Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIX-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
1Regi 19,4-8
Efeseni 4,30-32; 5,1-2
Ioan 6,41-51

Ioan 6,41-51

Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: “Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer” şi spuneau: “Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: «M-am coborât din cer»?” Isus a răspuns şi le-a zis: “Nu mai murmuraţi între voi! Nimeni nu poate să vină la mine, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Este scris în profeţi: Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit. Aceasta este pâinea care se coboară din cer: ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Pâinea care s-a coborât din ceruri

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un preot mergea în fiecare după-amiază la 4PM pentru a celebra Sfânta Liturghie pentru o comunitate de călugăriţe din Paris. Într-o zi, preotul s-a îmbolnăvit şi i-a cerut unui preot african venit în vizită la el să îl ajute. Preotul african s-a prezentat la 3:55PM la uşa mănăstirii şi a sunat. După obiceiul Parisului de la acea vreme, el nu era îmbrăcat clerical. O călugăriţă a venit repede la uşă crezând că a venit preotul lor. Dar a fost întâmpinată de o faţă de african. Fără să îi dea omului vreo şansă să spună ceva, ea l-a expediat imediat, crezând că venise să ceară ajutor. “Îmi pare rău, dar nu te putem ajuta”, i-a spus călugăriţa. “Acum celebrăm Sfânta Liturghie. Vino altă dată.” “Mulţumesc, soră!”, a răspuns preotul. S-a întors apoi şi a plecat. După câteva minute surorile sunau impacientate să afle de ce nu au preot pentru Liturghie. Vă imaginaţi ruşinea care le-a cuprins când au aflat că un preot venise pentru acest scop, dar ele l-au alungat.

De ce au rămas fără Sfânta Liturghie aceste călugăriţe? Nu pentru că ar fi fost oameni răi. Pur şi simplu pentru că preotul care a venit la ele nu arăta ca preotul pe care îl aşteptau să vină. Realitatea din faţa lor diferea de aşteptările lor. Dragi prieteni, aceasta este şi problema galileenilor cu Isus, relatată în Evanghelia de astăzi. Versetele de început şi de sfârşit ale lecturii vorbesc despre “pâinea care s-a coborât din ceruri”. Aceasta ar putea fi foarte bine tema Evangheliei. Ea deţine cheia înţelegerii a ceea ce se întâmplă în acest pasaj. Vedeţi voi, oamenii se aşteptau ca Mesia să coboare literalmente din ceruri. Ei se aşteptau ca evenimente spectaculoase şi manifestări supranaturale pe cer să marcheze venirea pe nori a Unsului lui Dumnezeu. Astfel că atunci când Isus a venit şi a pretins că “Eu sunt El” (Ioan 8,24-28), galileenii nu au reuşit să împace realitatea din faţa lor cu aşteptările din minţile lor.

Pe Isus îl cunoşteau prea bine – sau cel puţin aşa credeau ei. Ştiau când, unde şi cum a venit el pe lume, din Maria şi din Iosif. “Iudeii murmurau împotriva lui pentru că spusese: ‘Eu sunt pâinea care s-a coborât din cer’ şi spuneau: ‘Nu este oare acesta Isus, fiul lui Iosif, pe ai cărui tată şi mamă îi cunoaştem? Cum de spune acum: M-am coborât din cer?’” (Ioan 6,41-42). Dilema se adânceşte, după cum ne-o arată un alt verset: “Dar acesta ştim de unde este; când va veni Cristos, nimeni nu va şti de unde este” (Ioan 7,27). Vedem deci că dificultatea evreilor din vremea aceea de a înţelege cum trupul devine pâine era în fapt o extensie a dificultăţii pe care o aveau în a înţelege cum cuvântul a devenit trup. Dacă reuşim să ne apropiem de misterul iubirii lui Dumnezeu, care l-a împins pe Dumnezeul cel atotputernic şi veşnic să devină un Om simplu, muritor, asemenea nouă, atunci vom putea să ne apropiem mai uşor şi de misterul acestui Om care devine pâine, din nou într-un act de iubire pentru noi. Dar dacă insistăm ca Dumnezeu să fie după aşteptările noastre, după raţiunea noastră, atunci ne aşteaptă o mare şi neplăcută surpriză – la fel ca pe surorile pariziene.

Cum coboară Dumnezeu din ceruri? Cum vine Dumnezeu în vieţile noastre? Evanghelia de astăzi ne arată că Dumnezeu vine la noi prin oamenii obişnuiţi pe care îi întâlnim în viaţa de zi cu zi. Întrebarea nu este dacă Dumnezeu vine la noi ci dacă noi putem sau nu să recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu din vieţile noastre. Să încercăm astăzi să mai privim o dată la acele persoane pe care le cunoaştem atât de bine – sau credem că le cunoaştem. Ele pot fi mesagerii pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, ni-i trimite pentru a ne pregăti pentru viaţa eternă.

 

* * *

 

Misterul credinţei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Fiecare lucru îşi are propriul său centru de greutate şi toate lucrurile împreună, din întreg cosmosul, îşi au un centru comun care le ţine unite şi formează universul.

Creştinismul îşi are şi el centrul său de greutate spirituală, care este Misterul credinţei, sfânta Euharistie, în centrul căreia este Cristos cu trupul, sufletul şi toată dumnezeirea sa (C.B.C.), el fiind alfa şi omega (Ap 1,8), centrul întregii creaţii (In 1,3) şi al oricărei comunităţi fraterne (Mt 18,20). În împărăţia lui Dumnezeu din mijlocul nostru (Lc 17,21), cel care se desprinde de Cristos se nimiceşte (Mt 24,2).

Fără credinţa în Isus-Mesia, ca slujitor şi miel de jertfă, ostie nepătată, tot Vechiul Testament ar fi rămas searbăd, literă moartă. Numai prin Isus euharistic au fost duse la desăvârşire toate jertfele patriarhilor şi operele profetice conţinute sub scoarţa literelor sfinte. Aşa ne spune autorul Scrisorii către Evrei, că Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât cea a fratelui său Cain. El a oferit Domnului mieii cei mai frumoşi ai turmei sale, ca simbol al Mielului lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii, oferindu-se Tatălui ceresc pe lemnul crucii ca o jertfă de bună mireasmă.

Prin credinţă, Abraham n-a şovăit să-l jertfească pe Isaac, fiul său, având încredere în atotputernicia divină care poate învia şi morţii, de aceea l-a primit înapoi ca pe un semn al jertfei şi al învierii lui Cristos (Rom 4,3; Gal 3,6).

Prin credinţă, Melchisedec, regele Salemului, aduce în dar biruitorului Abraham pâine şi vin, ca simbol al lui Mesia, care avea să se nască din neamul său şi întru care se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Gen 14,18-20; Evr 7,1-3), făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, Melchisedec rămâne preot în veci, spune autorul Scrisorii către Evrei, motiv pentru care şi Abraham i-a dat zeciuială din tot ce avea.

Prin credinţă, Moise, ajuns bărbat, a negat că este fiul fiicei Faraonului, alegând mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă mângâierea vremelnică a păcatului; socotind de mai mare valoare ocara lui Cristos decât bogăţiile egiptenilor. Prin credinţă a sărbătorit Paştele şi a făcut stropirea cu sânge, ca pustiitorul celor dintâi-născuţi ai egiptenilor să nu se atingă de fiii lui Israel. Prin credinţă a trecut Marea Roşie ca pe uscat şi tot prin ea a primit mana ca hrană în pustiu, prefigurând misterul lui Isus-Ostie. Prin credinţă a lovit stânca din care a ieşit apă, prefigurând coasta lui Isus de pe cruce, din care au izvorât apă şi sânge, adică sacramentele Bisericii.

Misterul lui Cristos-Ostie îl descoperim la toţi profeţii, simbolizaţi de Ilie, fiindcă el apare în numele tuturor alături de Cristos pe muntele cel sfânt (Mt 17,2-5) în ziua schimbării la faţă a lui Isus, fiindcă el s-a hrănit cu pâinea îngerească, adică adusă de înger pe când se îndrepta spre Horeb şi prin puterea căreia a mers patruzeci de zile, iar la sfârşitul vieţii a fost răpit la cer de carul cu foc, prefigurând înălţarea lui Isus şi totodată îngerizarea celor ce se vor hrăni cu pâinea euharistică.

Într-un cuvânt, tot Vechiul Testament exprimă o sete, un dor aprins după Emanuel – Dumnezeu cu noi – după Cristos-Ostie ca hrană sufletească.

Şi cum l-ar fi dorit, dacă nu ar fi crezut? Fără Cristos, tot Vechiul Testament ar fi rămas ca un trup fără viaţă, ca un cadavru spiritual.

Dar şi tot Noul Testament se reazemă pe misterul lui Cristos-Ostie, deoarece ni-l descoperă, ni-l proclamă în toată splendoarea dumnezeirii sale. Biserica sa sfântă îi continuă opera, îi distribuie comorile tuturor oamenilor de bunăvoinţă punând în lumină, în lumina Euharistiei, întreaga viaţă nouă. Prin Euharistie, Isus îşi dovedeşte domnia, adică distribuie oamenilor viaţa sa nouă, viaţa sa care s-a manifestat pe muntele Tabor în ziua schimbării la faţă. Minunea nu-i că a devenit mai strălucitor decât soarele şi cu hainele mai albe decât zăpada, minunea constă în faptul că viaţa sa dumnezeiască, unită cu firea omenească din sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt, poate fi ascunsă în ceea ce numim Fiul Omului, apărând ca oricare alt om vechi, născut dintr-un tată şi o mamă. Dacă Isus ar fi apărut în această formă de viaţă nouă, ca pe Tabor, ar fi speriat pe toţi oamenii, aşa cum s-au speriat cei trei ucenici: Petru, Iacob şi Ioan (Mc 9,1-6). Oamenii ar fi crezut în dumnezeirea lui, dar credinţa lor nu ar fi avut merit, fiindcă ar fi fost stoarsă de o evidenţă miraculoasă, şi nu ar fi mântuit, ci ar fi dat doar o fericire trecătoare, aşa cum i-a spus Isus înviat lui Toma: Eşti fericit pentru că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut (In 20,29). El apare ca om între oameni, ca noi să credem în strălucirea vieţii care nu se vede, fiindcă el este lumina care străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o (In 1,5). N-a cuprins-o, fiindcă în cele din urmă rupe definitiv întunericul trupului omenesc, asemănător cu al nostru, şi rămâne în strălucirea sa dumnezeiască prin învierea din morţi, prin absorbirea întunericului de lumina sa divină.

Această viaţă nouă, Isus ne-o oferă şi nouă prin Euharistie. Euharistia este forţa care intră în noi ca să rupă întunericul trupului nostru, să ajungem la înviere şi la viaţa veşnică. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54). Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. Iar pâinea pe care eu vă voi da-o este trupul meu pe care vi-l voi da pentru viaţa lumii (In 6,51).

Din acest motiv primii creştini stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, la frângerea pâinii şi în rugăciune (Fap 2,42), care făcea din toţi o inimă şi un suflet (Fap 4,32) în acelaşi Duh.

Toţi cei care trăiesc viaţa cea nouă prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, îşi găsesc originea lor suprafirească, idealul şi mântuirea (lectura a II-a), fiindcă Euharistia desfiinţează vrăjmăşia din trupul mistic, din Biserica lui Isus, desfiinţează Legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea (Ef 2,15).

Oare putem rămâne nepăsători? Din păcate, armata indiferenţilor este mare, fiindcă Dumnezeu este gentil, el invită, dar nu forţează. Credinţa care ne face creştini, fiind un dar al lui Dumnezeu (spun sfântul Augustin şi sfântul apostol Paul în Ef 2,8), poate fi refuzată, ea fiind, aşa cum am afirmat şi în duminica precedentă, un jug; cere efort, răbdare, silă, luptă continuă cu teama şi comoditatea. Euharistia aduce în suflet împărăţia lui Dumnezeu, care numai cu silă şi cu efort susţinut se poate dobândi (Mt 11,12).

Pe vremea comunismului, într-un sat (Săbăoani, în anul 1967), mulţi elevi, în drum spre şcoală, trecând prin faţa bisericii, intrau pentru a-i face lui Isus o scurtă vizită. Directorul şcolii, aflând de acest lucru, i-a dojenit într-o zi la ora de dirigenţie cu toată asprimea şi cu toate ameninţările posibile, apoi a spus în încheiere: De mâine dimineaţă, la uşa de intrare în şcoală, va fi o carte neagră, cartea ruşinii, în care vor trebui să se semneze toţi elevii care vor intra în biserică, înainte de a veni în clasă! Nici nu a terminat bine de spus, că o elevă a şi ridicat mâna sus, cerând să i se dea cuvântul.

Dându-i-se, a spus cu mândrie sfântă: Tovarăşe director, mâine dimineaţă eu voi semna prima! După un moment de stupoare, elevii au izbucnit în aplauze şi cartea ruşinii nu a mai apărut, fiindcă erau prea mulţi cei care voiau să o semneze.

Fără credinţă este imposibil să-i plăcem lui Dumnezeu, deoarece credinţa fără fapte este moartă (Iac 2,26); dar mânia lui Dumnezeu rămâne asupra celui necredincios (In 3,36). Istoria o dovedeşte mereu din plin.

Isus este lumina care străluceşte în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o.

Ca întunericul să nu ne cuprindă, să ne rugăm cu credinţă pentru mărirea credinţei noastre, pe care să o trăim şi să o transformăm în fapte de caritate. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XIX-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Egidiu Condac
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 13 august 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Criza zilei de după

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

S-a stins focul

Să fixăm, deci, imaginea palidă a lui Ilie adăpostit sub o plantă de ienupăr. Este de nerecunoscut faţă de aceea fixată “cu zi mai înainte”. Ben Sirah îl prezintă astfel: “A ieşit atunci ca un foc Ilie profetul, ale cărui cuvinte ardeau ca o torţă” (Sir. 48,1; trad. De Enzo Bianchi). El însuşi va spune: “Ard, ard pentru Dumnezeul cetelor” (1 Re 19,10). Acum focul s-a stins. Pare că Ilie stă aprofundat într-un pat de cenuşă. Frigul îi intră în oase. Profetul, după succesul răsunător obţinut pe muntele Carmel, a avut o cădere, chiar nervoasă.

Şi-a permis sarcasmul dispreţuitor în privinţa adversarilor. Insinuase, ironic, bănuiala că Dumnezeul lor a aţipit. Dar aici îl vedem pe el somnoros, zăpăcit, apatic, inert. Omul înflăcărat de o pasiune năvalnică s-a transformat într-o fiinţă istovită, dezgustată. Părea un Hercule, şi iată că îi este teamă de ameninţările unei femei, şi se lasă impresionat de intimidările sale. Înfruntase fără frică pe duşmanii lui Dumnezeu, săvârşind un masacru a preoţilor lui Baal. Dar apoi a fugit precipitat, şi se simte umilit, plin de ruşine. Nu, nu mai pot. Spune şi el “ajunge”. E gata pentru toate şi pentru toţi. Nu mai suportă pe nimeni, nici prezenţa slujitorului fidel. El care a redat viaţa uni băiat, doreşte să moară (cât de diferit este “gata” al său de cel al bătrânului Simeon!), şi de fapt se lasă în voia unui somn apăsător, ca şi cum ar fi voit să anticipe moartea.

Viaţa sa nu mai are scop. Misiunea nu-i mai spune nimic. Profetul “încheie”. Poartă un nume angajant: Ilie înseamnă, de fapt, “Dumnezeul meu este Jahweh”. El este un om al lui Dumnezeu. Şi acum se descoperă un om ca toţi. Era însărcinat să convertească pe alţii, Era datoria sa specifică. Şi acum observă că nici nu a reuşit să se convertească pe sine însuşi. Se recunoaşte păcătos, în acelaşi fel ca predecesorii săi: “Eu nu sunt mai bun ca părinţii mei”. Cineva comenta, măgulit: un pic de descurajare. Ei nu, aici treaba este serioasă. Ilie nu mai poate. Nu vrea să mai ştie de nimic. Intenţionează chiar “să încheie”.

Şi Dumnezeu intervine în momentul înjosirii, descurajării totale, al umilirii dureroase, al cedării, al declaraţiei de capitulare. Dumnezeu te scoate din oboseală. Probabil era foarte departe, străin, atunci când profetul, pe munte, teatrul luptei titanice, ca să se gândească să-l facă să triumfe. Dar acum devine apropiat, grijuliu, în ora în care, armele fiind depuse, ex-eroul numără toate rănile sale.

Într-un pat de spital apare personajul

Echivalentul ienupărului poate să fie un pat de spital. Personajul a trebuit să dezbrace haina aparenţelor şi să îmbrace pijamaua de bolnav. Protagonistul nu mai domină scena, dar se află îndurerat, în mâinile altora. Vorbitorul strălucit se plânge; povesteşte tuturor, bombănind mizerabil, cel mai mic vai, ilustrează detaliat suferinţele proprii. Cel care acapara aplauze şi a cules consensuri entuziaste, consideră ca o promovare faptul că infirmiera l-a lăudat pentru că a reuşit să înghită toată ciorba, a înghiţit medicamentul (sau şi pentru ceva mai umilitor).

Comentatorul desăvârşit al Scripturilor, acum se sforţează să interpreteze un rid de pe fruntea medicului, tăcerea elevului care i-a adus termometrul, un termen suspect de pe foaia clinică. Polemistul fără prejudecăţi se găseşte fără apărare, vulnerabil, temător, consternat. Acela care era obişnuit să dea sentinţe, să judece, acum aşteaptă tremurând judecata unei radiografii, rezultatul unui examen clinic. Apare stins (şi este neplăcut să te gândeşti că este stins pentru că s-au stins reflectoarele de pe scena pe care se dădea în spectacol în mod obişnuit). În această situaţie de criză, devine rudă apropiată a lui Ilie.

Este descoperirea, fundamentală, a mizeriei proprii, şi deci a fiinţei sale celei mai adevărate. În acest timp Dumnezeu se apropie de ienupăr, încurajează personajul în sfârşit golit de sine însuşi şi, prin drumul deşertului, în noapte, îl conduce acasă. Atunci – ca şi pentru Ilie – ceea ce părea o fugă, poate să devină un pelerinaj la izvoare.

Este, nelipsit, o zi după

Şi vine “criza zilei de după”. Ajunge punctual. Chiar dacă după o lună, un an şi mai mult, este mereu “criza zilei de după”. După euforia succesului, a rezultatelor obţinute, a nivelului atins, a locului obţinut, a sistematizării, a recunoştinţelor, îţi cade acum criza oboselii, a neîncrederii, a pierderii, a pesimismului, a golului, a descurajării, a sensului de inutilitate. Criza de credinţă, dar şi a speranţei (cele două merg mereu împreună, şi ar trebui să fie şi caritatea, dar aceea, în momentele de criză, este ignorată, nimeni nu o observă, toate atenţiile sunt îndreptate spre celelalte două).

Este totdeauna ziua de după. După entuziasm, reprezentaţie, realizări grandioase. Criza vine după ziua minunată, atât de aşteptată şi pregătită. Dar poate veni şi după ziua normală, obişnuită. Când observi că ziua de după este egală cu ziua de înainte, cu cea precedentă, şi aşa mai departe… Atunci când prevezi că mâine va fi o zi egală cu această “zi de după”. Este criza monotoniei, a plictiselii, a “nu se întâmplă nimic”, “nu se schimbă nimic”, “mereu aceleaşi lucruri”, “ce viaţă mei este şi aceasta?” Este ziua de după experienţa – sau efervescenţa – mistică.

Ieri aveai impresia că erai fierbinte, ţinut în mâna lui Dumnezeu. Observai mângâierile sale, dulceaţa iubirii sale. Gustai intimitatea sa. Ascultai confidenţele sale. Rugăciunea îţi umplea inima, ţi se aprindea sentimentul. Totul clar, frumos, luminos. Ziua de după Dumnezeu a dispărut în spatele unui cer de plumb. Şi ţi-a lăsat în dar seceta, întunericul, gerul, dubiile cele mai chinuitoare. În ziua de după Dumnezeu tace, sau devine dur, aspru, intratabil, “imposibil”. În ziua de după apare “strălucirea” de pe drumul spre Ieriho. După descoperirea exaltantă a aproapelui (drogat, bărbos, fata care trebuie să ia o decizie dramatică, cel ieşit din închisoare, bătrânul, handicapatul, perechi în dificultate, călugăriţă neînţeleasă de superiori, preot aflat în criză de identitate, misionar la frontieră).

În ziua de după aproapele îţi apare cu chipul său adevărat (nu cu acela pe care tu i l-ai dăruit): impertinent, indiscret, pretenţios, insistent, nemulţumit, vulgar, puţin recunoscător, egoist, profitor. În ziua de după altul te persecută, nu recurgând atât la violenţă, ca în cazul idolatrei Izabela în privinţa lui Ilie, dar cu meschinitate, neîncredere, gelozie, oportunism, murmurare.

Salvarea vine de la criză

Cum să ieşi din criza zilei de după? Să nu te aştepţi ““la o turtă coaptă pe pietre încinse şi un urcior cu apă”, dăruite de Dumnezeu profetului său prin îngerul ajutător (acelaşi care intervenise în ajutor lui Agar şi fiului pierduţi în deşert?). Darul Domnului a şi ajuns la tine. Dumnezeu te-a “atins”, zguduit, trezit din somnolenţă prin criza însăşi. Mulţumeşte-i pentru aceasta. În mod paradoxal salvarea vine de la criză, trecând prin ea.

Criza, după etimologia termenului, înseamnă separare, alegere, judecată. Criza este ocazia pentru a judeca serios viaţa ta, să descoperi în ea îngâmfarea şi înşelătoria, de a lua o decizie care să determine o separare, o ruptură faţă de “ziua precedentă”. Dumnezeu nu-ţi dă nici apă, nici turtă, şi nici lumină. Îţi dăruieşte criza. Îţi dăruieşte drumul prin deşert. Numai zguduindu-te, înălţându-te, începând acel itinerar lung şi dezolant, te vei îndrepta spre vindecare.

“Cu puterea dată lui de acea hrană, merse timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb…” Să fii conştient că forţa transmisă de acea hrană nu este altceva decât slăbiciunea credinţei şi invizibilitatea speranţei.

Salvarea vine de la foame

Este diferită “criza zilei de după” care a lovit pe iudei (şi continuă să lovească pe mulţi alţii după ei). Aceea este criza stomacului plin, a portofelului umflat, a capului plin de ştiinţă. Ei se încăpăţânează să mănânce pâinea care duce la moarte, sau care nu te face să trăieşti. Se lasă învăţaţi de toţi, mai puţin de Dumnezeu. Se lasă atraşi şi încântaţi de şarlatani care se dezlănţuie pe piaţă, şi rezistă cu tenacitate la atracţia spre un ideal serios, care să dea un sens vieţii lor.

Îşi permit totul, dar neagă hrana indispensabilă spiritului. Se lasă în voia murmurelor, acuzelor, plânsului, vorbăriei, evitând problema credinţei pusă brutal de Isus: “Eu sunt pâinea coborâtă din cer”.

Acest “fiu al lui Iosif” după ei nu merită nici o consideraţie. Sunt alte lucruri care, în viaţa lor, au greutate. Criza bunăstării, de indigestie, de indiferenţă, de exces de satisfacere pentru plăceri, puterea, ştiinţa, bilanţurile economice. Salvarea, în acest caz, este foamea. Se lichidează indigestia fiindu-ne foame de altceva.

Îndepărtaţi toată acea răutate

“Pâinea ta, Doamne, susţine pe săracii tăi pe cale” (refrenul de la Psalmul responsorial). “Umblaţi în caritate”, ne îndeamnă Paul (lectura a doua). Pâinea vieţii pe care ne-o dă Domnul este, deci, în vederea unui drum în iubire. Pentru a fi clar, Paul pune în evidenţă unele lucruri neplăcute care sunt în contradicţie cu caritatea: “Asprimea, dispreţul, mânia, strigătul şi blestemul cu orice fel de răutate”. Toate intră în capitolul despre mânie. Evident, nu este singurul capitol despre practica creştină, dar apostolul alege pe acela ca exemplu.

Când eu mă las cuprins de mânie (şi derivatele), nu numai că rănesc pe aproapele, dar “întristez pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” care este în mine din ziua Botezului. Avem impresia că Paul ar spune: “Vă rog, faceţi să dispară din viaţa voastră toată această răutate”. Este configurată o acţiune de curăţire radicală a inimii şi gurii. Dar apoi este vorba de a ne întipări înăuntru produse total diferite: bunăvoinţa, mila, iertarea. Nu suntem în faţa obişnuitelor recomandări pioase, cât mai degrabă în faţa unei îndatoriri precise de a realiza o viaţă fraternă, pornind de la o decizie serioasă.

Mai mult, apostolul face din aceasta o problemă de imitare: “Aşa cum Dumnezeu v-a iertat pe voi în Cristos…” “Aşa cum şi Cristos v-a iubit”. Şi de-a dreptul: “Fiţi imitatorii lui Dumnezeu”. Cum se vede, Paul porneşte de sus. Drumul care conduce spre aproapele nu se naşte din pământ, ci din cer; nu izvorăşte din mine, ci din Dumnezeu.

 

* * *

 

Eu sunt pâinea care se coboară din cer

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dumnezeule atotputernic şi veşnic, noi îndrăznim să te numim Tată; desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi, ca să putem intra în moştenirea făgăduită (LR).

Doresc să încep predica prin descrierea rugăciunii introductive de la sf. Liturghie de azi: noi îndrăznim să te numim Tată, fiindcă aşa ne-a învăţat Fiul tău (Mt 6, 9; Lc 11, 3) şi de care trebuie să ascultăm (Mt 17, 5); desăvârşeşte în inimile noastre spiritul de fii adoptivi!

Cuvântul Scripturii este cuvântul Tatălui prin care vrea să desăvârşească spiritul filiaţiunii adoptive din noi. Să-l ascultăm!

Mai întâi de toate trebuie să ştim şi să credem că Isus este sacramentul viu al Tatălui din mijlocul oamenilor prin care el acţionează în noi. «Jertfa euharistică perpetuează şi reînnoieşte pe altarele noastre jertfa de pe Cruce spre Slava Preasfintei Treimi, spre ispăşirea păcatelor noastre şi în acelaşi timp stabileşte sacramentul Trupului Domnului ca hrană a sufletelor noastre. Din acest motiv Misterul euharistic este în acelaşi timp jertfă şi sacrament; jertfă şi ospăţ. Jertfa este centrul şi culmea întregii vieţi creştine (CD 30; cf. LG 11) şi unica jertfă a Noului Testament (LG 28) (cf. Intimitá divina p. 701).

Ori, ca această prezenţă, sacramentul Tatălui, – jertfă şi ospăţ - să poată fi acceptată prin credinţă, a avut trebuinţă de o pregătire din partea Fiului omului destul de anevoioasă, aşa cum ne apare din Evanghelia zilei (In 6, 41-52).

Isus, afirmând că el este pâinea coborâtă din cer, vrea să ne dea convingerea că durabilitatea prezenţei sale sacramentale din Euharistie nu se datorează calităţii superioare a speciei pâinii faţă de mană şi pâinea pe care a mâncat-o Ilie, ci din forţa internă a spiritului de jertfă pe care o conţine forma ei de viaţă divino-umană: mana a fost dată, pâinea lui Ilie a fost dată, dar pâinea vie coboară din cer, adică se oferă, se jertfeşte în mod conştient, responsabil… Diferenţa dintre a fi dat şi a se dărui de bunăvoie este mai mare ca distanţa dintre cer şi pământ, este infinită… Se coboară din cer, aceasta înseamnă că se nimiceşte pe sine de bunăvoie şi ia forma sclavului (Fil 2, 7), se supune unei alte puteri umane în extern, ca să poată acţiona din intern prin Duhul Tatălui care atrage toate la Cristos, la Horeb, la muntele Revelaţiei, la Isus în care Tatăl a ascuns toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2, 3). S-a coborât din cer ca purtător al focului: Foc am venit să aduc şi cât doresc să se aprindă şi să ardă (Lc 12, 49), aceasta vrea să însemne că prezenţa Euharistiei din Cenacol are menirea să coboare pe Duhul Sfânt, să repete minunea Rusaliilor din Cenacol, să umple lumea cu prezenţa Duhului Sfânt ca toţi să fie învăţaţi de Dumnezeu; s-a coborât din cer înseamnă o prezenţă divină menită să divinizeze pământul, cosmosul, fiindcă întreaga fire aşteaptă arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu (Rom 8, 19).

Această pregătire era absolut necesară, fiindcă întreaga omenire poate fi asemănată cu profetul Ilie (Lec.I-a: 1Rg 19, 4-8). La început el nu înţelege rostul misiunii sale. Călătoria începe cu o fugă banală spre a-şi salva viaţa; umblă dezorientat spre a traversa deşertul. Dar, prin apariţia îngerului care îi prezintă pâinea şi apa, hrana şi băutura, fuga dezorientată de la început se transformă într-un pelerinaj autentic spre Horeb, Muntele cel Sfânt, spre o căutare a credinţei curate. Pe Horeb, Dumnezeul lui Avram, Isac şi Iacob a început să se reveleze sub numele de Iahve (Ex 3, 6); Horeb a fost muntele intimităţilor dintre Moise şi Iahve (Ex 3, 18-34,9); pe Horeb s-a încheiat alianţa care a stat la temelia religiei iachwiste (Ex 19-24). Călătoria lui Ilie este un simbol al existenţei umane care traversează pustiul necredinţei, trece peste înălţimile ştiinţei şi prin adâncimile viciilor care sunt mereu însoţite de teamă, nelinişte, dezgust, răceală, foame, sete, disperare, remuşcări ale conştiinţei şi, în sfârşit, întărită de hrană şi băutură, călătoria se schimbă într-un mers plin de încredere şi hotărât spre muntele pe care Dumnezeu se va revela (cf. CBL p. 357).

Ca şi mana dată lui Moise şi poporului său în pustiu, pâinea dată lui Ilie era cea in extremis, când fără de ea viaţa s-ar fi stins.

Acest lucru înseamnă că Isus, venind sub forma pâinii coborâte din cer, a venit «in extremis» - acum este ceasul din urmă (1In 2, 18), fiindcă el a fost ales mai înainte de întemeierea lumii şi s-a arătat în vremurile de pe urmă (1Pt 1, 20) în care forţele întunericului asaltează la disperare sărmană omenire rătăcită în căutarea şi salvarea vieţii pe căi greşite. Isus vine din cer ca pâine a vieţii pentru hrana in extremis a Bisericii, ca porţile iadului să nu o poată birui (Mt 16, 18). Precum Cristos a devenit sacramentul Tatălui prin coborârea sa din Cer, aşa Biserica devine sacramentul lui Cristos prin hrănirea cu Pâinea vieţii. Astfel în toţi cei încorporaţi în «Sacramentul lui Cristos» – în Biserică -se desăvârşeşte spiritul de fii adoptivi prin care îndrăznim să-l numim pe Dumnezeu Tată, ataşându-ne de Izvorul vieţii veşnice.

Nu de mică importanţă este pedagogia lui Isus în pregătirea sufletelor ca să primească această pâine: pune problema ei şi o lasă să fie frământată de ascultători. De fapt, o pâine este cu atât mai bună cu cât este mai bine frământată. Eu sunt pâinea coborâtă din cer, afirmă Isus. Pentru ascultătorii care îl cunoşteau ca fiul lui Iosif şi al Mariei, acest lucru li se părea absurd: Cum îndrăzneşte să ni se recomande drept coborât din cer? Frământarea şi murmurul sunt normale. Problema originii lui Isus apare adesea ca motiv de neînţelegere. Cum se poate împăca afirmaţia sa de a fi Fiul lui Dumnezeu cu originea sa umană, sau această origine a sa umană cu afirmaţia de a fi pâinea coborâtă din cer?

Isus nu răspunde niciodată la problema faţă de originea sa care rămâne la nivelul omenescului. Răspunde doar că pretenţia sa nu-i absurdă: Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl, vine la mine. Nu că l-ar fi văzut cineva pe Tatăl; numai acela care este de la Dumnezeu, el l-a văzut pe Tatăl. El este trimisul şi revelatorul lui Dumnezeu, este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu şi a coborât ca pâine de viaţă pentru om.

Oricum, a împăca originea umană cu adevărata origine divină a lui Isus este un lucru care se poate obţine numai ca un dar al credinţei şi pe care numai Dumnezeu îl poate da. Nimeni nu poate veni la Isus dacă nu este atras de Tatăl. Tatăl însă nu atrage pe nimeni cu forţa, ci printr-o chemare preferenţială faţă de cunoaşterea Lui scoasă din Scriptură. Isus este mărturisit de Scriptură. Acest lucru vrea să spună că pentru toţi este deschisă calea spre a fi atraşi de Tatăl. În acest sens vin la Isus toţi cei care citesc în mod corect Scriptura, ei sunt cei care ascultă de Tatăl, fiind instruiţi de Dumnezeu, conform cu cele prezise de profetul Isaia (Is 54, 13), adică mănâncă Pâinea, care este Cuvântul lui Dumnezeu (cf. CBL p. 1346-1347). Isus reproşează celor care nu vor să creadă în cuvântul său că nu aparţin Tatălui, fiindcă refuză să creadă şi să cerceteze sensul profund al Scripturii la care se referă profetul Isaia.

Şi noi suntem oameni şi noi suntem frământaţi de problema vieţii şi a credinţei noastre. Putem înlesni accesul la rezolvarea problemelor de viaţă şi credinţă numai printr-o conduită morală bazată pe exersarea virtuţilor comunitare, sau chiar individuale, dacă acestea din urmă pot avea o influenţă asupra comunităţii creştine, care la rândul ei să apară în faţa lumii întregi ca sacramentul lui Cristos.

În lectura a II-a (Ef 4, 30-5, 2), sf. Paul îndeamnă tocmai la practicarea virtuţilor comunitare: Fiţi binevoitori unii faţă de alţii, milostivi, iertându-vă reciproc, după cum Dumnezeu v-a iertat în Cristos. Acest comportament generos din partea lui Dumnezeu este propus credincioşilor ca un model de imitat: Faceţi-vă imitatorii lui Dumnezeu, ca fii preaiubiţi! Deci numai fiind generoşi în caritate unii faţă de alţii îi putem spune lui Dumnezeu Tată. (cf. CBL 1680). Isus, – Pâinea vie coborâtă din cer – este sacramentul generozităţii Tatălui. În măsura în care primim această Pâine, devenim generoşi asemenea Tatălui şi fiecare creştin poate să lucreze la edificarea Bisericii şi la mântuirea lumii întregi, fără să întristeze pe Duhul Sfânt prin ruperea unităţii. Euharistia ne conferă forţa unităţii creştine prin caracterul ei de jertfă. Să ascultăm îndemnul lui Isus şi să o mâncăm zilnic, fiindcă avem de mers, nu la muntele Horeb de pe acest pământ, ci la muntele ceresc, pe care îl vom vedea pe Dumnezeu în realitatea iubirii lui de Tată.

Aşa să fie!

 

* * *

 

Duminica a XIX-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

a) În timp ce era delegat la Istambul, papa Ioan le povesteşte surorilor Notre Dame de Sion următorul episod din copilăria sa.

Este duminică, iar Angelino stă în biserică lângă unchiul Saverio, în timp ce preotul explică o temă din catehism. La un moment dat, capul unchiului începe să balanseze: a adormit; Angelio îşi dă seama şi îl trezeşte, spunându-i că trebuie să fie treaz ca să urmărească ce spune preotul. Unchiul, luat prin surprindere, nu ezită să îi facă semn să tacă isteţului nepot: “Eu ştiu deja tot ce spune preotul. Ştiu bine catehismul şi pot să dorm. Tu eşti copil, nu l-ai învăţat încă şi trebuie să fii foarte atent pentru a-l putea învăţa bine”.

b) Biblia este cuvântul lui Dumnezeu şi, prin urmare, cuvânt profund şi bogat în semnificaţii: nimeni să nu pretindă că îl poate cunoaşte în întregime.

“Nu este oare cuvântul meu – spune Domnul – ca focul şi ca ciocanul care sfărâmă stâncile?” (Ier 23,29)

În şcoala lui rabi Ismail, acest verset era explicat astfel:

- Ce se întâmplă când un ciocan loveşte o stâncă? Sar scântei!

Fiecare scânteie în parte este rezultatul lovirii ciocanului în stâncă; dar nici o scânteie nu este singurul rezultat.

La fel şi dintr-un singur verset al Scripturii putem scoate multe învăţături, solicitări şi sfaturi.

2. Tema

“Domnul îi susţine pe cei săraci pe cale”. Isus, în Evanghelie, ne spune: “Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi au murit; aceasta este pâinea care coboară din cer, pentru ca acela care mănâncă să nu moară”.

3. Mesajul zilei

Isus, prin prezenţa sa, prin pâinea sa şi prin cuvântul său, este susţinătorul vieţii creştine.

- La Liturghie noi ne facem aprovizionarea cu credinţă şi iubire pentru a merge împreună cu Isus.

Prezenţa ta, Doamne, susţine săracii pe cale.

- Suntem ca evreii în deşert: Isus, ca şi Moise, este păstorul nostru, este călăuzitorul nostru.

- Suntem ca ucenicii de la Emaus: Isus, prin prezenţa sa, prin cuvântul său şi prin pâinea binecuvântată, “ne înflăcărează inima”.

- Nu suntem singuri: Isus merge împreună cu noi: doar cel care are credinţă îl simte aproape.

- El îi învaţă pe cei umili căile sale, îl susţine pe cel care se clatină, îl ridică pe cel căzut.

- Domnul să fie mereu cu noi, pentru a ne conduce.

Pâinea ta, Doamne, îi susţine pe săraci pe cale.

- Domnul i-a întreţinut pe evrei cu mană în pustiu; cu pâinea înmulţită a săturat noul său popor pentru a-l pregăti pentru Paşti.

- Acum, Isus în persoană devine pâine pentru a susţine fraţii aflaţi în călătorie spre Tatăl.

- Ilie să ne fie model (prima lectură).

- Cu puterea lui Isus = pâine coborâtă din cer, putem cu siguranţă să mergem spre muntele sfânt al lui Dumnezeu.

Cuvântul tău, Doamne, îi susţine pe cei săraci pe cale.

- Suntem în deşert pentru a-l asculta pe Isus, adevărata pâine spirituală, pentru că nu numai cu pâine materială trăieşte omul.

- Trebuie să ne fie foame de Dumnezeu, care prin cuvântul său ne luminează drumul credinţei.

- “Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”, cel mai bun învăţător dintre toţi! Mai ales prin liturgia cuvântului, în timpul Liturghiei, Isus ne instruieşte: “El vorbeşte când se citesc în Biserică Scripturile!”

- Prin prima şi a doua lectură, scoase din Vechiul Testament sau din Faptele apostolilor sau din Scrisorile apostolilor, noi suntem pregătiţi, ca ucenici atenţi şi disponibili, să răspundem în credinţă, cu psalmul responsorial şi cu aclamaţia de la Evanghelie (arătaţi lecţionarul).

- Gata pentru a asculta şi urma Evanghelia lui Isus – pentru aceasta ne ridicăm în picioare! – să ne imprimăm mesajul lui de iubire în viaţa noastră (cf. gesturile liturgice ale sărutării şi cruciuliţelor făcute pe frunte, buze şi inimă). Apoi preotul, la omilie, distribuie pâinea cuvântului lui Dumnezeu pentru a ne lumina concret viaţa, care vrem să fie cu adevărat creştină: de aceea ne mărturisim Crezul.

- Susţinut şi “săturat” de prezenţa, de pâinea şi de cuvântul lui Isus, fiecare dintre noi este chemat să îi susţină pe cei săraci în drumul lor.

- Cum? S-a spus în a doua lectură: “Fiţi darnici, aşa cum şi Cristos v-a iubit şi s-a dat pe sine pentru voi”.

4. Exemple

a) După ce am prezentat, duminica trecută, Liturgia penitenţială, astăzi avem ocazia să ne oprim asupra liturgiei cuvântului, care are un singur scop: “Educarea la a fi supuşi iubirii lui Dumnezeu”, şi astfel să le dăm copiilor şi indicaţii practice pentru o mai activă şi conştientă participare la Liturghie.

b) Relatarea atât de frumoasă şi instructivă a lui Ilie, care, uşurat de pâinea misterioasă, merge până la muntele sfânt al lui Dumnezeu, este şi trebuie să continue să fie fundamentală în cateheza eclezială a copiilor.

c) Alte povestiri utile.

În această noapte am visat că toată viaţa am mers pe un drum de nisip pe malul mării.

Ajuns la capăt şi uitându-mă înapoi, am văzut alături de urmele mele şi alte urme de paşi.

Sigur, m-am gândit, cele ale Domnului.

Dar în unele locuri era o singură urmă, locuri care corespundeau zilelor de cea mai mare încercare, durere şi teamă.

Atunci i-am spus, supărat, Domnului:

- De ce m-ai părăsit în momentele cele mai rele?

Şi el mi-a răspuns:

- Zilele în care vezi doar un singur rând de urme sunt cele în care te-am purtat în braţe.

d) Un copil care se pregătea pentru prima sfântă Împărtăşanie a fost întrebat:

- Cum poate Isus să fie prezent în acelaşi timp în atâtea persoane?

Copilul, fără a se nelinişti, l-a întrebat pe cel care îi pusese întrebarea:

- Câte ferestre sunt în oraşul tău? Acela a răspuns:

- Nu ştiu.

Şi a mai întrebat:

- Soarele intră prin toate acele ferestre?

- Desigur!

Atunci copilul a spus:

- Isus este ca soarele. Nu îi este greu să intre în sufletul şi în casele tuturor, dacă inima este gata să primească lumină! (C. Daniele – D. Zanella).

 

* * *

 

Duminica a XIX-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Iudeii murmurau împotriva lui Isus, deoarece spusese: “Eu sunt pâinea coborâtă din cer”. Şi ziceau: “Nu este el Isus, fiul lui Iosif; nu cunoaştem noi pe tatăl şi pe mama lui? Atunci cum poate spune: «Eu m-am coborât din cer?»”. Isus le-a zis: “Nu murmuraţi între voi. Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l va atrage Tatăl, care m-a trimis, şi eu îl voi învia în ziua de apoi. Scris este în profeţi: «Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu». Aşadar, oricine ascultă învăţătura Tatălui vine la mine… Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine are viaţa veşnică. Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustiu şi totuşi au murit. Pâinea care coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci; iar pâinea pe care eu o voi da, pentru viaţa lumii, este trupul meu”. (In 6,41-51)

Fragmentul evanghelic citit în această duminică la sfânta liturghie reprezintă continuarea discursului pronunţat de Isus atunci când iudeii, sătui de pâinea oferită lor în pustiu, au venit după el la Cafarnaum şi s-au strâns în jurul lui pentru a beneficia şi pe mai departe în mod facil de darurile sale. Şi, pentru că Mântuitorul le-a reproşat faptul că voi mă căutaţi nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâine şi v-aţi săturat (In 6,26) – ceea ce înseamnă că ei nu au înţeles că prin minunea înmulţirii pâinilor în pustiu Isus se acredita înaintea lor drept conducătorul, superior lui Moise, capabil să-i adune pe toţi cei pe care Tatăl i-a încredinţat şi să-i învie în ziua de apoi (v. 39) – iudeii, crezând că-L cunosc prea bine (Nu este el Isus, fiul lui Iosif…?), încep a-I contesta spusele care lămureau identitatea mesianică la care ei erau invitaţi să adere prin credinţă. Contestarea venită din partea iudeilor are loc prin murmure, acea atitudine de neîncredere prin care poporul evreu şi-a manifestat adesea opoziţia faţă de Dumnezeu sau faţă de profeţii săi (Ex 16,7-12; 17,3; Nm 11,1; 14, 27-29; 17,5.6.10). Isus, fără a se pierde în explicaţii referitoare la originea sa familială, în versetul 37 explică un lucru fundamental: pentru a vorbi cu Cristos şi a crede în el, trebuie să fii atras de Tatăl. Această regulă, care nu cunoaşte nici o excepţie, revelează faptul că, în lucrarea de mântuire, Dumnezeu Tatăl are iniţiativa, iar el este singurul capabil să reveleze acest adevăr pentru că el este singurul care l-a văzut pe Tatăl şi numai cine crede în el obţine viaţa veşnică.

A murmura împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Celui pe care El l-a trimis în lume este o tentaţie permanentă de care nici omul de astăzi nu poate scăpa. Modalităţile acestei tentaţii variază în decursul timpului, dar, în mod fundamental este vorba de a şti dacă noi acceptăm misterul nemaiauzit al Fiului lui Dumnezeu care a asumat în totalitate condiţia noastră pentru a ne introduce în familiaritatea lui Dumnezeu şi a ne uni în Biserică. Trebuie să devenim conştienţi de faptul că putem aluneca foarte uşor spre necredinţă sau cel puţin spre neîncredere asemenea profetului Ilie (v. prima lectură). Atitudinea lui Isus în faţa necredinţei nu este aceea de a da explicaţii. El repetă mai curând invitaţia adresată fiecăruia de iniţia un drum personal de credinţă care să îl ajute să-i facă loc lui Isus Cristos în viaţa sa. Or, a-l primi pe Cristos înseamnă a primi pâinea vieţii. În orice moment al existenţei sale, cel care crede poate intra în contact cu Cel Înviat. De-a lungul călătoriei noastre pământeşti (a exodului nostru), pâinea vieţii care este Isus Cristos, ni se oferă în continuu (v. prima lectură). Avem absolută nevoie de ea pentru a pute împlini programul pe care ni-l propune sfântul Pavel (Paul) în a doua lectură a acestei duminici.