Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIX-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
1Regi 19,9.11-13
Romani 9,1-5
Matei 14,22-33

Matei 14,22-33

Îndată ce a săturat mulţimea în pustiu, Isus a poruncit ucenicilor săi să urce în luntre şi să treacă înaintea lui pe ţărmul celălalt. Între timp avea să dea drumul mulţimii. După ce a dat drumul mulţimii, el s-a urcat pe munte singur, ca să se roage. Când s-a lăsat seara, se afla tot acolo singur. Luntrea se îndepărtase deja la o bună bucată de ţărm şi era aruncată de valuri încoace şi încolo, căci vântul le era împotrivă. Spre ziuă, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când l-au văzut venind pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, deoarece credeau că e o stafie şi au început să strige de frică. Dar Isus le-a vorbit: “Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!” Petru i-a zis atunci: “Doamne, dacă eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pe apă”. Isus i-a zis: “Vino!” Petru a coborât din luntre şi a început să meargă pe apă îndreptându-se spre Isus. Dar văzând că vântul era puternic, l-a apucat frica şi, fiindcă a început să se scufunde, a strigat: “Doamne, salvează-mă!” Isus i-a întins îndată mâna, l-a prins şi i-a zis: “Om cu puţină credinţă, pentru ce te-ai îndoit?” După ce au urcat în luntre, vântul s-a oprit. Atunci cei care erau în luntre, s-au plecat în faţa lui Isus şi au spus: “Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Credinţă şi minune

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Din mulţimea de probleme pe care caută să le rezolve lecturile de la Liturgia cuvântului de azi, vom reţine învăţătura din prima lectură: credinţa n-a izvorât şi nu se alimentează din frică; din a doua lectură avem învăţătura că minunea religiei creştine este iubirea; din a treia lectură avem învăţătura: cu Dumnezeu ne întâlnim prin Isus Cristos. Cum de Cristos ne putem apropia cu iubire şi fără frică, el ne dă credinţa în Dumnezeu şi noi o acceptăm fiindcă ştim că ne iubeşte şi cine iubeşte nu minte.

Credinţa n-a izvorât din frică.

Nu cred că pe timpul profetului Ilie se puneau aceleaşi probleme ca şi azi, mai ales aceea de a supune credinţa unei critici ştiinţifice. Totuşi, ca profet, Ilie dă răspuns acelor oameni care, în numele ştiinţei, susţin că izvorul credinţei ar fi fost frica şi încă mai este. Ateii susţin că omul primitiv, copleşit de puterea unor fenomene naturale ca: furtunile, cutremurele de pământ, erupţiile vulcanice, eclipsele solare, apariţia cometelor, căderea stelelor etc. necunoscând cauzele lor naturale, a văzut în ele o forţă divină, în faţa căreia a început să tremure şi să i se închine. Aşa ar fi apărut fenomenul religios.

Biblia, chiar dacă credinţele în zei ar avea această origine, dintru început este de altă părere: credinţa adevărată a apărut din iniţiativa Creatorului care l-a chemat pe om la un dialog sincer (cf. Gen 2,3), pe care îl pune în fruntea tuturor celor create (id. 1,28). Dialogul este plăcut şi înălţarea omului este semnificativă. Satana, invidios pe fericirea omului izvorâtă din acest dialog, l-a ademenit la o convorbire subversivă cu un îndemn la neascultare: Nu veţi muri. Prin urmare: Nu credeţi! Numai după ce omul şi-a dat consimţământul de necredinţă i-a intrat frica în suflet şi s-a ascuns. Primul sentiment de frică vine din păcat (cf. Gen 2,10). Păcatul îl îndepărtează pe om de Dumnezeu şi cu cât se îndepărtează mai mult, cu atât îi este mai frică. Ateii nici nu-şi dau seama că ei sunt cei mai fricoşi oameni din lume, că doar îşi maschează frica printr-o vitejie provenită dintr-o minciună: Nu veţi muri. Nu credeţi!

Ilie, vajnic luptător împotriva credinţelor păgâne din care se nasc ateii, ne arată că Iahve nu se revelează nici prin furtună, nici prin cutremur de pământ, nici prin foc, ci printr-o adiere uşoară de vânt, printr-o suflare care răcoreşte, dezmiardă şi mângâie, adică printr-o acţiune a Duhului Sfânt care nu are nici un fel de reprezentare fizică prin care să sperie pe cineva. Dumnezeu se revelează prin iubirea sa, prin semne care trezesc încrederea omului. Dumnezeu a dialogat cu Abraham, cu Moise, cu Isaia, Ieremia, David, Solomon etc. făcându-i să înţeleagă sensul vieţii. Viaţa nu este lipsită de furtuni, cutremure, foc şi inundaţii, dar ceea ce rămâne veşnic este caritatea lui Dumnezeu faţă de om, este zefirul care ne mângâie şi în faţa căruia trebuie să ne prosternăm ca Ilie, trebuie să credem în adevărul şi bunătatea lui.

Manifestările naturale – furtună, foc, cutremur etc. – în care unii caută o revelaţie divină, nu dau omului credinţă, fiindcă aceasta nu este rodul căutărilor, ci dar gratuit al iniţiativei divine. Omul, tocmai datorită faptului că este incapabil de actul credinţei, devine fricos. Frica duce la pierderea credinţei adevărate, la depărtarea omului de Dumnezeu, după cum îl vedem pe Adam însuşi cum caută să se ascundă din faţa Domnului, fiindcă neascultarea i-a strecurat frica în suflet (cf. Gen 3,10). Credinţa îl face pe Petru să meargă pe apă la Isus; frica îl face să-şi piardă credinţa şi să se scufunde (lectura a III-a). Credinţa izvorâtă din frica născută la un cutremur, dintr-o furtună etc. pe care mulţi o vor pentru convertirea ateilor, nu are dimensiuni mântuitoare (cf. Lc 9,55), ea creează emoţii şi sentimente umane. Numai acea credinţă care izvorăşte din iubirea pe care Dumnezeu a arătat-o omului poate mântui (cf. 1In 4,16). Or, unde este frică, nu este iubire (1In 4,18).

Cineva spunea: Minunea este copilul predilect al credinţei. Cred că s-a înşelat. Isus nu le-a săvârşit cu o deosebită plăcere. Lui Toma, care voia să-i pipăie rănile după înviere, îi spune că sunt mai fericiţi cei care nu văd minuni şi totuşi cred (cf. In 20,19-29). Credinţa este însoţită întotdeauna de fericire, aşa cum îi spune Elisabeta Preacuratei: Fericită eşti pentru că ai crezut (Lc 1,45). Iar despre Isus citim în evanghelie că nu făcea minuni în anumite locuri tocmai din cauza necredinţei lor. Minunile nu se fac pentru cei necredincioşi, ci pentru cei care cred, ca ei să se înflăcăreze tot mai mult în iubire, să-şi consolideze speranţa în bunurile veşnice. Şi azi se fac foarte multe minuni, dar lumea nu le vede fiindcă nu are credinţă.

Copilul predilect al credinţei creştine este iubirea care pune toate în ordine. Minunea este o răsturnare a ordinii, o derogare de la legile naturii. Pentru copilul care nu poate merge nici pe picioruşele lui, faptul că tatăl poate merge cu picioarele în sus, ca să-l încurajeze şi să-l distreze, este o minune, dar când va creşte mare va înţelege că adevărata lui fericire n-a depins de mersul acrobatic, ci de cel normal. Lucrurile pe care le numim naturale şi obişnuite sunt adevăratele minuni ale atotputerniciei lui Dumnezeu, că de ele trebuie să depindă maturitatea noastră spirituală şi fericirea viitoare. Numai că noi, ca nişte copii care abia încep să umble copăcel, dăm importanţă tocmai ieşirii din comun a unui lucru, ca şi cum ar fi minune suspendarea legii şi nu păstrarea ei. Pe când Blaise Pascal era copil şi călărea, s-a întâmplat că într-o zi a căzut de pe cal şi, venind acasă i-a spus tatălui ce minune a făcut Dumnezeu cu el: După ce am călărit vreo patru kilometri, am căzut şi Dumnezeu m-a păzit de nu mi s-a întâmplat nimic rău. La care tatăl îi răspunde: Fiule, eu am mers azi peste douăzeci de kilometri şi Dumnezeu m-a păzit de n-am păţit nici un rău. Minunat este Dumnezeu în cer şi până într-un fir de iarbă pe pământ!

Minunea, ca revelaţie specială a lui Dumnezeu, nu este un privilegiu, ci o mare responsabilitate, aşa cum mărturiseşte sfântul Paul, după ce minunea de pe drumul Damascului l-a convertit: Am în inima mea o mare întristare, o durere continuă, fiindcă se simţea neputincios în a răsplăti cu suficientă iubire iubirea care l-a chemat la credinţă.

Cu Dumnezeu ne întâlnim în Isus Cristos.

Isus n-a venit să stârnească stihiile ca oamenii să creadă de frică, ci să le potolească. Liniştirea furtunii de pe mare a fost un semn pentru liniştirea furtunilor sufleteşti ale acelora care cred. Putem spune că una dintre cele mai mari minuni săvârşite de Isus Cristos, care durează şi azi, este ruperea legăturii dintre om şi Satana. Înainte de Cristos, ataşamentul faţă de păcat, legătura iadului cu omul era legiferată. Astfel: idolatria, prostituţia, bacanalele, răzbunarea, pedeapsa cu moartea pentru nimica toată etc. erau ocrotite de lege. Azi, chiar dacă omul păcătuieşte, oricine s-ar ruşina să mai legifereze astfel de fărădelegi.

După înmulţirea pâinilor în pustiu, poporul voia să-l facă pe Isus rege. Apostolii erau entuziasmaţi de acest gând, visându-se miniştri. Nici nu erau conştienţi de furtuna care s-a abătut asupra lor. Isus singur îi simte primejdia şi de aceea a decis ca ucenicii să treacă pe ţărmul celălalt al mării, iar el singur s-a urcat pe munte ca să se roage. Numai rugăciunea potoleşte furtuna. Fiindcă ucenicii nu s-au urcat cu prea multă plăcere în luntre, fiindcă nu se dezlipeau prea uşor de cei care îi propulsau spre tronul regalităţii lui Isus, a fost necesar ca Mântuitorul să le poruncească. Dar, ceea ce nu se face cu plăcere la cererea lui Isus, aduce furtună, întuneric şi spaimă.

Ne scufundăm, ca Petru, dacă nu avem credinţa că Isus este Mântuitorul; chipul său ne înspăimântă ca o nălucă, dacă nu-l iubim ca pe Domnul nostru sufletesc, care îmbogăţeşte pe toţi acei care îl cheamă pe el (Rom 10,12).

O furtună puternică a surprins o barcă de pescari în largul mării. Întunericul, ploaia şi vântul îi ţineau departe. Nu mai vedeau nici acul busolei şi forţele scădeau. Le trebuia o lumină oricât de mică pentru a vedea busola, pentru a se orienta cât de cât. Unul îşi aduce aminte că are o cutie de chibrituri în buzunar cu un singur pai. Oare nu s-a udat? Se va aprinde? Nu-l va stinge vântul, în caz că se va aprinde? Ceilalţi s-au adunat în jurul lui, ca să-l apere de ploaie şi de vânt. Unul ţinea busola cât mai aproape. Toţi şi-au pus speranţa într-un singur băţ de chibrit. S-a aprins şi la lumina lui au văzut acul busolei care le indica direcţia corectă. O simplă privire le-a fost suficientă ca să le reînnoiască forţele, după care, cu greu, au ajuns la ţărm.

Pe valurile mării, în mijlocul furtunilor, în bezna nopţilor, avem o lumină care nu apune: este Isus. Numai credinţa în faptul că el este Domnul care ne arată sensul vieţii spre Tatăl, ne înscrie în ordinea minunată a iubirii. Să nu-l pierdem niciodată din ochi! Amin.

 

* * *

 

Adevărata faţă a lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Rugăciunea de la începutul Liturghiei ne dezvăluie intenţia Bisericii cuprinsă în lecturi; ea se adresează celui din cer: “Dumnezeule atotputernic şi veşnic, tu care ne-ai dat privilegiul să te numim tată, fă să crească în noi spiritul fiilor adoptivi, ca să putem intra în moştenirea pe care ne-ai promis-o”.

Dumnezeu ne-a dat privilegiul de a-l numi Tată. Ne-o spune clar Sfânta Scriptură: am fost botezaţi în numele Tatălui (cf. Mt 28,19) şi el însuşi l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre, ca să-i putem spune Tată (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Privilegiul este inefabil…

Conştienţi de măreţia privilegiului, pe de o parte, şi de micimea, slăbiciunea şi păcătoşenia noastră, pe de altă parte, îl rugăm să mărească în noi spiritul fiilor adoptivi: iubirea plină de recunoştinţă.

Abia am făcut-o şi putem spune că rugăciunea ne-a fost ascultată, fiindcă, iată, Duhul Sfânt ne oferă mijloacele prin care avem posibilitatea să ne arătăm fii adoptivi, atât prin ascultarea cuvântului, spre a vedea faţa lui Dumnezeu aşa cum este: Tată adevărat şi nu vitreg şi apoi prin primirea sfintei Împărtăşanii, prin care devenim “părtaşi ai naturii divine” (2Pt 1,4).

Numai că rugăciunea noastră se aseamănă mult cu cea a lui Petru, care, văzându-l pe Isus venind pe valurile mării, îi spune: “Doamne, dacă tu eşti, porunceşte-mi să vin la tine pe mare!”. Rugăciunea a început-o cu un act de îndoială: “… dacă tu eşti”. Îndoiala şi furia valurilor l-au făcut să se scufunde. Conştient că îşi pierde viaţa, se roagă cu disperare, fără îndoială: “Doamne, salvează-mă!” Şi a fost salvat. Deseori şi noi cerem şi nu primim… Şi ne scufundăm şi mai mult în necazurile noastre, fiindcă începem rugăciunea cu un act de îndoială în credinţă: Dacă tu eşti Tată… Ca şi credinţa lui Petru, aşa este şi a noastră, căutăm sprijin mai mult în minune decât în cuvântul lui Isus: am vrea să umblăm pe deasupra valurilor necazurilor din lume. Credinţa imperfectă – “om de puţină credinţă” – este tocmai ceea ce se acceptă drept urmare a ceva extraordinar şi miraculos… Dubiul, îndoiala, echivalează cu lipsa de credinţă, cu lipsa de încredere în cuvântul lui Dumnezeu sau al lui Isus. Îndoiala din rugăciunea lui Petru s-a mărit din cauza fricii în faţa furtunii. Atitudinea lui Petru este cu adevărat ca un punct de referinţă: în el este personificată şi simbolizată orice mişcare spre Isus, o mişcare ce nu-i lipsită de dubiu (cf. Mt 28,1; Rom 14,1.23), deoarece împreună cu certitudinea şi siguranţa absolută pe care o asigură cuvântul lui Dumnezeu, mai există şi riscul ieşirii din sine, din siguranţa eului, şi avântul spre necunoscut. Numai o credinţă perfectă, ca cea a lui Avram – care a ieşit din patria sa şi s-a îndreptat spre necunoscut, încrezându-se numai în cuvântul lui Dumnezeu – învinge riscul omenesc prin siguranţa divină. Riscul credinţei stă tocmai în faptul că ne cere să ne tăiem craca de sub picioare, ca apoi, suspendaţi în gol, să strigăm: “Doamne, salvează-ne!”, convinşi de ceea ce poate realiza numele său de Mântuitor.

“Încăpătorul şi desăvârşitorul credinţei” noastre este Cristos (Evr 12,2). El umblă pe valuri ca om, fiindcă ştia să se retragă şi să se roage timp îndelungat în prezenţa Tatălui, aducându-i mulţumiri…

Evanghelia de azi ni-l prezintă pe Isus ca Domn al mării şi are strânsă legătură cu cea din duminica trecută: înmulţirea pâinilor, în care Isus a voit să fie recunoscut de lume ca Mesia. Umblând pe mare, Isus se descoperă ucenicilor săi ca Domn al mării şi din care ei deduc adevărul de credinţă: Isus este Fiul lui Dumnezeu, adică adevărata Faţă a Tatălui. Se face un pas important în credinţă: de la acceptarea lui Mesia, la proclamarea Fiului lui Dumnezeu.

Umblând pe valuri şi potolind furtuna, putem spune că Isus a învins puterea şi împărăţia răului, simbolizată de acestea şi în realitate, înseamnă a recunoaşte dimensiunile cosmice ale operei lui Cristos. Înainte de el, solidaritatea în păcat cuprindea întreaga creaţie. Isus rupe această legătură malefică. Victoria credinţei desăvârşite dintr-un creştin, prin urmare, nu-i numai o victorie asupra sa însuşi şi asupra celui rău, ci are şi o rezonanţă cosmică. Creştinul învinge în mod real lumea, când îi domină elementele, după cum Cristos şi prin el şi Petru au dominat marea. Misiunea creştinului constă în a se scutura de stăpânirea celui rău pe orice tărâm s-ar manifesta.

Dacă ştim să ne rugăm, vom descoperi că faţa lui Dumnezeu nu-i furtună, cutremur de pământ, foc şi pară, ca faţa unui tată vitreg, ci adiere, mângâiere, linişte, sărut, pace… Adevărata faţă a lui Dumnezeu este Isus, care s-a îngrijit de poporul său ca un Bun Păstor (cf. In 10,11 ş.u.). În zilele noastre, Dumnezeu nu ne mai vorbeşte atât prin intermediul naturii şi al fenomenelor cosmice, ci mai ales prin “semnele timpului” care ne revelează voinţa sa, prin semnul privilegiat al lui Dumnezeu din lume: omul, creat după chipul şi asemănarea lui: “Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă” (Lc 10,16), ne descoperă prezenţa fiinţei sale în istorie, în aspiraţiile sale profunde prin care “omul depăşeşte infinit omul” (Pascal). “Deoarece totul a fost creat în Cristos, prin Cristos, pentru Cristos, orice formă de adevăr, de frumuseţe, de bunătate, de dinamism, care se află în lucruri şi în întreg universul, în cele rânduite de oameni, în ştiinţe, în arte, în toate realităţile pământeşti şi în particular în om şi în istorie, toate acestea sunt semnul şi calea pentru a vesti misterul lui Cristos” (RdC 118). “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria. Pe el să-l ascultaţi!” (Mt 17,5).

Faţa lui Cristos trece din strălucirea Taborului pe chipul omului sfânt. Iată-l pe apostolul Paul (Lectura a II-a: Rom 9,1-5) ca un adevărat tată pentru poporul israelit. El merge până acolo că doreşte să fie el însuşi anatemă, adică “separat de Cristos în folosul fraţilor săi, a consangvinilor săi după trup”. Ce vrea să ne spună?. Cuvântul grecesc “anatemă” este tradus de Septuaginta prin ebraicul “heren”, adică un lucru oferit lui Dumnezeu, fie în totală slujire a lui (cf. Lev 27,28), fie pentru distrugerea lucrului în sine (cf. Deut 7,26; Ios 6,17). Mai târziu a ajuns să se confunde cu conceptul de “blestem” (cf. Zah 14,11). În Noul Testament este echivalent cu “katara“, adică blestem (cf. Fap 23,12; 1Cor 12,3;16,22; Gal 1,8-9). Se pare că sfântul Paul doreşte să-şi ia asupra sa procesul “răscumpărării prin intermediul întrupării “, aşa cum “Cristos ne-a eliberat de sub blestemul legii, devenind el însuşi blestem” (Gal 3,13). Din cauză că poporul său, Israelul, a căzut în anatemă, fiindcă l-a respins pe Cristos, Paul vrea să devină el însuşi, independent de Cristos dar asemenea lui Cristos, anatemă spre a-l aduce pe Israel la Cristos.

Faţa Tatălui ceresc o descoperim şi din teofania lui Ilie (Lectura I: 1Reg 19,9a. 11-13).

Iahve nu s-a arătat în uragan, nici în cutremurul de pământ şi nici în focul incendiar, ci într-o adiere uşoară de vânt. De ce? Unii autori interpretează faptul ca pe un act de gingăşie şi de blândeţe, ca Ilie să înţeleagă necesitatea schimbării metodei sale drastice, de a cere foc din cer spre a nimici pe duşmani, aşa cum a făcut pe muntele Carmel (cf. 1Reg 18,20-46), fiindcă tot aici, pe muntele Horeb, Dumnezeu se descoperise şi lui Moise şi acesta îl proclamase: “Iahve, Iahve, Dumnezeu milostiv şi îngăduitor, încet la mânie şi bogat în har şi plin de fidelitate” (Ex 34,6). Cunoscut este faptul că Moise era omul cel mai blând de pe faţa pământului (cf. Num 12,3) şi Ilie este chemat să fie asemenea lui. De fapt, îndată după ce Domnul i-a vorbit din adierea vântului, i-a dat porunca de a-l unge rege pe Iehu şi pe Elizeu ca profet în locul său. Ilie ca focul este chemat să devină profetul ca untdelemnul mângâietor. Mai mult, adierea vântişorului, în opoziţie cu furtuna, cutremurul şi cu focul, pare să indice mai ales suavitatea cu care Dumnezeu conduce cursul evenimentelor istoriei. Liturgia ebraică avea o predilecţie pentru spectacole uluitoare şi extraordinare ale prezenţei divine (cf. Ps 18,12; 68,8; Jud 5,4-5; Hab 3,3 ş.u.). Poporul şi păstorii apreciau acest tip de teofanie şi, prin urmare, cereau lui Dumnezeu să-şi arate în chip cât mai spectaculos prezenţa sa. Pedagogia lui Dumnezeu se vădeşte prin răbdare, blândeţe, mângâiere. Şi totuşi, uneori, Dumnezeu ne vorbeşte prin furtună, cutremur, foc şi orice catastrofă naturală. De fapt, nu ne vorbeşte, ci ne strigă cu disperare, ca o mamă care îşi strigă copilul pe care îl vede alergând spre prăpastie.

Experienţa lui Ilie ne face să mai înţelegem încă un lucru important: pe Dumnezeu nu trebuie să-l căutăm acolo unde nu este, adică în elementele şi fenomenele naturale: uragan, cutremur de pământ, fulgere şi tunete, în care atât de uşor îl puneau păgânii şi religiile naturale; nu-i nici chiar în foc, unde şi-l imagina tradiţia iahvistă (Ex 19,18). Dumnezeu nu se lasă încătuşat de nici unul dintre elementele pe care le-a creat. Experienţa lui Ilie este, în chip special, importantă pentru credinţa trăită de lume în zilele noastre. În măsura în care ştiinţa a laicizat (desacralizat) natura, cosmosul, a adus un avantaj idee de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu este prizonierul categoriilor umane şi nicidecum conţinut şi întâlnit în fenomenele naturii. El este în mod absolut un altul.

Furtuna, cutremurul şi focul este omul şi păcatul său. Omul trebuie să înveţe să acţioneze în istorie ca Dumnezeu: să ofere orice ca pe o ungere sufletească. Isus oferă o linişte mare pe mare şi sfântul Paul vrea s-o ofere, prin propria jertfă, tuturor conaţionalilor săi care au stârnit furtuna Calvarului…

Noi să ne rugăm, fără îndoială în credinţă: Ne-ai dat, Doamne, privilegiul de a fi creştini, fiii tăi adoptivi; fă să crească în noi spiritul lui Cristos, ca să arătăm oamenilor şi întregului univers adevărata ta Faţă!

 

* * *

 

Duminica a XIX-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Prima lectură poate fi introdusă cam prin aceste cuvinte: “Lectura pe care o ascultăm acum relatează o experienţă specială a profetului Ilie: experienţa prezenţei misterioase a lui Dumnezeu, experienţă anunţată – ca să zicem aşa – de semnele grandioase ale vântului, cutremurului de pământ şi de foc, dar percepută de profet numai în adierea unui vânt uşor.

Ce-a de-a doua lectură, are şi ea nevoie de o prezentare: “Sfântul Paul, care a recunoscut în Isus răstignit şi înviat pe Mântuitorul aşteptat de poporul său, se simte foarte îndurerat văzând că mulţi israeliţi refuză credinţa în Cristos. Şi totuşi ei sunt şi rămân poporul ales de Dumnezeu; şi din acest “popor al promisiunii” s-a născut Cristos Domnul”.

Relatarea Evangheliei pe care am ascultat-o are un parcurs foarte dramatic. Ne-am putea prezenta această relatare ca scenele unui adevărat film.

Este noapte. Isus se roagă singur, pe munte, în timp ce ucenicii sunt pe lac, într-o barcă “lovită de valuri”. La un moment dat vine Isus spre ei “mergând pe mare, pe ape”. Ucenicii se înspăimântă, Isus îi linişteşte, Petru vrea să-i meargă în întâmpinare pe apă, dar simte că se scufundă… Strigă după ajutor, Isus îl prinde de mână şi-i reproşează “puţina lui credinţă”. Vântul încetează iar cei care sunt în barcă, exclamă: “Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”.

Ca şi în duminica trecută şi astăzi, Evanghelia, ne pune în faţa unei realităţi extraordinare, impresionante în ceea ce priveşte comportamentul lui Isus. Şi de asemenea şi astăzi suntem provocaţi de Evanghelie să reacţionăm în faţa acestei relatări, culegând din ea sensul profund, dincolo de orice tentaţie de scepticism incredul sau de superficialitate emotivă.

De fapt interesul relatării nu se epuizează în dramaticul situaţiilor şi evenimentelor relatate; el se concentrează mai ales în “mesajul” care este implicit şi ascuns în aceste evenimente, şi pe care trebuie să-l descoperim dincolo de realitatea simplă a faptelor povestite.

Această pagină din Evanghelia lui Matei este simultan “relatare” a ceea ce s-a întâmplat în acea noapte pe lac, şi “simbol” al situaţiilor mai generale care-i privesc şi pe cititorii şi auditorii Evangheliei.

“Barca lovită de valuri” este “barca lui Petru”: adică aceea de pe timpul în care stătea Petru şi ceilalţi discipoli, dar şi Biserica care încontinuu, în toate timpurile, se confruntă cu puterile adverse ale lumii. Acele “puteri adverse” care uneori se manifestă explicit prin persecuţie, dar care pot lua şi aspectul instrumentalizării, rău înţelegerii şi non-consideraţiei.

Teama şi dubiile ucenicilor şi a lui Petru sunt temerile şi dubiile creştinilor din toate timpurile. Biserica a fost şi va fi mereu o comunitate de “credincioşi”; dar în acelaşi timp aceşti credincioşi sunt totdeauna – când mai mulţi, când mai puţini – “oameni de puţină credinţă”, aşa cum de fapt suntem un pic noi toţi.

Şi în tot timpul “navigării sale” prin noaptea istoriei, Biserica se află totdeauna într-o situaţie unde pare că Domnul este “absent”, într-o situaţie unde pare că lucrurile lumii merg înainte, înaintează fără Cristos şi fără Evanghelie. În timp ce în realitate Domnul este totdeauna prezent, chiar dacă într-un mod ascuns şi misterios, şi de fapt întreaga istorie a omenirii şi a lumii este situată sub semnul Paştelui, adică al morţii şi învierii sale.

Şi totdeauna pe tot parcursul vieţii pământeşti, fragilitatea puţinătăţii noastre de credinţă este chemată să se depăşească încontinuu prin strigătul rugăciunii care-l invocă pe Cristos mântuitorul, pentru a găsi în el sprijin şi încredere în orice încercare şi dificultate. Pentru că aventura credinţei creştine nu poate fi gândită şi trăită ca o liniştită croazieră de vacanţă…

 

* * *

 

Duminica a XIX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Predici.cnet.ro

Avem harul de a-l chema pe Dumnezeu cu numele de “Tată“: aşa proclamă rugăciunea de la începutul liturghiei de astăzi. În aceeaşi rugăciune îi cerem lui Dumnezeu să crească în noi “spiritul de fii adoptivi pentru ca să putem dobândi moştenirea promisă”. “Spiritul de fii adoptivi” presupune mai multe elemente, cum ar fi: iubirea şi încrederea, adoraţia şi recunoştinţa, certitudinea că Domnul este prezent şi că ajutaţi de el învingem orice nelinişte sau frică. Această paternitate divină s-a revelat şi s-a înfăptuit în noi prin Fiul lui Dumnezeu. Prin el am fost şi noi adoptaţi ca fii. Una din învăţăturile liturgiei de astăzi este victoria asupra fricii, prezenţa divină ca şi garanţie a siguranţei şi a seninătăţii noastre, trecerea de la teamă la linişte tocmai datorită acestei prezenţe salvifice a lui Cristos,cu ajutorul căruia învingem orice dificultate.

Deja în prima lectură luată din cartea întâi a regilor ne este relatat un mesaj de seninătate. Ilie, profetul înflăcărat şi zelos al Unicului Dumnezeu, stă în prezenţa Domnului pe munte. Această teofanie divină nu are loc ca la muntele Sinai, în mijlocul fulgerelor, al tunetelor, al sunetelor de trâmbiţă, ci are loc în liniştea unei calde adieri de vânt. Această caldă adiere de vânt este simbolul transcendenţei lui Dumnezeu, care se face prezent conştiinţei dincolo de aparenţele interioare sau exterioare. Dumnezeu nu este în zgomotul, în gălăgia lucrurilor şi a evenimentelor; Dumnezeu ne cere şi nouă calm şi linişte. Numai realizând în noi starea de linişte putem simţi prezenţa Domnului.

Putem lega această experienţă a lui Ilie care a stat în prezenţa Domnului pe munte cu experienţa lui Cristos şi a noastră atunci când suntem în reculegere, atunci când vrem să ne întâlnim cu Dumnezeu. Am ascultat în Evanghelia de astăzi că Isus a dat drumul mulţimii şi s-a urcat pe munte singur ca să se roage. “De ce s-a urcat Isus pe munte? – se întreabă Sf. Ioan Crizostom. Şi răspunde: Pentru a ne învăţa valoarea singurătăţii, a reculegerii atunci când ne rugăm lui Dumnezeu. Adesea Cristos se retrăgea şi petrecea noaptea în rugăciune, tocmai pentru a ne avertiza că şi noi trebuie să ne găsim timp şi loc pentru o rugăciune liniştită. Singurătatea este mama liniştei; ea ne eliberează de orice zbucium“. Spunând că Dumnezeu s-a manifestat “într-o caldă adiere de vânt” nu vrem să spunem că aceasta ar fi toată experienţa lui Dumnezeu, dar nici că ar fi o seninătate oarecare. Dumnezeu se revelează aşa cum voieşte, şi adesea el pune sufletul nostru la încercare, suflet care este cuprins de teamă, de frică. Dar Isus a venit pentru ca să alunge frica omului, el a venit pentru a-şi face simţită prezenţa şi puterea sa divină în Biserică.

Tocmai această idee se desprinde din Evanghelie. După înmulţirea pâinilor, ucenicii, la porunca lui Isus, s-au urcat în barcă pentru a trece pe malul celălalt al lacului. “Vântul le era potrivnic şi barca era purtată încoace şi încolo de valuri“. Acest eveniment a fost în acelaşi timp istoric şi simbolic. Sf. evanghelist Matei a văzut în acest eveniment starea Bisericii, cu obstacolele şi tulburările cu care se confruntă. Dar după ce s-a rugat, Isus se întoarce la ai săi; el vine la fiecare dintre noi; el nu stă departe de Biserica sa. Rugăciunea nu l-a îndepărtat, nu l-a separat. El vine şi se prezintă nu ca o “fantomă“, aşa cum au crezut apostolii la prima vedere, ci se prezintă cu identitatea persoanei sale; el ne invită pe toţi: “Aveţi încredere, Eu sunt“. Cu acest nume “ Eu sunt” se revelase şi Dumnezeu lui Moise în VT; Isus vine la noi, de aceea nu trebuie să ne temem, să ne pierdem curajul. El Cel înviat, ne conduce pe drumul acestui pământ spre Ţara promisă, aşa cum i-a condus Dumnezeu pe evrei prin pustiu până în ţara Canaanului.

Pentru a-l recunoaşte pe Isus şi pentru a fi în comuniune cu puterea sa care mântuieşte este necesară credinţa. Biserica, fiecare dintre noi, reuşeşte să învingă frica şi să depăşească obstacolele numai prin credinţa în Cristos cel înviat, Fiul lui Dumnezeu.

Prin modul său de a acţiona, Petru ne este un exemplu concret: el rămâne deasupra apelor atâta timp cât nu cedează îndoielii; când devine “om cu puţină credinţă” începe să se scufunde şi este salvat prin invocaţia “Doamne, salvează-mă!” “De ce te-ai îndoit?” – este întrebarea, dar şi reproşul lui Isus. În starea de dubiu, de îndoială, puterea lui Cristos se opreşte. Aşadar, nu trebuie să ne înfricoşăm, să tremurăm, orice s-ar întâmpla, oricâte dificultăţi ar apărea. Puterea vântului îl înfricoşează pe Petru: dar nu trebuie să se întâmple aşa, din moment ce Cristos este prezent. La acest curaj, la această tărie a credinţei suntem invitaţi cu toţii. Credinţa în Cristos cel Înviat ne dă siguranţă. Înfrângerea, falimentul vechiului popor al lui Dumnezeu avea o singură cauză: necredinţa, lipsa de încredere în Dumnezeu.

Încrederea în Isus are un scop foarte precis: recunoaşterea şi încredinţarea în mâinile lui, care este “cu adevărat Fiul lui Dumnezeu“. Credinţa care mântuieşte, care permite mersul pe apă, nu este o alipire zadarnică de Isus. Şi Biserica se încrede în Cristos, deci reuşeşte să învingă teama, pentru că ea mărturiseşte cu tărie credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Tot misterul creştin se bazează pe această credinţă transmisă şi cunoscută de întreaga Biserică. Victoria noastră, care ştie să potolească strigătul de nelinişte, este deasemenea un rezultat al credinţei, care simte aproape nu un om mare, o personalitate a lumii, ci pe Acela care este din veşnicie Fiul lui Dumnezeu, care a luat firea noastră omenească, prin care noi înşine am fost adoptaţi ca fii ai lui Dumnezeu. Evenimentul petrecut noaptea de apostoli ilustrează foarte bine viaţa Bisericii de-a lungul veacurilor. Dar acest eveniment devine o experienţă a noastră: fiecare se confruntă cu nelinişti, cu îndoieli; fiecare om are momente când îi vine “să strige de frică“. Dar este necesară credinţă, credinţa în Isus Cristos care este prezent, în Isus care prin moartea sa a distrus orice rău.

Sfântul Toma de Aquino face câteva consideraţii foarte frumoase cu privire la acest episod evanghelic: “Trebuie să ştiţi că atunci când ajutorul divin este aproape, Domnul permite ca să fim loviţi şi mai mult, aşa încât să primim ajutorul său cu o devoţiune şi o mulţumire şi mai mare“. Când Domnul este cu credincioşii săi ei cred cu adevărat. Petru ştie ce înseamnă să te scufunzi. Şi noi trebuie să învăţăm împreună cu el să avem încredere şi să fim tari în credinţă.

Curajul de a crede dă curajul de a trăi cu acea atitudine de încredere interioară şi exterioară pe care rugăciunea de la început o numea “spirit de fii adoptivi“. Primul semn prin care arătăm că trăim ca fii ai lui Dumnezeu este credinţa noastră. Această credinţă va reuşi să ne facă curajoşi, stabili; înarmaţi cu ea vom depăşi orice stare de îndoială, de nelinişte, de frică. Tema credinţei ne leagă şi de lectura a doua luată din scrisoarea Sfântului Paul către romani. În acest text Sf. Paul se referă la connaţionalii săi. Israeliţii au fost cei dintâi care au primit darurile lui Dumnezeu: adopţiunea ca fii, alianţa şi darul extraordinar care l-au primit: din neamul lor s-a născut Isus Cristos. Dar ei nu au corespuns acestor daruri, ci au răspuns cu neascultare. Inima lui Paul este sfâşiată de durere şi spune că ar prefera să fie “despărţit de Cristos” dacă acest lucru i-ar putea ajuta. Însă apostolul neamurilor va rezolva această dramă a sa văzând în viaţa Israelului un plan providenţial. Toţi oamenii – evrei şi păgâni – obţin mântuirea nu prin meritele lor, dar numai prin credinţă şi milostivire. Refuzul Israelului arată absenţa meritului şi necesitatea harului, har care nu-i va fi refuzat nici lui, aşa cum n-a fost refuzat nici păgânilor.

Această credinţă trebuie să ne caracterizeze şi pe noi şi prin ea vom obţine mântuirea. Să cerem această credinţă, rugându-ne împreună cu Biserica: “Atotputernice Dumnezeule, care stăpâneşti peste toată creaţia, întăreşte credinţa noastră şi fă să simţim prezenţa ta în orice eveniment al vieţii şi al istoriei, pentru a depăşi orice încercare şi pentru a înainta împreună cu Cristos spre moştenirea ta“.

Mihai Pătraşcu

 

* * *

 

Duminica a XIX-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Prin liturghiile duminicale, Biserica ne invită să ieşim puţin din ambientul cotidian al societăţii care obligă omul la o muncă imensă şi o viaţă trepidantă, pentru a putea lua contact cu ceea ce este mai bun în noi şi mai ales pentru a putea întâlni din nou privirea lui Dumnezeu în inima noastră. Deşi unii oameni influenţaţi de filozofia atee a lui Nietzsche afirmă că “Dumnezeu a murit”, Biserica, prin lecturile pe care ni le propune spre meditare în această duminică, ne aminteşte un lucru: Dumnezeu există şi este aproape de toţi oamenii, în special în momentele de dificultate şi încercare. Însă, pentru a-l putea descoperi, trebuie să învăţăm să discernem semnele prezenţei sale, care de cele mai multe ori nu sunt acelea pe care noi le aşteptăm. Prin urmare, să privim acum pentru câteva momente la profetul Ilie şi la apostolul Petru, la întâlnirea pe care aceştia au avut-o cu Dumnezeu în momente şi circumstanţe diferite.

Urmărit de mânia reginei lui Israel, profetul Ilie, în prima lectură, se îndreaptă către Horeb, muntele sfânt, unde Dumnezeu se revelase odinioară lui Moise şi încheiase o alianţă cu poporul israelit. Acest munte este pentru Ilie ca un loc de pelerinaj, de încurajare şi de reîmprospătare. El înţelege că, în sânul agitaţiei pe care a declanşat-o ucigându-i pe profeţii reginei Izabela, are nevoie urgent de a se abandona lui Dumnezeu, de a fi încurajat şi întărit de el. Dar, cum se întâmplă adesea, Dumnezeu îi va dărui mai mult decât sperase.

De fapt, Ilie va beneficia de o întâlnire cu Domnul, care îl pune aproape pe picior de egalitate cu Moise, aşa încât la Schimbarea la faţă a lui Isus, ei vor apărea ca doi reprezentanţi tipici ai poporului primei alianţe. Dumnezeu se dezvăluie lui Ilie în mod progresiv. Furtuna, cutremurul de pământ şi focul, care preced deplina revelaţie, nu sunt decât semne precedente care amintesc de vechile sale manifestări faţă de poporul iudeu, semne făcute cu braţ puternic, pentru a impresiona credinţa atât de slabă a acestui popor. Ilie este însă un om de o credinţă profundă: de aceea, Domnul i se manifestă sub forma “murmurului unei adieri de vânt”. Atunci, Ilie îşi dă seama că Dumnezeu vrea să se apropie de el şi numaidecât, în acest moment şi la acest semn, el ascultă chemarea lui Dumnezeu şi iese din peşteră, pentru a-l întâlni pe cel care îi devine intim. Odată întâlnindu-l, lui Ilie nu-i rămâne decât să respecte transcendenţa lui Dumnezeu şi să-şi acopere faţa pentru a-l adora.

O experienţă aproape similară cu a profetului Ilie au trăit şi apostolii împreună cu Petru. După evenimentul înmulţirii pâinilor, Isus îi obligă pe ucenicii săi să părăsească locul înfăptuirii minunii şi să treacă de cealaltă parte a lacului Tiberiadei. Aventura, la început înspăimântătoare din cauza furtunii dezlănţuite, avea să se transforme într-un mare avantaj spiritual. Isus, mergând pe mare, îi reîntâlneşte, şi după câteva momente de ezitare în a-l recunoaşte, apostolii trebuie să accepte evidenţa.

Petru, mereu prompt şi puţin chiar temerar, dă dovada unui curaj sigur şi a credinţei sale în Isus: “Doamne, dacă tu eşti, porunceşte-mi să vin la tine pe apă”. Isus consimte la cererea lui, dar imediat credinţa lui Petru îşi arată limitele. Totuşi, el are încă reflexul de a striga către Învăţător pentru a fi salvat. Isus îi întinde mâna, îl apucă şi încearcă să îl conştientizeze de lipsurile credinţei sale.

Petru ne reprezintă pe noi cei de astăzi; el este tipul ucenicului lui Isus încrezător în Domnul său, dar a cărui credinţă este supusă la nenumărate limite. Evenimentul care ne este relatat în evanghelia de astăzi, are ca scop tocmai încurajarea şi asigurarea noastră că Isus este întotdeauna cu noi, chiar atunci când, în cele mai mari furtuni, avem impresia că suntem singuri. Poate că Isus nu ni se manifestă ca “murmurul unei adieri de vânt”, dar el este mereu în preajma noastră, aşa cum era foarte aproape de Petru, dispus să-i poarte de grijă. Poate că şi credinţa noastră a cunoscut ezitări ca ale lui Petru, dar Isus, reproşându-ne cu afecţiune aceste ezitări, nu va lipsi să ne întindă mâna.

Aşadar, Dumnezeu există şi se manifestă în special în momentele de încercare şi de singurătate, ca fiind cel care oferă pacea şi speranţa şi cere mereu un răspuns Bisericii reunite în barcă şi fiecăruia în parte. Iar răspunsul nostru nu poate fi altul decât credinţa. Numai cel care îşi pune toată încrederea în iubirea şi pronia divină va putea fi mereu calm şi senin în faţa primejdiilor ce ne ameninţă. “A-l iubi pe Dumnezeu – spune Monseniorul Vladimir Ghika – este totdeauna şi una din modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic”.

Un ofiţer de marină, foarte pios, a fost numit căpetenie peste o insulă franceză, în Oceanul Pacific. Plecă îndată cu familia sa să îşi ia locul în primire. Pe când plutea încă pe mare, începu o furtună năpraznică, care îngheţă de frică şi de spaimă pe călători. Liniştea lui uimitoare izbi puternic pe soţia sa, care nu mai putu să se stăpânească şi îi spuse dojenitor:

“Dacă ne-ai iubi mai mult, pe mine şi pe copilaşii noştri, n-ai rămâne aşa de nepăsător în faţa primejdiilor ce ne pândesc”.

Ofiţerul, uimit de replica soţiei, coboară în grabă în camera sa şi se întoarce ţinând în mână spada sa scoasă din teacă. Chemă pe soţie şi privind-o încruntat, apropie vârful spadei de pieptul ei. Biata femeie îngrozită începu să tremure din tot trupul. Dar groaza ei nu dură decât o clipă, căci apoi începu să surâdă.

“Cum poţi să râzi, îi spuse atunci bărbatul, când vârful spadei se sprijină pe pieptul tău? Nu ţi-e frică?”

“Cum să-mi fie frică, răspunse soţia, când mânerul acestei spade este în mâna bărbatului meu! Nu ştiu eu cât mă iubeşte?”

“Ei bine, atunci, cum vrei tu să-mi fie mie frică de această furtună? Ea este în mâna Părintelui meu Ceresc, care mă iubeşte şi mai mult decât te iubesc eu, deşi te iubesc atât de mult. Vezi tu: «Dumnezeu este iubire»”.

“Barca lovită de valuri” este “barca lui Petru”, adică Biserica. Din toate timpurile, ea se confruntă cu puterile adverse ale lumii, acele puteri adverse care uneori se manifestă explicit prin persecuţii, dar care pot lua şi aspectul instrumentalizării, rău-înţelegerii şi non-consideraţiei. Teama şi dubiile ucenicilor şi ale lui Petru sunt temerile şi dubiile creştinilor din toate timpurile. Biserica a fost şi va fi mereu o comunitate de credincioşi, dar în acelaşi timp aceşti credincioşi sunt totdeauna – când mai mulţi, când mai puţini – “oameni cu puţină credinţă”, aşa cum de fapt suntem într-o oarecare măsură noi toţi.

În tot timpul navigării sale prin noaptea istoriei, Biserica se află totdeauna într-o situaţie în care se pare că lucrurile lumii merg înainte, înaintează fără Cristos şi fără evanghelie. În realitate însă, Domnul este totdeauna prezent, chiar dacă într-un mod ascuns şi misterios.

Să avem mereu inimile deschise pentru a-l recunoaşte şi a ne lăsa surprinşi de Dumnezeu. Ochii credinţei noastre să nu rămână în ignoranţă, ci să-l cunoască pe Dumnezeu, căutând semnele prezenţei sale în mijlocul persoanelor, în mijlocul naturii, în semnele tangibile ale acestui timp în care trăim. Dar cum de cele mai multe ori, faţă de misterul divin, în furtunile vieţii, suntem oameni cu puţină credinţă, să cerem mereu ajutorul divin rugându-ne împreună cu sfântul Toma:

“Doamne, nu uita de mine
Când eu uit de Tine.
Nu mă părăsi când eu te părăsesc.
Nu mă dispreţui când eu păcătuiesc.
Atrage-mă dacă rezist la chemarea ta.
Înalţă-mă dacă eu cad.
Repune-mă în picioare
Şi condu-mă pe drumul meu”.

Cristian ANTICI

 

* * *

 

Duminica a XIX-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a poruncit ucenicilor săi să urce în luntre şi să treacă înaintea lui pe ţărmul celălalt… Luntrea… era aruncată de valuri încoace şi încolo, căci vântul le era împotrivă. Spre ziuă, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când l-au văzut, ucenicii s-au înspăimântat… Dar Isus le-a vorbit: “Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!” După ce a urcat în luntre, vântul s-a oprit. Atunci cei care erau în luntre, s-au plecat în faţa lui Isus şi au spus: “Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 14,22-33)

Din acest episod relatat de sfântul evanghelist Matei (altminteri destul de misterios), pentru Isus Cristos se desprinde un profil aparte. După ce şi-a arătat puterea de a vindeca bolnavii şi de a înmulţi pâinile în pustiu, Isus se revelează pe sine drept stăpân peste forţele dezlănţuite ale naturii, forţe care ameninţau barca în care se aflau ucenicii săi în drum spre ţărmul celălalt. Acest profil a şi căpătat o recunoaşterea specială din partea celor salvaţi care se aflau în barcă: Cu adevărat, tu eşti Fiul lui Dumnezeu!

Acestui eveniment, relatat atât de sfântul Marcu cât şi de sfântul Ioan, sfântul Matei îi adaugă un episod inedit care îl are protagonist pe sfântul apostol Petru. Acesta, văzându-şi Învăţătorul într-o ipostază atât de neobişnuită, îi adresează o cerere la fel de neobişnuită: să-i permită să vină alături de El păşind pe mare. Orice minte pozitivistă de astăzi ar refuza o astfel de posibilitate şi totuşi porunca lui Isus (Vino!) provoacă, fie şi numai parţial, acea convingere (credinţă) cu ajutorul căreia să poată depăşi ceea ce, în mod normal, pare imposibil. Deznodământul îl va purta pe Petru prin spre îndoială care, la rândul ei, va avea drept efect afundare în apele zbuciumate ale mării. Rugăciunea lui Petru, Doamne, salvează-mă!, va fi răsplătită prin gestul salvator al lui Isus.

Interpretările unui astfel de episod sunt multiple însă, pentru o bună şi utilă interpretare nu avem voie să pierdem din vedere esenţialul: credinţa în Cuvântul lui Isus şi în sprijinul Lui, coroborată de rugăciune, ne poate salva din orice situaţie dramatică, chiar şi din aceea din care nu se mai întrevede nici o posibilitate de salvare.

Fraţilor, vă spun adevărul în Cristos: nu mint, conştiinţa mea dă mărturie despre acest lucru în Duhul Sfânt: Am în inima mea o mare întristare, o durere continuă. Pentru iudei, fraţii mei de acelaşi neam, aş dori chiar să fiu blestemat, despărţit de Cristos: căci ei sunt israeliţi, a lor este înfierea şi mărirea şi legămintele şi Legea şi cultul şi promisiunile lui Dumnezeu; ai lor sunt patriarhii şi din ei s-a născut Cristos după trup, el care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin. (Rom 9,1-5)

Acest fragment face parte dintr-o secţiune a epistolei către romani în care sfântul Paul (Pavel) îşi exprimă dezamăgirea că iudeii, conaţionalii săi, refuză, la mai bine de 20 de ani de la glorioasa Înviere a lui Isus Cristos, Evanghelia. Această dezamăgire este cu atât mai dureroasă cu cât, pe de-o parte, ei sunt “depozitarii” înfierii divine şi a măririi şi a legămintelor şi al cultului şi al promisiunilor lui Dumnezeu, etc., iar, pe de altă parte, un număr impresionant de oameni proveniţi dintre păgâni au îmbrăţişat credinţa şi trăiesc cu sârg Evanghelia predicată de Isus Cristos (vezi lectura a doua a duminicii viitoare).

Am putea asemăna această dezamăgire a Apostolului cu imaginea “afundării” sfântului Petru în apele zbuciumate ale mării de vreme ce ajunge să afirme că pentru iudei, fraţii mei de acelaşi neam, aş dori chiar să fiu blestemat, despărţit de Cristos… Or, şi astfel de situaţii cumplit de dureroase pentru un apostol preocupat de mântuirea tuturor oamenilor are nevoie să fie, la rândul ei, gestionată tot prin credinţă. Chiar şi în această situaţie, care durează încă, deznodământul fericit va fi lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Fiul său.

 

* * *

 

Doamne, porunceşte să vin la Tine pe apă

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Cei care vizitează Ţara Sfântă obişnuiesc să meargă cu barca pe Marea Galileei, marea pe care a umblat Isus. Un oarecare turist a dorit să meargă şi el, şi barcagiul i-a spus că îl costă cincizeci de dolari. “Cincizeci de dolari?!” a exclamat turistul. “Nu e de mirare că Isus a ales să umble pe apă!” O înţelegere corespunzătoare a relatării evanghelice despre Isus umblând pe mare ne învaţă multe despre cine este Isus, dar şi despre Biserică în călătoria ei prin lume, şi despre viaţa de credinţă a credinciosului individual.

Despre Isus: relatarea miraculoasă despre Isus umblând pe mare, împreună cu aceea de dinaintea ei, înmulţirea pâinilor, ne arată că Isus este Domnul şi are putere asupra tuturor forţelor naturale şi supranaturale. Evreii credeau că marea era domeniul forţelor supranaturale demonice. O mare agitată, în furtună, era privită ca lucrarea acestor spirite ostile. Umblând pe valurile învolburate şi calmând marea în furtună, Isus se arată a fi unul care are putere şi control total asupra acestor forţe spirituale ostile. Cunoaşteţi creştini care şi-au încredinţat vieţile Domnului dar care trăiesc încă într-o teamă constantă de spiritele rele, de farmece, de vrăjitorii, de licori şi blesteme? Evanghelia de astăzi ne aduce vestea cea bună că aceste puteri ale întunericului nu au nici o şansă atunci când Isus este prezent şi activ în vieţile noastre.

Despre Biserică: barca pe mare este unul dintre primele simboluri creştine pentru Biserică în drumul ei prin lume. Aşa cum barca este zguduită de valuri, şi Biserica este lovită din toate părţile de forţe pământeşti şi spirituale ostile Împărăţiei lui Dumnezeu. În mijlocul crizelor Isus vine să refacă pacea şi armonia în Biserica Sa. Dar vine într-o formă şi într-un mod în care cu uşurinţă poate fi confundat cu duşmanul. El vine într-un mod care îi face pe mulţi creştini bine intenţionaţi să strige de teamă “Este o fantasmă!” (Matei 14,26), în timp ce încearcă să îl ţină la distanţă. Dar dacă ascultăm cu atenţie vom auzi prin furtună vocea Lui blândă şoptind: “Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!” (versetul 27). Dacă credem cuvântul Său şi îl luăm în barcă, furtuna se potoleşte imediat şi criza este rezolvată.

Cum putem fi absolut siguri că este Cristos şi nu un spirit ostil? Nu putem. Trebuie să acţionăm în credinţă. Trebuie să avem încredere în promisiunea lui Cristos că dacă suntem ocupaţi împlinind datoria pe care ne-a încredinţat-o El, aşa cum discipolii erau ocupaţi să vâslească pentru a duce barca pe ţărmul opus al mării, aşa cum le-a spus Isus să facă, atunci El însuşi va veni la noi chiar pe valurile care ameninţă să ne înghită. În timp ce Biserica în lumea modernă, asemenea bărcii lui Petru, călătoreşte pe mările furtunoase ale timpului nostru, trebuie să privim tocmai la acele mări pentru a-l vedea pe Isus venind să aducă eliberare şi mângâiere. Trebuie să ne străduim să îl recunoaştem chiar şi atunci când vine sub forma absolut neaşteptată a unei fantome.

Despre credinciosul individual: din punctul de vedere al acestuia, relatarea despre Isus umblând pe mare, în special implicarea lui Petru în relatare, constituie o lecţie pentru discipolii care sunt tentaţi să nu mai privească la Isus şi să fie mai atenţi la circumstanţele ameninţătoare din jurul lor. Petru i-a spus lui Isus: “Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la tine pe apă” (versetul 28). Isus îi porunceşte: “Vino!” (versetul 29). Pare că Isus porunceşte imposibilul. Totuşi, orice ne spune Isus să facem, El ne dă şi puterea şi harul să o facem. Şi omul obişnuit, Petru, începe să umble pe apă, venind la Isus. “Dar, văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi… a început să se scufunde” (versetul 30). Cât timp Petru şi-a ţinut privirea aţintită spre Isus, şi mintea concentrată asupra cuvintelor lui Isus, a mers pe apă fără nici o problemă; dar când a băgat în seamă pericolul în care se afla, şi s-a concentrat asupra valurilor, atunci s-a temut şi a început să se scufunde. “Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2Corinteni 5,7).

Fie ca Domnul să sporească puţina noastră credinţă pentru ca în toate furtunile vieţii să avem ochii şi încrederea constant fixate asupra lui Isus şi asupra puterii Sale, nu asupra noastră şi asupra slăbiciunilor noastre.

 

* * *

 

Legea spaţiilor albe

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicatorul nu cunoştea peştera lui Ilie

Duminica trecută am participat la Sfânta Liturghie, clandestin în mijlocul poporului lui Dumnezeu (o obişnuinţă pe care o cultiv cu plăcere în special când sunt în străinătate), într-un sat pe care îl iubesc foarte mult şi într-o catedrală care, în ciuda măreţiei sale, nu reuşeşte să mă intimideze. A venit lângă mine în bancă o femeie care, după ce a făcut semnul Crucii, mi-a şoptit la ureche: – Buenas dias, senor!…

Detaliul mi-a încălzit inima (se poate întâmpla chiar şi la Liturghie…) Precizez, pentru a evita echivocurile, că mujer (femeia), cu toată evidenţa, a stins deja cel puţin şapte zeci de lumânări. …Şi a început îndată predica. Căldura, din păcate, a dispărut îndată. Preotul a început să tune împotriva unei fantomatici “teologii a tăcerii lui Dumnezeu”, spre care, dată fiind îndârjirea pe care o punea, trebuie să fi avut ceva personal. Cu cât se înflăcăra mai mult, cu atât mai mult mă răcea pe mine şi mă plictisea un pic. Efectul benefic al “buenos dias, senor” a dispărut de tot.

Auzeam cum urla (şi mai mult se adresa oamenilor, părea că interlocutorii săi ar fi acei teologi, responsabili de toate relele din lumea modernă): “Nu spunem prostii. Dumnezeu nu tace, nu a tăcut niciodată. Dumnezeu vorbeşte, ba mai mult strigă…” Mi se părea mai degrabă neplăcută imaginea unui Dumnezeu care nu încetează să vorbească. Dar acela, fără să observe repugnanţele mele, continua neînfricat, înflăcărându-se vizibil: “Glasul său este mai puternic decât ar putea să audă lumea. Depăşeşte pe toate celelalte. Noi suntem aceia care nu vrem să auzim, o facem pe surzii…”

Am încrucişat pe furiş privirea puţin dezorientată a femeii. Mi-a făcut un semn cu mâinile care păreau să exprime resemnare. Sau, poate, se simţea culpabilă, sau nefericită, şi voia să confirme dacă din întâmplare aş fi şi eu, ca şi ea, un pic surd, sau distrat, sau numai puţin norocos. I-am oferit un semi surâs, cel mai sigur posibil, care dorea să spună: ce vrei să facem, se vede că linia noastră uneori nu funcţionează…

Mă gândeam la Auschwitz. Reuşeam foarte greu să-mi imaginez că victimele, înainte de a “trece prin cuptor” ar fi auzit pe Dumnezeu “strigând”. Mă gândeam la deşerturile vechilor călugări. Şi nu-mi amintesc ca vreo unul din acei solitari să se plângă pentru că Dumnezeu îşi înălţa un pic prea mult glasul. Mă gândeam la Ilie, adăpostit în peşteră, constrâns să ia act că Domnul nu era în strigăt, pentru a fi auzit, dar “în foşnetul unei adieri de vânt”. Nu pun la îndoială surditatea noastră încăpăţânată. Dar Dumnezeu nu o învinge vorbind cu volumul la maximum. Vrea să ne-o vindece obişnuindu-ne să ascultăm “foşnetul uşor” al tăcerii.

Ilie, până acum, se făcuse interpret al unui Dumnezeu a cărui voce avea un răsunet de tunet. Până la acel moment fusese un profet înfocat şi… zgomotos. Pornind de la faimoasa peşteră, se inaugurează un alt tip de experienţă. Mesajul este captat pe lungimea de undă a tăcerii. Să ne înţelegem. De atunci încolo nu va mai fi numai problema de intensitatea diferită a sunetului. Schimbă radical tonul, stilul mărturiei. Care devine mai discret, delicat, mai puţin spectaculos, fără a pierde nimic din forţa sa.

Ilie iese din peşteră transformat. Capabil de a zgudui, dar şi de a însenina. Da, poate predicatorul meu înfierbântat şi dând fiori de gheaţă ar fi trebuit să stea un pic în acea peşteră. Şi şi-ar fi dat seama, cu uimire, că teologia tăcerii lui Dumnezeu s-a născut acolo, şi nu au inventat-o oamenii. Totuşi mă simt parţial mângâiat reflectând, în afara episodului lui Ilie, la o frază a lui S. Kierkegaard: “În starea de astăzi a lumii, viaţa întreagă este bolnavă. Dacă aş fi medic, şi cineva mi-ar cere un sfat, aş răspunde: creează tăcerea! Condu pe om la tăcere! Numai astfel se poate auzi cuvântul lui Dumnezeu. Şi dacă, aplicând mijloace zgomotoase, şi se evocă atât de zgomotos încât ar putea fi auzit şi în mijlocul zgomotului, acela nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Creează deci tăcerea”.

Eram tentat chiar s-o comentez vecinei mele de bancă. Dar ea, probabil, nu avea nevoie de consolările filozofului danez.

M-am limitat să le murmur, dăruind semnul păcii: – Buenos dias, senora. Adăugând, în minte, o urare (adresată şi mie, cât şi ei): – Şi ascultare bună a tăcerii lui Dumnezeu!

Spaţiile albe, adică mesajul iubirii

Dumnezeu nu tace pentru că nu mai are nimic să ne spună sau pentru că, este supărat, şi vrea să ne pedepsească rămânând mut. Tăcerea, în limbajul iubirii, este mesaj, comunicare. “Când cel îndrăgostit vorbeşte iubitei, iubita ascultă mai mult tăcerea decât cuvântul: “Taci”, pare să şoptească. “Taci ca să te pot auzi” (Max Picard). Mai ales tăcerea este singurul limbaj al misterului (nu poate fi adoraţie fără tăcere). Tăcerea este revelaţie. Tăcerea este limbajul profundităţii.

Aş spune că tăcerea nu este atât altă faţă a Cuvântului, ci este Cuvântul el însuşi.

După ce a vorbit, Dumnezeu tace, şi cere de la noi tăcerea, nu pentru că s-a terminat comunicarea, ci pentru că rămân alte lucruri de spus, alte confidenţe, care pot fi exprimate numai în tăcere. Mai mult, realităţile secrete sunt încredinţate tăcerii. Foarte frumoasă, în această privinţă, intuiţia lui A. Neher: “În Biblie, propoziţia sau fraza sau capitolul sau cartea nu se întrerup pentru că nu mai este nimic de spus, ci pentru că ceea ce nu s-a spus, sau nu poate fi spus voiau în acel moment să fie spuse. Şi nu o puteau face dacă nu ar fi trecut prin tăcere, ale cărui intervale albe constituie semnele de ieşire dintr-o realitate şi comunicare mai profundă”.

În tradiţia ebraică, într-adevăr, este o sentinţă celebră rabinică socotită şi ca o “lege ale spaţiilor albe”. Spune: “Totul este scris între spaţiile albe dintre o literă şi alta. Restul nu contează”. Şi nouă ni se pare intolerabilă (chiar dacă nu în forma obsesivă a predicatorului “meu”) tăcerea lui Dumnezeu, noi ar trebui să observăm mai mult acele intervale, să ne oprim să descifrăm acele spaţii albe. Alergând repede de la un cuvânt la altul, de la o pagină la cea următoare, şi sărind cu grabă peste separările dintre “ceea ce este spus” sau de “nespus”, riscăm să pierdem mare parte din comunicare. … Şi apoi chiar ne plângem de tăcerea lui Dumnezeu.

Când Ilie, reintrând în peşteră, a simţit “zvonul unei tăceri fine”, nu a comentat, decepţionat: “Şi astăzi cerul este mut, Dumnezeu îmi refuză Cuvântul său”. Dar s-a grăbit să iasă, acoperindu-şi cu respect capul cu mantaua, gata de a asculta…

Se grăbeşte să împrăştie mulţimea

“Împrăştiind mulţimea, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage…” Este, fără îndoială, treaba cea mai grea. Dumnezeu este de găsit în rugăciune, nu suntem noi care îl atingem, dar mulţimea trebuie s-o împrăştiem noi. Noi suntem cei care trebuie s-o îndepărtăm. Noi suntem cei care trebuie să ne sustragem. Noi suntem cei care trebuie să stăm la distanţă de înghesuială de locurile superficialităţii, de vorbării, de frivolitate. Noi suntem cei care trebuie să refuzăm disiparea, ritualurile exterioare, reclamele goale. Nu este rugăciune, adică nu este o întâlnire adevărată cu Dumnezeu, dacă nu avem curajul de a îndepărta zgomotul, să ne opunem dispersării, să întoarcem spatele la ceremoniile neînsemnate, să îndrăznim să fim în singurătate, să spunem nu la reclame şi la şantajele eficacităţii.

Pentru a ne ruga, trebuie să renunţăm la agitaţie, să renunţăm la grabă, să renunţăm la propunerile ademenitoare de a apărea, să regăsim calmul, să redescoperim sensul gratuităţii, a se lăsa ispitit de cele inutile, care sunt apoi “unicul lucru necesar”. Cristos dă drumul mulţimii, după ce a săturat-o fie cu pâinea Cuvântului fie cu cealaltă pâine. Într-un anumit sens, fuge. Totuşi şi această fugă pe munte, pentru a se dedica rugăciunii, poate fi încă un aspect al acelei “compătimiri” faţă de mulţimea care a provocat minunea. A avea milă faţă de alţii (şi chiar de noi înşine!) aduce, adesea, necesitatea de a ne îndepărta. “A merge în întâmpinare”, uneori, poate însemna să ne oprim, să dispărem.

Cele două intervale (şi, la mijloc, poate, prima murmurare clericală)

Mă surprind gândindu-mă cum ar fi interpretat alţii dorinţa lui Petru de a se desprinde de ei şi să ajungă la Învăţătorul umblând pe apă. Poate interpretarea mea este numai o răutate, şi cer scuze. Dar bănuiesc că prima murmurare clericală s-a născut în acea barcă. Cealaltă – de această dată documentată de evanghelie – a izbucnit când Iacob şi Ioan – cine ştie într-adevăr dacă nu cu complicitatea mamei lor, sau fără nevoie de intermediari – au avansat cererea formală de a ocupa cele două locuri de onoare lângă trenul Domnului.

În episodul care îl are pe Petru ca protagonist, sunt două “intervale” (spaţii albe şi acestea?) cum îmi place să subliniez.

Primul trebuie pus între invitaţia lui Cristos, “vino”, şi părăsirea bărcii pentru a face primii paşi pe apă. Al doilea este între momentul în care Petru, cuprins de frică, strigă “Doamne, salvează-mă”, şi însăşi mâna lui Isus pentru a apuca pe Petru gata să se înece, vinovat de “puţină credinţă”. În primul interval domină prezumţia. În al doilea încrederea.

Totuşi traiectoria nu s-a schimbat: Petru în ambele cazuri merge spre Domnul. Totul depinde însă de mod. Este un mod presupus, pretenţios, care îl scufundă. Şi este o atitudine de fond, făcut din conştiinţa propriei greutăţi, care consimte de a fi apucat de El. După puţin timp (Mt 16, 18-19) Simon va fi constituit “piatră”. Evident Cristos nu a ţinut cont că acea piatră era capabilă chiar de… cufundare. Aş îndrăzni să spun că Petru dă încredere tocmai pentru că, riscând să meargă la fund ca noi toţi, cunoscând greutatea şi “puţina credinţă”, poate să ne ajute să întindem mâinile spre Unicul care ne salvează. Şi este frumos, împreună cu Petru şi cu toţi ceilalţi, după atâtea rătăciri, frici şi nenorociri, că ne reunim în gestul de adoraţie (acel, da, este un teren solid, chiar în mijlocul mării), şi să şoptim: “Tu eşti într-adevăr Fiul lui Dumnezeu”.

Probabil Petru va fi renunţat să facă alte încercări de plimbări pe valuri. Din partea noastră nu ne-am mai gândit la aşa ceva. Nu se merge la Domnul nici zburând, nici mergând pe mare. Important este de a învăţa să mişcăm paşii noştri pe străzile lumii, fără a fi opriţi de nimeni. Paul, în a doua lectură, ne încredinţează pe un ton dureros că nu intenţionează în nici un fel să se separe de Israeliţi. Ajunge să spună de-a dreptul că ar fi dispus să fie despărţit el de Cristos, excomunicat, dacă gestul său nebun şi blasfemator ar sluji la mântuirea fraţilor săi. Da, lucrul cel mai folositor este de a merge împreună pe acest pământ. Şi a încerca de a o face, pe cât posibil, în vârful picioarelor… (Cât priveşte la a striga, un verb care plăcea atât de mult predicatorului “meu”, of! Nu este interzis. Chiar şi Petru a făcut-o. Pentru a face cunoscut că îi era teamă…)