Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIX-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Înţelepciune 18,6-9
Evrei 11,1-2.8-19
Luca 12,32-48

Luca 12,32-48

Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia. Vindeţi ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o roade. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră. Să fie mijlocul vostru încins şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care-şi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă. Fericiţi acei servitori pe care stăpânul îi găseşte veghind atunci când se întoarce! Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi. Fie că va veni la miezul nopţii, fie că va veni spre dimineaţă şi-i va găsi astfel, fericiţi vor fi! Să ştiţi aceasta: dacă stăpânul casei ar şti ora la care vine hoţul, nu ar lăsa să i se spargă casa. Fiţi şi voi pregătiţi pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă aşteptaţi”. Atunci Petru a zis: “Doamne, pentru noi spui parabola aceasta sau pentru toţi?” Domnul i-a spus: “Cine este administratorul credincios şi înţelept pe care stăpânul îl pune peste servitorii săi ca să le dea porţia de hrană la timpul potrivit? Fericit este servitorul acela pe care stăpânul său îl va găsi astfel atunci când se va întoarce! Adevărat vă spun că îl va pune peste toate bunurile sale. Dar dacă acel servitor spune în inima lui: “Stăpânul meu întârzie să vină” şi începe să-i lovească pe servitori şi servitoare, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul servitorului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi la ora pe care nu o ştie, îl va pedepsi aspru şi îi va face parte printre cei necredincioşi. Acel slujitor care cunoaşte voinţa stăpânului său, dar nu a pregătit şi nu a făcut după voinţa lui, va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puţine; cui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, i se va cere şi mai mult.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Lucian Păuleţ
pr. Eduard Patraşcu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Frica de Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Mii de griji şi necazuri frământă zilnic inima omului şi o neliniştesc, ba nici chiar noaptea nu are odihnă inima lui, spune Ecleziastul (2,23).

Lui Isus, în faţa frământărilor din inima omului – el ştia ce este în inima omului (Lc 9,47) -, mai ales a ucenicilor săi, i s-a făcut milă şi, ca un medic iscusit, a prescris o reţetă tămăduitoare în mod miraculos: a înlocuit miile de griji cu una singură. Dacă miile de griji şi necazuri neliniştesc, provoacă teamă, obosesc, îmbolnăvesc etc. reţeta Învăţătorului, singura grijă prescrisă de el aduce linişte, încredere, bucurie. Această grijă unică este frica de Dumnezeu, ea lungeşte zilele omului (Prov 10,27).

Cartea Înţelepciunii (lectura I-a) ne spune că evreii şi-au dobândit eliberarea din sclavia egipteană datorită faptului că se temeau de Dumnezeu şi aduceau jertfe în ascuns, păstrând legătura cu divinitatea şi cu faptele pline de credinţă ale strămoşilor.

Scrisoarea către Evrei (lectura a II-a) pune în lumină credinţa lui Abraham faţă de promisiunile divine. Teama de Dumnezeu i-a alimentat credinţa că, chiar dacă şi-ar jertfi pe unicul său fiu preaiubit, pe Isaac, Dumnezeu l-ar învia, pentru a i-l reda, ca să-şi ţină făgăduinţa de a-i înmulţi neamul mai mult decât stelele cerului şi decât nisipul de pe ţărmul mării (Gen 22,17).

Isus îi îndeamnă pe apostoli să vândă averile şi să facă milostenie; să vegheze ca slugile credincioase şi cu teamă să aştepte venirea stăpânului de la nuntă (lectura a III-a).

Ce este şi în ce constă această frică de Dumnezeu?

Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu mă voi întoarce de la ei, dar le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de mine, ca să nu se îndepărteze de mine, zice Domnul prin profetul Ieremia (32,40). Prin urmare, frica de Dumnezeu este un dar pus în inima omului. Darul are menirea să fericească pe primitor: Le voi face bine, zice Domnul. Cu acest dar a fost înzestrat chiar Mesia (Is 11,3) de către Duhul Sfânt, spre a împlini voinţa Tatălui în chip desăvârşit, fiindcă Tatăl este mai mare (In 14,28) decât Fiul Omului.

Psalmistul spune că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii (Ps 110,10).

Cel care nu se teme de Dumnezeu, nu este înţelept, oricâtă ştiinţă ar avea, fiindcă Dumnezeu spune că va da pierzării înţelepciunea înţelepţilor şi le va nimici ştiinţa plină de îngâmfare (1Cor 1,19-20-24), fiindcă este nebunie înaintea lui Dumnezeu (1Cor 3,19) şi chiar diavolească (Iac 3,15).

Frica de Dumnezeu este acea stare de teamă în faţa propriei nimicnicii pusă în lumina măreţiei misterului divin, este o cunoaştere a insuficienţei personale în faţa plinătăţii divine, este cunoaşterea responsabilităţii umane în faţa autorităţii divine. Numai cine se smereşte şi îşi lărgeşte inima încontinuu, spre a fi capabilă să primească mai mult din caritatea divină, pe care Duhul Sfânt o revarsă în fiecare credincios (Rom 5,5), poate trăi fericit sentimentul nimicniciei proprii, având toată siguranţa că nimeni şi nimic nu-l poate despărţi de Cristos (Rom 8,35-37) care îl conduce la Tatăl.

Sub domnia lui Filip al II-lea, regele Spaniei, călugării iezuiţi au fost chemaţi la palat şi se bucurau de multă trecere. Deşi trăiau în mijlocul unei lumi mondene, duceau o viaţă curată, cumpătată, îngerească, ceea ce l-a determinat pe rege să-i spună într-o zi părintelui Araoz: Se spune că iezuiţii au o iarbă care are puterea de a păstra curăţia sufletească. Este adevărat? Este adevărat, i-a răspuns el. Şi ce fel de iarbă este? a reluat regele. Iarba de care se folosesc iezuiţii pentru a se menţine curaţi este frica de Dumnezeu, i-a răspuns părintele Araoz zâmbind. De fapt, frica de Dumnezeu este aceea care conservă toate virtuţile, le fereşte de degradare. Frica de Dumnezeu îl determină pe cel credincios să caute cu înfrigurare medicamentul împotriva morţii, acel pharmacum immortalitatis despre care vorbeşte sfântul Ignaţiu din Antiohia că îl căutau faimoşii medici din vremea lui, şi care la creştini se numeşte sfânta Euharistie, Pâinea vieţii veşnice.

Frica de Dumnezeu, nu numai că apără sufletul şi păstrează virtuţile, ci devine izvor de noi haruri. După cum femeia care brodează se serveşte de ac pentru a introduce în pânză firele de aur, de mătase şi aţă de toate culorile, tot aşa Dumnezeu se serveşte de acul acesta al fricii pentru a broda cu noi haruri mantia sufletului curat, alb, îngeresc. Prima mărturie ne-o dă însăşi preacurata, care spune în Magnificat-ul ei că mila Domnului trece din neam în neam asupra acelora care se tem de dânsul (Lc 1,50). Şi cartea Proverbelor îşi pune întrebarea despre femeie, anume pentru ce ar putea fi lăudată: pentru frumuseţe sau pentru hărnicie? Şi răspunde că nici pentru una, nici pentru alta, laudă se cuvine numai aceleia care are frica de Dumnezeu (31,10).

Frica de Dumnezeu este cel mai puternic stăvilar împotriva torentului produs de păcatele lumii. Sfântul Grigore cel Mare spune: Cel ce face binele numai de frica pedepsei nu s-a desprins cu totul de păcat şi sufletul lui nu este destul de frumos. Numai acela care se teme de Domnul scapă de toate relele pe care le aduce Duhul cel Rău în suflet (sfântul Efrem). Fiule, – zicea bătrânul Tobit fiului său – dacă ne vom teme de Dumnezeu vom evita orice păcate şi vom face mult bine (4,21).

Frica de Dumnezeu este o adevărată bogăţie sufletească fiindcă ea stă ca acea santinelă înarmată care veghează asupra casei şi pune hoţii pe fugă, după cum o caracterizează sfântul Ioan Gură de Aur.

Cartea Înţelepciunii spune că acela care se teme de Domnul nu tremură în faţa nimănui. Dar cel mai înspăimântător duşman al nostru este moartea. Va veni o clipă în care ne vom prezenta în faţa scaunului de judecată a Fiului Omului. Dar Isus spune că acela care veghează, care se teme de Domnul, îl aşteaptă, va fi fericit. Învăţatul Suarez spunea pe patul morţii: N-aş fi putut gândi niciodată că moartea poate fi atât de dulce. Iată-l şi pe tâlharul răstignit la dreapta lui Isus. Multe păcate a făcut în viaţa lui. Cineva s-a rugat pentru el şi a primit darul fricii de Dumnezeu. Iată-l cât este de liniştit şi cum îl dojeneşte pe tovarăşul său de la stânga Mântuitorului: Nici tu nu te temi de Dumnezeu? că în aceeaşi osândă eşti. Noi pe drept pătimim şi primim cele cuvenite după faptele noastre, dar acesta n-a făcut nici un rău (Lc 23,40-41).

Cel care nu se teme de Dumnezeu se teme de moarte, de judecată, de veşnicie, de insultele şi de dispreţul oamenilor, se teme de sine însuşi etc. Acesta tremură în chinuri sufleteşti mai mult decât de cele trupeşti. Celălalt se teme numai de Dumnezeu şi nu se mai teme de nimic şi poate spune liniştit cu psalmistul: Chiar de voi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că tu (Doamne) eşti cu mine (Ps 23,4). Frica de Dumnezeu îi aduce tâlharului bucuria să audă: Astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43).

Pe timpul prigoanei catolicilor din Anglia trăia un ţesător cu numele de Roger Wrenne în oraşul Lancaster. A fost închis şi condamnat la moarte pentru credinţă. Călăul i-a agăţat frânghia de gât pentru a-l spânzura, dar aceasta s-a rupt. Judecătorul l-a îndemnat încă o dată, după ce a văzut moartea cu ochii, să renunţe la credinţa catolică, dar Roger i-a zis: Eu sunt acelaşi de mai înainte şi s-a grăbit să urce pe locul de execuţie. Călăul i-a reproşat: Hei, de ce te grăbeşti aşa? Osânditul i-a răspuns: Dacă ai fi văzut şi tu ceea ce mi-a arătat mie Dumnezeu, ai face acelaşi lucru ca şi mine: te-ai grăbi să mori. Şi a murit fericit. Frica de Dumnezeu l-a făcut liber în faţa morţii, ca pe Isus, care şi-a dat de bunăvoie sufletul în mâinile Tatălui ceresc (Lc 23,46).

Apocalipsul sfântului Ioan (11,16-17) ne revelează că cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor, au căzut cu faţa la pământ şi i s-au închinat zicând: “Mulţumim ţie, Doamne Dumnezeule atotputernic, cel care eşti, cel care erai şi cel care vii, că ai luat puterea ta cea mare şi ai început să domneşti şi să răsplăteşti pe robii tăi, pe profeţi şi pe sfinţi şi pe cei care se tem de numele tău”.

Bucuraţi-vă şi voi toţi cei care vă temeţi de Domnul, care preţuiţi darul Duhului Sfânt, care vă aduce suprema înţelepciune, fiindcă Tatăl a binevoit să vă dea vouă împărăţia. Amin.

 

* * *

 

Credinţa, un discurs dificil

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Temele liturgiei de astăzi sunt diverse (credinţa, speranţa, aşteptarea, vigilenţa), dar împletirea lor urmează o logică riguroasă. Nu este credinţă fără speranţă. S-a spus că credinţa, fără speranţă este moartă. Şi speranţa, lipsită de credinţă, este oarbă. Eu aş adăuga că credinţa, fără speranţă, apare ca o coajă goală. Şi speranţa, fără învelişul robust al credinţei, nu numai că este fragilă, dar riscă să devină iluzie. Şi nu este speranţă fără aşteptare. Mai mult, speranţa se identifică cu aşteptarea. În unele limbi (ca ebraica şi spaniola) este un singur verb care identifică fie “speranţa” fie “aşteptarea”. În sfârşit, aşteptarea se traduce prin vigilenţă. Care exclude amorţeala, disiparea, indiferenţa, buimăceala. Şi implică, în schimb, atenţia, revenirea la esenţă, conştiinţa, simţul datoriei şi al responsabilităţii.

Să abordăm deci tema credinţei, care include şi pe toate celelalte. Este vorba de un discurs cu totul altul decât o mângâiere banală sau asiguratoare, cum apare din meditaţia în cheie sapienţială despre evenimentele Exodului propusă de prima lectură, din înşirarea “marilor credincioşi” care apar în rândurile Scrisorii către Evrei (a doua lectură), şi în sfârşit din recomandările insistente ale lui Cristos în privinţa “nopţii” decisive a eliberării. Să lămurim câteva aspecte caracteristice.

A crede înseamnă a pleca

Credinţa nu este un scop atins, port, instalare, ci semnal de plecare. Când cineva “ajunge” la credinţă, ajunge ca să… plece. În noaptea eliberării din sclavia Egiptului, Domnul pune la dispoziţia poporului său o “coloană de foc” nu ca o lampă ornamentală pentru o procesiune coregrafică, ci ca o “călăuză” pentru o călătorie aventuroasă. “Prin credinţă Avram, chemat de Dumnezeu, a ascultat plecând într-un loc pe care trebuia să-l primească drept moştenire.” Chiar şi Isus recomandă să fim “gata cu cingătoarea la mijloc şi cu candelele aprinse” în vederea plecării ultime. A crede înseamnă a fi dispuşi să mergem. A crede înseamnă a fi pregătiţi pentru plecări mereu noi.

Poporul de care se preocupă Dumnezeu şi pe care El îl însoţeşte este format din călători, din drumeţi neobosiţi, din oameni care privesc înainte, din indivizi care merg în întâmpinarea aurorei. Însăşi Biserica este stâncă, dar nu în sensul imobilităţii. Este o piatră care oferă garanţii de soliditate tocmai pentru că… nu stă în loc. Stâncă, dar piatră care merge. Tăria nu trebuie confundată cu nemişcarea.

Biserica nu poate fi schimbată – şi acesta este pericolul în care cad de obicei anumiţi “convertiţi” – cu un fel de port, de adăpost de furtuni, de ispite şi de nesiguranţele mării deschise. Nu, cu atât mai puţin, este o stâncă providenţială care vindecă de decepţii, de rătăciri, de teamă şi de falimentele acumulate. Acea stâncă – admiţând că este o stâncă – te aruncă în mijlocul valurilor, sau în plin deşert. Biserica, evident, primeşte şi pe cel obosit. Dar nu desigur pe cine este obosit de mers (dimpotrivă, cine este “obosit pentru că nu merge”). Aventura nu se încheie când se ajunge la credinţă (sau, mai bine spus, cine a ajuns la darul credinţei). Dimpotrivă, aventura începe cu credinţa. Trebuie “să căutăm pentru a găsi şi să găsim pentru a căuta mai departe” ne avertizează Sf. Augustin. De abia când cineva a găsit credinţa, să înceapă, să reînceapă să caute.

Imaginea Bisericii poate să fie aceea a unei tabere mereu pe punctul de a se muta în altă parte, nu a unei tabere de refugiaţi (cu atât mai puţin refugiaţi de… frica de a trăi, sau de renunţarea de a mai căuta). Credincioşii trecutului, ne spune şi scrisoarea către Evrei, “locuiau în corturi”. Şi nu identificau tabăra provizorie cu “cetatea cu fundament solid, a cărui arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu”. Pentru a ajunge acolo, ştiau că nu trebuie să cruţe paşii. A crede, este vocea verbului a porni. Credinţă, este egală cu capacitatea de a nu se opri.

A crede înseamnă a înfrunta imprevizibilul

Nu totul este clar, fixat, definit, programat la plecare. Nu totul este stabilit în detalii cum se face cu clauzele unui contract de asigurare. Credinţa ne furnizează o busolă, ne oferă un punct de referinţă, stabileşte un scop sigur – cu garanţia prezenţei lui Dumnezeu – dar nu pune în mână nimănui o hartă geografică, un program de călătorie amănunţit.

Evreii Exodului se pun în mişcare pentru “un drum necunoscut”. Avram “plecă fără să ştie unde merge”. Stăpânul casei, la care se referă Isus, “nu ştie” la ce oră vine hoţul. Numai ideologiile sunt în măsură să definească cu precizie obiectivele, etapele, pasajele obligatorii, concluziile. Credinţa, însă, nu este o ideologie. Se bazează, în schimb, pe un Cuvânt care ne împinge înainte chiar şi în miezul nopţii celei mai întunecate, spre contradicţii, spre nesiguranţe. Şi nu totdeauna călătorul ştie unde să pună paşii. Chiar şi Biserica, în drumul ei, se confruntată cu dificultăţi, probleme, situaţii mereu noi. Şi este constrânsă să se deschidă, aş vrea să spun să inventeze, un drum într-un teritoriu neexplorat.

Nu este credinţă fără drum. Şi nu este drum fără risc. Şi nu este auroră fără trecerea prin noapte. Există desigur, de cealaltă parte, Ţara Promisă. Dar cine este în exod parcurge deşertul. Şi unica siguranţă este că rămâne încă mult de parcurs.

A crede înseamnă a fi încercaţi

Dumnezeu nu scuteşte pe nimeni de încercare. Tocmai pentru că vrea “să probeze” (cum se face cu o stofă şi cu recepţia unui pod) robusteţea, soliditatea, unei construcţii, a unei persoane. Credinţa lui Avram a fost pusă la încercare îndelung şi mişcător (promisiuni care par să nu se realizeze niciodată, părăsirea siguranţelor trecutului, mers interminabil spre o ţară necunoscută, “statutul” de străin). Mai ales “marea încercare”, omeneşte absurdă: jertfirea lui Isac, fiul “unic”, iubit mai mult decât orice lucru, şi obţinut în dar, la bătrâneţea sa, de la Jahweh (Gen. 22, 1-17).

Încercarea, pentru noi, poate să ia forme diverse: suferinţe, contradicţii, persecuţii, opoziţii, absenţe sau întârzieri ale lui Dumnezeu, triumf aparent al forţelor răului, iluzie pentru lipsa de realizare a proiectelor noastre, durerea celor nevinovaţi, scandalurile chiar în interiorul poporului lui Dumnezeu.

A crede înseamnă “a vedea de departe”

“…În credinţă vor muri toţi aceştia (mari credincioşi), deşi nu au dobândit bunurile promise, ci văzându-le numai şi salutându-le de departe.” Să spunem îndată că “a muri în credinţă” nu este un fapt scontat, ci un dar, o minune. Şi este mai ales un eveniment extraordinar “de a muri în credinţă” când mâinile sunt goale, ochii trebuie să se mulţumească să scruteze în depărtare o ţară care nu este desigur aceea, ostilă, pe care păşesc picioarele, şi unicul bine pe care îl posedăm este promisiunea lui Dumnezeu, un Cuvânt care nu încetează, chiar şi atunci când realitatea pare să-l contrazică.

“Credinţa este fundamentul lucrurilor care se speră şi proba celor care nu se văd.” Ar fi cazul, atunci, să nu vorbim prea mult în termeni de cucerire, evidenţe, “dovezi de necombătut”. În perspectiva frazei conţinute în scrisoarea către Evrei mai sus citată, unica “probă de necombătut” a credinţei este… credinţa.

A crede înseamnă “a nu se teme”

Noaptea eliberării “a fost prevestită părinţilor noştri, pentru ca ştiind în ce promisiuni crezuseră, să fie statornici în ea din toată inima”. Sara, “deşi trecută de vârstă”, a primit puterea de a zămisli şi are bucuria de a deveni mamă, nu pentru că s-a încrezut în calcule umane – care, în cazul ei, nu i-ar fi dat nici o posibilitate – ci numai pentru că “l-a considerat demn de încredere pe Cel care făcuse promisiunea”.

A crede înseamnă a străbate, cu garanţia promisiunii lui Dumnezeu, teritoriul imposibil. Isus, în evanghelie, recomandă: “Nu te teme, turmă mică”. A crede, atunci, nu înseamnă a te simţi asigurat din motivul cantităţii. Înseamnă, în schimb, a nu avea teamă din cauza numărului mic. Este ciudat cum astăzi anumiţi maeştri şi judecători implacabili ai credinţei altora se arată atât de “înveninaţi” de frenezia de a apare ca o forţă din cauza “şirurilor” care se pot desfăşura. S-ar spune că ei “nu se tem” numai dacă se pot lăuda cu o mare şi impunătoare turmă. Teama lor este aceea de a fi puţini, de a nu conta destul, de a nu avea greutate. Tocmai opusul lui “nu te teme” din evanghelie.

Celui care suferea de insomnie, şi nu-şi putea permite luxul pilulelor tranchilizante, i se recomanda să numere oile una câte una. La un anumit punct, mergând mai departe cu numărătoarea, venea inevitabil şi somnul. Poate credinţa păstorului se măsoară şi din faptul că reuşea să adoarmă senin (“cu sufletul împăcat”) chiar dacă numărătoarea oilor ocupa un timp destul de redus… Încă odată este cazul să spunem: nu sunt numerele care dau siguranţă. Ci iubirea, şi credinţa, şi speranţa investite (chiar şi în pierdere curată).

 

* * *

 

Isus ne eliberează de teamă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astăzi ne oferă multe surse de reflecţii: credinţa, vegherea, pomana, sărăcia, însă pe mine m-au lovit mai mult cuvintele de la început. În vremea aceea Isus a spus ucenicilor Săi: “Nu te teme turmă mică…” Aceste cuvinte încheie prima parte din capitolul 12 al Evangheliei lui Luca, care este în întregime dedicat învăţăturii lui Isus despre ce anume trebuie ori nu trebuie să se teamă ucenicii: “Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic… Temeţi-vă de Acela care după ce a ucis are putere să arunce în Gheenă” (Luca 12,4-5). Din cele spuse de Isus rezultă clar că există două feluri de frici: Frica de Dumnezeu şi frica de oameni sau de lucruri. Vom examina aceste două frici separat.

Frica de Dumnezeu, sau frica religioasă, se prezintă sub două forme: există o frică de Dumnezeu (frica metafizică), care nu este decât simpla urmare a faptului că Dumnezeu este Dumnezeu, iar noi suntem oameni; este sentimentul divinului sau al supranaturalului. Când Jahve se arată, poporul este cuprins de frică (cf. Exod 19,16). Acelaşi lucru se repetă cu Isus: în faţa puterii Lui, pe lac, ucenicii sunt cuprinşi de o mare teamă (cf. Marcu 4,41); la fel şi pe Tabor (cf. Mc. 9, 6). Dumnezeu îl îmbărbătează pe om, îl sprijină în această frică a sa, întovărăşindu-şi apariţia cu cuvintele: “Nu vă temeţi! Eu sunt, Dumnezeul vostru!” Cuvinte spuse şi lui Avraam, Mariei şi lui Pavel.

Există şi o a doua frică de Dumnezeu, care este legată de păcat, şi aceasta este frica de a păcătui sau de a fi comis păcatul. Această frică se identifică cu sentimentul greşelii sau al remuşcării de conştiinţă, şi apare imediat după primul păcat: “Am auzit paşii Tăi prin grădină şi mi-a fost teamă” (Geneză 3,10). De obicei, când Biblia prezintă Frica de Dumnezeu, ca un dar, ca o valoare a Duhului Sfânt, vorbeşte despre primul fel de frică, despre acea frică ce precede păcatul şi care duce la evitarea păcatului. Această frică de Dumnezeu este numită “Începutul Înţelepciunii” (cf. Proverbe 1,7). Este acea frică despre care vorbeşte Isus în textul nostru atunci când spune: “Temeţi-vă de Acela care după ce a ucis are putere să arunce în Gheenă”.

Aici este vorba despre o valoare universală, despre o etapă obligatorie pentru orice experienţă religioasă, dar care pentru Evanghelie nu este ultima etapă; cea din urmă etapă este dragostea! Cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu nu este frica, ci dragostea: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta!” Dacă Isus insistă acum să ne temem de Dumnezeu, şi nu de oameni, este pentru că nu se poate trece direct de la frica de oameni la dragostea lui Dumnezeu. Ioan spune: “În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1Ioan 4,18).

Nu trebuie să dispreţuim Frica de Dumnezeu, ci trebuie să aspirăm la acea dragoste de Dumnezeu care să împrăştie orice frică şi să o facă inofensivă. Pavel ne îndeamnă să nu ne opri, la o religiozitate bazată pe observarea legii, fiindcă aceasta alimentează frica, şi ne menţine în teamă, transformându-L pe Dumnezeu din “Tată” într-un patron şi un stăpân absolut. “Voi nu aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică, ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: ‘Abba’, adică ‘Tată’ (Romani 8,15). Prin urmare nu trebuie schematizat excesiv şi opus prea categoric spiritul fricii de Dumnezeu spiritului dragostei de Dumnezeu.

Există o formă a fricii de Dumnezeu – frica reverenţială – care se apropie mult de dragoste, şi se potriveşte chiar şi în raporturile dintre fiu şi tată (mai ales în raport cu un asemenea Tată). Aceasta poate, şi chiar trebuie să coexiste cu sentimentul încrederii, căci tocmai despre aceasta vorbeşte psalmul responsorial de astăzi când spune: “Iată ochiul Domnului veghează asupra celui ce se teme de El”. În sentimentul adoraţiei şi al laudei există totdeauna şi un pic din acest sentiment al fricii reverenţiale, pe care l-am numit mai sus “sentiment divin şi supranatural”.

Frica de oameni. Capitolul 12 din Evanghelia lui Luca, din care face parte şi pericopa noastră evanghelică, nu ne vorbeşte atât despre frica de Dumnezeu cât mai mult despre alte soiuri de frici; ne vorbeşte despre prima numai ca un antidot la celelalte. Am spus deja că acesta este “laitmotivul” capitolului: Nu vă fie teamă (12,7); Nu vă îngrijoraţi prea mult de ceea ce veţi mânca sau bea (12,22). Două sunt lucrurile vizate de Isus cu aceste cuvinte: frica şi dorinţa (grija). Aici se ascunde un mare şi dulce mesaj: Evanghelia nu este Vestea cea Bună numai pentru creier, ci şi pentru inimă; nu eliberează numai de ignoranţă ci şi de frică; nu numai de opresiunea exterioară, ci chiar de acea opresiune interioară, psihologică.

Frica este condiţia noastră existenţială; ea ne întovărăşeşte de la leagăn şi până la mormânt. Copilul se teme de multe lucruri; adolescentului îi este teamă de sexul opus şi se încurcă în complexe de timiditate şi de inferioritate; adultul experimentează tristeţea şi grijile lumii, a viitorului; observă vulnerabilitatea sa într-o lume violentă şi tulburată. În prima sa Enciclică, intitulată “Redemtor hominis”, Papa Ioan Paul II a scris un paragraf cu titlul: “De ce anume se teme omul contemporan”, unde putem citi: “Omul zilelor noastre pare a fi tot mai ameninţat de ceea ce el însuşi produce… Roadele acestei activităţi multiforme se întorc împotriva omului însuşi. De fapt, ele sunt îndreptate şi pot fi îndreptate împotriva lui însuşi, din care cauză se teme că produsele sale pot deveni mijloace şi instrumente ale unei autodistrugeri totale” (nr. 15).

Isus a dat un nume principalelor noastre temeri: ziua de mâine (“ce vom mânca?”), lumea şi oamenii răi (“cei care ucid trupul”). Peste aceste temeri Isus a rostit: “Nolite timere”. Acestea sunt nişte cuvinte eficiente, oarecum sacramentale, aşa ca toate cuvintele lui Isus, care fac ceea ce înseamnă ele. Nu sunt ca simplele încurajări ale noastre, pe care ni le adresăm unii altora, pentru că Isus lucrează nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. El nu s-a speriat de lucrările oamenilor – nu a avut nici cea mai mică teamă în Grădina Măslinilor, ci s-a temut numai de Dumnezeu şi de păcat. În clipa arestării a spus: “- Pe cine căutaţi? – Pe Isus Nazarineanul. – Eu sunt!”

Isus este omul neînfricat, liber de orice teamă. Puterea religioasă şi politică se alarmează cu privire la El pentru ca apoi să îl elimine, tocmai pentru că este prea liber. Cu un asemenea om, de la care te poţi aştepta la orice, cum o vom sfârşi? Totdeauna puterea omenească este cuprinsă de groază: “Mă urăsc pentru că se tem de mine”, spunea un împărat roman. Trebuie să descoperim în Evanghelie aceste diferite straturi de eliberare cum ar fi: de pofta de averi, eliberarea de nervozitate, de acea febrilitate exagerată etc. Va fi în stare oare Evanghelia să elibereze inima de toate greutăţile ce o apasă, sau, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, infarctul cardiac va fi acela care o va libera de toate relele lumii?!

Dar ce este frica? Există multe şi dificile răspunsuri la această întrebare, pe care ni le procură filozofia şi psihologia, dar care sunt destul de abstracte şi nu se înţelege nimic din ele. În ceea ce ne priveşte, noi putem spune: frica este reacţia în faţa unei ameninţări la adresa fiinţei noastre; este răspunsul la o primejdie adevărată sau închipuită, şi mai ales la cea mai mare primejdie care ne paşte pe toţi, adică moartea; este răspunsul la primejdiile particulare, ce pot apărea oricând, şi care ameninţă liniştea, integritatea şi întreaga noastră lume afectivă. Frica este o manifestare a instinctului nostru fundamental de conservare. De la caz la caz se poate vorbi despre primejdii obiective, reale, sau imaginare, de temeri justificate şi nejustificate sau chiar de nevroze (claustrofobie, frica de boli imaginare etc. )

Cum va proceda Evanghelia pentru a ne elibera de aceste temeri? O fi vorba aici de a închide ochii sau de a ascunde capul în nisip? Sfântul Pavel scrie: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? … Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8,35.37). Prin urmare, eliberarea nu stă într-o idee, în vreo tehnică ori vreun calapod oarecare, ci într-o persoană: în Isus, care ne-a iubit pe toţi. Frica este lipsa sau pierderea libertăţii interioare, iar Isus a venit ca să ne cheme la libertate. “Nu vă fie teamă – spune El – Eu am biruit lumea. Am învins chiar şi moartea, de care toţi oamenii se îngrozesc! Pentru ce crezi – ne spune El – că am îndurat Eu acea frică în Grădina Măslinilor, dacă nu pentru a avea dreptul de a te elibera pe tine de orice frică? Pentru ce crezi că martirii au fost în stare să îndure moartea fără teamă, dacă nu tocmai pentru că Eu am îndurat frica pentru ei?”

Isus a relativizat toate motivele fricii, şi a spus: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi apoi nu mai pot face nimic” (ca şi cum aceasta nu ar fi nimic). Sfântul martir Iustin le spunea călăilor săi: “Voi ne puteţi ucide, însă prin aceasta nu ne dăunaţi cu nimic”. Acest discurs despre eliberarea de frică este delicat, iar noi nu trebuie să cădem în superficialităţi, care nu corespund nici realităţii, nici faptelor, nici Evangheliei. Isus ne poate elibera de orice tristeţe, şi o va face cu siguranţă dacă vom alerga la El, fiindcă numai El singur cunoaşte forma acestei eliberări, de pildă aceea de a îndepărta răul de la noi. El cunoaşte chiar şi eliberarea cea mai profundă care constă în transformarea răului în bine, fără a ne lipsi materialmente de el.

În mod obişnuit, aşa face El cu suferinţa. Există un fel de teamă bună, care ne face asemenea lui Isus, şi care este răscumpărătoare. În sensul acesta El duce împreună cu noi greutatea fricii, şi aceasta se schimbă în semn: nu mai este aşa cum a fost, nu ne mai nelinişteşte, ci ne formează, ne face mai sensibili şi mai delicaţi, spre a înţelege suferinţele altora, şi a-i mângâia. Trebuie să credem că Isus vrea să ne elibereze de frică şi într-un alt mod, acela de a îndepărta orice frică de la noi. Oare nu tocmai de aceea pronunţă El de atâtea ori: “Nolite timere?” Frica este ceva prea brutal, şi se apropie prea mult de păcat, din această cauză nici nu trebuie să sălăşluiască în inima unui fiu; Isus cunoaşte aceasta, de aceea şi insistă ca noi să cerem a fi eliberaţi de aşa ceva. Cereţi şi veţi primi.

Cum vom proceda deci pentru spre a fi eliberaţi de orice teamă? Cu frica trebuie să procedăm aşa cum procedăm cu orice boală sau eventuale răni: să le arătăm medicului (Isus îi vindeca pe leproşii care veneau la El). Trebuie să facem lumină în această direcţie: să luăm în mână propria noastră inimă, să ne oprim cu tot calmul şi să ne spunem nouă înşine: De ce tremuri? Trebuie să aflăm şi să ştim cu toată precizia cauza temerilor noastre. Suntem neliniştiţi, agitaţi, trăim ca nişte animale sperioase, cu inima palpitând puternic. Pentru ce? Atunci când într-o cameră se face întuneric, fantezia măreşte totul, creează monştri şi fantome; aprinde numai lumina şi vei vedea că totul dispare ca prin farmec, revenind la starea normală.

Să facem lumină, însă nu numai acea lumină psihanalitică, căutând rădăcinile răului în copilărie, cu toate că şi aceasta poate fi de folos în unele cazuri: trebuie să facem lumină spirituală, să expunem temerile noastre la Soarele Dreptăţii, care este Isus, pentru că tocmai El ne îndeamnă a căuta rădăcina acestor temeri. Numai că aici este vorba de o rădăcină specială, adică de acea rădăcină numită “pivot”, care îşi are un nume exact: “pofta”. “Vedeţi şi păziţi-vă de orice lăcomie de bani…” (Luca 12,15). Toate temerile şi toate neliniştile despre care se vorbeşte în acest capitol al Evangheliei sunt legate de obsesia certitudinii materiale, de acea manie a acumulării de bunuri. Omul lacom este totdeauna neliniştit şi tulburat; mai întâi de a-şi procura avere, apoi spre a şi-o păzi ca să nu i-o fure cineva (“ce voi face, pentru că nu am unde-mi depozita recolta?”).

O altă rădăcină a atâtor temeri este lipsa de încredere în Dumnezeu, a nu crede că Dumnezeu este într-adevăr Tată, şi aceasta Isus vrea s-o tămăduiască prin cuvintele Sale cu privire la crinii câmpului şi la păsările cerului. Prin urmare, la mijloc se află puţina credinţă. Odată scoase la lumină toate temerile noastre, Isus ne îndeamnă a privi motivul acestora cu calm, în prezenţa Sa, alături de El. În cazul acesta, vom mai avea vreo teamă? Să încercăm să presupunem că un mare rău ne aşteaptă, dar din moment ce îl avem pe Isus în inimă, ce teamă mai putem avea? Dacă Isus se află în aceeaşi îmbarcaţiune cu noi, de cine trebuie să ne mai temem? El nu se poate îneca, şi nici pe ucenici nu-i va lăsa să se înece, salvându-se numai pe El. Avem vreo ispită, vreo primejdie? Împreună cu Isus o vom depăşi! Avem vreo umilire? Cu Isus o vom învinge! Suntem bolnavi? Isus ne va vindeca!

Aici nu este vorba numai despre felul cum trebuie să ne eliberăm noi de frică, ci şi de felul cum trebuie să-i ajutăm pe alţii spre a se elibera şi ei de această pacoste, deoarece această cuvântare este o cuvântare comunitară. Mai întâi de toate nu trebuiesc evidenţiate temerile noaste de unul singur, ci să le scoatem la lumină în tovărăşia unui prieten, a unui frate. Alteori, cea mai bună metodă este de a-l exorciza pe demonul fricii. Spre a ne speria, satana vrea să ne afle singur în singurătate; el este un foarte bun specialist în a mări lucrurile şi a ne pune în faţă diferite himere cu scopul de a ne speria.

Foarte mulţi au experimentat eficacitatea faptului de a cere ca fraţii lor să se roage pentru ei, spunându-le propriile îngrijorări sau suferinţe. De câte ori nu am auzit spunându-se după aceea: “Acum mă simt mai bine! Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă”. Trebuie învinsă timiditatea în acest sens. Comunitatea tocmai pentru aceasta este comunitate, pentru a ne purta unul altuia sarcina. Lucrul cel mai rău este ca cineva să fie afectat de propriile temeri sau nevroze şi să le facă obiectul unei subtile laude ori cochetării, ca şi cum acestea l-ar face mai interesant; aceasta nu-i decât o stare sufletească bolnăvicioasă, ce trebuie tratată grabnic şi cu toată seriozitatea.

Trebuie să îi oferim lui Isus toate temerile şi dorinţele noastre; toată tristeţea şi amărăciunea noastră sufletească, întreaga noastră stare psihologică; fiecare să îşi arunce din spate balastul, sarcina inutilă, aşa cum aruncau unii oameni brăţările şi lănţişoarele de aur în timpul războiului. “Primeşte-le Tu Isuse, nu mai vreau ca inima mea să fie mereu asaltată de griji şi de frică; de aici înainte, fii Tu Stăpân pe dânsa. Eliberează-ne, o, Doamne, de toată răutatea, dar mai cu seamă de acel cancer care este frica. Mulţumesc, Isuse, pentru că ne-ai eliberat de frică. Mulţumesc pentru Duhul Tău, care este pentru noi începutul libertăţii interioare, lumina care alungă frica, balsamul care dă pacea inimii. Mulţumesc pentru că Tu nu ne-ai dat un duh de timiditate, ci de tărie, de dragoste şi de înţelepciune (2Timotei 1,7)”.

 

* * *

 

Puţine bătăi

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un muncitor necalificat merge la un interviu pentru un loc de muncă şi cere un salariu mai mare decât cel cerut de muncitorii calificaţi. Când este întrebat de ce cere atât de mult pentru munca lui necalificată, el explică că deoarece este nou în meserie va consacra mai mult efort şi timp decât muncitorii calificaţi pentru a face acelaşi lucru. Aşadar, ar trebuie să fie plătit mai bine. Cu siguranţă acesta este un mod neobişnuit de a raţiona. Booker T. Washington a exprimat acest lucru când a spus: “Am învăţat că succesul trebuie să fie măsurat nu atât după poziţia în care cineva a ajuns în viaţă, cât după obstacolele pe care le-a avut de depăşit încercând să reuşească”. Acest mod rar de a gândi este reflectat în Evanghelia de astăzi.

Evanghelia de astăzi are ca temă a rămâne credincioşi aşteptând reîntoarcerea Domnului. Isus foloseşte două parabole pentru a o ilustra. Mai întâi este parabola servitorilor care veghează, prin care Isus îi încurajează pe discipolii Săi să fie vigilenţi şi gata de acţiune aşteptând venirea Învăţătorului. Faptul că va veni este sigur, dar când va veni nimeni nu ştie. Domnul vine pe neaşteptate în vieţile noastre în fiecare zi prin evenimentele şi oamenii pe care îi întâlnim. Dar venirea finală, neaşteptată, a Domnului în vieţile noastre este momentul morţii. Trebuie să fim atenţi să îl recunoaştem pe Domnul şi să ne pregătim să îl întâlnim în ocaziile mici neaşteptate ale vieţii de zi cu zi. Acesta este cel mai bun mod de a ne pregăti pentru întâlnirea finală cu Domnul în ora morţii.

În a doua parabolă, a servitorului fidel, Isus reia lecţia din prima parabolă. El înfăţişează două atitudini diferite ale discipolilor în absenţa Învăţătorului. Discipolul înţelept rămâne fidel la datorie chiar şi în absenţa stăpânului. Discipolul nechibzuit adoptă un stil de viaţă delăsător şi ia legea în propriile mâini. Ziua pentru a da socoteală vine cu reîntoarcerea stăpânului. Slujitorul credincios primeşte o promovare, cel necredincios este pedepsit aspru şi i se face parte printre cei necredincioşi.

Isus continuă şi aruncă mai multă lumină asupra ideii de răsplată şi pedeapsă. “Acel slujitor care cunoaşte voinţa stăpânului său, dar nu a pregătit şi nu a făcut după voinţa lui, va primi multe lovituri; cel care nu a cunoscut, dar a făcut lucruri care merită lovituri, va primi puţine” (Luca 12,47-48a). Ne sunt cunoscute cele două grupuri în care vor fi separaţi discipolii în ziua judecăţii: oile de-a dreapta şi caprele de-a stânga, cei binecuvântaţi şi cei blestemaţi, cei credincioşi şi cei necredincioşi. Dar ce este cu această învăţătură pe care Isus o dă aici în plus referitor la cei care vor primi “puţine” lovituri? Cu siguranţă nu este vorba despre sfinţii din cer, deoarece ei nu primesc deloc lovituri. Şi nici despre blestemaţii din iad, pentru că ei vor primi multe lovituri.

Pasaje ca acesta ne conduc la concluzia că pe lângă rai şi iad, există o stare intermediară de pedeapsă care curăţă. Învăţătura catolică o numeşte purgator, o stare de pedeapsă temporară, curăţitoare, pentru credincioşii care mor cu păcate veniale. Ei nu pot fi primiţi direct în rai pentru că poartă vina în suflet, şi totuşi nu pot fi trimişi în pedeapsa veşnică a iadului pentru că păcatele lor nu sunt de moarte (1Ioan 5,16-17). Mulţi creştini protestanţi se opun doctrinei purgatoriului. Unul dintre motive este acela că Biblia Reformei nu include unele cărţi din Biblia catolică, precum 2Macabei, care sprijină clar această doctrină. Însă doctrina purgatoriului are sens în special în lumina pasajelor biblice, precum cel de astăzi, care oferă o a treia alternativă la fericirea pură şi la condamnarea pură.

Doctrina purgatoriului satisface atât milostivirea lui Dumnezeu cât şi dreptatea Lui. Este o veste bună pentru fratele sau sora care nu par să adere pe deplin la idealurile creştine pe care le urmăm noi toţi. Este o mare sursă de speranţă pentru noi să ştim că şi dacă murim în această stare imperfectă, putem primi “puţine bătăi”, dar putem încă să fim admişi în fericirea veşnică a raiului.

 

* * *

 

A construi viitorul pe care nu îl vom vedea

Autor: pr. Lucian Păuleţ
Copyright: Pastoratie.ro

Lectura a doua ne vorbeşte despre Abraham şi Sara care au plecat la drum fără să ştie unde merg. Datorită credinţei, Abraham căuta “o cetate cu temelii solide” iar Sara aştepta nepoţii pe care nu avea să îi vadă. Pe scurt, lui Abraham şi Sarei li s-a cerut să aibă suficientă credinţă pentru a spera într-un viitor de care ei nu se vor bucura, pentru a răspândi o speranţă pe care ei nu o vor vedea împlinită în viaţa lor şi să împartă o dragoste care nu le va fi răsplătită imediat. Li s-a cerut încredere în Dumnezeu la fiecare cotitură din viaţa lor. Li s-a cerut credinţă şi nu fatalism.

Fatalismul ne opreşte la realitatea de aici şi acum. Credinţa, dimpotrivă, priveşte la viitor, în ciuda realităţii de aici şi acum. Credinţa ne face să îi învăţăm pe copii adevărurile creştine, fără să ştim ce se va alege de acei copii. Credinţa ne face să predicăm fără a şti dacă cineva ne va asculta şi când vor rodi cuvintele noastre (E valabil şi pentru laici). Credinţa ne face să sperăm că, deşi nu ştim când va fi timpul recoltei, va fi totuşi o recoltă.

Fiecare îşi aminteşte de un profesor care l-a iniţiat în tainele ştiinţei şi care l-a învăţat să fie om. Şi nu a reuşit să îi mulţumească pentru aceasta. (Vezi, de exemplu, ce au scris elevii recent despre Prof. Mărtinuş.) Profesorii ne-au învăţat fără să ştie ce va fi cu noi în viitor, dar cu încredere în acel viitor.

Fatalismul ne ucide. Avem nevoie de o credinţă mare pentru a privi la un viitor îndepărtat, pentru a plănui proiecte care nu se vor realiza într-un viitor apropiat. Un educator îmi spunea cândva: “Unui profesor bun trebuie să îi placă să sădească sămânţa, chiar daca nu va fi acolo să culeagă roadele”. Multe alte meserii şi vocaţii recer aceeaşi atitudine, inclusiv vocaţia de mamă, tată sau preot.

Am cunoscut un bărbat în vârstă de 80 de ani care a plantat nişte pomi în livada sa. El nu avea să guste din fructele acelor pomi, totuşi i-a plantat.

Unora dintre noi le este greu să înţeleagă acest lucru. Crescuţi într-un timp în care satisfacerea apare imediat, capabili să avem multe lucruri aproape imediat, noi suntem prinşi ca într-un cârlig în realitatea de aici şi acum. Nu ne gândim la viitorul îndepărtat, ci mai degrabă la satisfacerea imediată. Vrem ca ceea ce facem să ne aducă roade imediat. De aceea au succes emisiunile de la televiziune la care oamenii câştigă sume mari pe loc. Aceste emisiuni promit recompense fără efort pe termen lung.

Sfânta Scriptură ne învaţă altceva. Ne vorbeşte despre credinţa în viitor, pe termen lung. Scriptura ne învaţă că a creşte copii în aceste timpuri nesigure şi periculoase este un act de credinţă; a crea frumuseţe în timpuri de vulgaritate este un act de credinţă; a merge la biserică, când toţi ceilalţi nu mai cred, este un act de credinţă; a învăţa pe alţii, a conduce, a trăi o viaţă morală în timpuri cinice sunt acte de credinţă; a te ruga pentru copii şi nepoţii tăi, în timpuri în care părinţii şi bunicii nu mai sunt ascultaţi, este un act de credinţă; a aprecia valorile şi a trăi conform lor, într-o epocă fără valori, sunt acte de credinţă.

Prin toate aceste acte noi plantăm o sămânţă pentru viitor. Deşi bătrân, Abraham a devenit tatăl multor popoare iar Sara şi-a legănat copilul pe genunchi. La fel şi noi însămânţăm credinţă, speranţă şi iubire pentru ziua de mâine. Chiar dacă nu vom prinde ziua de mâine, fără îndoială, Dumnezeu o va face rodnică.

Cred că motivul pentru care s-a convertit tâlharul din dreapta crucii lui Isus a fost că părinţii lui s-au rugat pentru el fără încetare. Ei nu ştiau că fiul lor se va converti. Ştiau doar că era un păcătos şi că ducea o viaţă de fărădelegi. Cu toate acestea, privind la viitorul nescris încă, ei au avut credinţă. Într-o zi vor avea să afle că s-a convertit.

Aşadar prindeţi curaj din lectura a doua de azi. Orice suferinţă aveţi, orice nedreptate înduraţi, oricât de gol sau lipsit de speranţă pare viitorul, aveţi credinţă în Dumnezeu, ca Abraham şi Sara. Rămâneţi credincioşi când e greu să fiţi aşa, fideli când sunteţi luaţi în râs pentru aceasta. Construiţi viitorul prin compasiunea voastră, fidelitatea şi rugăciunile voastre. Amintiţi-vă că suntem doar instrumente în mâna lui Dumnezeu, slujitori ai voinţei sale şi co-creatori în împărăţia sa. Dumnezeu le conduce pe toate.

Închei cu o impresionantă rugăciune a cardinalului John Henry Newman:

“Dumnezeu m-a creat ca să împlinesc o slujire anume. Mi-a încredinţat să fac ceva ce nu a mai dat nimănui. Am o misiune.

Sunt o verigă într-un lanţ, o punte de legătură între persoane. Nu m-a creat pentru nimic. Voi face lucrarea sa; voi fi un înger de pace, un predicator al adevărului acolo unde sunt…

De aceea voi avea încredere în el. Orice sunt, nu pot fi aruncat afară. Dacă sunt bolnav, boala mea s-ar putea să-i slujească lui; îndoielile mele s-ar putea să-i slujească lui. Dacă sunt în suferinţă, durerea mea s-ar putea să-i slujească lui.

El nu face nimic în zadar. El ştie ce face. S-ar putea să-mi ia prietenii, s-ar putea să mă arunce printre străini, s-ar putea să mă facă să mă simt singur, să-mi scadă curajul, sa-mi ascundă viitorul de mine. Totuşi, el ştie ce face.”

Aveţi credinţă în Dumnezeu, mângâierea noastră.

Prelucrare după William Bausch “The Word in and out of Season”

 

* * *

 

Duminica a XIX de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

Lectura I (Înţ 18,3.6-9)

Ultima parte a Cărţii Înţelepciunii (c. 10-19) prezintă o relectură teologică a istoriei mântuirii plecând de la primul om – creat de Dumnezeu – până la trecerea Mării Roşii. Prima lectură a acestei duminici prezintă chiar unele momente ale acelui mare eveniment care a fost Exodul şi care s-a realizat îndeosebi în noaptea eliberării.

Deşi problema Autorului cărţii Înţelepciunii este încă nu întru-totul elucidată, este cert că trăia în Egipt (e clar, mulţi ani după evenimentele Exodului) în momentul când scria aceste rânduri: deci face experienţa eliberării pascale prin ritul ierburilor amare, al pâinii frânte şi al coapselor încinse. Ceea ce scrie spre îmbărbătarea (con)fraţilor săi în credinţă are valoare de “memorie” şi, în acelaşi timp, de “actualizare”: prin aceste două registre el pune în evidenţă primatul acţiunii lui Dumnezeu revelator şi eliberator având deplina conştiinţă că orice intervenţie a lui Dumnezeu în istoria omului are ca prim scop acela de a pune în centrul vieţii omului persoana şi acţiunea lui Dumnezeu. Astfel autorul vrea să alimenteze şi să susţină credinţa contemporanilor săi tocmai în acea situaţie istorică dificilă în care era necesar să se păstreze cu orice preţ comoara credinţei în faţa multelor ispite ale momentului.

Pentru Autorul acestei cărţi biblice Exodul poate şi trebuie să fie recitit ca o “judecată” a lui Dumnezeu asupra întregii omeniri. O astfel de judecată este descrisă în mod plastic printr-o clară contrapoziţie: pe de o parte e “poporul tău” – cei drepţi, făcuţi astfel de Dumnezeu, fiii celor drepţi şi sfinţi cărora Domnul le dăruieşte lumina legii sale şi pe El însuşi ca şi dulce companie – şi de cealaltă parte adversarii pe care Domnul e constrâns să-i pedepsească pentru refuzul lor încăpăţânat faţă de invitaţia lui Dumnezeu. Judecând, Domnul nu condamnă automat, dar nu poate să se substragă iubirii aceluia care l-a exclus din orizontul vieţii sale.

Lectura a II-a (Evr 11,1-2.8-19)

Precum cartea Înţelepciunii, şi cap. 11 din Scrisoarea către Evrei nu este altceva decât o relectură teologică a istoriei mântuirii începând de la Avram şi până la profeţi. Această a doua lectură a duminicii se concentrează în întregime asupra lui Abraham, părintele nostru întru credinţă, privilegiind în el îndeosebi credinţa sa.

“Prin credinţă Abraham, chemat de Dumnezeu, a ascultat … prin credinţă a trăit în ţara promisă … prin credinţă la oferit pe Isac”: acest refren e de ajuns de unul singur pentru a înţelege nu numai istoria lui Abraham, ci istoria fiecărui om cere să fie citită şi interpretată în lumina credinţei înţeleasă ca izvorul unei noi lumini, ca viatic pentru drumul nostru. “Prin credinţă şi Sara a primit posibilitatea de a deveni mamă”: lângă istoria patriarhului Abraham, Autorul Scrisorii către Evrei se preocupă să nareze şi istoria “matriarhei” Sara. Amândoi sunt destinatarii aceleiaşi promisiuni; amândoi primesc de la Dumnezeu un dar extraordinar; amândoi iau în faţa lui Dumnezeu o atitudine de credinţă; de aceea amândoi vor fi moştenitorii promisiunii.

Ce înseamnă a fi oameni de credinţă, se poate înţelege din cele două “istorii” ale lui Abraham şi a Sarei: ascultarea lor se schimbă într-o totală disponibilitate la acţiunea aceluia care i-a ales să fie protagonişti ai istoriei universale de mântuire care depăşeşte persoanele şi destinele lor. Sărăcia lor personală se schimbă surprinzător în bogăţie-dar al lui Dumnezeu; singurătatea lor – făcută şi mai tristă datorită lipsei unui urmaş – se rezolvă în mulţimea nenumărată de urmaşi; în fine, jertfa unicului lor fiu devine simbolul acelei Jertfe pe care, la plinirea timpului, Fiul lui Dumnezeu, Isus, o va oferi pentru mântuirea întregii omeniri.

Evanghelia (Lc 12, 32-48)

Pagina evanghelică a acestei duminici începe cu una dintre cele mai frumoase declaraţii ale lui Isus (v. 32-34). Din ea putem să “luăm” lumină pentru itinerariul nostru de credinţă şi îmbărbătare pentru speranţa noastră. Invitaţia la a nu ne teme şi definiţia, în ceea ce ne priveşte, de “mică turmă”, pe lângă ideea “comorii” care atrage inima noastră, ne sunt date de Isus ca nişte adevăruri capabile să garanteze fidelitatea noastră faţă de Alianţă.

După ce ne-a definit conform cu ceea ce suntem şi, mai ales, după ce a indicat ceea ce-i place lui Dumnezeu Tatăl Nostru (lui Dumnezeu în place să ne dăruiască să facem parte din Împărăţia sa), Isus ne încredinţează nişte recomandări care pot fi reconduse la acel “vegheaţi”. “A veghea”, în limbajul biblic, este acea atitudine tipică slujitorilor faţă de stăpânul lor şi implică aşteptarea Domnului, promptitudinea în a-l primi atunci când ajunge, totala disponibilitatea în slujire, deplina docilitatea faţă de poruncile sale şi, în fine, bucuria de a participa, chiar dacă din poziţia de slujitor, la bucuria nunţii Domnului.

“Fiţi gata, cu coapsele încinse şi cu făcliile aprinse (v. 35): dacă ne uităm bine, nu este vorba de o invitaţie generică la o la fel de generică fidelitate, ci de o dorinţă puternică di partea Domnului de a avea lângă El şi ca urmaşi ai săi nişte “slujitori buni şi fideli” care nu se obosesc degeaba nici nu se lasă duşi de poziţii comode şi, cu atât mai puţin, nu se lasă distraţi de obiectul aşteptării lor. Din contră, ştiind că Domnul se întoarce pe neaşteptate când mai puţin te aştepţi, slujitorii trăiesc timpul vegherii şi aşteptării cu mare încordare şi cu sfânta teamă de Dumnezeu. Chiar dacă nu ştiu ceasul când se va întoarce, slujitorii cunosc bine voinţa stăpânului şi că este o persoană bunp şi indulgentă, dar în acelaşi timp corectă şi exigentă.

 

* * *

 

Duminica a XIX-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Acea noapte pascală – a eliberării din robia Egiptului – a fost anunţată dinainte părinţilor noştri, pentru ca fiind asiguraţi de promisiunile în care crezuseră, să fie plini de bucurie. Şi poporul tău a văzut, în acelaşi timp, mântuirea celor drepţi şi pieirea duşmanilor… (Înţ 18,6-9)

Privirea pe care autorul cărţii Înţelepciunii o îndreaptă către trecut, mai ales către evenimentele fondatoare ale poporului lui Israel este menită să cultive în sufletele contemporanilor săi câteva convingeri care îi vor ajuta să poată înfrunta prezentul şi mai ales viitorul. Astfel, reevocând evenimentul ieşirii din Egipt a evreilor, autorul: 1. subliniază fidelitatea lui Dumnezeu faţă de vechile promisiuni făcute patriarhilor; 2. pune în evidenţă aşteptarea plină de speranţă a mântuirii din partea poporului ales; 3. îl prezintă pe Dumnezeu drept stăpân absolut al istoriei atunci când îi pedepseşte pe opresori şi îi salvează pe aleşii săi. Toate aceste aspecte subliniate de autor vor deveni un adevărat crez din care cel credincios îşi va hrăni speranţa mai ales în vreme de restrişte.

Isus a spus ucenicilor săi: “Fiţi gata, îmbrăcaţi şi cu făcliile aprinse; să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, gata să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Fericiţi sunt servitorii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind… Deci şi voi fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă aşteptaţi.” (Lc 12,35-40)

Isus în mai multe rânduri şi-a avertizat ascultătorii cu privire la evenimente care marchează sfârşitul istoriei (personale sau universale). Acele evenimente sunt inevitabile şi, în plus, ele culminează cu un deznodământ fericit pentru cei pe care Stăpânul îi va găsi veghind sau cu unul frustrant ori de-a dreptul nefericit pentru cei neatenţi.

Discursul lui Isus este alcătuit din exprimări alegorice, exprimări în spatele cărora noi putem sau trebuie să ghicim situaţii de viaţă concretă. Atenţia şi vegherea presupun uneori înfruntarea unor dificultăţi deosebit de mari, dificultăţi care nu pot fi gestionate decât având o credinţă şi o speranţă apropiate de eroism. Dar acest eroism este întotdeauna răsplătit din plin de Fiul Omului care va face din servitorii săi fideli prietenii şi comesenii săi.

 

* * *

 

Duminica a XIX-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un prieten mi-a povestit într-o zi o întâmplare pe care vreau să v-o prezint.

Un trecător s-a oprit într-o zi în faţa unei gropi unde lucrau trei muncitori.

L-a întrebat pe primul: “Ce faci, prietene?”

Respectivul i-a răspuns, fără să ridice capul: “Îmi câştig pâinea”.

A repetat întrebarea celui de al doilea: “Iar tu, ce faci?

Muncitorul, parcă mângâind obiectul pe care îl avea în mâini, a explicat. “Vedeţi? Tai o piatră frumoasă…”

L-a întrebat pe ultimul: “Dar tu, prietene?”

Omul, ridicând privirea spre el, cu un aer satisfăcut şi cu puţin orgoliu, a exclamat: “Construim o catedrală!”

Toţi cei trei îşi făceau meseria.

Primul era mulţumit că poate să-şi câştige cele necesare traiului; al doilea căuta să dea şi un sens; dar numai al treilea conferea muncii sale măreţia şi demnitatea ei.

2. Tema

Fericit cel care face ceva din iubire!

3. Mesajul zilei

Predica va fi dezvoltată pe baza unui dialog progresiv între preot şi copii, prin întrebări ca acestea:

- În Biserică este cineva care se semnează: “Slujitorul slujitorilor”. Cine este? Papa.

- De ce papa se consideră “slujitorul slujitorilor Domnului”? Pentru că Isus a spus: Cine vrea să fie primul să fie slujitorul tuturor. Mai ales în trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica, a conduce înseamnă a sluji comunitatea.

- Papa este, deci, slujitorul slujitorilor, pentru că îi conduce pe toţi slujitorii pentru a-l sluji pe Domnul. Preoţii sunt numiţi “miniştri”, adică slujitori; şi cuvântul “diacon” înseamnă slujitor. În Biserică, toţi suntem slujitori unii altora în iubire, pentru a-l sluji pe Dumnezeu. Care sunt principalele calităţi ale unui bun slujitor? Puterea, supunerea, iubirea faţă de stăpân, faţă de cei din familia acestuia, faţă de lucrurile sale…

- Ce câştigăm din slujirea lui Dumnezeu şi a fraţilor? “Bine, slujitor bun şi credincios, intră în bucuria stăpânului tău!” (parabola talanţilor, cf. Mt 25); “Fericit acel slujitor pe care stăpânul îl va găsi veghind la întoarcerea sa; adevăr vă spun, se va încinge, îl va aşeza la masă şi îl va servi” (Lc 12,44).

- Cine îl slujeşte cu iubire pe Dumnezeu are o surpriză formidabilă: Dumnezeu îl va servi. “Fericiţi acei slujitori pe care stăpânul îi va găsi veghind la întoarcerea sa; adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi îi va servi” (Lc 12,37).

4. Exemple

a) Însuşirea intereselor lui Dumnezeu şi ale fraţilor.

În Midrash se povesteşte: îngerii servitori i-au spus într-o zi lui Dumnezeu: “I-ai dat voie lui Moise să scrie ceea ce vrea; atunci i-ar putea spune Israelului: «Eu v-am dat Tora!»” “Nu, a răspuns Dumnezeu, dar chiar dacă ar face-o, mi-ar fi fidel”.

Elevii Rabinului Isac din Worke l-au întrebat cum poate fi interpretată aceasta. El le-a răspuns printr-o parabolă:

“Un vânzător voia să plece într-o călătorie lungă. Şi-a luat un ajutor şi l-a trimis la magazin; el stătea mai mult în camera alăturată. De acolo îl auzea uneori pe ajutorul său, care îi spunea cumpărătorului: «Stăpânul nu poate vinde pentru atât de puţin». Vânzătorul nu a plecat. În al doilea an a auzit din camera alăturată: «Nu putem vinde pentru atât de puţin». El şi-a amânat din nou călătoria. Dar în al treilea an, a auzit: «Nu pot să-l dau pentru atât de puţin». Atunci a plecat”.

b) “A sluji” înseamnă a iubi cu adevărat.

Un bărbier din Florenţa, văzând un sărman pelerin care trecea pe drum, l-a invitat astfel:

- Vino! Ce barbă lungă!

Acela i-a răspuns:

- Ce vrei? Nu am bani pentru ea.

Bărbierul a adăugat:

- Vino! Te voi rade din iubire faţă de Dumnezeu.

Pelerinul a intrat. Dar apa era rece, săpunul puţin, briciul ciobit, mâna neatentă. Sărmanul pelerin a fost ciopârţit ca şi cum ar fi trebuit să fie mascat la carnaval. Plângea şi gemea, încât câinele bărbierului a început să latre în drum.

- Fă-l să tacă! i-a spus bărbierul servitorului său.

Acesta s-a dus, dar câinele lătra mai tare decât înainte.

- Ce are în dimineaţa asta? a exclamat bărbierul furios.

A intervenit pelerinul, suspinând:

- Ah!… Probabil îl bărbieresc pe câinele tău din iubire faţă de Dumnezeu! (D. GUERRAZZI).

c) “Slujirea” nu se măsoară prin importanţa gesturilor, ci prin iubire.

Sfânta Fecioară, cu Pruncul Isus în braţe, a hotărât să coboare pe pământ să viziteze o mănăstire. Mândri, toţi călugării s-au aşezat în rând, prezentându-se fiecare în faţa sfintei Fecioare pentru a-i aduce omagiu. Unul a recitat o poezie, altul i-a arătat miniaturile pe care le pregătise pentru Biblie şi un al treilea a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi tot aşa, unul după altul, toţi călugării i-au adus omagii Fecioarei şi Pruncului.

Pe ultimul loc din rând a rămas unul, călugărul cel mai umil din convent, care nu studiase niciodată textele sacre ale epocii. Părinţii lui erau persoane simple, care lucrau într-un vechi circ din apropiere, şi l-au învăţat numai să învârtă mingiuţele în aer.

Când a ajuns rândul lui, ceilalţi călugări voiau să încheie cu omagierea, pentru că sărmanul acrobat nu avea nimic important de spus şi ar fi putut afecta imaginea conventului. Dar şi el, în adâncul inimii lui, simţea nevoia imensă de a le oferi ceva lui Isus şi Mariei.

Plin de ruşine, simţindu-se în centrul privirilor de reproş ale confraţilor, a scos din buzunarul rasei câteva portocale şi a început să le învârtă: era singurul lucru pe care ştia să îl facă.

Abia în acest moment Pruncul Isus a zâmbit şi a început să bată din palme în braţele sfintei Fecioare. Iar sfânta Fecioară a întins mâinile spre acel călugăr, lăsându-l să-l ţină puţin pe Prunc în braţe (P. COELHO, L’Alchimista, Bompiani, 1995).

d) Pentru a participa mai bine la Euharistie, fiecare dintre noi să se străduiască în această săptămână să facă un mic serviciu în casă, la şcoală sau în parohie, dar făcut din iubire.

 

* * *

 

Doamne, sporeşte-ne credinţa!

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ni-l propune sfânta Biserică la Liturghia duminicii de azi, ne dă definiţia exactă a creştinului. Iar definiţia este aceasta: creştinul este un om care călătoreşte permanent. Creştinul este un om care, deşi are un domiciliu scris în buletinul de identitate, nu are nici un domiciliu, deşi are o ţară, o patrie, nu are nici o ţară, nici o patrie; aici, pe pământ, domiciliul lui este flotant, este provizoriu; el este mereu în drum, în călătorie, spre un domiciliu definitiv, spre o patrie definitivă, care este cerul, este Paradisul.

Creştinii, cum spune un mare scriitor francez, Lèon Bloy, sunt pelerini ai absolutului, pelerini în drum spre Dumnezeu. Drept model al călătoriei noastre pe pământ, ne sunt daţi în lectura a doua patriarhii Vechiului Testament: Abraham, Isaac şi Iacob, care nu aveau o casă, nu s-au stabilit nicăieri definitiv, ci călătoreau permanent, erau nomazi. Ca unul care am trăit mult timp în Palestina, mi-am dat seama cum trăiau aceşti patriarhi acum 2000 de ani în Palestina. Am văzut adesea beduinii din pustiul Iudeii… Astăzi se aşezau într-un loc, cu turmele lor de oi şi de capre, după câteva zile, în câteva minute îşi strângeau cortul, îşi luau lucrurile, le puneau pe măgari şi porneau cu turmele în altă parte, unde găseau păşune; de acolo, în altă parte, veşnic în călătorie prin pustiu. Aşa au trăit patriarhii, mereu în căutarea altor locuri unde să-şi fixeze corturile, iar ei au devenit simbolul creştinilor care nu-şi fixează nicăieri definitiv cortul pe pământ, sunt în căutarea unei patrii definitive, care este patria cerească.

Primul gând practic ce se desprinde din lecturile Liturghiei este acesta: să trăim, să muncim cu picioarele pe pământ, dar cu gândul şi cu ochii permanent la cer. Ocupaţiile, grijile acestei vieţi să nu ne facă să uităm care este destinul nostru final, care este sfârşitul călătoriei noastre. Fiecare om este ca servitorul din Evanghelie. Stăpânul, Dumnezeu, ne-a lăsat un număr de ani, mai mulţi, mai puţini, pe pământ, şi ne-a încredinţat o muncă de făcut. La sfârşit, ne va cere socoteală despre felul cum ne-am îndeplinit misiunea încredinţată şi ne va da ce ni se cuvine: răsplata servitorului harnic sau pedeapsa servitorului leneş şi neglijent.

Un mare scriitor din timpurile noastre, Graham Green, într-o carte intitulată Putere şi glorie, ne descrie situaţia dramatică a unui om care s-a trezit la moarte, în faţa lui Dumnezeu, cu mâinile goale. Lacrimile au început să-i curgă. În acel moment, nu era înspăimântat de osânda veşnică, nici de chinurile care îl aşteptau, dar simţea o deziluzie, o decepţie, o amărăciune imensă. Era faptul că se afla în faţa lui cu mâinile goale, nu putea să-i arate lui Dumnezeu nici o faptă bună. Îşi dădea seama că ar fi putut atât de uşor să fie un sfânt; era de ajuns puţin curaj, puţin efort, puţină înfrânare. Acum nu mai era nimic de făcut. Îşi ratase viaţa. Nu se mai putea îndrepta nimic.

Şi iată un al doilea gând practic ce se desprinde din lecturile Liturghiei de azi: fii gata, fii pregătit. Stăpânul te poate chema oricând la el, moartea poate veni pe neaşteptate, Fii mereu cu sufletul curat, ca oricând să te poţi prezenta în faţa lui. Vegheaţi. Putem muri în orice clipă, într-un accident sau în alte împrejurări. Dacă suntem surprinşi cu un singur păcat de moarte pe suflet, fără harul sfinţitor, ştim care ne este soarta: osânda veşnică, iadul.

Să presupunem că are loc un cutremur în acest moment, că se prăbuşeşte biserica aceasta peste noi – s-au întâmplat cazuri în istorie şi murim într-o clipă. Ce s-ar întâmpla cu noi? Câţi suntem în starea harului sfinţitor? Care ar fi soarta noastră veşnică? Să nu ne facem iluzia că la moarte o să ne convertim, că o să facem o spovadă bună şi furăm cerul după o viaţă trăită permanent în păcate. Moartea ne va fi cum ne-a fost viaţa. A fi mereu pregătit pentru moarte înseamnă nu numai a avea asigurat paradisul după moarte, ci a trăi paradisul deja pe pământ; nu este o fericire mai mare decât o conştiinţă liniştită, împăcată cu Dumnezeu, să fii gata oricând să te prezinţi în faţa lui, ca sfântul Alois de Gonzaga care, întrebat în timpul unui joc ce ar face dacă ar şti că peste câteva minute ar muri, a răspuns simplu: mi-aş continua jocul.

În sfârşit, un ultim gând pe care îl reţinem din lecturile Liturghiei de azi: credinţa, importanţa credinţei în viaţa, credinţa fiind cea care ne luminează drumul spre cer. Lectura a II-a din Scrisoarea către Evrei ne propune o serie de modele de oameni călăuziţi în viaţă de credinţă, oameni care datorită credinţei lor au fost în stare să înfrunte toate greutăţile, să sufere orice sacrificiu – cum a fost cazul lui Abraham care a fost gata să-l sacrifice pe fiul său.

Cuvântul lui Dumnezeu ne invită astăzi la reflecţie: avem sau nu credinţă? Şi ce înseamnă a avea credinţă, dacă viaţa noastră nu se deosebeşte cu nimic de a celor care nu au credinţă sau este mai rea decât a celor care nu au credinţă? Ce înseamnă a crede în Dumnezeu, în Cristos, dacă îl înjurăm pe Dumnezeu, pe Cristos şi toate lucrurile sfinte, ca şi cum Dumnezeu, Cristos, nu ar exista? Dacă vorbim şi facem fapte rele, ca şi cum nu ar exista un Dumnezeu care ne vede şi ne aude? Dacă ne satisfacem pe pământ toate poftele şi plăcerile, ca şi cum dincolo, după moarte, nu ar mai fi nimic de aşteptat, nici paradis, nici iad?

Ca Apostolii ne rugăm acum Mântuitorului: “Doamne, sporeşte-ne credinţa. Doamne, fă-ne să trăim aşa cum ne învaţă credinţa, pentru ca, la sfârşitul călătoriei noastre pământeşti, să ajungem la patria fericită din ceruri”. Amin.

 

* * *

 

Glasul verbului “aşteptare”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

“Un loc de întuneric dat-ai cuvioşilor tăi stâlp de foc arzător, care să-i călăuzească în acea călătorie necunoscută, soare nevătămător le-ai dat, în drumul cel plin de slavă.” Înţelepciunea lui Solomon 18, 3; 6-9

“Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Ev. 11, 1-2; 8-19

“Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse…” Lc. 12, 32-48

De care parte se află Dumnezeu?

O noapte luminată de un stâlp de foc, care luminează calea lui Israel pentru libertatea lui (prima lectură). În noaptea dominată de aşteptarea venirii Domnului (evanghelia). În ambele cazuri este vorba despre aşteptarea unui eveniment extraordinar. În sugestia interpretare a faptelor exodului, chiar şi ca un oarecare anacronism dat stilului literar, aici se evidenţiază intervenţia lui Dumnezeu ca protagonist necontestat al eliberării poporului său. Stâlpul de foc, are misiunea de a călăuzi poporul, în acea călătorie riscantă pe drumurile nesigure ale pustiului. Chiar şi soarele dogorâtor de prin acele părţi ale lumii, de data aceasta pare a fi mai blând.

Atunci când se merge spre libertate, chiar şi o călătorie obositoare plină de riscuri şi jertfe, se transformă într-o călătorie plăcută. Puterea lui Dumnezeu este simţită ca o forţă a mântuirii pentru a-i săi, şi ca o pedeapsă îngrozitoare pentru cei care se împotrivesc acestui plan. Evident nu toate încercările de eliberare se desfăşoară într-o manieră atât de triumfală. Pentru aşa ceva se cere o vreme îndelungată, se fac diferite încercări, nu totdeauna încununate de succes. Faptul este că Dumnezeu se află de partea celor slabi, a victimelor, a celor oropsiţi şi tiranizaţi, a făcătorilor de pace.

Toţi aceştia trebuie să ştie căror făgăduinţe au crezut. Făgăduinţele pe care se pot baza sunt acelea în care se angajează un Dumnezeu ca liberator. Cele din urmă “cântări de laudă”, nu trebuiesc confundate cu acele “te deum”-uri prea des intonate de tirani. Lumina pascală, relativa bucurie se află numai atunci când nimeni nu mai este călcat şi atacat în demnitatea şi libertatea sa sacră de către un alt om. Iată pentru ce textul luat din cartea Înţelepciunii lui Solomon pentru ziua de astăzi, pe lângă faptul că trebuie să fie amintirea unui trecut, el trebuie citit ca un mesaj sortit unui viitor posibil.

Datoria de a veghea

Evanghelia de astăzi îndeamnă “mica turmă”, ca să nu se teamă din cauza micimii şi slăbiciunii ei omeneşti, pentru că se află sub oblăduirea Tatălui ceresc. De aceea să privească tot înainte. De aceea va trebui să nu se alipească cu inima de bogăţiile acestui pământ, să se mulţumească doar cu esenţialitatea, să ştie să deosebească valori de valori, spre a alege numai pe acele care prezintă cea mai mare stabilitate. Aceste bunuri nesecate de care trebuie să se apropie cu toată inima, aparţin domeniului de a fi al dragostei care se dăruieşte.

Urmează apoi cele trei scurte parabole al căror motiv dominant este dat de aşteptarea vigilentă şi dinamică. Slugile care aşteaptă la timp de noapte reîntoarcerea stăpânului; pătrunderea pe neaşteptate a hoţului în casa omului pentru a fura, şi administratorul grijuliu de a-şi ţine registrele totdeauna gata de control din partea stăpânului. Vegherea mai ales în timpul nopţii, când pare că noapte nu se mai termină este susţinută de speranţă şi cere:

- mentalitatea omului în călătorie: “Fiţi totdeauna pregătiţi”.

- cunoaşterea primejdiilor care ne ameninţă. Este prea suficient un moment de neatenţie, de distracţie, pentru ca hoţul să profite de această neatenţie şi să ne lipsească de valorile cele mai preţioase.

- o fidelitate constantă şi o mare pricepere, înţelepciune în purtarea omului, care ştie să ia o atitudine potrivită împrejurărilor şi anumitor situaţii care reclamă aceasta. Sentimentul responsabilităţii nu se manifestă numai prin pază, prin veghere, ci şi prin interpretarea mutaţiilor şi curajul cu care trebuiesc abordate problemele noi care se ivesc, exigenţelor acestora, care nu mai sunt cele de ieri sau alaltăieri.

Tinderea spre cel veşnic, nu ne dă şi dreptul de a trece peste ziua de astăzi. Şi orientarea spre viitor, evident, nu se exprimă prin plictisitoarea reeditare a trecutului. Trecutul este important dar numai ca o încurajare de a merge înainte nu de a da înapoi. Păstrarea amintirilor, desigur că nu înseamnă reproducerea aceloraşi lucruri. Cele trei parabole reprezintă osândirea unui stil creştin, somnolent, anemic, obosit, repetitiv… şi formează o chemare de la care nu sunt excluşi nici responsabilii bisericii, la o angajare inteligentă, la o slujire plină de dragoste, la o disponibilitate spre neprevăzut, la o înrolare în cadrul unui ordin potrivit elementului surpriză, spre a lăsa să apară din crusta zbârcită a prudenţei şi a fricii, floarea cea frumoasă şi bine mirositoare a speranţei.

“Celui căruia i s-a dat mult, mult i se va cere, celui căruia i s-a dat puţin, puţin se va cere de la el”. Darea de seamă nu se va mai repeta nici în cazul când am fi pierdut comoara încredinţată şi nici în cazul când ne-am limitat numai la păzirea ei.

Ne-a fost dată din belşug pentru a îndrăzni, pentru a fi curajoşi nu pentru a congela totul de teamă. Când omul este preocupat numai pentru a păzi ce are, unul ca acesta o sfârşeşte prin a sărăci complet. Atunci când se umple timpul aşteptării care se prelungeşte prin exercitări formale, sau cu serbări fastuoase şi costisitoare, se riscă de a nu se observa că Acela care trebuia să vină a ajuns deja, dar care a trecut mai departe pentru că asemenea lucruri nu erau pentru el.

Acei credincioşi

Tema speranţei se potriveşte cum nici că s-ar putea mai bine în scrisoarea către evrei integrându-se cu cele spuse despre credinţă. După tabloul pe care vi l-am schiţat, credinciosul poate fi definit ca unul care vede cele nevăzute: ca unul care posedă ceea ce nu are; ca unul care desface tot ceea ce este cu neputinţă; ca unul care moşteneşte cu riscul de a pierde totul; ca unul care nu-şi pierde memoria, adică un incurabil nostalgic al viitorului; ca unul care trăieşte în nesiguranţă; ca unul care se simte la largul lui în provizorat. Uimitor lucru este a observa cum patriarhii, depozitarii credinţei în Dumnezeul cel adevărat, nomazi fiind, au păzit această credinţă. Ei nu trăiau în sate sau oraşe, ci îşi trăiau viaţa lor de nomazi.

Credinţa nu se află la sigur în palat şi nici în cărţile cu marca garanţiei, ci credinţa este păzită cel mai bine într-un bordei sau chiar într-un cort. Acest soi de credincioşi, veşnic călători, transmit un mesaj fundamental, şi de aceea nici nu au o locuinţă stabilă pe pământ. Ei se mulţumesc cu lucrurile pe care nu le văd, sau pe care abia le întrezăresc, şi pe care le salută de departe. Dumnezeu devine Dumnezeul lor numai atunci când se hotărăsc de nu se mai întoarce înapoi spre a recupera ceea ce au mai lăsat pe unde au trecut şi care tind spre adevărata cetate pregătită anume pentru ei de către Dumnezeu.

Ar fi putut să fie şi ei nişte oameni ca toţi oamenii, să se stabilească într-un loc, dar n-au voit. Şi şi-au ales viaţa de nomad, de a fi într-o căutare continuă a unei patrii. În locul sistematizării au preferat “aşteptarea” însoţită de continui şi incomode plecări la drum. Nu se socoteau depozitarii şi nici păzitorii gândurilor lui Dumnezeu sau a unei doctrine referitoare la Dumnezeu, ci se socoteau atinşi de făgăduinţele sale. De aceea în corturile lor nu preocupau cu îndoctrinarea sau instruirea, ci se mulţumeau numai cu povestirea celor întâmplate.

 

* * *

 

I-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Credinţa, ca dar individual, i s-a dat omului de la începutul existenţei sale. Adam, înainte încă de a o avea pe Eva alături, a auzit cuvântul lui Dumnezeu în care trebuia să creadă: “Tu vei putea mânca din toţi pomii grădinii, dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului nu trebuie să mănânci, fiindcă, de vei mânca, cu siguranţă vei muri” (Gen 2,16-17).

Credinţa, ca dar colectiv pentru dezvoltarea spirituală a societăţii, pentru realizarea planului de mântuire a tuturor oamenilor, începe cu Avram, supranumit “părintele celor credincioşi” (Rom 4,11), continuă cu Isus “întemeietorul şi împlinitorul credinţei” (Evr 12,2) în Trupul său Mistic, datorită căruia fiecare şi toţi împreună se pot ruga: Doamne Isuse Cristoase [...] nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale (LR). Dacă omul poate pierde darul credinţei, Biserica nu-l poate pierde niciodată, fiindcă, fie obstacolele oricât de mari, “porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Oricât ar fi omul de mic şi de slab, oricât ar fi obstacolele de multe şi mari în faţa credinţei lui, dacă el se bazează pe credinţa Bisericii poate avea garanţia victoriei, câştigarea împărăţiei.

Nu poate fi credinţă fără obstacole. Dar, aşa cum spune Michel Quoist: Obstacolele sunt ocazii de ascensiune; astfel, barajul obligă apa să se ridice pentru a-i da o nouă putere, dar, cu cât vei înainta în credinţă, cu atât mai mult vei întâlni noaptea, căci, pe pământ, Dumnezeu rămâne mereu un Dumnezeu ascuns. Lumina oamenilor este incapabilă de a-l descoperi, ea însăşi este un obstacol, obstacolul cel mai subtil, pentru că, de îndată ce accepţi să vezi omeneşte persoanele, evenimentele, Lumea, viziunea ta de credinţă scade. (A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 185)

Dintr-o singură privire aruncată asupra lecturilor de azi ne dăm seama de faptul că numai obstacolele din faţa credinţei au dus la realizarea adevăratelor minuni din istoria mântuirii.

Prima lectură (Înţ 18,3.6-9) aminteşte de eliberarea poporului israelit din Egipt. Cum a fost posibilă? Prin credinţă. Dumnezeu a făgăduit poporului eliberarea şi acesta a crezut în cuvântul lui Dumnezeu, trăind în siguranţă şi în speranţa mântuirii. În ciuda omorârii copiilor nou-născuţi de parte bărbătească, în ciuda tuturor persecuţiilor ridicate de egipteni, aşteptând eliberarea, celebrau în secret jertfa pascală intonând laudele strămoşilor Hallel (Ps 112-117: “Aleluia. Lăudaţi, slujitori ai Domnului, lăudaţi numele Domnului” etc.) Această laudă supremă adusă lui Dumnezeu constituie culmea cultului în existenţa umană şi anticipă, oarecum, bucuria din veşnicie (cf. Ap 4; 7,9-12; 14,1-5). În sfârşit, a sosit şi noaptea eliberării, revelată strămoşilor, patriarhilor (Gen 15,13-14 şi 46,3-4) şi lui Moise, căruia i s-a descoperit moartea primilor născuţi egipteni (Ex 14,4-8). Învingând obstacolele mari din faţa credinţei în aşteptarea eliberării, israeliţii au devenit fiii sfinţi ai celor drepţi (cf. CBL pag. 518).

Lectura a II-a este un fragment din Scrisoarea către evrei (11,1-2.8-19). Mai întâi ni se oferă o scurtă definiţie a credinţei: Sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium, “Credinţa este temelia lucrurilor sperate, dovada celor nevăzute”, adică certitudine fermă a împlinirii speranţei noastre. În calea credinţei se ridică certitudinea pe care omul vrea s-o obţină prin ştiinţa şi prin puterile sale. Credinţa este o alegere între două alternative pe care ni le oferă viaţa: a accepta viaţa cu gândul credinţei sau cu gândul rezolvării ei prin noi înşine. Acceptată cu gândul rezolvării problemelor pe care ea le pune prin forţele proprii, viaţa va fi îmbâcsită de concepte materialiste. Acceptată cu gândul credinţei, viaţa apare ca un pelerinaj spre o patrie mai bună. Scrisoarea către evrei enumeră pe toţi eroii credinţei din Vechiul Testament şi minunile realizate de credinţa lor. Fragmentul de faţă ni-l prezintă doar pe Avram care, părăsind orice siguranţă omenească, se lasă dus de credinţă în necunoscut, dar prin credinţă a devenit tată şi soţia sa, Sara, a devenit mamă. Dumnezeu însuşi, spre a da mai mare forţă credinţei sale, îi ridică obstacole din ce în ce mai mari, culminând cu cererea de a-l aduce pe Isac, pe singurul fiu pe care îl iubea mai mult decât pe sine, ardere de tot. Avram nu ezită să-l jertfească pe Isac, sigur fiind că Dumnezeu l-ar fi înviat din morţi şi tot i-ar fi împlinit făgăduinţa de a-l face părintele unui neam numeros ca stelele de pe cer şi ca nisipul de pe ţărmul mării (cf. MAC pag. 1131).

Autorul Scrisorii către evrei urmăreşte să ne convingă de cea mai mare lucrare a lui Dumnezeu: mântuirea lumii şi dobândirea împărăţiei fericirii veşnice se realizează prin credinţă.

Să nu ne mirăm de ce în calea rugăciunilor noastre se ridică un val atât de mare de ispite; să nu ne mirăm de ce Dumnezeu, oricât de mult l-am invoca, preferă să rămână în ascuns; să nu ne mirăm de ce se ridică atât de mulţi oameni împotriva lui Dumnezeu înjurându-l, călcându-i legile, vrând parcă să-l oblige să se arate!

Sfânta evanghelie de azi (Lc 12,32-48), după ce arată cât de mare este obstacolul bogăţiilor în calea credinţei, ne face să înţelegem cât de mic este numărul acelora care cred cu adevărat, constituind doar o turmă mică. Tocmai acestui număr mic de adevăraţi credincioşi Isus îi aduce o încurajare: Nu te teme! Acestei turme mici Isus îi descoperă măreţia: I-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia. Isus nu pune problema că celor credincioşi Dumnezeu le va da împărăţia mai târziu, după moartea celor bogaţi şi după ce se vor schimba structurile sociale, formele de viaţă din această lume. Chiar în această clipă, credincioşii care formează adevărata Biserică sunt deja mari fiindcă iubesc, fiindcă în ei credinţa a rodit forma supremă de viaţă: iubirea; cuprinşi de iubire, speră cu mai multă încredere; turma mică devine mare fiindcă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i fie Tată, să-i ofere propria sa viaţă, propria iubire în Cristos. Aceasta este comoara pe care se bazează şi se îmbogăţeşte existenţa turmei mici, dar pe care nici porţile iadului nu o vor putea învinge.

Iubirea cere colaborare. Faptul că Dumnezeu este Tatăl acelora care fac parte din turma mică, că le-a dat chiar acum bucuria de a trăi misterul lui Cristos, misterul împărăţiei sale, le cere tuturor acestora să-şi adune comori pentru această împărăţie. Cum? Devenind cât mai asemenea Creatorului, devenind taţi, adică iubire, transformând bunurile temporale în pomeni, făcând din viaţa lor o bucurie pentru cei trişti, un sprijin pentru cei săraci, izvor de hrană pentru cei flămânzi. Comoara inimii trebuie să fie cei flămânzi, însetaţi, marginalizaţi, cei goi, bolnavi, cei nedreptăţiţi, toţi acei cu care se identifică Isus (cf. Mt 25,31-36), conform proverbului citat de Mântuitorul: “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.

De fapt, Isus, arătând omului adevărata comoară, nu a făcut altceva decât să pună în calea credinţei un obstacol la fel de mare dacă nu chiar mai mare, decât cel pus de Dumnezeu în cale credinţei lui Avram când i-a cerut să-şi jertfească fiul prin ardere de tot, ca, renunţând la toate, chiar la propria siguranţă, să fie preocupat de un singur lucru: de a fi gata, cu încingătoare de slujitor pe şolduri, aşteptând întoarcerea stăpânului, ca să-i deschidă îndată ce soseşte şi bate la uşă. Nu are importanţă că stăpânul nu soseşte la ora fixată; ceea ce contează este trăirea tensiunii sosirii sale. Prin aceasta Isus ne cere tuturor să ne ocupăm de misterele împărăţiei care bat la uşa sufletului nostru în adâncul nopţii credinţei şi ne vestesc clipa eliberării, intrării în adevărata patrie în care fericirea este deplină, despre care apostolul Paul spune că “Ochiul omului nu a văzut, urechea omului nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit ceea ce Dumnezeu a pregătit celor care îl iubesc” (1Cor 2,9).

Vom putea spune cu loialitate Tatăl nostru care eşti în ceruri, vie împărăţia ta, numai când ne vom angaja în mod eficace şi autentic, luminaţi de credinţă, încrezători în speranţă şi mistuiţi de iubire prin caritate, în planul Tatălui de mântuire a lumii care este Biserica lui Cristos.

Rugându-ne cu Biserica şi prin credinţa Bisericii – Dumnezeule atotputernic şi veşnic, noi îndrăznim să te numim Tată: desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită – vom învinge toate obstacolele care stau în calea fericirii noastre depline. Amin.