Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a de peste an – Botezul Domnului
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 42,1-4.6-7
Fapte 10,34-38
Matei 3,13-17

Matei 3,13-17

Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: “Eu trebuie să fiu botezat de tine, şi tu vii la mine?” Însă Isus i-a răspuns: “Lasă acum, căci aşa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Atunci el l-a lăsat. După ce a fost botezat, Isus a ieşit îndată din apă. Şi iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui. Şi iată, un glas din ceruri spunea: “Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulţumirea”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Nicolae Farcaş

 

* * *

 

Duminica I-a de peste an – Botezul Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Deşi au trecut mai mulţi ani de la naşterea şi până la botezul lui Isus, ziua de azi este pusă de Biserică în rândul sărbătorilor de Crăciun. Explicaţia ne-o dă sfântul Maxim, episcop de Torino. El spune: La Crăciun, Isus se naşte în peştera din Betleem pentru viaţa trupească, pământească, materială; este învelit în scutece şi culcat în iesle. Azi, la botez, se naşte pentru viaţa publică, pentru activitatea spirituală, pentru trăirea vieţii divine; aşezat în apa Iordanului, învelit în vocea Tatălui şi sub acoperământul aripilor Duhului Sfânt apărut sub chip de porumbel, este în centrul atenţiei pentru cer ca Fiu al Tatălui şi pentru pământ ca izvor al bucuriei.

Atât naşterea, cât şi botezul, pentru Isus au fost două momente istorice alese pentru a se revela oamenilor.

Pentru a înţelege ceea ce a voit Isus să ne înveţe prin ritualul botezării sale în Iordan, este necesar să cunoaştem semnificaţia acestui act public. Astfel: la începutul creaţiei Dumnezeu a intenţionat şi chiar a început să se reveleze omului ca un singur Dumnezeu în trei persoane în viaţa sa intimă. Intenţia se vădeşte din cuvintele: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (Gen 1,26). Dar, dat fiind faptul că omul a păcătuit atât de repede după ce a fost creat, n-a mai fost capabil să primească, să înţeleagă şi mai ales să trăiască descoperirea misterului unui singur Dumnezeu în trei persoane. Era nevoie de un har deosebit pentru a-l face capabil să reprimească şi să cunoască acest mister al vieţii divine, unic izvor al fericirii depline. Venirea lui Isus în lume este harul care ne duce la acceptarea, cunoaşterea şi trăirea adevărului Preasfintei Treimi, care ne dă o viaţă nouă. Botezul lui Isus este grăitor în această privinţă. Şi, după cum spune Stagiritul (Aristotel din Stagira): Acela este mai aproape de adevăr care cunoaşte semnificaţia profundă a cuvintelor, să încercăm mai întâi să înţelegem termenii.

Cuvântul botez derivă din verbul grecesc baptein – baptizein, care înseamnă a scufunda, a spăla. Prin urmare, botezul este o scufundare în apă, o scăldătoare, o baie, o spălare. Simbolismul apei, ca semn al curăţirii şi al vieţii, este foarte frecvent în istoria religiilor şi se întâlneşte chiar şi în misterele păgâne. De unde provine această conştiinţă comună asupra importanţei apei în viaţa materială şi mai ales în cea spirituală a omului? Desigur, în primul rând, de la originea comună a tuturor oamenilor. Citim în cartea Genezei: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Pământul era gol. Întunericul era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor (1,1-2). Rolul Duhului de deasupra apelor a fost dublu: înlăturarea întunericului şi să dea sămânţa vieţii în ape. Germenele vieţii a apărut pentru prima dată în ape (cf. Gen 1,20). Apa, sub acţiunea Duhului lui Dumnezeu, devine suportul vieţii. Viaţa devine lumina lumii. Fără viaţă, totul ar fi rămas în întuneric. Viaţa este lumină din Dumnezeu, de aceea tot ceea ce iese din apă vine de la Dumnezeu şi este sfânt.

Când omul a simţit povara întunericului din cauza păcatului, a încercat să revină la început, să scoată viaţa din apă spre a se lumina, dar a uitat de Duhul lui Dumnezeu.

Funcţia de curăţire prin apă este foarte accentuată în Vechiul Testament. În special apare în câteva evenimente ale istoriei sacre considerate drept o prefigurare a Botezului. De exemplu, sfântul Petru vorbeşte despre potop ca despre un Botez (cf. 1Pt 3,20), iar sfântul Paul despre trecerea Mării Roşii (1Cor 10,1). În numeroase cazuri de întinare, Legea impunea spălări rituale care curăţă şi dau omului posibilitatea de a lua parte la actele de cult (cf. Num 19,2-20; Dt 23,10). Profeţii au prevestit o bogăţie de ape curăţitoare de păcate (cf. Zah 13,1) şi Ezechiel asociază acestei purificări escatologice, ca un har deosebit, acţiunea Duhului Sfânt (cf. Ez 36,24-28). Iudaismul de după exil multiplică numărul curăţirilor rituale prin apă, care devin extrem de minuţioase şi, din această cauză, capătă o importanţă deosebită, dând fariseilor contemporani lui Isus ocazia unui formalism condamnabil (cf. Mc 7,1-5). La început aceste practici simbolizau curăţia inimii şi, dacă erau unite cu un sentiment de căinţă, o puteau obţine, însă cu timpul au degenerat în fariseism. Semnificativ era ritualul botezului practicat de rabini cu prozeliţii în perioada premergătoare Noului Testament. Păgânii, care doreau să îmbrăţişeze legea lui Moise şi aderau la naţionalitatea israeliană, erau supuşi acestui ceremonial (cf. Mt 23,15). Se pare că unii considerau acest botez la fel de necesar ca şi circumciziunea.

Băile rituale erau frecvente şi la esenieni, după cum relatează istoricul Iosif Flaviu; mai ales în comunităţile din Damasc şi Qumran. Esenienii erau o grupare religioasă iudaică, apărută după farisei, ca ramura cea mai fidelă pentru păstrarea purităţii morale; ei constituiau un fel de monahism şi erau împotriva Căsătoriei. Pentru ca o persoană să poată face parte dintre esenieni, ea trebuia supusă ritualului băii, dar numai după o lungă perioadă de noviciat de verificare a sincerităţii convertirii. O dată admis, esenianul se supunea zilnic ritualului băii, semnificând efortul de a duce o viaţă curată. Fiecare se scufunda de unul singur în apă, în timp ce penitenţii care se prezentau la Ioan Botezătorul primeau botezul din mâinile sale o singură dată pentru totdeauna.

Botezul lui Ioan poate fi comparat cu cel al rabinilor aplicat prozeliţilor şi care introducea pe om în rândul fiilor lui Israel, fiindcă el, adică botezul lui Ioan, realiza un fel de asociere a adevăraţilor urmaşi ai lui Abraham (cf. Mt 3,9), adică la restul sfânt al lui Israel abia sustras mâniei lui Dumnezeu (cf. Mt 3,7.10) şi care era în aşteptarea lui Mesia, care trebuia să apară în lume din clipă în clipă. În felul său, botezul lui Ioan este unic, dat în pustiu, în vederea întâlnirii teofanice, după împlinirea pocăinţei şi primirea iertării (cf. Mc 1,4 ş.u.). Botezul lui Ioan cuprindea în sine o mărturisire a păcatelor şi un efort spre a realiza o convertire definitivă, ceea ce avea să se realizeze doar prin Mielul lui Dumnezeu care va lua asupra sa păcatele lumii şi va pecetlui efortul prin har. Ioan punea accentul pe curăţia morală şi nu a cerut vameşilor şi soldaţilor să-şi părăsească funcţiile, ci doar să fie cinstiţi, corecţi, drepţi (cf. Lc 3,10-14).

Botezul lui Ioan stabileşte doar o acţiune tranzitorie, provizorie: este un botez cu apă, pregătitor pentru botezul mesianic cu Duhul Sfânt şi cu foc (cf. Mt 3,11 ş.u.; Fap 1,5; 11,16; 19,3 ş.u.) constituind curăţia supremă (cf. Ps 51) care va inaugura în lume o împărăţie nouă printr-o viaţă nouă, cea zămislită de la Duhul Sfânt în sânul Fecioarei Maria, a cărei perspectivă se confundă cu judecata de pe urmă şi cu trecerea la viaţa îngerească. De fapt, darul Duhului Sfânt trimis de Mesia glorificat se va distinge de judecata finală, după cum spune Ioan Botezătorul: Eu vă botez cu apă, dar vine cel care este mai tare decât mine. Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, a cărui lopată este în mâna lui, ca să curăţe aria şi să adune grâul în hambare, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc 3,16-17).

Botezul lui Ioan constituie un moment în istoria lumii în care Dumnezeu îşi arată grija sa părintească de redresare a neamului omenesc.

Lectura I-a de la Liturgia cuvântului de azi ne arată cum Dumnezeu însuşi îşi alege o persoană şi o înzestrează cu daruri alese, îi încredinţează o misiune deosebită: mântuirea tuturor popoarelor; în acest scop îi dă cunoaşterea adevăratului spirit al legii, care este iubirea; îi dă capacitatea de a lumina conştiinţele prin suferinţă şi răbdare.

Lectura a II-a ne dezvăluie identitatea persoanei din prima lectură: Isus. Toată viaţa lui Isus a fost orientată spre bine; legea supremă a vieţii sale a fost împlinirea voinţei lui Dumnezeu, fiindcă la baza oricărui act mântuitor stă mereu iniţiativa lui Dumnezeu-Tatăl, iniţiativă izvorâtă din iubirea sa infinită, datorită căreia cheamă, formează, susţine, ajută, însufleţeşte, întăreşte, luminează etc. Dar toate acelea le face prin slujitorii săi, ca fiecare om să-şi dea seama de necesitatea mântuirii personale şi colective. Cere colaborare conştientă şi responsabilă ca, folosindu-se de propria libertate, omul să se poată bucura cauzal de realizarea împărăţiei lui Dumnezeu.

Isus, deşi Fiu al lui Dumnezeu, s-a comportat ca om: a postit, s-a luptat cu Ispititorul, a muncit, a suferit de foame şi de frig, s-a rugat, s-a bucurat, a plâns, a obosit şi a flămânzit şi chiar a murit ca orice om. Ca om s-a prezentat la botez în virtutea unui misterios trebuie: aşa trebuie să împlinim tot ceea ce este drept, care nu poate fi separat de acel trebuia să pătimească Cristos toate acestea şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26).

Trebuia să împlinească voinţa Tatălui, să-i dea posibilitatea să se reveleze atât pe sine cât pe Fiul său şi pe Duhul Sfânt; să se reveleze în misterul vieţii intime: Acesta este Fiul meu iubit în care îmi aflu toată bucuria. Este predica esenţială şi cea mai scurtă asupra lui Acesta este, adică existenţa însăşi este prezentă pentru a-i trece pe oameni prin botezul Iordanului. Când l-a trimis pe Moise în Egipt să-i scoată pe fiii lui Israel din robie şi, trebuind să-i boteze în Marea Roşie, Iahve i-a spus lui Moise: Dacă te vor întreba cine te-a trimis, să le spui: “Cel ce este m-a trimis la voi” (Ex 3,14). Acum, Cel ce este, este prezent, nu prin Moise, nici prin Ioan Botezătorul, ci prin Fiul său, prin esenţa şi existenţa divină, care, din acest moment, uns cu Duhul Sfânt, devine profet, preot şi rege (lectura I-a). Tatăl îşi găseşte în el toată bucuria, deoarece el le va da oamenilor viaţa cea nouă, îi va mântui, va forma din ei o împărăţie pentru care s-au deschis cerurile.

Acelaşi trebuie pune în evidenţă şi necesitatea Botezului nostru, fără de care viaţa cea nouă nu poate prinde rădăcini, nu se poate dezvolta şi nu poate aduce roade. Nici o altă taină nu putem primi, dacă mai întâi nu am primit Botezul. În anul 1640 sfântul Petru Claver, misionar în Africa, a fost chemat de urgenţă la patul de moarte al unei sclave. A ajuns prea târziu, murise. Sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat. După un timp, observă că moarta se mişcă şi, după ce s-a ridicat în şezut, a spus: Cât sunt de obosită! Sfântul a întrebat-o: Pentru ce eşti atât de obosită? Ea îi răspunde: Mă aflam aproape de o grădină foarte frumoasă. Voiam să intru, dar un copilaş m-a întors înapoi, spunându-mi că nu sunt botezată. M-am întors aici. Nu ştiu ce să spun mai mult. Mă simt tare obosită! Sfântul Petru Claver, crezând că este vorba doar de un vis, deoarece o cunoştea că se spovedise de mai multe ori la el şi se împărtăşise, voi să o mărturisească, dar ea s-a opus, zicând: Nu, nu; vreau Botezul! Stărui să i se dea acest sacrament. Însăşi stăpâna ei a confirmat că sclava de mai bine de douăzeci de ani primea sfintele taine. Inspirat de Dumnezeu, Petru Claver a botezat-o. Îndată după Botez, sclava a murit fericită. Minunea a fost confirmată cu jurământ de stăpânul sclavei, ofiţer superior în Cartagina, la procesul de beatificare a lui Petru Claver.

Îngenunchind înaintea lui Ioan Botezătorul, Isus a înţeles să omagieze toată truda înaintaşilor săi, pe ogorul propăşirii spirituale. Din zbuciumul trecutului, el vrea să păstreze scânteia spiritualităţii, ca să o transmită viitorului sub formă de vâlvătaie, ca să lumineze cărările omenirii spre limanul adevăratei fericiri. Aşa se cuvenea şi aşa trebuia să se împlinească dreptatea. El dă la o parte cenuşa trecutului, dar păstrează cu grijă scânteia spiritualităţii, agonisită cu atâta trudă şi jertfe fără număr în decursul mileniilor. El dărâmă alcătuiri vechi, care aveau temelii şubrede, dar respectă tradiţia spirituală a profeţilor (Sterie Diamandi, Viaţa lui Isus).

Şi pe noi Botezul ne angajează la această sfântă misiune!

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Celebrăm astăzi unul dintre cele mai importante momente din viaţa Mântuitorului, Botezul Domnului, ce marchează şi începutul vieţii sale publice. Reflectând asupra istoriei poporului ales ne amintim cum, prin regii săi, poporul israelit a aşteptat mereu mântuirea promisă. Misiunea Slujitorului lui Jahwe în V.T. era de a face cunoscută voinţa Lui şi de a restabili dreptatea suverană şi inviolabilă a lui Dumnezeu, chiar dacă de cele mai multe ori îndeplinirea acestei misiuni îl făcea să sufere.Această misiune şi-o asumă şi Isus prin excelenţă şi o începe în mod public prin Botezul Său, dorind să-i mântuiască pe toţi cei care vor crede în El şi vor îndeplini voinţa lui Dumnezeu.

În exil Israel era ca o trestie frântă, ca un fitil care fumegă.Cu toate acestea, bunătatea lui Dumnezeu nu ia în seamă infidelitatea poporului şi-l scoate din mâna duşmanilor “cu mână tare şi braţ puternic şi-l conduce în ţara promisă”.

Ioan Botezătorul, ultimul profet veterotestamentar, cel care pregăteşte calea Domnului, este distribuitorul unui botez care are în vedere întoarcerea la Dumnezeu a celor ce-l primesc şi botezul creştin de mai târziu. Botezul Domnului este un moment central în care se încheie timpul de aşteptare şi începe împlinirea unui nou legământ care va fi pecetluit, nu de sângele unui animal de jertfă, ci de însuşi sângele preţios al Fiului lui Dumnezeu.

Evenimentele naşterii erau departe, trecute în uitare. Treizeci de ani de tăcere făcuseră din viaţa lui Isus un om ca toţi ceilalţi. Anii dinaintea Botezului ne arată omenitatea lui Isus, deşi la doisprezece ani rămas în templu, uimeşte pe învăţători prin răspunsurile şi priceperea lui. Botezul încheie această etapă a vieţii lui Isus. Aflat în mijlocul celor care veneau să se boteze, Isus vrea să împlinească întru-totul voinţa Tatălui, zicându-i: “Aşa se cuvine să împlinim tot ceea ce este drept”. Comportamentul şi felul de viaţă al lui Ioan îi determina pe unii să creadă că el este Mesia. Dar răspunsul: “Nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei”, creează în imaginaţia mulţimii un Mesia extraordinar.Cu toate acestea Cristos , Fiul lui Dumnezeu vine în tăcere, umil, în rând cu păcătoşii, vine ca un miel la înjunghiere, să pună capăt aşteptărilor atâtor generaţii şi profeţii. Dar umilinţa şi decizia de a împlini întru totul voinţa lui Dumnezeu, prefigurată în V.T. de imaginea Slujitorului lui Jahwe, e răsplătită, e înălţată prin vocea Tatălui Ceresc: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc toată bucuria”. Glasul Tatălui face cunoscut misterul profund al persoanei lui Cristos, descoperă oamenilor realitatea secretă a persoanei lui Isus, care fără o revelare specială a Tatălui ar fi rămas o enigmă obscură.

Botezul Domnului e momentul când a doua persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Fiul, făcut om, e revelat omenirii de Însuşi Dumnezeu Tatăl, căci aşa cum ne spune Sf. Paul în Scrisoarea către Filipeni: “Cristos Isus, deşi din fire Dumnezeu, nu a socotit ca o bogăţie egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor, în toate arătându-se ca un om, s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt şi toată limba să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl”. Toată viaţa lui Isus e asistată de Duhul Sfânt, manifestată acum în public.

Importanţa Botezului, ca şi manifestarea Duhului Sfânt sub chip de porumbel sunt strâns legate de solemna proclamare a Tatălui: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria”. Cel ce se face rob, acum e proclamat Fiu prea iubit. Este apogeul Epifaniei. Nu mai e nevoie de o stea luminoasă, căci însuşi glasul Tatălui descoperă cine este Isus. Cristos însuşi confirmă sensul acestei declaraţii solemne, numindu-l pe Dumnezeu “Abba”, adică Tată.

Un fenomen deosebit, ce a însoţit evenimentul pe care-l celebrăm astăzi, a fost deschiderea cerurilor: “În timp ce Isus a fost botezat, în timp ce ieşea din apă, s-au deschis cerurile” ne relatează Evanghelia de astăzi. Împărăţia lui Dumnezeu care în viziunea apocaliptică trebuia să înceapă după sfârşitul acestei lumi, în realitate prin Isus, e deja prezentă în această lume.Cristos anticipă Împărăţia lui Dumnezeu.

În primele zile ale existenţei noastre am fost aduşi la Biserică şi în momentul în care preotul a turnat pe fruntea noastră apa botezului s-a petrecut cu noi ceea ce s-a petrecut cu Isus în momentul în care Ioan l-a botezat în apa Iordanului: “Cerurile ni s-au deschis, din acel moment accesul la cer a fost posibil pentru noi. Duhul Sfânt s-a coborât asupra noastră nu sub chip de porumbel, ci într-o formă nevăzută dar reală. Vocea Tatălui s-a făcut auzită şi pentru noi: *Acesta este fiul meu iubit+”. Prin botez Dumnezeu ne-a adoptat ca fii ai săi şi am devenit fraţi ai lui Cristos. Dacă cineva nu se naşte din nou din apă şi Duh Sfânt, spune Cristos, nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu e suficientă numai naşterea, e necesară o dezvoltare a acestei vieţi, căci creşterea e legea fundamentală a oricărei vieţi.

În fiecare dintre noi sunt trei forme de viaţă: viaţa fizică a trupului, viaţa sufletului şi viaţa supranaturală primită la Botez. Ce trist e şi cât de compătimiţi sunt cei suferinzi în privinţa primelor două forme de viaţă. Dar cea mai mare nenorocire ar fi dacă viaţa supranaturală ar rămâne în noi nedezvoltată, sau dacă am pierde-o prin păcat, am pierde totul. Referindu-se la această viaţă Sf. Paul le scrie corintenilor: “Fraţilor, nu rămâneţi copii: creşteţi şi deveniţi maturi“. Nimic nu e mai frumos pe această lume decât sufletul înzestrat cu viaţa lui Dumnezeu, cu harul sfinţitor simbolizat prin pânza albă primită la Botez. Nu poate fi pentru noi creştinii o catastrofă mai mare decât pierderea vieţii supranaturale, a harului sfinţitor, iar pentru a-l pierde e de ajuns un singur păcat de moarte.

Să ne străduim să păstrăm curată şi intactă pânza vieţii noastre supranaturale şi dacă din nefericire se întâmplă vreodată să o pătăm, să nu întârziem să apelăm imediat la Sacramentul Reconcilierii, să-i redăm puritatea dinainte, şi să devină asemenea ca la Botez.

O altă consecinţă extrem de importantă a Botezului nostru este aceasta: dacă prin Botez am devenit copii ai lui Dumnezeu, înseamnă că noi cei botezaţi suntem între noi fraţi, că avem cu toţii un singur Tată Ceresc şi ca atare trebuie să ne iubim ca fraţii. De această iubire fraternă depinde nu numai mântuirea noastră veşnică, dar şi salvarea omenirii din toate punctele de vedere: moral, social, dar mai ales salvarea păcii din inimi şi dintre popoare.

În sărbătoarea de astăzi să ne examinăm temeinic cu privire la dragostea noastră faţă de aproapele, faţă de fraţii noştri, mai ales cei aflaţi în suferinţă, cei marginalizaţi, cei singuri şi părăsiţi. Să începem astăzi un drum nou în viaţa noastră creştină care să ducă sigur la mântuire şi să-l rugăm pe Tatăl ceresc: “Atotputernice Dumnezeule, Tu l-ai proclamat în mod solemn pe Cristos drept Fiul Tău iubit, atunci când a fost botezat în râul Iordanului şi a coborât asupra lui Duhul Sfânt; ajută-ne pe noi fii tăi adoptivi, renăscuţi din apă şi Duh Sfânt să împlinim cu statornicie voinţa Ta sfântă”.

Eugen Ciuraru

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

După ce am celebrat cu mare bucurie solemnitatea Naşterii Domnului, începutul vieţii sale pământeşti, astăzi, întreaga Biserică celebrează solemnitatea Botezului Domnului, care este un alt început, şi anume, acela de vestire a Împărăţiei lui Dumnezeu, moment foarte important din viaţa Mântuitorului. Este un eveniment care ne conduce la bucurie, deoarece Isus îşi începe activitatea de răscumpărare a oamenilor, acţionând de acum în mod deschis, public.

Misterul botezului lui Isus se înscrie în epopeea de iubire divină faţă de om. Este evenimentul în care găsim un punct de întâlnire dintre Dumnezeu şi om dar mai ales, este un gest de umilinţă din partea lui Dumnezeu, căci deşi nu avea nevoie, se supune unui rit rânduit pentru cei păcătoşi. Această supunere nu avea ca scop iertarea păcatelor sale, căci nici nu se putea pune problema acestora în viaţa lui Isus, dar avea ca scop sfinţirea apei, a acelei ape care avea să curgă pe fruntea multor fii ai lui Dumnezeu.

Botezul lui Isus este o nouă epifanie, în care Isus este uns de Duhul Sfânt şi este proclamat de Tatăl ca Fiul său preaiubit. Această proclamare ne arată că Isus nu este un oarecare, nu este unul care a venit să-şi caute propria mântuire, dar este Fiul lui Dumnezeu venit să aducă mântuirea tuturor oamenilor. Toate cele trei lecturi gravitează în jurul acestui punct, adică al personalităţii şi al rolului lui Isus în viaţa noastră.

În prima lectură profetul Isaia ne prezintă figura Slujitorului lui Dumnezeu, care va realiza o nouă “creaţie” pentru deportaţii din Babilon şi pentru lumea întreagă. Era un motiv de încurajare pentru evreii aflaţi în robie, deoarece prin intervenţia profetului li se aducea acestora mângâiere şi speranţă în dreptatea lui Dumnezeu. Trăsăturile lui sunt bunătatea şi blândeţea, căci ne spune profetul: “Glasul lui nu se va auzi pe uliţe, trestia frântă nu o va zdrobi, iar fitilul care fumegă nu-l va stinge”. Aceste trăsături vor fi cele trăite şi manifestate mereu de Isus, şi de aceea, pe drept cuvânt I-au fost aplicate aceste cuvinte, ca nişte profeţii adevărate.

În comparaţie cu mulţi alţi slujitori, deja trimişi de Dumnezeu, acesta va avea prin excelenţă cele mai mari prerogative, configurând aşteptarea unui Mesia, care va fi profet, însă şi preot şi rege, dar prin suferinţă. Toţi sfinţii Părinţi îl recunosc pe Isus din Nazaret, ca fiind împlinitorul acestei misiuni pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o slujitorului său.

Evanghelistul Matei, în fragmentul ascultat, relatează evenimentul botezului pe care Isus îl primeşte din mâna lui Ioan. Botezul administrat de Ioan era un botez al pocăinţei, iar cei care se apropiau de acesta trebuiau să-şi recunoască starea lor de păcătoşi, să recunoască faptul că au nevoie de curăţire, iar aceasta era primită prin gestul lui Ioan.

Primul gest pe care îl face Isus în viaţa sa publică este gestul intrării în mijlocul celor păcătoşi, însoţindu-i până în apa botezului. El însuşi primeşte botezul, însoţindu-i astfel pe cei care au păcătuit şi vor să se întoarcă. El nu stă niciodată alături de cei care se consideră superiori altora prin viaţa lor. După primirea botezului, Duhul Sfânt se coboară asupra lui Isus. Această acţiune a Duhului este investitura din partea Tatălui pentru misiunea profetică şi, în acelaşi timp, este anunţul evenimentului Rusaliilor, ce va inaugura botezul în Duh pentru toţi cei care vor intra în Biserică. Evanghelia, arătându-ni-l pe Cristos asupra căruia a coborât Duhul Sfânt, ne permite fiecăruia dintre noi să ne vedem într-însul, căci, şi deasupra noastră, prin botez, a coborât Duhul lui Dumnezeu, deschizându-ni-se cerurile. “Duhul Sfânt – spunea sfântul Irineu – trebuia să fie comunicat tuturor oamenilor şi, de aceea, a coborât asupra lui Isus pentru a se obişnui să trăiască cu omul”.

Proclamarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, ne arată că într-adevăr Isus este trimisul Tatălui. Este recunoaşterea calităţii sale de Răscumpărător din partea cerului. Aceeaşi voce a Tatălui răsună de fiecare dată când o persoană primeşte botezul. Primind botezul, persoana este introdusă în marea familie a Bisericii, este introdusă în viaţa Sfintei Treimi. Această intrare este o intrare mereu călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, mereu însoţită de bucuria şi binecuvântarea Tatălui.

Sărbătoarea de astăzi este pentru Biserică o permanentă ocazie de a reflecta despre botezul pe care-l administrează, asupra modului cum îl administrează. Sfântul Petru, în lectura luată din Faptele Apostolilor, este prezent în mijlocul familiei lui Corneliu pentru a-l predica pe Isus din Nazaret în vederea pregătirii acesteia la primirea botezului. Petru spune ascultătorilor săi că “Dumnezeu nu este părtinitor, ci din orice neam, cine se teme de el şi este drept în faptele sale, îi este plăcut” (Fap 10,34-35). Aceasta înseamnă că Dumnezeu elimină toate îngrădirile religioase, toate discriminările, toate clasificările ridicole, ca şi mentalităţile şi privilegiile noastre. Dumnezeu îl primeşte, aşadar, pe orice om care se teme de el şi practică dreptatea.

Petru îşi continuă discursul său cu prezentarea vieţii lui Isus, “care umbla din loc în loc, făcea bine şi-i vindeca pe toţi cei chinuiţi de diavol, căci Dumnezeu era cu el” (Fap 10,38). Isus a venit, aşadar, să-i tămăduiască pe oameni, să-i mângâie şi să-i încurajeze, dându-le speranţa şi bucuria de a trăi pe acest pământ. Isus a venit la noi şi pentru a ne arăta nouă, oamenilor, că răul poate fi biruit, iar lanţurile duşmanului sufletesc frânte.

Sărbătoarea de astăzi este o ocazie minunată, pentru fiecare dintre noi, pentru a reflecta asupra botezului, pe care l-am primit. Amintindu-ne de botezul pe care l-am primit, ne amintim în mod special că harul care ni s-a oferit atunci este un har care ne-a deschis cerul şi de aceea avem speranţă; este un har care ne-a deschis privirea asupra oamenilor şi de aceea avem iubire faţă de ei; botezul ne-a dat harul credinţei, prin care înţelegem şi cerul şi pământul. Nu este atât de important faptul de a fi botezaţi şi de a figura în registrele unei parohii, cât faptul de a ne trăi credinţa primită la botez. De aceea este important să ne întrebăm astăzi: cum îmi îndeplinesc obligaţiile mele de creştin? Cum răspund iubirii lui Dumnezeu care prin botez m-a adus la minunata lumină a harului, scoţându-mă din întunericul păcatului? Dacă ne dăm seama de importanţa botezului, a darurilor pe care le-am primit prin el, nu putem rămâne pasivi, dar trebuie să ne angajăm. Această angajare trebuie să se manifeste în slujirea lui Dumnezeu prin aproapele pe care îl vedem cu ochii noştri de carne.

În timpul unei persecuţii, împotriva unor creştini din Africa, soldaţii i-au arestat pe preotul misionar şi pe surorile care erau responsabile de catehizarea indigenilor, ba mai mult, au distrus şi biserica satului. În acest timp un tânăr se apropia grăbit de biserică deoarece trebuia să participe la ora de catehism, dar fiind zărit de soldaţi aceştia i se adresară cu răutate:

“Ce vrei să faci? Unde mergi?” “Merg la ora de catehism” – răspunse tânărul. “Nu va mai fi nici o oră de catehism”. “Vreau să-l văd pe misionar” – spuse copilul. “Nu mai este nici un misionar; l-am arestat”. “Atunci eu vreau să intru în biserică”. “Nu se poate căci am distrus-o”.

Tânărul, mirat şi întristat, tăcu, dar după câteva momente zice: “Aţi spus că aţi distrus biserica, dar eu sunt botezat, eu sunt Biserica!”

Iată un răspuns al unui tânăr, care poate fi al unui mare teolog. A ne trăi botezul este o datorie importantă şi în acelaşi timp serioasă. Dacă botezul este o “a doua naştere”, este necesară din partea noastră o atitudine permanentă de convertire, care să permită Duhului Sfânt să intre şi în noi. Duhul Sfânt este acela care ne dă forţa şi curajul de a ne mărturisi credinţa şi de a împlini faptele pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi.

Creştinul este un răscumpărat şi în acelaşi timp un răscumpărător, căci din partea lui Cristos are responsabilitatea mântuirii fraţilor săi. Botezul ne face misionari, nu fanatici, nici autoritari, dar echilibraţi şi respectuoşi în îndeplinirea misiunii noastre.

Să ne ajute Cristos, care ne-a dăruit credinţa, să-l urmăm în trăsăturile sale, în trăsătura bunătăţii şi în trăsătura milei sale. Să ne ajute Cristos să ne trăim botezul arătându-ne prin fapte apartenenţa noastră la el.

Daniel ABALINTOAIEI

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu creştinii au fost cei care au inventat botezul ca rit. Şi nici Isus Cristos. După cum ne spun Evangheliile, cel care l-a inventat a fost Ioan, care tocmai de aceea este numit “Botezătorul”, adică “cel care botează”.

A te lăsa botezat de către Ioan, înseamnă a crede în ceea ce spunea el: adică faptul că în lume era gata să se întâmple ceva foarte important, ba chiar decisiv, în ceea ce priveşte raportul dintre Dumnezeu şi oameni (Ioan spunea: “Împărăţia cerurilor este aproape!”). Şi aceasta însemna a recunoaşte ceea ce era greşit în viaţa proprie înaintea lui Dumnezeu (= “mărturisirea păcatelor proprii”) şi a se decide pentru schimbare (= “convertire”).

Şi Isus (acum adult, la vârsta cam de treizeci de ani) vine la Iordan ca să se boteze. Pe de o parte acest lucru nu trebuie să producă uimire. De fapt, Isus din Nazaret era într-adevăr un evreu al timpului său, educat în puternica tradiţie religioasă a poporului său şi hrănit de acea speranţă care se centra pe aşteptarea lui “Mesia” (cel care trebuia să aducă şi să inaugureze “împărăţia lui Dumnezeu”). Pe de altă parte şi noi, ca şi Boteză-torul, putem rămâne perplecşi în faţa faptului că Isus a mers ca să fie botezat de Ioan, ştiind foarte bine că el era Fiul lui Dumnezeu făcut om…

În realitate, tocmai cu ocazia botezului său a început să iasă în evidenţă şi să se manifeste misterul personalităţii ascunse a lui Isus. El este proclamat ca “fiu preaiubit” de către un glas care vine “din cer” – adică de însuşi Dumnezeu – în timp ce vede “Duhul lui Dumnezeu coborându-se ca un porumbel asupra lui”. Este un “semn” care descoperă adevărata identitate a lui Isus şi care este misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o.

El va fi “Mesia”, dar în maniera acelui “slujitor al Domnului” despre care vorbise profetul Isaia (cf. prima lectură): nu un Mesia triumfător pe planul prestigiului personal şi al puterii politice, dar un Mesia umil şi solidar cu cei păcătoşi, care va lua asupra sa mizeriile umanităţii, până în “a se oferi pe sine însuşi ca ispăşire” dându-se la moarte (cf. Is 53,4-12), pentru a deschide tuturor oamenilor plinătatea vieţii în comuniune cu Dumnezeu.

Începând cu botezul său, Isus părăseşte casa, satul, munca obişnuită, pentru a se dedica în întregime misiunii sale specifice: să vorbească lumii despre Dumnezeu, să facă să se înţeleagă că gândul la Dumnezeu este foarte important în viaţă şi de fapt este la orice vârstă, pentru că Dumnezeu însuşi este ţinta oricărei vieţi umane, şi el este un Tată şi un prieten în care te poţi încrede şi pe care se poate baza totdeauna… Prin cuvintele, prin faptele sale, prin viaţa sa întreagă şi prin moartea sa, Isus “ne va face să vedem” cum trebuie să învăţăm a ne gândi despre acela pe care-l numim “Dumnezeu”.

Lăsându-se botezat de Ioan, Isus a dus la îndeplinire toată semnificaţia botezului lui Ioan. Timpul “pregătirii” este de acum terminat. A sosit momentul în care “fiul preaiubit” de Dumnezeu este gata să fie “botezat” – scufundat până la extrem – în experienţa durerii şi a morţii (cf Mc 10,38; Lc 12,50), pentru a arăta oamenilor până unde ajunge puterea şi seriozitatea iubirii lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea – adică pentru faptul că s-a umilit pe sine până la moartea pe cruce (cf Fil 2,6-11) – Isus va fi “înălţat la dreapta lui Dumnezeu” (Acte 2,33) prin înviere.

În felul acesta se naşte un nou botez: botezul “în numele lui Isus Cristos” (Acte 2,38), botezul “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19), cel pe care şi noi l-am primit şi prin care şi noi, ca şi Isus, am fost “consacraţi în Duhul Sfânt” (cf lectura a doua), pentru a ne orienta întreaga noastră existenţă pe baza principiului carităţii, căruia Duhul lui Dumnezeu îi este izvor şi origine.

 

* * *

 

Botezul Domnului (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Aşa spune Domnul: “Iată Slujitorul meu pe care îl sprijin, Alesul meu în care sufletul meu îşi află bucuria. Am pus Duhul meu asupra lui şi El va aduce neamurilor dreptatea. Nu va striga şi nu-şi va ridica glasul şi nu se va face auzit pe uliţe. Trestia frântă nu o va zdrobişi feştila ce fumegă nu o va stinge. Cu credinţă va vesti judecata dreaptă. El nu va obosi, nici nu se va da bătut până ce nu va statornici pe pământ dreptatea… (Is 42,1-4.6-7)

În sărbătoarea Botezului Domnului Biserica ne propune în acest an, cu titlu de profeţie, un text în care se întrezăresc trăsăturile unui Slujitor mai aparte al Domnului. Ceea ce surprinde la acest Slujitor este tăcerea misterioasă care îi învăluie identitatea. Dacă, uneori, are trăsături comune cu poporul lui Israel şi mai ales cu acel rest sfânt (acel grup de evrei care, în ciuda vicisitudinilor istoriei, a rămas fidel lui Dumnezeu), Slujitorul este mai ales un personaj individual. Dincolo, însă, de această identitate misterioasă, ceea ce se impune cu insistenţă atenţiei noastre este misiunea lui. După ce Domnul va fi revărsat asupra acestui Slujitor pe Duhul său, El va aduce eliberarea poporului prin slujirea sa profetică şi prin suferinţele lui. Cu alte cuvinte, existenţa şi misiunea Poporului ales se condensează în viaţa exemplară a Slujitorului. În acest sens Slujitorul este în acelaşi timp o prefigurare a lui Cristos dar şi a Bisericii sale.

A venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Ioan însă căuta să-l oprească…” Răspunzând, Isus i-a zis: “Lasă acum, căci aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea”. Atunci l-a lăsat. Şi botezându-se Isus, îndată a ieşit din apă, şi, iată, i s-au deschis cerurile şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind asupra lui. Şi, iată, glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care îşi aflu bucuria”. (Mt 3,13-17)

Fragmentul evanghelic citit în sărbătoarea Botezului Domnului răspunde unei întrebări pe care nu încetăm să ne-o punem, şi anume: “Cine este Isus Cristos¬?”. Isus este mai mult decât un reformator moral sau un geniu religios. El este acel om, originar din Galileea, în care s-a manifestat Fiul lui Dumnezeu. Într-adevăr, din momentul în care a fost botezat în râul Iordan de către Ioan Botezătorul, el s-a consacrat împlinirii planului lui Dumnezeu, pregătit încă din Vechiul Testament: să introducă comunitatea umană într-o comuniune nouă cu Dumnezeu, Tatăl. Pentru a împlini această misiune care trebuie să se continue până la sfârşitul veacurilor, Isus a fost întărit cu puterea Duhului Sfânt.

Astăzi, Isus este prezent în vieţile noastre în virtutea învierii sale. El îşi continuă misiunea începută în ziua Botezului său. Îi recunoaştem noi, însă, prezenţa şi lucrarea în vieţile noastre? Acceptăm noi mărturia Tatălui cu privire la Mântuitorul nostru? Înţelegem noi oare că, la rândul nostru, suntem chemaţi să participăm la această creaţie nouă care se naşte din apele Botezului?

 

* * *

 

Procesiune cu lumina mucurilor cu flacăra stinsă

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Locul său

Ne întrebăm în mod spontan de ce. Însuşi Ioan Botezătorul a rămas uimit de atitudinea lui Isus: Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine? Isus, totuşi, înainte de fi revelată identitatea sa în mod solemn, ia poziţie. Lasă să se întrevadă scopul misiunii sale. Se aşează acolo unde nimeni nu şi-ar fi imaginat, se amestecă între indivizi faţă de care, conform unei anumite mentalităţi, ar fi trebuit să menţină cu rigorozitate distanţa.

Era, evident, un suficient număr de păcătoşi care stăteau la rând lângă malurile Iordanului, în aşteptarea botezului de pocăinţă. O ocazie favorabilă pentru a descărca asupra lor o doză salutară de mustrări şi ameninţări, prin intermediul asprelor reproşuri ale Botezătorului. În schimb Isus se aşează tăcut alături de ei, ba chiar se amestecă cu ei. Nu revendică alt privilegiu în afara acelui de a se confunda cu ei. Nu se aşează deasupra, nu se substituie lor (nimeni nu se poate căi, converti, în locul altuia). Isus este solidar cu cei păcătoşi.

Semnul pe care îl oferă este foarte elocvent: în interiorul unei realităţi de mizerie, Dumnezeu este prezent. Iubirea este prezentă şi acolo unde este păcatul. Omul se îndepărtează şi Dumnezeu se apropie. Omul opune un refuz şi Dumnezeu nu încetează să ofere darul său.

O figură contestată

Isus lasă să se înţeleagă că a venit tocmai pentru păcătoşi. Chiar de la început merge să-i caute. Ştie că nu este posibil să stea pur şi simplu să aştepte “ceea ce era pierdut”, să fixeze timpuri şi locuri unde cel rătăcit are posibilitatea de a-l găsi. Recuperarea implică exigenţa de a învinge distanţele, de a lansa semnale, de a stabili contacte. Şi chiar… să scandalizeze pe cei “cum se cade” riscând propria respectabilitate în faţa privirilor lor pline de dispreţ. Isus nu se adună cu cei “drepţi”, formând cu ei un club al celor “separaţi”. Nu ezită să se amestece în mijlocul păcătoşilor şi păcătoaselor, oameni sub orice critică, molipsindu-i cu prezenţa sa. O prezenţă care radiază lumină, speranţă, milostivire.

Astfel cerurile se deschid asupra Lui şi, împreună, asupra acestei sărmane omeniri plină de vânătăi. Cerurile deschise lasă să se îndrepte privirea plină de compătimire a lui Dumnezeu asupra lumii. Tatăl, prin Fiul “preaiubit”, rupe tăcerea, restabileşte contactele, comunică cu omul păcătos, îl solicită la un nou exod spre eliberare, mântuire. În scena botezului avem pe de o parte, lumea păcatului şi de cealaltă, divinitatea, Duhul, sfinţenia lui Dumnezeu. Figura lui Cristos pare să fie contestată, sfâşiată între două lumi.

El vine de sus (“acesta este Fiul meu”), totuşi se scufundă, mai înainte de apă, în mizeria oamenilor. Legitimarea solemnă din partea cerului nu împiedică aproprierea din partea pământului. Tatăl proclamă: “Isus este al meu”. Dar şi noi suntem autorizaţi să-l “recunoaştem” ca unul dintre ai noştri. Crucea va deveni simbolul cel mai evident şi dinamic al acestei sfâşieri, al acestei duble fidelităţi. Solidaritatea lui Cristos cu păcătoşii, pe cruce, se va exprima în asumarea asupra sa a păcatelor lor, a vinovăţiei lor. Şi numai graţie acestui gest suprem de îndrăzneală şi de nebunie cele două lumi vor fi reconciliate.

O tresărire de viaţă sub grămada de moloz

Dialogul care a avut loc între Ioan şi Isus manifestă şi două concepţii opuse care se referă la figura şi misiunea lui Mesia.

Botezătorul o interepretează ca o judecată severă, nemiloasă. Isus, dimpotrivă, o prezintă în termeni de milostivire, umilinţă, supunere. Pentru El planul lui Dumnezeu (“să împlinim toată dreptatea”) se realizează prin compasiune şi solidaritate faţă de mizeriile umane. În sfârşit, nu este temuta dare de cont, ci o extraordinară, inimaginabilă semănare de speranţă pentru toţi. Este propunerea, începutul unui nou exod, cu Isus în frunte. Nu, deci, aşteptarea apocaliptică a unei iminente distrugeri a lumii din cauza răului care o domină, dar un început, prin descoperirea posibilităţilor de bine care se află în orice om.

Ioan a pronunţat diagnosticul său catasrofal: această lume perversă nu poate dura. Asupra nelegiuirilor sale se abate de acum fără milă securea pedepsei divine sacrosante. Isus, dimpotrivă, nu foloseşte securea, nici pentru a tăia trestia frântă. Nici nu pronunţă ameninţări vehemente asupra mucului care face o lumină mereu mai slabă. El surprinde în inima omului o mişcare imperceptibilă de penitenţă, intuieşte o mină secretă de remuşcare sub grămezi de de murdării, citeşte o aspiraţie profundă, inexprimabilă, uneori de-a dreptul necunoscută de cel care o adăposteşte înăuntrul său. Lumea pe care vreun profet al nenorocirii (Ioan era un ascet celibatar, dar continuă să dea naştere la nenunăraţi fii înzestraţi cu ochelari întunecaţi…) ar vrea să lichideze cu o sentinţă fără drept de apel, ceea ce conţine roade de dreptate, pace, bunătate, dăruită pentru cauza celor slabi.

Chiar şi Petru (a doua lectură) descoperă aceşti germeni subterani unde înainte vedea probabil numai grămezi de moloz (“îmi dau seama…”: primul papă acceptă să fie pusă în discuţie realitatea, nu pleacă de la propria ştiinţă dar “pleacă din nou” de fiecare dată de la surprizele Duhului Sfânt… Câtă lumină, şi câtă modestie, în acel “îmi dau seama…”). Desigur, este încă departe timpul în care “se va statornici dreptatea pe pământ”. Dar, între timp, slujitorul lui Jahwe poate să se apuce în tăcere de muncă (“nu se va auzi în piaţă glasul său”), mobilizând trupe desigur neacoperite de glorie, dimpotrivă sărace, dar înzestrate de o iubire milostivă care deschide ochii celor orbi, înalţă capul celor săraci, deschide o cale de scăpare pentru prizonieri.

Isus şi Ioan apar foarte apropiaţi, intim legaţi unul de celălalt, şi totuşi atât de diferiţi.Ioan se gândea că trebuie să pregătească sfârşitul. Isus, dimpotrivă, readuce totul la început. Apele morţii în care se scufundă, împreună cu cei păcătoşi, nu-l înghit în întunericul nopţii, dar îl fac să iasă în lumina aurorei unei lumi noi. Locul Botezătorului este deşertul, anotimpul său este iarna, stilul său este duritatea. Isus trece prin deşertul arid semănând binele (“a trecut făcând bine…”). Sfidează asprimea iernii, cu căldura bunătăţii sale (“… însănătoşind”), se obligă să de-a întâietate primăverii. Predica lui Ioan Botezătorul are accentele zgomotului zidurilor care se prăbuşesc. Vestea cea bună (evanghelia!) lui Isus adună şi amplifică o palpitaţie puternică de viaţă ascunsă sub ruine.

Glasul din cer, în textul lui Matei, nu se adresează lui Isus, ci este adresat celor care stau în jur (într-adevăr este exprimat la persoana a treia: “Acesta este Fiul meu iubit”). Noi suntem cei care avem nevoie de a şti, de a lua la cunoştinţă deplina umanitate a Fiului lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de a reasculta acel glas, când ne adresează invitaţia de a ne uni cu El pentru un nou început.

Procesiunea

Aceasta este sărbătoarea în care trebuie să ne întrebăm despre semnificaţia botezului nostru. Se pun două întrebări esenţiale: ce înseamnă a fi creştin? Şi cum se manifestă, în ce fel este recunoscut, prin ce semne este acreditat un creştin? Ar fi cazul, astăzi, de a merge în procesiune, având în mână o trestie frântă, la arhiva parohială. Acolo este un registru al botezaţilor la dispoziţia noastră. Înainte!, să controlăm, chiar folosindu-ne de candela cu mucul fumegând. Să verificăm dacă este într-adevăr numele nostru în acel registru. Poate vom auzi şi noi un glas: şi atunci ce facem cu acel nume?

 

* * *

 

Botezul Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

La apele Iordanului, sfântul Ioan Botezătorul predica “metanoia”, convertirea, acea revoluţie în raţiune de schimbare a mentalităţii faţă de conceptul păcatului, ca să se poată intra într-o lume nouă: în împărăţia lui Dumnezeu care este aproape.

Isus coboară în apă, împreună cu mulţimea de păcătoşi, ca să se boteze.

Faptul că Isus a fost botezat de Ioan a creat probleme destul de serioase primei comunităţi creştine. Avea Isus trebuinţă de botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor? Doar Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, asemenea nouă în toate, afară de păcat… Pe de altă parte, acest botez, nu dă oare o notă de superioritate Botezătorului faţă de Isus?

Fragmentul evanghelic rezolvă ambele probleme foarte bine, dacă le pătrundem cu un cuget curat.

Ioan Botezătorul vrea să-l oprească pe Isus, socotind o cinste pentru sine de a fi botezat de Isus şi acceptă să-l boteze numai după ce Mântuitorul îl lămureşte că acest lucru este necesar “ca să se împlinească toată dreptatea”. Expresia biblică de “împlinire a dreptăţii” echivalează cu în a se conforma cu ceea ce Dumnezeu vrea, în a accepta planul său. Şi Dumnezeu vrea ca Mesia, Regele divin, să fie slujitorul său prin excelenţă, care să se jertfească pentru toţi în umilinţă şi taină (cf. Is 53).

În al doilea rând, botezul, pe care Isus îl primeşte, nu este numai un botez de pocăinţă, fiindcă el nu avea nici umbră de păcat, ci un act de profundă smerenie şi suferinţă, menit să pună în evidenţă misterul de iubire al Preasfintei Treimi, glasul Tatălui care spune: “Acesta este Fiul meu iubit”. Prezenţa Duhului Sfânt sub chip de porumbel care coboară din nou pe pământ, ca la începutul creaţiei, când plutea deasupra apelor, dându-le forţa de germinaţie a vieţii, a ceva similar cu viaţa lui Dumnezeu, arătând începutul unei noi creaţii…

Când Duhul Sfânt a coborât asupra Fecioarei Maria la Nazaret, ea l-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu în făptură omenească, fără nici un merit al ei, ci printr-un privilegiu unic. Acum, când Duhul Sfânt coboară asupra lui Isus, datorită meritelor sale, datorită smereniei sale, în trupul său omenesc se zămisleşte “trupul mistic”, Biserica, făptura cea nouă: “Coloana şi temelia Adevărului” (LG).

Şi nu în ultimul rând, atât glasul Tatălui, cât şi prezenţa Duhului Sfânt asupra Fiului iubit, îl investesc pe acesta cu o întreită misiune: de profet, preot şi rege, spre a ne desăvârşi noua creaţia.

Pentru aceasta Tatăl a mărturisit numai după botez şi coborârea Sfântului Duh despre Isus că este “Fiul său preaiubit în care îşi află toată bucuria”, fiindcă Isus numai prin botez îşi asumă calitatea de “slujitor al lui Iahve”. Prin naşterea din peştera săracă nu şi-a asumat această misiune? Ba da, dar numai prin botez viaţa sa devine activă în mod responsabil pe bază de dreptate, de Fiu, de Fiu al omului, care îmbrăţişează crucea. Umilinţa botezului este “crucea sufletului”; fără această umilinţă acceptată cu responsabilitate pentru “dreptate“, nu ar fi fost posibil “botezul sângelui” de pe Calvar. Crucea lui Dumnezeu Tatăl este însăşi iubirea sa, sau, după cum spunea J.J. Rouseau: “Iadul lui Dumnezeu este iubirea”, ea îl constrânge să inventeze cu înţelepciune nemărginită instrumentele mântuirii

În cea de-a doua lectură (Fap 10,34-38), sfântul apostol Petru pune toată activitatea lui Isus, toată opera mântuirii, pe seama botezului lui Isus la apele Iordanului, fiindcă aici Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt în timp, în istorie şi cine dă mărturie despre Isus devine el însuşi o făptură nouă.

Petru, ca o componentă de bază a Bisericii, prezentându-se în casa centurionului Corneliu ca purtător al cuvântului lui Dumnezeu, prezenţa sa face ca şi asupra acestui păgân să coboare Duhul Sfânt, aşa cum prezenţa preacuratei Fecioare Maria la verişoara sa face ca Elisabeta să se umple de Duhul Sfânt. Datorită prezenţei Duhului Sfânt Petru trage această concluzie plină de credinţă: Dumnezeu nu are preferinţă faţă de persoane, adică nu face distincţie între popoare sau culoarea pielii, fiindcă toţi sunt creaţi de el printr-un act de iubire. Pe baza acestei credinţe în iubirea lui Dumnezeu faţă de orice om, Petru îl vesteşte pe Isus şi păgânilor, fiindcă Isus este “Slujitorul lui Iahve”, asupra căruia rămâne Duhul primit la botez, şi datorită căruia Tatăl poate spune şi despre Corneliu: “Iată-l pe slujitorul meu în care sufletul meu îşi găseşte toată bucuria”.

Vom înţelege mai bine începutul unei lumi noi la botezul lui Isus, din faptul că teofania aceasta nu este rodul unei întâmplări, ci chipul lui Cristos a fost schiţat de Tatăl în figura “slujitorului suferind” cu secole înainte, fiindcă iniţiativa aparţine întotdeauna iubirii şi el ne-a iubit cel dintâi şi ne-a ales în Cristos să-i purtăm chipul său, chipul iubirii, aşa cum ne-o prezintă prima lectură (Is 42,1-4.6-7).

Acest episod reprezintă primul cânt, dintre cele patru, dedicate “slujitorului suferind“.

De ce a preferat Tatăl să-şi arate iubirea, caritatea, faţă de noi în persoana slujitorului suferind? “Smerenia şi suferinţa au fost preferate oricăror alte procedee deoarece sunt cele care nu înşală, care nu pot să înşele, care nu permit îndoieli, care certifică identificarea şi sugrumă în faşă orice bănuială”, spune N. Steinhardt (Dăruind vei dobândi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1994, p. 162).

Misiunea slujitorului suferind este dublă: reînnoirea alianţei încheiate de Iahve cu Israelul şi de a readuce în patrie pe cei exilaţi, ca aici să-şi trăiască adevărata religie în mijlocul naţiunilor păgâne, fiindu-le lumina adevăratei credinţe.

Cu acest slujitor începe o lume nouă, o nouă creaţie, fiindcă Iahve spune: “Eu te-am făcut”, cu referire la primul om; începe o nouă ordine socială, morală şi religioasă, fiindcă:

a) “orbii” – adică păgânii, îşi vor deschide ochii pentru Revelaţie;

b) “prizonierii” – adică israeliţii, se vor elibera din lanţurile exilului, dubiilor şi echivocurilor în care trăiesc.

Cum îşi va duce slujitorul suferind opera încredinţată la bun sfârşit?

Însărcinat să ducă la toate popoarele dreptatea, adică “tora” sau doctrina revelată, el va uni împreună prerogativele regale, profetice şi sacerdotale cu cea mai profundă umilinţă şi simplitate:

a) ca “rege” va stabili dreptatea pe pământ, adică activitatea de mântuire la toate popoarele:

b) ca “preot” va trebui să-şi facă datoria de rege în conştiinţa ca, pe cei cărora le-a dat dreptatea, să-i ofere lui Dumnezeu ca pe un “prinos de bună mireasmă” şi

c) ca “profet” trebuie să fie purtătorul de cuvânt al voinţei lui Dumnezeu cu multă răbdare în mijlocul tuturor popoarelor.

Rege, preot şi profet într-un minunat contrast cu regii, preoţii şi profeţii timpului său fără parade militare, fără aclamaţii şi aplauze, fără formalităţi omeneşti de convenienţă.

Toate acestea vor deveni realitate datorită unui dinamism din internul slujitorului, provocat de Spiritul lui Iahve.

Asistăm la această acţiune a lui Iahve asupra slujitorului său la Iordan şi pe Tabor, apoi asupra “trupului său mistic” la Rusalii, când face din Biserică cu adevărat o lume nouă spre “luminarea neamurilor” (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 597-598).

Acest botez, început în apele Iordanului, îşi va găsi desăvârşirea pe Calvar: în moartea pe cruce, îngropare, înviere, înălţare şi şedere de-a dreapta Tatălui, ca să mijlocească veşnic pentru lumea cea nouă.

Scena botezului culminează cu o teofanie: Cerul se deschide, ceea ce înseamnă că lumea divină erupe în lumea umană a lui Isus şi prin el asupra întregii istorii, că prin el se inaugurează împărăţia Tatălui. Pentru acest motiv Tatăl îşi găseşte în Fiul toată bucuria, fiindcă prin el ne găseşte pe noi, ca să ne împartă acel “dnamis” sau “pleroma dumnezeirii“, pe Duhul Sfânt, care formează comuniunea sfinţilor, fiindcă “Porumbelul“, sub forma căruia s-a arătat Duhul Sfânt, a fost şi este, încă de la Noe, semnul păcii dintre Cer şi pământ, dintre naţiuni şi oameni. Cerul se deschide, nu ca o cetate care se predă în mâinile duşmanului, ci ca una care îşi deschide porţile ca să intre Împăratul măririi în fruntea noii creaţii.

Să ne deschidem inima, cerul sufletului nostru, spre a da mărturie despre iubirea divină a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh în care am fost botezaţi.

Participând la Jertfa Euharistică, participăm la memorialul botezului lui Isus Cristos, nu numai cel de pe Calvar, ci şi la cel de la Iordan, fiindcă, în timp ce preotul spune “în persoana lui Isus Cristos“: “Acesta este trupul meu… “, Tatăl din cer confirmă: “Acesta este Fiul meu”. Dacă Tatăl îşi găseşte toată bucuria în actul de smerenie al Fiului său jertfit pe altar, să ne cercetăm dacă şi noi trăim botezul nostru prin Euharistie, devenind cu adevărat fraţi ai lui Cristos, fii ai Tatălui şi moştenitori ai Spiritului lui Dumnezeu…

 

* * *

 

Despre credinţă, apartenenţă şi comportament

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un tânăr din Boston a mers să se angajeze la o bancă din Chicago. Banca i-a cerut să vină cu o scrisoare de la fostul loc de muncă din Boston. Cei din Boston nu ştiau cum să îl mai laude pe tânăr. Tatăl lui era un om faimos în oraş, iar soţia lui o distinsă doamnă. Părinţii şi bunicii lui făcuseră parte dintre primele familii din oraş. Aşa că i-au dat fără ezitare o recomandare. Încă una lungă. După câteva zile, banca din Chicago a trimis o notă celei din Boston: “Mulţumim pentru scrisoarea de recomandare. Nu avem însă nevoie de tânăr pentru înmulţirea speciei, ci pentru muncă.” Nici Dumnezeu nu are nevoie de scrisori de recomandare şi nici măcar să fim excepţionali (sau din familii excepţionale). El acceptă pe oricine – din orice familie, naţiune sau rasă ar fi – care se teme de El şi face dreptatea (Fapte 10,35).

A doua lectură de astăzi este din Faptele Apostolilor: o predică a lui Petru ţinută în casa centurionului roman Cornelius înainte de a-l boteza pe acesta şi pe prietenii lui. Este o lectură potrivită sărbătorii Botezului Domnului, care este un model de botez pentru fiecare creştin. Această scurtă lectură atinge ceea ce am putea numi cele trei aspecte ale botezului creştin: credinţa, apartenenţa şi comportamentul.

“Atunci Petru, deschizându-şi gura, a spus: Într-adevăr, acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice naţiune, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut.”

Prima parte a lecturii vorbeşte despre apartenenţă. Botezul este o primire în casa lui Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi alesese pe evrei. Cine se năştea evreu aparţinea automat poporului lui Dumnezeu. Ne-evreii, neamurile, erau automat excluse de la această binecuvântare. Criteriul apartenenţei la Dumnezeu era naşterea. Dar în Noul Testament lucrurile s-au schimbat. Acum Dumnezeu nu preferă vreun neam înaintea altuia. Petru îşi dă seama că “Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice naţiune, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut”. Isus uniformizează situaţia. Prin botez noi alegem să devenim popor al lui Dumnezeu, copii ai lui Dumnezeu, în mod egal iubit de Dumnezeu. Ce se întâmplă după, dacă noi vom deveni sfinţi sau păcătoşi, depinde nu de prezenţa sau absenţa iubirii lui Dumnezeu ci de cât de mult îl iubim şi cât de mult facem binele.

“El a trimis fiilor lui Israel cuvântul său, care aduce vestea cea bună a păcii prin Isus Cristos. Acesta este Domnul tuturor. Voi ştiţi ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan.”

A doua parte a acestei lecturi este despre credinţă. Botezul înseamnă acceptarea mesajului trimis de Dumnezeu poporului lui Israel, acelaşi mesaj vestit de Isus Cristos în Iudeea, începând cu Galileea. Este mesajul de pace între omenire şi Dumnezeu, între evrei şi neamuri, între orice tabere oponente din familia umană. Acest mesaj al lui Dumnezeu ne este adresat nouă. De aceea trebuie să îl cunoaştem, să îi înţelegem aplicaţiile practice, să îl trăim în viaţa noastră de zi cu zi. Nu ajunge să ne considerăm ca numărându-ne între copiii lui Dumnezeu: trebuie şi să cunoaştem şi să trăim mesajul pe care Dumnezeu îl adresează copiilor Lui.

“Dumnezeu l-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere. Acesta a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el.”

Ultima parte a lecturii este despre comportament. Asemenea lui Isus, şi noi suntem unşi prin botez cu Duhul Sfânt şi cu putere, pentru ca să mergem şi să facem bine şi să îi vindecăm pe toţi cei oprimaţi de spiritele rele. Ungerea noastră nu este nici decorativă nici de recompensă: este o mandatare. Prin botez noi suntem însărcinaţi să fim membri/membre ai lui Cristos, adică braţele, picioarele urechea, gura lui Cristos. Noi devenim alţi Cristoşi. Este o sarcină impresionantă. Din fericire avem alături Duhul Său Sfânt. Dumnezeu însuşi este cu noi, aşa după cum a fost şi cu Isus, aşa că nu trebuie să ne temem de sarcina enormă ce ne stă înainte, pentru că cu Dumnezeu totul este posibil.

 

* * *

 

Botezul Domnului (A)

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

În tot timpul Crăciunului avem în faţa ochilor imaginea Pruncului divin care s-a născut pentru noi. Sărbătoarea de azi, Botezul lui Isus, ne aduce şi ea în faţa ochilor imaginea atâtor copiii care au primit sau vor primi chiar azi, printr-o fericită coincidenţă, Sacramentul Botezului.

Cristos s-a născut Prunc, Fiu al Tatălui, pentru ca orice om, orice copil să se poată renaşte ca fiu al său. Am celebrat o naştere. Când un copil e botezat, când noi am fost botezaţi, celebrăm o renaştere. Ceea ce este Isus am devenit şi noi, recunoscând o paternitate şi o maternitate mai mare: cea a lui Dumnezeu care este Tată şi Mamă. A da viaţă este un lucru atât de mare încât apropie omul de Dumnezeu. În acest sens orice naştere este celebrarea lui Dumnezeu.

Prima lectură

În partea a doua a Cărţii lui Isaia intră în scenă un personaj misterios pe care autorul îl numeşte “Slujitorul lui Dumnezeu”. Cine e acesta? E vorba de un individ concret sau de o figură simbolică care reprezintă tot poporul lui Israel? Bibliştii n-au reuşit încă să dea un răspuns sigur şi nici nu e important să-l avem. Ceea ce ne interesează e că în acest Slujitor al lui Dumnezeu primii creştini au recunoscut imediat imaginea lui Isus (Fap 8,30-35). Cum s-a făcut această identificare?

Totul începe cu acea zi de vineri în care Isus a fost condamnat. Ucenicii, dezamăgiţi, se întreabă cum este posibil ca viaţa unui om bun şi drept să se încheie cu un faliment. Caută în Scripturi o soluţie a enigmei şi, în Cartea profetului Isaia, găsesc istoria acestui Slujitor al lui Dumnezeu care, după un proces nedrept, este condamnat la moarte chiar de înseşi acele persoane pe care El voia să le elibereze. Au înţeles atunci că Dumnezeu nu mântuieşte învingând pe alţii, stăpânind, umilind duşmanii, ci prin înfrângere, prin dăruirea vieţii. Ceea ce profetul a spus referitor la Slujitorul lui Dumnezeu s-a realizat pe deplin în Isus din Nazaret. Lectura de azi ne prezintă începutul istoriei acestui slujitor.

Mai întâi ne e descrisă alegerea sa (v.1).

Acest cuvânt nu are totdeauna pentru noi rezonanţe pozitive: ne arată o preferinţă faţă de cineva şi excluderea altora. Nu ne place să auzim vorbindu-se de poporul ales, de seminţie aleasă, pentru că aceste expresii ne dau impresia că aparţinem unei rase alese.

Alegerea lui Dumnezeu nu are nimic cu exclusivismul, cu separatismul. Când Dumnezeu alege o persoană sau un popor, o face numai pentru a-i încredinţa o misiune, pentru a-i cere o slujire în favoarea altora.

E uşor, din păcate, pentru cine a fost ales de Dumnezeu, să interpreteze alegerea sa conform categoriilor şi criteriilor umane şi să-şi însuşească dreptul la onoruri şi privilegii. Personajul de care ne vorbeşte lectura este identificat nu ca domn, ci ca slujitor, însărcinat să ducă la capăt o misiune. Cine îi dă puterea?

Omul “este carne”, adică e plin de slăbiciuni. Când Dumnezeu îi încredinţează unuia o misiune îi dă şi capacitatea să o împlinească. Slujitorului său Dumnezeu îi comunică ca sprijin Spiritul său, forţa sa irezistibilă.

Imediat se referă şi la misiunea încredinţată acestui “slujitor ales”: el e destinat să facă dreptate popoarelor, să triumfe în lume “dreptatea lui Dumnezeu” care constă în bunăvoinţa sa, în iubirea sa.

În versetele următoare (2-5) este descris cum Slujitorul va împlini misiunea sa. Se va comporta în mod neaşteptat: nu se va impune cu forţa, cu presiunea juridică, cu ameninţări la adresa celor care nu se supun dispoziţiilor sale.Nu va striga, nu-şi va ridica glasul cum fac regii când proclamă programele lor. Nu va fi intolerabil şi intransigent cu cei slabi. Nu va condamna pe nimeni. Va recupera pe cel care a greşit, în loc să-l distrugă, va reconstrui cu răbdare ceea ce merge spre ruină. Pentru el nu vor mai fi cazuri pierdute, situaţii irecuperabile.

Va fi chiar tentat să se descurajeze în faţa unei lucrări atât de anevoioase, dar se va menţine ferm în a o împlini şi nu va ceda în faţa nici unui obstacol.

Servindu-se de imagini, ultima parte a lecturii (vv.6-7) prezintă misiunea Slujitorului: el va fi lumină pentru popoare, va deschide ochii celor orbi, va elibera prizonierii şi sclavii care umblă în întuneric.

Fragmentul despre Slujitorul lui Dumnezeu a fost compus de un autor anonim şi apoi plasat în Cartea profetului Isaia cu cca 500 ani î.C. Nu ştim concret la cine se referă profetul; ceea ce însă este sigur e faptul că Isus a realizat tot ceea ce e scris în Cartea profetului Isaia: el a fost Slujitorul credincios al lui Dumnezeu. Aproape toate versetele acestei lecturi sunt reluate de Evanghelii şi aplicate lui Isus.

Lectura a doua.

Aceasta ne redă o parte din discursul lui Petru ţinut în casa lui Corneliu la Cezareea.

În Biserica de la început o problemă foarte dezbătută împărţea comunităţile: păgânii se puteau boteza sau nu? Petru, la început era reţinut, condiţionat de mentalitatea înrădăcinată în Israel, şi anume că celelalte popoare ar fi fost necurate.

Într-o zi, în timp ce se afla în rugăciune la Iaffa, Dumnezeu i-a descoperit că nici o creatură a sa nu este necurată. În faţa lui toţi sunt la fel de curaţi şi privilegiaţi. Toţi sunt chemaţi fără deosebire la mântuire pentru că el este Domnul tuturor.

Expresia “Dumnezeu nu face preferinţe de persoane” folosită în acest fragment este reluată de mai multe ori în Noul Testament pentru a denunţa încercarea periculoasă de a-i atribui lui Dumnezeu discriminările noastre şi de a ne feri de iluzia că el tratează în mod diferit oamenii, conform confesiunii lor religioase.

Discursul lui Petru continuă prezentând o scurtă sinteză a vieţii lui Isus. În expresia “el a trecut făcând bine şi vindecând pe toţi cei care se aflau sub puterea diavolului” este rezumată misiunea sa. El s-a angajat împotriva oricărui rău, împotriva a tot ceea ce împiedică viaţa omului.

Lucrarea de îndeplinit a fost grea, dar Isus a reuşit să o ducă la capăt pentru că era plin de Spiritul lui Dumnezeu şi pentru că Dumnezeu era cu el .

Este amintit chiar şi timpul şi locul în care a început să se arate mântuirea: totul are început în Galileea când Ioan a început să boteze de-a lungul Iordanului.

Cu aceste cuvinte Petru defineşte din nou perioada vieţii lui Isus la care trebuie să facă referinţă credinţa creştinilor: viaţa publică, ” de la botezul lui Ioan până în ziua în care el a fost înălţat la cer” (Fap. 1,22).

Evanghelia

În timpul lui Isus multe secte religioase practicau botezul. Ritul avea multe semnificaţii, dar mai ales unul era important: scufundarea în apă simboliza moartea unui individ (viaţa sa din trecut era ştearsă), iar ieşirea din apă simboliza naşterea unui om nou căruia, în mod normal, îi era dat un nume nou.

Ioan împlinea acest rit pentru a primi pe cei care voiau să facă parte dintre ucenicii săi. Boteza pe cel care se decidea să-şi schimbe viaţa pentru a se pregăti de venirea Mesiei, anunţată ca iminentă. Prima condiţie pentru a primi Botezul era aceea de se recunoaşte păcătoşi. Iată de ce farizeii şi saduceii, care se credeau drepţi şi fără păcat, nu simţeau nevoia să se boteze.

Dacă aceasta era semnificaţia botezului lui Ioan, nu înţelegem motivul pentru care Isus s-a botezat; El nu trebuia să-şi schimbe viaţa şi gestul său putea arăta că Ioan îi este superior. Pentru a clarifica această dificultate, foarte prezentă la primii creştini, Matei a introdus în relatarea acestui eveniment dialogul dintre Botezător, care refuză să boteze pe unul superior lui, şi Isus care insistă ca să se împlinească “tot ce este drept”. Ioan trebuie să se supună şi să colaboreze la realizarea planului de mântuire al lui Dumnezeu (aceasta e dreptatea) chiar dacă nu înţelege pe deplin acest plan. Vedem că până şi o persoană matură din punct de vedere spiritual precum Ioan întâlneşte dificultăţi în acceptarea Mesiei lui Dumnezeu: rămâne surprins când îl vede pe cel Sfânt, pe cel Drept, alăturându-se păcătoşilor care, după logica oamenilor, trebuiau îndepărtaţi.

Aceasta e noua şi tulburătoarea “dreptate” a lui Dumnezeu. Este dreptatea celui care “vrea ca toţi oamenii să se mântuiască”. Autorul Scrisorii către Evrei vorbeşte de acest adevăr mângâietor în termeni mişcători: Cristos nu se ruşinează să numească “fraţi” pe oamenii păcătoşi.

Aceasta e o invitaţie adresată comunităţii creştine de azi pentru a-şi revizui acele atitudini din care transpar superioritatea, aroganţa, complăcerea pentru propria dreptate, şi să corijeze acel limbaj care condamnă, judecă, marginalizează pe cel care a greşit.

După această introducere, Matei descrie scena succesivă prin trei imagini: deschiderea cerurilor, porumbelul şi vocea din cer. Le luăm pe rând:

1. Deschiderea cerurilor. Nu e vorba de o informaţie meteorologică. Nu e vorba de o rază luminoasă de soare care a strălucit printre nişte nori denşi şi întunecoşi. Dacă ar fi fost aşa, Matei ne-ar fi relatat un detaliu banal şi fără nici un interes pentru credinţa noastră. El face aluzie, în mod explicit, la un text din Vechiul Testament, la un fragment din Cartea lui Isaia, care e important să ni-l amintim.

În ultimele secole, înainte de Cristos, poporul lui Israel avea impresia că cerul s-a închis. Supărat din cauza păcatelor şi a infidelităţilor poporului, Dumnezeu s-a retras în lumea sa, a încetat să mai trimită profeţi şi părea că a rupt orice dialog cu omul. Cei mai pioşi israeliţi se întrebau: când va înceta acest această tăcere care ne îngrozeşte? Dumnezeu nu se va mai întoarce să ne vorbească, să ne mai arate chipul său senin, ca în timpurile de odinioară? Şi-l invocau astfel: “Doamne, Tu eşti Tatăl nostru; noi sunte argila şi Tu cel care îi dai forma, noi toţi suntem opera mâinilor tale. Nu-ţi mai aminti de fărădelegile noastre… Ah, dacă ai rupe cerurile şi ai coborî!” (Is 64, 7-8; 63,19).

Spunând că odată cu începutul vieţii publice a lui Isus cerurile s-au deschis, Matei ne dă o veste surprinzătoare: Dumnezeu a ascultat cererea poporului său, a deschis cerul şi nu-l va mai închide niciodată. S-a sfârşit pentru totdeauna duşmănia dintre cer şi pământ. Poarta casei Tatălui va rămâne veşnic deschisă pentru a primi pe fiecare fiu care doreşte să intre, nimeni nu va fi exclus.

2. Porumbelul. Matei nu spune că un porumbel a coborât din cer, ar fi fost şi acest un detaliu banal şi nesemnificativ, dar spune că Isus a văzut Spiritul lui Dumnezeu coborând din cer “ca un porumbel şi venind asupra lui”.

Botezătorul aminteşte că din cer nu a coborât numai mana, dar au coborât şi apele distrugătoare ale potopului (Gn 7,12), focul şi sulful care au ars Sodoma şi Gomora (Gn 19,24). Probabil se aştepta la venirea Duhului Sfânt ca la un foc devorator a celor răi. Asupra lui Isus, Duhul Sfânt s-a aşezat ca un porumbel: este iubire, bunătate, mângâiere. Mişcat de Duhul Sfânt, Isus se va apropia de păcătoşi mereu cu bunătatea şi amabilitatea porumbelului.

Porumbelul era şi simbolul ataşării de propriul cuib. Dacă evanghelistul se gândeşte şi la acest lucru, atunci vrea să spună că Duhul Sfânt îl caută pe Isus aşa cum porumbelul îşi caută cuibul. Isus este templul unde Duhul Sfânt îşi găseşte locuinţa sa stabilă.

3. Vocea din cer: expresie folosită adesea de rabini când voiau să-i atribuie lui Dumnezeu o afirmaţie. În fragmentul nostru are scopul de a defini, în numele lui Dumnezeu, identitatea lui Isus.

Fragmentul a fost redactat după evenimentele pascale pentru a răspunde întrebărilor ucenicilor legate de moartea lui Isus. În ochii lor El părea un învins, un respins, un abandonat de Dumnezeu. Duşmanii săi, păzitori şi garanţi ai purităţii credinţei Israelului, l-au condamnat ca pe un răufăcător. Întrebarea neliniştitoare era: oare Dumnezeu era de acord cu această sentinţă?

Creştinilor din comunitatea sa, Matei prezintă judecata lui Dumnezeu cu o frază care aminteşte de trei texte ale Vechiului Testament.

- “Acesta este Fiul meu”. Se referă la Ps 2,7. În cultura semitică cuvântul fiu nu indica numai naşterea biologică, ci şi asemănarea. Prezentându-l pe Isus ca Fiul său, Dumnezeu garantează că se recunoaşte în El, în cuvintele sale, în faptele sale şi, mai ales, în gestul său suprem de iubire: dăruirea vieţii. Cine vrea să-l cunoască pe Tatăl nu trebuie să facă altceva decât să contemple fiul.

- “Cel Preaiubit”. Referinţa este la episodul cu Abraham care a fost încercat să-şi sacrifice unicul său fiu preaiubit, Isac. Atribuindu-i lui Isus acest titlu, Dumnezeu ne invită să nu-l considerăm un rege sau un profet ca ceilalţi, El este, asemenea lui Isac, Unicul, Iubitul.

- “În care îmi găsesc toată plăcerea”. Cunoaştem deja această expresie pentru că se găseşte în primul verset al lecturii de azi (Is 42,1). Dumnezeu declară că Isus este slujitorul despre care a vorbit profetul, El este trimisul să instaureze dreptatea în lume. Pentru a duce la îndeplinire această promisiune îşi va da viaţa.

Vocea din cer răstoarnă judecata pronunţată de oameni şi dezminte aşteptările mesianice ale poporului lui Israel care nu putea concepe un Mesia umilit, învins, condamnat. Când, în casa marelui preot, Petru a jurat că nu-l cunoaşte pe acel om, în fond spunea adevărul, nu putea să recunoască în el pe Mesia: nu corespundea aşteptării Mântuitorului. Modul în care Dumnezeu a îndeplinit promisiunile sale a constituit pentru toţi, chiar şi pentru Botezător, o surpriză.

Matei pune în evidenţă deseori trăsăturile comune dintre Moise şi Isus. În fragmentul de azi găsim o referinţă la acest paralelism: Moise primeşte Duhul lui Dumnezeu când, împreună cu tot poporul, iese din apele Mării Roşii. Această putere divină îi permite să conducă poporul prin pustiu, până în ţara promisă.

Şi Isus a primit Duhul Sfânt după această ieşire din apă: apoi, asemenea oamenilor supuşi răului, începe drumul spre libertate.

(după Fernando Armellini)