, prin botezul său, devine într-un mod mai evident fratele nostru, împărtăşeşte în toate viaţa noastră, “intră în rând” cu noi, nu se “ruşinează” că va fi considerat ca un păcătos, doreşte doar să asculte de Tatăl.

Botezul nostru.

- Prin Botez, fiecare dintre noi devine fiul lui Dumnezeu, frate al lui Isus; prin Botez, fiecare dintre noi face parte din familia lui Dumnezeu.

- De aici, o foarte mare angajare: să facem partea noastră în familia lui Dumnezeu.

Exemplificare liturgică.

Ar fi util şi folositor astăzi să se administreze Botezul cu “îndemnurile” datorate, ca să fie celebrat în mod conştient. Dacă nu este posibil, să se prezinte ritul Botezului în diferitele sale părţi, principalele rugăciuni, obiectele caracteristice, ca apa, haina albă, lumânarea…

Iată, pe scurt, mesajul diferitelor părţi:

- Ritul primirii: “Tu ai fost primit cu bucurie în marea casă a lui Dumnezeu, ai fost însemnat cu crucea: faci parte din familia lui Dumnezeu”.

- Liturgia cuvântului: “Întrucât faci parte din familia lui Dumnezeu, Dumnezeu vorbeşte cu tine, îşi întinde mâna puternică asupra ta, te întăreşte cu uleiul mântuirii. Sfinţii te încoronează”.

- Liturgia sacramentului: “Prin apă şi Duhul Sfânt, tu devii fiul lui Dumnezeu, gata să trăieşti ca fiu al lui Dumnezeu, renunţând la rău, punându-ţi mereu credinţa doar în Dumnezeu”.

- Riturile de încheiere: “Devenit fiu al lui Dumnezeu, poţi să îl numeşti pe Dumnezeu ca “Tatăl nostru”, poţi să te apropii de altarul său, poţi şi trebuie să trăieşti cu demnitate (= haina albă), în lumină (=lumânarea aprinsă) şi binecuvântarea Preasfintei Treimi.

4. Exemple

a) “Faci parte din familia lui Dumnezeu! Îndeplineşte-ţi cu bucurie partea, asemenea lui Isus!”

Nigeria. La marginile deşertului din nord, mi-a ieşit în cale un cortegiu de orbi. Era impresionant să le vezi ochii stinşi, printre pleoapele întredeschise. Unii dintre ei vedeau doar umbrele oamenilor, de la care cerşeau atenţie şi pâine, cântând o rugăciune care se încheia aşa: “Dă-mi de pomană, stăpâne!” Şi totuşi, tocmai de la ei, de la acei orbi, am primit o mare “lumină”. Pentru că nu aveam mărunţiş (rămăsesem doar cu două mii de lire) i-am dat o caramelă unui copil de circa şase ani, care a scos un strigăt de bucurie când a primit micul, dar pentru el, marele cadou.

O clipă de perplexitate. Apoi a împărţit cu dinţii caramela în cinci părţi. S-a îndreptat spre frăţiorul legat pe spatele mamei; a găsit guriţa lui şi i-a dat prima bucăţică. A doua bucăţică i-a dat-o femeii al cărei zâmbet trăda o boală mintală. A treia şi a patra au fost împărţite altor doi copii, care şi-au lins de mai multe ori mâinile foarte murdare care atinseseră bucăţica de caramelă. Ultima bucăţică i-a revenit celui care repetase “minunea înmulţirii pâinilor”.

b) Nu te teme să te arăţi creştin.

Un misionar catolic a descris astfel conversaţia pe care un negru de 12 ani, care lucra în port ca hamal, a avut-o cu un ofiţer din marina franceză. Într-o zi, acel ofiţer se uita la muncitorii negri care purtau pe cap mărfurile de pe navele din port. La un moment dat, a văzut pe pieptul unui băiat o medaliuţă. Fiind necredincios, a hotărât să îl ia în râs. L-a chemat şi i-a spus:

- De ce porţi la gât acest semn de superstiţie şi nu îl arunci în mare? Negrul a răspuns:

- Dar tu de ce porţi această uniformă cu galoane aurite şi medalii prinse pe ea? De ce nu o arunci în mare?

- Uniforma mea este semnul că sunt în slujba poporului francez, şi medaliile sunt dovada valorii mele în timpul războiului.

- Şi medaliuţa mea este semn că sunt în slujba Regelui cerurilor. Dacă tu nu te ruşinezi să porţi însemnele lui onorifice, de ce ar trebui să mă ruşinez eu de semnul care face din mine fiul lui Dumnezeu?

c) O pânză rău înrămată, veche, murdară, abandonată într-un vraf de lucruri inutile în pod, era considerată fără nici o valoare pentru că nimeni nu ştia cine este autorul ei. Nişte critici de artă au descoperit, într-o zi, din întâmplare, pictura şi au recunoscut în ea, fără nici o îndoială, un Velasqez. Pierdut şi uitat în catalog, tabloul şi-a recuperat propria identitate. A fost suficient să fie pus în relaţie cu Velasqez, şi o valoare de multe milioane i-a fost conferită. “Aceea care înainte era considerată o crustă veche, acum, autentificată, trecea în locul de cinste al galeriei capodoperelor” (M. Fabrer-Grimalt).

La fel şi omul, rupt de relaţia sa fundamentală cu Creatorul, ca fiul rătăcit, este doar un tablou nesemnificativ, pictat de un pictor necunoscut şi abandonat. Dar recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu, îşi recuperează identitatea ca frate al Regelui Cristos şi dobândeşte o valoare de milioane în perspectiva sa de principe regal, luptător victorios şi sol al Împărăţiei (R. Francisco).

 

* * *

 

Creştinul se naşte bătrân şi devine de nerecunoscut

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Două întrebări

Sărbătoarea de astăzi reprezintă ocazia pentru a pune două întrebări care se leagă între ele: Cine este Isus? Cine este creştinul? Pentru a răspunde la prima şi a mărturisi că “Isus este Cristos”, ne trebuie inspiraţia Duhului Sfânt. Pentru a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu ne trebuie “un glas din cer”. Însuşi Tatăl, într-adevăr, care, cu ocazia Botezului, ca şi în scena Schimbării la Faţă, îndeplineşte recunoaşterea oficială: “Tu eşti Fiul meu preaiubit…” Această legitimare “de sus” îşi va găsi confirmarea “de jos” la picioarele crucii din partea centurionului: “Cu adevărat acest om este Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15,39).

Mai puţin simplu este de a răspunde la a doua întrebare. Să încercăm s-o propunem în alt mod: care sunt documentele pe care le prezintă creştinul pentru a fi recunoscut ca atare? Se va spune: actul de botez. Prea puţin. Acel document este insuficient, incomplet. Certifică ceea ce a fost, nu urmările. Să vedem atunci să ne ajute lecturile de astăzi pentru a schiţa chipul celui botezat. Nici o pretenţie de a fi complet, bine înţeles. Numai unele trăsături.

Fiul a numeroşi taţi

Lucrurile se complică de abia când se încearcă de a confirma paternitatea şi data naşterii. Datele scrise în registre se arată nesatisfăcătoare, nu reuşesc să dea cont în întregime despre realitate. Părinţii sunt cei care sunt, şi este bine. Sfântul Ioan, însă, în scrisoarea a doua, merge mai departe: “…Născut din Dumnezeu”. Dar nu ajunge încă. Eu aş adăuga: sunt la mijloc atâţia taţi. Şi data naşterii este cu totul nesigură, şi totuşi este raportată înapoi de multe secole.

Creştinul – oricare creştin – nu se naşte astăzi. Vine de departe. Originile sale sunt îndepărtate şi diferite. El apare ca rodul acţiunii conjugate a lui Dumnezeu şi a omului. Creştinul “este rezultatul unei stratificări de milenii, rezultatul unei istorii întregi. Suntem şi rezultatul mamei noastre, şi ea a mamei sale, şi aşa mai departe” (Bruna Costacurta). Eu m-am născut din predica apostolilor, din mărturia martirilor, din lupta asceţilor, din tăcerea călugărilor din vechime, din nebunia evanghelică a lui Francisc de Assisi, din fidelitatea a milioane de creştini care s-au succedat în secole.

În arborele meu genealogic sunt toţi sfinţii şi sfintele din calendar (în companie cu mulţi alţii). Pe blazonul familiei mele apar nume ilustre (şi cu atât mai ilustre cu cât sunt mai necunoscuţi). Eu am fost “făcut” din rugăciunile bunicei mele Iozefina, din credinţa şi iubirea mamei mele, din virtuţile parohului meu, din blândeţea şi din “curăţia” tatălui meu. Eu sunt fiul unor mame şi taţi “necunoscuţi”. Şi acest fapt îmi dă dreptul să merg cu capul sus. Aş îndrăzni să spun că mă face să mă simt “cineva”. Anii mei nu sunt pur şi simplu cei din registre.

Nu voi reuşi niciodată să-i număr. Chiar şi copilul care este botezat la puţine zile după naştere este deja bătrân de cel puţin două mii de ani. Şi nu pleacă de la zero. Pleacă de la o moştenire acumulată în secole. O regăseşte în sânge, în suflet, în inimă. Cel nou născut care “iese” din apa de botez nu este numai imaginea viitorului, este şi concretizarea trecutului. Este ceva din el care vine înainte de naşterea sa. Aş îndrăzni să spun că naşterea sa adevărată îl “precede”.

O meserie dificilă

Cel care crede, solicitat să dea informaţii despre activitatea sa, ar trebui să precizeze: fac o meserie dificilă. Nu pot nici să spun că am învăţat-o. Încerc. Mă străduiesc. Dar mă găsesc încă în stadiul de ucenic. Nu sunt nimic altceva decât un începător. Sfântul Ioan, în capitolul 5 din Prima Scrisoare, specifică două sectoare în care cel botezat este chemat să se exercite: iubirea şi împlinirea poruncilor.

În realitate, iubirile sunt două. Şi diferitele porunci sunt una. Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea fraţilor sunt două feţe ale aceleaşi medalii. Normal Ioan afirmă în diferite locuri din scrierile sale că iubirea aproapelui constituie singura verificare concretă, sigură, a iubirii faţă de Dumnezeu. Aici, în mod surprinzător, dovada este pentru a spune aşa inversată: iubirea lui Dumnezeu devine proba iubirii fraterne.

“Din aceasta cunoaştem că iubim pe fiii lui Dumnezeu: dacă îl iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile”. Observă potrivit unul din cei mai acreditaţi biblişti italieni: “Ioan, ca întotdeauna, şi aici aminteşte cele două feţe ale iubirii creştine (Dumnezeu şi fraţii), dar afirmă primatul iubirii faţă de Dumnezeu: nu numai în sensul că omul trebuie să-l iubească pe Dumnezeu deasupra tuturor şi să-i aparţină total, dar şi în sensul că numai în această totală apartenenţă faţă de Domnul iubirea fraternă îşi află autenticitatea sa. Iubirea lui Dumnezeu face posibilă, ridică şi purifică iubirea fraternă. Credinţa apare ca presupusă iubirii aproapelui (R. Bultmann). Iubirea lui Dumnezeu nu anulează iubirea fraternă, şi nu o lipseşte de urgenţa sa şi de concreteţea sa.

A verifica iubirea fraternă după iubirea lui Dumnezeu nu înseamnă a instrumentaliza omul în vederea lui Dumnezeu. Înseamnă, dimpotrivă, a-l iubi cu libertatea lui Dumnezeu, cu iubirea sa puternică şi critică, în esenţa sa: înseamnă a fi capabili, dacă iubirea o cere, de a rămâne singuri, refuzaţi şi răstigniţi, ca Isus Cristos; înseamnă, în sfârşit, să fim convinşi că primul fel de a-l iubi pe aproapele este de a-l conduce la Dumnezeu. Şi acesta este un alt semn distinctiv al omului nou” (B. Maggioni).

Ca şi cum ar spune că iubirea faţă de aproapele nu este atenuată deloc de iubirea totală faţă de Dumnezeu. Dimpotrivă, din ea iese mai tare, puternică, îmbunătăţită, chiar “înmulţită”. Printre altele, va fi bine să notăm că iubirea de Dumnezeu, pentru Ioan, îşi află actualizarea în împlinirea poruncilor. Dar poruncile se cuprind precis în porunca iubirii fraterne. Iată pentru ce nu este uşoară meseria de creştin: este vorba de a iubi “numai” pe Dumnezeu şi, deci pe mulţi alţii. Pe lângă aceasta, este problema de a face multe lucruri (“împlinirea poruncilor”) făcând un singur lucru: să iubim.

O iubire unică, şi de aceea multiplă. Diferite porunci, şi de aceea una singură. Cifra unu înseamnă mulţi. Şi cifra celor mulţi înseamnă unu. Nu este o aritmetică simplă aceea în care este implicat creştinul.

Pasul uşor

Semne caracteristice: un pas uşor. “Poruncile sale nu sunt grele”. Să risipim de îndată echivocurile: nu înseamnă că practica poruncilor este o bagatelă. Dimpotrivă, este o acţiune de a împlinit de fapt. Într-adevăr, nu sunt mulţi cei care reuşesc să conducă această acţiune în mod acceptabil până la sfârşit. Poruncile rămân dificile, ca şi calea Predicii de pe Munte este o cale mai inaccesibilă decât oricare alta. Şi totuşi nu sunt “grele”.

Dumnezeu este exigent, dar nu este unul care să te încarce cu greutăţi (pe care să le porţi): “Veniţi la mine voi toţi care sunteţi obosiţi şi împovăraţi, şi eu vă voi uşura… Jugul meu este dulce şi povara mea este uşoară” (Mt 11, 28-30). Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele pentru că Cel care le-a dat dăruieşte şi forţa pentru a le împlini. Nu este, totuşi, problema umerilor, ci a inimii. Cel care crede nu împlineşte poruncile în baza unei constrângeri externe, ci datorită unui impuls interior.

Iată pentru ce adevăratul supus nu poate fi decât o persoană liberă. Şi încă bucuroasă. Admit că este vorba de greutăţi, sunt greutăţi care lasă în trup stigmate, chiar dacă nu ale “bucuriei perfecte” simţite de Francisc din Assisi, cel puţin ale unei “bucurii imperfecte”, apanajul aceluia care, deşi cu limitele sale şi atâtea neîmpliniri, continuă să încerce. Pasul uşor, dar şi un aer de libertate, îl caracterizează pe creştin.

Tendinţe periculoase

Priviţi-l bine în faţă. Să nu-l pierdeţi din ochi, poate fi periculos. Este un înşelător, un nebun. Închipuiţi-vă: şi-a pus în cap să lupte împotriva răului, şi de-a dreptul să schimbe lumea. Mai mult cu o armă care nu este o armă: credinţa. Şi nu vrea să recurgă la alte mijloace: “Aceasta este victoria care a învins lumea: credinţa noastră”. Printre altele, contează pe unul “care pierde” ca Isus din Nazaret (“îl iubesc pentru că este un învins ca noi toţi” spunea Albert Camus) pentru a obţine victoria decisivă. Creştinul este convins că numai credinţa are un viitor. Iată pentru ce nu se lasă sedus de mode, ideologii, cuvinte trecătoare.

Nu are nevoie să părăsească anumite ziduri după ce s-au prăbuşit. Nu se mai sprijină pe ele. Nu se lasă impresionat de construcţiile mastodontice. Ştie că sunt artificiale. Se încăpăţânează să realizeze dreptatea, pacea, fraternitatea, în această lume, fără a trimite dincolo. Un utopic? Utopia înseamnă, literal, “nu are loc”. Ei bine, el pune la dispoziţie locul speranţei sale şi al angajării sale. Un credincios care renunţă la visul de a transforma lumea înseamnă că refuză să onoreze angajamentele “militante” ale botezului propriu. Este dificil, într-adevăr, să interpretăm “mă lepăd de Satana” ca o promisiune de a sta liniştit, aşezat, mulţumit de situaţia existentă. Unicul mod, pentru un creştin, de a se arăta realist, este de a fi un visător nevindecabil.

Identitate imposibilă

Şi ajungem la concluzie, pornind de la prima lectură de astăzi. Este imposibil de fixat identitatea precisă a creştinului. El însuşi, chiar dacă ar vrea, nu ar putea spune cine este. Pentru că este mereu altul. Mâine nu l-aţi mai recunoaşte. Poate un trecător. Unul care trece în mijlocul glasurilor din piaţă, fără să se oprească în nici o parte, fără a se lăsa distrat de reclamele abuzive. El, deşi este chinuit de sete, vrea să ajungă la fântână, nu se mulţumeşte cu o oarecare apă: “Aşa spune Domnul: voi toţi cei însetaţi veniţi la apă”.

Desigur un convertit. Mai bine: unul care simte mereu nevoia de a se converti. Este, de fapt, un Cuvânt care îl contrazice deschis: “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele”. Cel botezat este unul care este făcut şi refăcut neîncetat de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea apare mereu “de nerecunoscut”. În afară de Cuvânt, sunt atâtea lucruri care îl transformă în continuu: întâlniri, iubirea pe care o dă şi o primeşte, rugăciunea, pagini care îl stimulează în interior, evenimente, locurile pe care le vizitează şi, mai ales, cele în care se învârte în larg.

Am vorbit pe drept de “identitatea imposibilă”. Imposibil de fixat şi stabilit o dată pentru totdeauna, deoarece creştinul este “În devenire”, creştinul este surpriză şi nu definiţie. Mă fac să râd aceia care, la orice pas, simt nevoia de a explica cine sunt. Ar fi mai curajos din partea lor, să clarifice cine nu sunt. Deci, cel botezat, este acesta “de nerecunoscut”. Este inutil de a-l opri, de a-l obliga să prezinte documente, de a-l face să completeze formulare. Dacă este el, trebuie să fie în mod necesar “ne asemănător”.

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

“De ce vă irosiţi banii pentru ceea ce nu vă hrăneşte
şi munca voastră pentru ceea ce nu vă satură?” (Is 55,2)

În noaptea extazului său mistic (23 noiembrie 1654), Blaise Pascal l-a auzit pe Isus spunându-i: “Mă gândeam la tine în agonia mea; din sângele meu vărsat de mine pe cruce, o picătură a fost pentru tine”. Parafrazând textul prezent în opera Cugetări a filosofului şi teologului francez, putem auzi astăzi vocea lui Isus care ne spune: “Mă gândeam la tine în timpul botezului meu. Pentru tine am coborât în Iordan, pentru tine a coborât Duhul Sfânt, pentru tine a răsunat vocea Tatălui, ca tu să primeşti botezul, harul şi credinţa”.

Plecând de la această premisă – că Isus se gândea atunci la noi – să vedem noi la ce ne gândim acum, astăzi când medităm acest mister al botezului său. Şi-a făcut loc în inima şi mintea noastră cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am proclamat?

Pare paradoxal să vedem – aşa cum ne prezintă evanghelistul Matei – că Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, lipsit de orice păcat, primeşte botezul, botez despre care noi ştim că este spre iertarea păcatelor. Cel fără de păcat s-a coborât în Iordan şi s-a lăsat botezat nu pentru că avea nevoie de purificare, ci pentru că apele aveau nevoie să fie sfinţite de el; s-a botezat nu pentru că “mulţi mergeau la Ioan să fie botezaţi” sau pentru că “aşa era moda”, ci pentru ca să fie exemplu pentru toţi şi tot mai mulţi să vină şi să primească apoi botezul său, botezul cu Duhul Sfânt; s-a lăsat botezat pentru ca privind la el, modelul nostru în toate, şi noi să facem întotdeauna totul pentru “a se împlini toată dreptatea”, voinţa şi planurile lui Dumnezeu.

De asemenea, paradoxal ni se poate părea adevărul învăţat de apostolul Ioan în lectura a II-a a acestei sărbători: “Dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile lui; iar poruncile lui nu sunt grele”. Sunt sau nu sunt grele poruncile lui Dumnezeu pentru aceste timpuri? Sunt grele pentru noi, cei adunaţi acum aici? Este greu să-l iubeşti pe Dumnezeu? Să-l iubeşti pe aproapele? Ca să amintim doar două din porunci. Cum să nu fie greu să-l iubeşti aproapele care îţi spune una şi face alta, care azi dă o lege şi mâine acţionează împotriva ei?! Cum să nu fie greu să-l iubeşti pe cel care foloseşte violenţa verbală şi/sau fizică împotriva ta, neţinând cont dacă eşti vinovat sau nevinovat, copil, tânăr sau bătrân, femeie sau bărbat?! Cum să-l iubeşti pe aproapele care dacă nu reuşeşte să te fure, te minte, iar dacă nu te minte, te exploatează, iar dacă nu reuşeşte nici asta încearcă mereu şi mereu altceva?! Şi cum să-l iubeşti pe Dumnezeu care pare că nu intervine deloc să elimine sau măcar să schimbe astfel de realităţi?! Cum? Aşadar, poruncile lui sunt grele sau uşoare? Sunt uşoare pentru cel ce are o credinţă puternică în Isus, Fiul lui Dumnezeu, cu ajutorul căruia putem învinge această lume şi toate dificultăţile şi nedreptăţile ei. Pentru cei care vor să răzbească singuri, poruncile sunt o povară, trăirea evangheliei devine insuportabilă, iar Dumnezeu li se pare prea departe ca să le audă strigătul disperat după un ajutor nesperat.

Şi tot la fel de paradoxală – mai ales pentru aceste vremuri de criză – poate părea chemarea profetului Isaia: “Voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă; chiar dacă nu aveţi bani, veniţi; veniţi şi procuraţi-vă grâu fără bani şi mâncaţi; procuraţi-vă vin şi lapte, fără să plătiţi nimic”. Cine mai dă astăzi ceva gratis?! Nu, nu este un paradox, ci este o realitate! Spre dezamăgirea tuturor oamenilor de afaceri – mai ales a celor preocupaţi doar de câştig – există cel puţin trei persoane care străbat istoria şi timpurile şi care oricând dau cu generozitate totul gratuit: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu cel întreit în persoane, prezent la Botezul lui Isus în Iordan, vine mereu în întâmpinarea noastră cu oferte care contrazic timpurile şi uimesc orice aşteptare şi aceasta pentru că “gândurile lui nu sunt gândurile noastre şi căile noastre nu sunt căile lui”. Cum beneficiem de această ofertă? Ce trebuie să facem? “Ascultaţi şi veţi trăi”, spune Domnul.

În primul rând să ascultăm şi să nu ne irosim “banii şi munca” (a se citi talanţii, darurile şi harurile sale) pe ceea ce nu ne hrăneşte şi nu ne satură. În al doilea rând, în toate dificultăţile vieţii, în încercările noastre, dar şi în momentele de bucurie, să-l căutăm pe Domnul. Să-l căutăm acum cât mai poate fi găsit, să-l chemăm acum, când este atât de aproape de noi. Şi în al treilea rând, să trăim mereu cu credinţa în cuvântul său, în atotputernicia sa şi în înţelepciunea planurilor sale, căci cuvântul care iese din gura lui nu se întoarce fără rod, ci face ceea ce vrea el şi îşi împlineşte întotdeauna misiunea.

Veniţi, apropiaţi-vă, înălţaţi-vă inima şi mintea şi să privim împreună aceste mari minuni paradoxale: “soarele dreptăţii care se spală în Iordan, focul care se scufundă în apă şi Dumnezeu care este sfinţit de un om”, cum ne învaţă sfântul episcop Proculus; să ne lăsăm copleşiţi de dragostea sa care ne ajută nu doar să înţelegem că poruncile lui nu sunt grele, ci să şi trăim aceste porunci; să admirăm bunătatea şi gratuitatea lui Dumnezeu faţă de noi, în orice timp: pace sau război, criză sau belşug, suferinţă sau fericire.

Aceste trei “paradoxuri” prezente în cele trei lecturi aduc după ele trei invitaţii pentru această zi: botezul celui fără de păcat ne invită la o adevărată cercetare asupra modului în care ne amintim şi trăim propriul botez. Poate că astăzi nu trebuie să vorbim atât despre botezul Domnului, cât mai ales despre botezul nostru: cum îl trăim? Îl trăim? Să vedem angajamentele părinţilor noştri de la botez, angajamente pe care apoi şi noi, ca părinţi sau naşi, ni le-am luat: vă lepădaţi de Satana şi de păcat pentru a trăi în libertatea copiilor lui Dumnezeu? Ne lepădăm de faptele şi ademenirea celui rău, pentru a nu ajunge sub stăpânirea păcatului? Ne lepădăm de trufia celui care este începutul şi cauza oricărui păcat? Ne lepădăm? Cuvintele spun da, dar faptele, gândurile noastre ce spun? Cum sunt? Credem noi în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt? Credem sfânta Biserică Catolică, în împărtăşirea sfinţilor, iertarea păcatelor, învierea morţilor şi viaţa veşnică? Să lăsăm faptele noastre să vorbească despre credinţa noastră: când ne-am rugat ultima dată mijlocirii sfinţilor? Când ne-am spovedit? Când ne-am rugat pentru cei răposaţi?

Alături de această invitaţie, conştientizarea adevărului că poruncile Domnului nu sunt grele, ne cheamă la trăirea cu mai multă responsabilitate a tuturor poruncilor divine, nu selectiv şi nici arbitrar. Drumul nostru spre victoria împotriva acestei lumi trece prin împlinirea poruncilor şi prin bucuria de nedescris pe care o aduce această împlinire. Suntem invitaţi astăzi să descoperim şi să facem loc în viaţa noastră acestei bucurii, bucuria victoriei asupra lumii, asupra păcatului, asupra tuturor dificultăţilor. Suntem hotărâţi să dăm curs acestei invitaţii? Bucuraţi-vă căci poruncile lui nu sunt grele, iar păzirea lor asigură victoria!

Şi nu în ultimul rând, paradoxul gratuităţii în vremurile de criză ne invită să ne cercetăm şi să vedem cum ne risipim noi banii şi talanţii primiţi. Ia să vedem: care este ultima noastră investiţie, ultima noastră achiziţie? O nouă virtute sau un nou viciu? O luare de poziţie împotriva răului şi a păcatului sau o promovare a lor? Folosim noi ceea ce avem sau ceea ce suntem pentru a fi asemenea lui Ioan Botezătorul, înainte mergători ai Domnului ce va veni cu putere sau risipim totul şi prin viaţa noastră spunem tuturor că nu ne pasă? Strigăm împotriva răului, a păcatului? Chemăm la convertire?

Aceste paradoxuri şi invitaţii ne ajută să înţelegem că botezul Domnului nu este un eveniment de cândva, un eveniment cu care nu avem nimic în comun şi care nu ne spune nimic, ci este o realitate actuală, este aici pentru noi cei de acum pentru ca privind la el să putem lăsa un pic preocupările străine de suflet. Sărbătoarea de astăzi este: amintirea botezului nostru, invitaţie la bucurie şi chemare la investiţii pentru Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Să trăim această zi ca fii ai Tatălui, fraţi ai Fiului şi temple ale Duhului Sfânt bucurându-ne de poruncile Domnului şi de darurile lui! Cine face astfel trăieşte propriul botez şi cinsteşte şi botezul Domnului. Amin.

pr. Laurenţiu Dăncuţă

 

* * *

 

Botezul Domnului (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Stefan Lupu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 11 ianuarie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.