Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica I-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XVIII-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 5,1-11
Apostolul: 2Corinteni 9,6-11

Luca 5,1-11

Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Isus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Isus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

 

Autori

pr. George Dimopoulos
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
dc. Vasile Tudora
pr. Anthony M. Coniaris
IPS Andrei Rymarenko
IPS Cyril Salim Bustros
pr. Ion Cârciuleanu
Diverşi alţi autori
pr. Olimpiu Todorean
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Pescarii de oameni

Autor: pr. George Dimopoulos
Copyright: ProFamilia.ro

Dragi credincioşi, pasajul evanghelic de astăzi din Sf. Luca ne poartă pe lacul Ghenizaret. Vedem nişte pescari care se întorc de la pescuit cu plasele goale. Pescarii au nevoie de peşte pentru a-l vinde şi pentru a-şi cumpăra cele de trebuinţă pentru familie. Dar, după cum spune Evanghelia, într-o noapte pescarii nu au prins nimic – în schimb i-a cuprins disperarea văzându-şi plasele goale.

Munca pescarului este dificilă. Dar pentru Sfânta Scriptură este o muncă cu mare încărcătură simbolică. Pentru a prinde peştele, pescarul trebuie să fie experimentat şi bine pregătit. La fel se poate spune şi despre pescarii de suflete. Fiecare preot, fiecare predicator, pentru a atrage sufletele în plasa lui Cristos, trebuie să fie bine pregătit şi experimentat. Un pescar trebuie să fie răbdător, calm. De multe ori îşi va arunca năvodul şi va prinde puţin peşti… sau deloc. La fel se poate spune şi despre preot. De multe ori va predica fără prea mari roade. Şi totuşi, nu se va da bătut. Dimpotrivă, va continua cu o mai mare fervoare. Munca pescarului este dificilă: trebuie să facă faţă apei sărate şi reci, valurilor, vântului, ploilor… Nici misiunea preotului nu este mai uşoară. Şi omul, ca şi marea, este foarte capricios. Când un pescar prinde o plasă plină, se bucură. Dar apoi începe să aleagă peştele bun de cel rău, şi la final cea mai mare parte din plasă se întoarce în mare. Atunci îl apucă disperarea. La fel se întâmplă şi cu predicatorul. Prin predica sa din biserică el reuşeşte să îi capteze pe credincioşi, să îi prindă în plasă. Mai apoi însă, mulţi din cei prinşi în plasa sa se întorc împotriva lui. Avem atâtea exemple din experienţa noastră sau a altora. Cât de mulţi dispreţuiesc harul şi darul primit!

Printre cei ce stau la marginea lacului este şi Domnul. El se urcă în corabia lui Simon, pe care mai apoi avea să-l numească Petru (Luca 5,3). Isus îi cere lui Petru să o îndepărteze puţin de mal, ca toţi să îl poată vedea. Isus a transformat corabia în amvon, şi a început să predice: “Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile”. Aceasta ne poate foarte bine sluji drept lecţie, că Evanghelia lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu, nu este legat de vreun loc anume, în nici un caz doar de amvoanele bisericilor noastre. Acţiunea predicării poate şi trebuie să aibă loc oriunde, după cum îi scria Pavel lui Timotei: “Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura” (2Timotei 4,2). Ca să fiu mai clar: locul unde stau acum este un amvon de unde vă predic. Dar şi restaurantul unde merg să îmi mănânc amiaza poate să fie un amvon. Mergând pe stradă sau intrând în magazine… toate sunt situaţii ce pot deveni amvoane. Tot ce spun trebuie să fie ca o predică – o predică de care să beneficieze semenul meu. Atâţia oameni spun despre preot: “Ce bun este! Ce frumos vorbeşte!” Doar că bunătatea în conceptul creştin este foarte diferit de altele. Adevăratul creştin este mereu atent la limbajul său şi nu îşi permite să rostească cuvinte dure. Creştinul onest şi adevărat nu se schimbă, indiferent de ameninţările dimprejur.

La sfârşitul predicii, Isus îi cere lui Petru să ridice ancora şi să meargă în larg, ca să mai arunce odată năvodul. Petru obiectează imediat: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins”. Acelaşi pesimism îi caracterizează şi pe oamenii de astăzi, mai ales când trebuie să o ia de la capăt cu ceva. Cât de familiare sunt exprimările: “Este imposibil să fac asta! Nu ar fi trebuit să începem aşa! Nu trebuia să ne facem o biserică aşa mare, pentru o comunitate aşa mică! Episcopul sau preotul nu au nici un drept să facă aceasta!” Ce greşeală… Poziţia creştinului în societate trebuie să fie mereu pozitivă. Creştinismul este o experienţă pozitivă, nu o negaţie. Singurul domeniu în care creştinul îşi poate permite negativismul este atitudinea faţă de păcat. Dar când este vorba de progres, el trebuie să fie mereu optimist, încrezător că Dumnezeu este cu noi. Ne încredem în providenţa Sa, în iubirea Sa paternă.

Domnul insistă, iar Petru aruncă plasa totuşi: “dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. Plasa, abia scufundată, devine grea: “făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele”. Petru este şocat. Da Petru, dar nu ai de ce să fi surprins! Noaptea trecută te-ai chinuit teribil să pescuieşti, dar fără Cristos. Astăzi mrejele tale sunt pline cu binecuvântările Sale. Cum ar putea rămâne plasele goale? Este desigur o lecţie şi pentru noi. Adesea aruncăm plasele fără să ne amintim de Cristos, fără să căutăm binecuvântarea Sa. Mulţi apelăm la forţă dacă treburile nu merg. Eforturile sunt însă în van, investiţiile pierdute, iar speranţele nu se împlinesc. De fapt, fără Dumnezeu şi fără Cristos, nu putem să obţinem roadă.

Prima reacţie a lui Petru la această lucrare miraculoasă a lui Isus a fost conştientizarea nimicniciei sale. El îi spune: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos.” E ca şi cum i-ar spune: “Du-te de pe corabia mea, căci nu e un loc pentru tine. Tu eşti curat!” Nu, Petru, greşeşti. Domnul a venit pentru cei păcătoşi. Cei bolnavi au nevoie de medic, a spus El odată, nu cei sănătoşi. Iată ce fapt ciudat: din predicarea lui Isus, păcătoşii – ca Petru – au devenit mari predicatori.

Dragi credincioşi, să ne bucurăm. Păcătoşii devin predicatori, apostoli, Părinţi ai Bisericii. “Simone, nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Iubiţii mei, păşiţi înainte: Isus Cristos vă aşteaptă pe voi, mă aşteaptă şi pe mine. Veniţi, El are un loc pentru fiecare, pentru ca să puteţi sta la propriul vostru amvon şi să predicaţi despre măreţia lui Dumnezeu. El, aşa după cum amintea şi Sf. Ioan Gură de Aur, îl acceptă la fel şi pe ultimul şi pe primul. Dă aceeaşi răsplată abundentă primului ca şi ultimului. Iar sarcina ce-o avem este, într-adevăr, uşoară, dacă o facem împreună cu El. Amin.

 

* * *

 

Episodul pescuirii minunate

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Meditând atent asupra pericopei evanghelice citită azi, pericopă în care Sfântul Evanghelist Luca ne istoriseşte episodul pescuirii minunate şi al chemării la apostolat a lui Simon, care ca apostol se va chema Petru, şi al lui Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedei, trei lucruri ne reţin atenţia privitor la comportarea lui Simon Petru. Acestea sunt: 1. Resemnarea lui în faţa insuccesului de după o noapte întreagă de pescuit; 2. Smerenia şi recunoştinţa lui în urma pescuirii miraculoase; şi 3. Răsplătirea acestor virtuţi de către Mântuitorul prin alegerea lui Petru ca apostol.

Să ne oprim pe rând asupra acestor trei momente.

1. Urmat de mulţimea dornică să-I asculte cuvântul, Isus soseşte la malul Mării Tiberiade, unde vede două corăbii trase la mal şi nişte pescari spălându-şi mrejele. O corabie era a lui Simon, cealaltă a celor doi fii ai lui Zevedei – Iacob şi Ioan. Obosiţi şi abătuţi după o noapte întreagă de trudă zadarnică, îşi spălau tăcuţi mrejele. Isus, urcându-se în corabia lui Simon, îl roagă pe acesta s-o depărteze de la mal şi, şezând în ea, începe să înveţe mulţimile. După ce îşi încheie cuvântarea, îi zice lui Simon: “Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele spre pescuit” (Luca V, 4).

În momentul în care Isus îi adresează aceste cuvinte, Simon se găsea la capătul unor eforturi de o noapte întreagă, soldate cu un eşec total. Toată noaptea se trudise degeaba, fără să prindă ceva, deşi noaptea e timpul cel mai prielnic pentru pescuit. Din partea sa, el făcuse totul fără nici un rezultat final.

Dar această neizbândă externă a îndeletnicirii sale aduse oare cu sine şi o neizbândă internă, sufletească? Era el descurajat? Îşi spunea oare în sine: “Dumnezeu nu-mi ajută, nu are grijă de mine?” Nicidecum. Desigur, vesel nu putea fi, căci era firesc să nu fie după atâta trudă zadarnică, dar descurajat nu era, ceea ce vedem din faptul că la porunca lui Isus de a depărta corabia în larg şi de a-şi arunca mrejele în apă, Petru îi răspunde liniştit şi încrezător: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mreaja” (Luca V, 5). Acest răspuns ni-L arată pe Petru gata, sprijinit pe cuvântul lui Isus, să reînceapă munca, deşi acum condiţiile erau nefavorabile, căci era ziuă, iar el era istovit. Iată deci cum insuccesul, departe de a-l descuraja, îi insuflă un nou elan, prin încrederea deplină în cuvântul Mântuitorului.

Ce pildă edificatoare pentru noi! Câte eşecuri, câte umiliri şi obstacole întâmpinăm şi noi în îndeplinirea slujbei şi ocupaţiilor noastre de fiecare zi! Unele datorită grabei, altele neatenţiei, ori nepriceperii. Unele vin fără vina noastră, chiar când pornim la drum cu intenţiile cele mai curate şi după ce ne-am rugat şi am făcut toate preparativele cuvenite. Avem oare dreptul să ne pierdem nădejdea? Nicidecum, deoarece Dumnezeu, care urmăreşte un scop mai înalt, spiritual, vrea ca toate eşecurile şi piedicile ce-mi ies în cale să-mi fie tot atâtea trepte spre o mai mare dezlipire de mine însumi, şi o mai mare ataşare de El şi încredere fără rezerve în ajutorul Său. Pot eu să las totul, în caz de insuccese, şi să renunţ la chemarea Sa ce îmi asigură un atât de preţios profit spiritual?

Nu rareori se întâmplă să sufăr înfrângeri chiar în strădaniile pentru înaintarea în virtute. Iau zilnic hotărâri bune, îmi fac planuri măreţe, dar, poate, chiar în clipa următoare, din slăbiciune ori neatenţie, le calc în picioare. Am oare dreptul să-mi spun: “Nu mă pot învinge, Dumnezeu nu-mi ajută?” Nu. Dimpotrivă, dacă mă voi examina serios, voi constata că vina o port tot eu, care mi-am pus încrederea în puterile mele, nesocotind că fără harul său nu sunt nimic. Şi astfel nu am altceva de făcut decât să mă căiesc şi să-i cer mai multă smerenie şi încredere necondiţionată în El. Şi după fiecare cădere să mă ridic prompt, gata să-mi reiau lucrul: “Doamne, cu încredere în puterea harului Tău, voi încerca din nou”.

În felul acesta toate insuccesele, atât în îndeletnicirile mele pe plan vremelnic, cât şi în strădaniile mele pe planul vieţii spirituale, care de altfel sunt legate de primele, se vor transforma în succese, căci celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, adică celor ce tind din răsputeri să caute şi să facă în toate voia Lui, în bucurii ca şi în încercări, toate li se întorc spre bine.

2. Aşa a făcut Petru. “Şi aruncând mreaja, a prins mulţime mare de peşti, încât li se rupea mreaja” (Luca V, 6). Astfel, încrederea necondiţionată a lui Petru în cuvântul lui Isus a fost răsplătită de Isus printr-o minune. Şi, aci, apare smerenia profundă a lui Petru. El îşi dă seama că în acest succes miraculos el nu are nici un merit; totul este efectul puterii milostive a lui Isus. De aceea, copleşit de propria sa nevrednicie, se prosternează în faţa Lui, implorându-L: “Ieşi de la mine Doamne, căci om păcătos sunt” (Luca V, 8). Ceea ce nu vrea să însemne: “Desparte-Te de mine, rupe-o cu mine, Doamne!” ci: “Tu, Doamne, Tu singur ai făcut aceasta şi eu nu sunt vrednic să stau în prezenţa Ta!” Şi precum înainte, din insucces, tot astfel acum, din succes, Petru trage folos pentru sufletul său, căci sufletul său deschis, docil cuvântului lui Isus, se umple de har, de harul unei credinţe tari şi al unei încrederi şi mai mari, precum şi de harul unei smerenii profunde care îl leagă strâns prin recunoştinţă şi iubire de Învăţătorul său. Prin acel: “Ieşi de la mine (…)”, Petru ajunge şi mai aproape de Isus, de Dumnezeu.

Cât de departe suntem noi de această atitudine a lui Petru în succese! Uităm atât de uşor de Dumnezeu în succesele noastre, chiar şi în acelea care privesc mântuirea. Nu o dată ne pomenim printre aceia care, izbutind într-un lucru, spun: “eu”, “eu” şi iar “eu”, în loc să avem permanent în faţa ochilor adevărul că existenţa şi puterile noastre fizice şi morale sunt opera iubirii lui Dumnezeu, şi doar Lui îi datorăm lauda pentru tot ce suntem şi realizăm? “Ce ai ce nu ai primit – ne avertizează Sfântul Apostol al neamurilor – şi, dacă ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu ai fi primit?”

3. În sfârşit, drept răsplată pentru frumoasa mărturie de ataşament şi încredere, Isus îi face lui Petru un dar şi mai preţios şi neaşteptat – darul alegerii lui de apostol, de colaborator intim al Său şi de continuator al misiunii Sale de mântuire a oamenilor: “Nu te teme, de acum vei prinde oameni” (Luca V, 10), îi zice Isus lui Simon. “Şi scoţând amândouă corăbiile la mal, lăsând toate, s-au dus după dânsul” (Luca V, 11).

Prin acest pescuit miraculos, Isus a vrut să-l pregătească şi să-l educe pe Petru pentru viitoarea lui îndeletnicire, aceea a mântuirii sufletelor, în care, la fel ca şi în aceea pe care o părăsea el acum, el va avea nu numai bucurii şi succese, ci şi suferinţe şi înfrângeri. Dar, după cum în insuccese el va trebui să nu-şi piardă curajul, ci să reia lupta cu încredere neclintită în ajutorul Celui ce l-a chemat, tot astfel, în bucuria succeselor neaşteptate el va trebui să se smerească, recunoscând că în lucrarea de mântuire a semenilor săi el nu a fost decât un instrument netrebnic în mâna lui Dumnezeu, şi singur Lui să-I ofere toată slava.

Comportamentul lui Petru să ne fie îndemn şi model de încredere în Dumnezeu când strădaniile noastre sunt zădărnicite, şi de smerenie şi recunoştinţă în clipele de izbândă, preamărindu-L pe El, de la care vine “tot darul cel bun şi tot harul desăvârşit” (Iacob I, 17). Astfel vom creşte tot mai mult în har, în credinţă şi iubire, care prin succese şi înfrângeri ne va înălţa – ca pe tot atâtea trepte – spre unirea cu Isus, cu Domnul şi Mântuitorul nostru. Şi, asemenea lui Petru vom deveni şi noi, în locul pe care-l avem în societate, apostoli prin trăirea noastră creştinească, ce va iradia în jurul nostru, chiar dacă nu se va vedea, lumina şi mireasma cuvântului şi virtuţilor lui Isus care trăieşte în noi şi care, prin noi, vrea să atragă la Sine şi sufletele semenilor noştri. Amin.

 

* * *

 

Despre roadele ascultării de Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins,
dar după cuvîntul Tău, vom arunca mrejele (Luca 5,5)

Iubiţi credincioşi,

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cît au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cînd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfîntă a lumii adică prin cele scrise în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămînt şi s-au învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Noe, care a fost al doilea Adam al neamului omenesc, ascultînd de Dumnezeu şi făcînd corabia şi toate cîte i-a poruncit El, s-a izbăvit el şi toată familia sa de apele potopului şi a fost binecuvîntat de Dumnezeu (Facere 6, 22; 9, 12). La fel şi fericitul patriarh Avraam, ascultînd de Dumnezeu şi ieşind din pămîntul său şi din rudenia sa, a mers în Haran şi de acolo în pămîntul făgăduinţei, Canaan, unde vieţuind, a arătat cea mai desăvîrşită ascultare, încît pe singurul său fiu, Isaac, a voit să-l aducă jertfă lui Dumnezeu, închipuind prin aceasta cu taină mai înainte aducerea ca jertfă de Părintele ceresc a Fiului Său iubit, pentru mîntuirea şi răscumpărarea neamului omenesc din robia diavolului. Pentru această credinţă şi ascultare desăvîrşită a lui Avraam, Dumnezeu l-a binecuvîntat cu jurămînt şi tată a multor neamuri l-a numit (Facere 22, 1-18; 17, 5). Dar, pe lîngă marea binecuvîntare dumnezeiască spre veşnică fericire, Avraam a fost binecuvîntat de Dumnezeu şi cu fericirea cea vremelnică spre îndestulare cu toate cele de nevoie vieţii de pe pămînt. Zice dumnezeiasca Scriptură: Avraam însă era bogat în vite, în argint şi în aur, iar pămîntul pe care îl moştenise spre locuire era ca raiul lui Dumnezeu (Facere 13, 2; 13, 10). La fel şi fiul său Isaac a fost binecuvîntat de Dumnezeu că nu s-a pogorît în Egipt, făcînd ascultare de porunca Lui (Facere 26, 2-4).

Aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvîntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul în mînă a plecat şi s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultînd de Dumnezeu cînd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mîinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29).

Bunul Dumnezeu face mari promisiuni celor ce vor asculta de El şi de poruncile Lui. Auzi ce zice Dumnezeu către poporul Său Israel: De veţi asculta cu luare aminte cuvîntul Meu şi veţi face toate cîte vă poruncesc şi de veţi păzi legămîntul Meu, Îmi veţi fi popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pămîntul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfînt (Ieşire 23, 22). Apoi zice: Să slujeşti numai Domnului Dumnezeului Tău şi El va binecuvînta pîinea ta, vinul tău, apa ta, şi va abate bolile de la voi. În ţara ta nu va fi femeie care să nască înainte de vreme sau stearpă şi voi umple numărul zilelor tale. Groază voi trimite înaintea ta şi voi îngrozi pe tot poporul asupra căruia veţi merge şi voi pune pe fugă pe toţi vrăjmaşii tăi (Ieşire 23, 25-27). Iarăşi zice: De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele, vă voi da ploaie la timp, pămîntul şi pomii îşi vor da roadele lor, iar treieratul vostru, va ajunge pînă la culesul viilor. Culesul viilor va ajunge pînă la semănat, veţi mînca pîinea voastră cu mulţumire şi veţi trăi în pămîntul vostru fără de primejdie.

Voi trimite pacea pe pămîntul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele sălbatice şi sabia nu va trece prin pămîntul vostru; voi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi înaintea voastră; cinci din voi vor birui o sută şi o sută din voi vor goni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie, înaintea voastră. Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvînta; veţi avea copii, vă veţi înmulţi şi voi fi statornic în legămîntul Meu cu voi; veţi mînca roadele vechi din anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi pentru a face loc celor noi (Levitic 26, 3-10).

Iubiţi credincioşi,

Cu aceste prea puţine zise despre fericirea şi binecuvîntarea lui Dumnezeu pentru cei ce ascultă de El din Legea Veche, dacă vom muta cuvîntul nostru spre Legea Harului, vom afla că cea mai mare şi mai desăvîrşită ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu, a avut-o Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl pînă la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).

Ascultare şi supunere către Dumnezeu a arătat şi Preasfînta Fecioară Maria, cînd a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mîntuitorul. Ea, deşi nu ştia de bărbat, înţelegînd de la înger taina cea mare şi negreşită ce avea s-o săvîrşească Dumnezeu prin ea, pentru mîntuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie şi a zis către înger: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul Tău (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea şi smerenia ei pe pămînt a vindecat neascultarea Evei din rai.

Ascultare mare a avut şi Dreptul Iosif, căci auzind în vis pe îngerul Domnului, poruncindu-i să nu se teamă şi să ia pe Maria, logodnica sa, a făcut ascultare cu mare încredere, înţelegînd că Preacurata Fecioară Maria a zămislit de la Duhul Sfînt (Matei 1, 20). Nu numai că nu s-a îndoit de zămislirea ei, ci şi cu mare smerenie şi supunere a slujit Fecioarei Maria la fuga în Egipt, ca şi în toată vremea vieţii lui, înţelegînd că prin aceasta el slujeşte lui Dumnezeu la taina mîntuirii neamului omenesc, aducîndu-şi aminte de cele scrise: Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută pe El cu toată inima (Psalm 118, 2); şi iarăşi Fericiţi sînt cei ce ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc (Luca 11, 28).

Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli au ascultat şi ei de Mîntuitorul cînd au fost chemaţi să fie vînători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvîrşita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit şi de mari daruri de la Dumnezeu şi s-au îmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost învăţaţi de Duhul Sfînt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiţi cu înţelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost întăriţi să vestească mila şi iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).

La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca împreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mîntuitorului Care a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce aţi urmat Mie la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28).

Ascultare desăvîrşită a făcut şi mulţimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor şi a mărturisitorilor dreptei credinţe, care, împlinind cuvintele Mîntuitorului, şi-au pus sufletele lor pentru El şi pentru Evanghelie spre a-L dobîndi în viaţa cea veşnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La fel a făcut şi marea mulţime a monahilor, care, auzind cuvîntul lui Hristos, că oricine va lăsa fraţi sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine sau case pentru numele Meu, însutit va lua şi viaţă veşnică va moşteni (Matei 19, 29), au lăsat toate şi au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viaţă curată şi sărăcie de bună voie pînă la moarte, pentru mîntuirea sufletelor lor şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toţi drepţii următori lui Hristos, părinţii şi înaintaşii noştri, silindu-se la ascultare şi împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecăţii de apoi cînd dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

În Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul şi nu a prins nimic, voind să facă ascultare învăţătorului Său, adică Mîntuitorului, Îi zice: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău (adică, crezînd cuvîntul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja în mare. Şi aceasta făcînd, a prins mulţime de peşti, că li se rupeau mrejele, şi a făcut semn tovarăşilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, încît erau gata să se afunde (Luca 5, 6-7).

Vedeţi roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise în zadar, însă, ascultînd de cuvîntul Domnului, a aruncat mreaja în mare şi mult s-a înspăimîntat de marea mulţime de peşti ce a prins, încît, căzînd în genunchi la Iisus, a zis: Ieşi de la mine, Doamne, că sînt om păcătos! (Luca 5, 8). Aşadar, roadele ascultării Apostolului Petru au început a se arăta cu minunea pescuirii de peşti şi au crescut foarte şi s-au înmulţit spre slava lui Dumnezeu prin vînarea atîtor suflete către Împărăţia lui Dumnezeu. Atît el, cît şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au devenit, prin ascultare faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiţi pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvîntul despre ascultarea de Dumnezeu şi despre roadele ce se nasc din ea, este bine să ştim că cel ce ascultă de Dumnezeu şi cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povăţuieşte pe calea mîntuirii, au aceeaşi plată, deoarece Însuşi Mîntuitorul a arătat acest lucru, zicînd: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16).

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pe calea ascultării, şi a ascultat de Părintele Său pînă la moarte, şi încă moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Pentru aceea şi Dumnezeu L-a înălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2, 9-11).

Biserica creştină este Biserica dragostei şi a ascultării, pentru că a fost întemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui şi ascultarea “pînă la moarte de cruce” a Fiului. Mîntuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creştină şi acultarea duhovnicească mîntuiesc lumea. Însuşi Duhul Sfînt a venit pe pămînt trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să întemeieze Biserica Sa şi să reverse Harul mîntuirii peste cei ce cred şi se botează în numele Preasfintei Treimi.

Vedeţi ce mare este puterea ascultării? Ea se naşte din credinţă şi dragoste. Că cine crede în Dumnezeu, Îl iubeşte şi ascultă de poruncile Lui. Iubirea Lui Dumnezeu este izvorul zidirii lumii văzute şi nevăzute. Cît timp îngerii au ascultat de Dumnezeu, nu existau nici diavoli, nici iad. Iar cînd Lucifer cu îngerii lui au căzut din ascultare, dorind să fie “asemenea Celui Preaînalt”, ei au căzut “ca un fulger din cer” şi s-au transformat în diavoli. Asemenea lor cad în iad toţi creştinii neascultători care nu vor să asculte de nimeni şi trăiesc pe pămînt de capul lor.

Ascultarea stă la temelia cerului, a îngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societăţii, a familiei, a fiecărui suflet care crede în Dumnezeu şi doreşte să se mîntuiască. Fără ascultare în societate nu este armonie, nici pace între popoare şi oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sînt urmaşii Apostolilor pe pămînt, nu este mîntuire, nu este unitate creştină, nu este pace în case şi în sufletele credincioşilor noştri.

De aceea, iubiţi credincioşi, sînteţi datori să păziţi poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultaţi de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, întemeiată de Hristos, să ascultaţi de slujitorii sfinţiţi ai Bisericii, ca de Sfinţii Apostoli şi să ascultaţi de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Însuşi Hristos.

Cînd sună clopotele bisericii şi ne cheamă la slujbă, la Sfînta Liturghie, mai ales în sărbători, lăsaţi grijile casei şi mergeţi cu toţi la biserică. Îngerii Domnului vă vor scrie în cartea vieţii şi vă vor număra paşii. Seara şi dimineaţa şi oricînd mergeţi pe drum sau lucraţi cu mîinile, neîncetat să vă rugaţi, după porunca Sfîntului Apostol Pavel.

În timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitaţi să vă spovediţi şi, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniţi cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie. Acestea sînt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creşteţi copiii în duhul ascultării, al credinţei ortodoxe, al smereniei şi al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărţi sfinte, cu cuvinte creştine ortodoxe, cu sfaturi părinteşti şi mai ales cu exemplul viu, curat al vieţii dumneavoastră.

Sectele sînt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mîndrie şi neascultare. Că numai cei mîndri şi neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele şi Sfînta Cruce, se leapădă de cele sfinte şi urăsc pe păstorii daţi lor de Hristos. De aceea, nu discutaţi cu ei, fiind răzvrătiţi şi fii ai neascultării. Nu vorbiţi cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinţi, icoanele şi Crucea. Ci rămîneţi în Biserica Vieţii, în Biserica iubirii şi ascultării. Aici în Biserică este Hristos, aici sînt Sfintele Taine, aici sînt îngerii şi sfinţii din cer, aici sînt oamenii credincioşi şi toţi părinţii din neam în neam.

De asemenea, nu uitaţi să ajutaţi şi dumneavoastră pe preot la slujbe, la curăţenia Bisericii şi la călăuzirea credincioşilor pe calea mîntuirii. Nu observaţi cum cei răi se îndeamnă unul pe altul la rău, la desfrîu, la furt şi la beţie? Cum să nu fim datori noi creştinii a ne îndemna, a ne sfătui şi a ne trage unii pe alţii la biserică, la Sfînta Liturghie, la post, la milostenie, la iertare şi la citirea cărţilor sfinte? Nu ajunge numai credinţa pentru mîntuire, că şi diavolii cred, dar din cauza mîndriei şi a neascultării nu au iertare.

Cu aceste sfaturi duhovniceşti închei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mîntui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică şi de păstori, vom dobîndi şi pe pămînt binecuvîntare şi pace, iar dincolo viaţă veşnică vom moşteni. Amin.

 

* * *

 

Pescuirea minunată

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca, V, 11)

Fraţi creştini,

În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea, ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim în văzduhul minunilor dumnezeieşti.

Într-o dimineaţă de var Domnul Iisus Hristos se duse lângă lacul Ghenisaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii. Acolo a văzut două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi dregeau mrejele. Ei toată noaptea se trudiseră, dar nu pescuiseră nimic. Deodată Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă la pescuit.

- Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă. Dar abia le aruncă şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi din cealaltă corabie ca să vină să le ajute. Pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde.

Văzând minunea aceasta, pe ucenici i-a cuprins o mare frică, iar Petru căzând în genunchi la picioarele lui Iisus i-a zis: “Du-te de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!” Spaimă mare îl cuprinsese pe el ca şi pe toţi ceilalţi de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus a zis, însă, către Petru: “Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni.” Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers după El.

Din această Sf. Evanghelie desprindem câteva învăţături foarte folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea, vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi afară la uscat, la porunca Domnului Hristos.

Această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenici, care simţind dumnezeirea lui Iisus s-au temut. De aceea, petru, plin de spaimă, a îngenuncheat înaintea lui şi cu frică L-a rugat să se depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit pentru că niciodată în viaţa lor nu prinseseră atâţia peşti şi, mai ales, după o noapte de trudă zadarnică.

Această minune i-a speriat şi i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De aceea, au lăsat toate şi au mers după, fiind martori şi la alte minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.

Ucenici şi-au dat seama că umblă Dumnezeu pe pământ îmbrăcat în trup omenesc, tăinuit de ochii omului şi, din când în când, puterea lui Dumnezeu îi înspăimânta. Iată de ce, văzând teama lui Petru, Iisus îi zise: “Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de oameni!” Oamenii erau atraşi de furmuseţea Lui, şi de furmuseţea cuvintelor Lui dmeonii fugeau îngroziţi neştiind ce să creadă despre puterea cea mare care ieşea din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.

Fariseii şi cărturarii bătrânii poporului şi, mai ales, invidioşii rămâneau încremeniţi de frumuseţea învăţăturilor Lui şi de adevărul cel tainic cuprins în predicile şi pildele Lui. De aceea, ziceau înspăimântaţi: “Niciodată n-a vorbit cineva ca omul acesta”.

Iisus a venit să ne arate pe Tatăl ceresc, pe Dumnezeu, dar a trebuit să procedeze aşa de minunat încât să-l facă pe om să înţeleagă fără să-şi piardă mintea sau lumina ochilor şi fără să se ardă de puterea focului dumnezeirii Sale, fiindcă nimeni n-a putut vreodată şi nici nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu în toată măreţia şi puterea dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă aceasta, de aceea s-a înspăimântat Petru când a văzut o asemenea minune ca, de altfel, şi atunci pe Tabor când s-a înfricoşat de puterea luminii ce izvora din trupul lui Iisus, căzând împreună cu Iacob şi Ioan cu feţele la pământ, neputând suferi acea lumină orbitoare.

O mare greşeală fac unii oameni, care au pretenţia să vadă pe Dumnezeu. Ei nu ştiu cât sunt de mici şi neputincioşi faţă de măreţia şi puterea dumnezeiască. Ei nu simt pe Dumnezeu din minunile Lui, nici din cartea cerului şi a pământului, nici din cărţile Bisericii, nici din cartea cărţilor – Biblia – unde se vorbeşte despre El. Ei nu citesc în toate aceste cărţi; ei citesc numai ziare, reviste şi cărţi de poveşti şi, de aceea, au orbit şi nu mai văd soarele dogorâtor de pe cer, nu mai văd luna şi stelele, lucrul mâinilor lui Dumnezeu, neputând simţi, deci, prezenţa Lui în tot locul stăpânirii Lui.

Mulţi nu vor simţi niciodată pe Dumnezeu decât pe patul morţii, când se vor vedea înconjuraţi de duhurile necurate ale iadului care vor veni să le apuce sufletul cel nepăsător şi să-l ducă cu ei în chinurile veşnice. Cum poţi tu, vierme orb, care te târăşti pe pământ, să vezi pe Acela care a creat aştrii cereşti? Poţi tu măcar să priveşti la soare? Căci dacă ar lăsa El soarele mai jos puţin, ar arde tot pământul. Omul, în mândria lui, crede că dacă a ajuns să zboare prin văzduh cu maşinăriile lui, el este totul, el este Dumnezeu. Dac ar avea smerenie, s-ar vedea atât de mic cât o furnică, fiindcă sunt unele furnici care au aripi şi zboară. Dar, din cauza mândriei, omul nu poate vedea şi nu poate citi nici stelele de pe cer, nici minunile lui Dumnezeu pe pământ.

Iată ce ne relatează fericitul Augustin despre felul cum a vrut să scrie odată o carte despre Dumnezeu. Şi zice el: “N-am putut să scriu decât atât: Despre Dumnezeu. M-am muncit să încep mai departe şi n-am putut. Atunci am plecat pe malul mării întristat şi îngândurat şi am găsit acolo un copilaş care făcuse o gropiţă în nisip iar cu un ciob în mână lua apă din mare şi o turna în gropiţa lui. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că vrea să toarne toată apa din mare în gropiţa lui. M-am mirat mult de naivitatea acestui copil şi am zis în mintea mea:

- Iată, Augustine, aşa vrei să faci şi tu, să scrii în cartea ta toată măreţia, minunile şi puterea lui Dumnezeu. Aceasta este cu neputinţă, căci după cum cu neputinţă este copilului să mute toată apa mării în acea gropiţă mică, tot aşa şi tu nu vei putea să scrii toată măreţia, frumuseţea şi puterea dumnezeiască în cartea ta.”

Cu atât mai mult, nu va putea cineva să-L vadă pe Dumnezeu în toată puterea Slavei Sale, căci se va arde, va orbi şi se va nimici pentru că mintea omului este limitată şi puterile lui sunt mărginite întocmai ca a unui vierme neputincios. Mai departe, ne spune Sf. Evanghelie că Apostolul Petru îi spune Domnului că toată noapte s-a trudit şi n-a prins nimic, dar, după cuvântul Domnului, a făcut ascultare şi a lăsat mrejele în apă pentru pescuit.

Iată, deci: trudă zadarnică. În zadar se trudeşte omul singur numai cu înţelepciunea lui ca să facă ceva în noaptea păcatelor. Fără ascultare de glasul lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni ce s-au lăsat târâţi de poftele lor, de ambiţiile lor. Neascultând şi dispreţuind pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi i-am văzut mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată, prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată agoniseala lor în câteva clipe. Aceasta pentru că nu şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, de biserica Lui şi de ucenicii lui.

Ascultarea lui Petru din Evanghelia de astăzi l-a făcut fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu prin mare aşi neuitata minune a mulţimii peştilor ce s-au prins atunci… Acesta era un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la puterea satanei la Dumnezeu. Aşa s-au convertit de la prima lui cuvântare ţinută la Ierusalim, trei mii de suflete. Iată că într-adevăr Domnul Iisus Hristos îl făcuse pescar de oameni după cum îi spusese.

Dar Ap. Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Frică de Dumnezeu trebuie să avem şi noi în tot locul şi în tot timpul, nu atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa ochilor. Cine are frică de Dumnezeu capătă înţelepciune şi află calea cea adevărată şi dreaptă şi, mai ales, se fereşte de păcate în tot locul.

Omul care are frică de Dumnezeu ştie că ochiul lui Dumnezeu cel neadormit îl poate vedea oriunde căci deasupra noastră, sus, este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar, omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici. Nu simte pe Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are nici milă, nici ruşine de aproapele şi se face şi pildă rea faţă de copiii lui.

Aşa a făcut un oarecare, ce şi-a luat copilul şi a plecat la furat; înainte de a intra în lanul cu porumb se uita în stânga, se uita în dreapta şi tocmai voia să intre. Dar băieţelul îi zise: “Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat, să vezi că acolo ne vede cineva, ne vede ochiul lui Dumnezeu”.

Aşa se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu, de aceea, la urmă, va fi greu şi va fi vai de părinţii aceia care nu se îndreaptă nici după mustrarea copiilor. În multe familii, datorită unor copii credincioşi se mai abţin părinţii de la unele mari nelegiuiri, că sunt mulţi părinţi care se bat, se înjură, se dau diavolului în faţa copiilor. Urât obicei şi rea pildă!

Mulţi creştini au o părere greşită despre religia noastră ortodoxă. Ei zic că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici pe pământ, dacă păzesc şi ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic că aici pe pământ sunt chinuiţi, necăjiţi şi suferă chiar dacă ascultă sau nu ascultă de cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupe să trăiască fericiţi aici pe pământ, căci ce va fi dincolo nu se ştie.

Ce rău greşesc aceşti oameni, căci dacă citim în Sf. Carte a lui Dumnezeu, Sf. Scriptură, găsim promisiunile făcute de El, de la începutul lumii şi vedem că aceste promisiuni se împlinesc chiar sub ochii noştri, căci aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia: “Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, atunci bunătăţile pământului veţi mânca, iar dacă nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va mânca pe voi”.

Prin proorocul David Duhul Sfânt a zis: “Cu lungime de zile îl voi umple pe el şi vor arăta lui mântuirea Mea”, iar Mântuitorul Iisus Hristos a spus: “Amin, grăiesc vouă, nu este nimeni care să-şi lase casă sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă ori femie, ori copii sau avere pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit chiar acum în viaţa aceasta”.

Cel ce crede în Dumnezeu să fie încredinţat că Dumnezeu se ţine de cuvânt şi împlineşte ce a spus numai că omul este necredincios şi cade în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, iar în loc de binecuvântare de la Domnul primeşte mânia şi blestemul dumnezeiesc care îl urmăresc în tot locul. Fiindcă este vorba de neascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, să pornim puţin firul acestei neascultări şi să vedeţi cum încep unii şi, în special tineretul, să-şi clădească fericirea pe acest păcat.

Din cele ce observăm noi astăzi, ne dăm seama în ce mare întuneric se află şi cât de întunecată este mintea unora, că nu vor să mai ţină seama nici de binecuvântarea părinţilor şi nici de a lui Dumnezeu.

O fată s-a îndrăgostit de un băiat pe care l-a întâlnit în cine ştie ce locuri de petreceri şi, nu după mult timp, pleacă fără ştirea părinţilor, să trăiască fără cununie, fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. Când aud părinţii ce a făcut fata lor, strigă îndureraţi, îi zic fel de fel de vorbe, o blestemă, o dă necuratului, şi amândoi uniţi îi trimit vorbă că n-are ce să mai caute în casa lor niciodată. Trece timpul şi, mai de dorul fetei, mai de milă, bieţii părinţii cedează şi-i trimit vorbă să se întoarcă.

Dar neascultarea se ţine lanţ. Părinţii îi îndeamnă pe copii să se cunune şi acceptă, dar când vor ei, mai târziu. Tocmesc întâi muzica, fac cheltuială mare şi neglijează preotul şi atunci, când ajung la acesta, află uimţi că ziua fixată de ei pentru cununie e oprită de canoane, fiind post sau din alte motive. Atunci oamenii noştri spun cu supărare: “Păi, ce să facem, părinte, că am tocmit muzica, am arvunit restaurantul, am făcut cheltuielile cu alimentele şi ni se strică?”

Preotul fiind şi el constrâns de aceste lucruri, ca şi părinţii lor, îi trimite la Episcopie ca să ceară dezlegare. Cei de acolo, văzând că deja trăiesc în păcatul desfrânării, le dă o hârtie la mână să poată preotul să-i cunune chiar dacă e post. Astfel, din neascultare în neascultare, se calcă legea, nu se mai ţine cont nici de canoane şi cad sub blestem dumnezeiesc. Vine apoi peste ei mânia lui Dumnezeu şi, când începe să trosnească biciul dreptăţii lui Dumnezeu în casa lor în diferite chipuri se întreabă uimiţi cu ce au greşit.

Vin asupra lor pagube mari, boli grele, ceartă şi bătaie, despărţiri, copii bolnavi, suciţi şi paralitici, îndrăciţi şi neascultători, mai rău ca părinţii lor şi tot aşa multe răutăţi. Ei se întreabă mereu cu ce vor fi greşit Domnului, dar iată ce au făcut: au pornit-o rău de la început, cu blestemul târâş. Sunt cazuri când copiii îşi bat părinţii pentru că şi ei au bătut pe părinţii lor. Sunt copii care-şi lasă părinţii să se chinuiască de foame, pentru că şi ei au lăsat pe părinţii lor să moară de foame şi au murit neîngrijiţi.

Aşa era într-un sat un băiat care avea armă de vânătoare. Într-o zi s-a încăierat cu tacă-său care era bătrân şi a ajuns să-şi lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău că aceasta s-a rupt. Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis: “Nu pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsa pentru păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită, pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu”.

S-au mirat cu toţii de judecăţile lui Dumnezeu şi mulţi s-au îndreptat văzând cu ochii lor cum pedepseşte Dumnezeu păcatul, cât de târziu. Aşa că nimănui să nu-i pară glumă, căci păcatul nu rămâne nepedepsit. Nu vei scăpa de pedeapsa veşnică, chiar dacă nu ispăşeşti păcatul în lumea aceasta prin pocăinţă sinceră, adică să te căieşti de răul pe care l-ai făcut cuiva şi, cu atât mai mult, părinţilor care te-au zămislit şi te-au făcut, care ţi-au dat viaţă, au cheltuit ca să înveţi carte şi au suferit, într-un fel sau altul, până a te vedea om mar eşti fericit în viaţă. De aceea, porunca lui Dumnezeu zice: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ”.

Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, desigur pe părinţii cei credincioşi care învaţă pe copii la rele. Aceia nu trebuie ascultaţi. Nu va fi bine de copiii care nu ascultă pe părinţii când îi îndeamnă la bine, căci aşa le vor face şi lor copiii mai târziu şi, astfel, vor avea supărări după supărări.

Aşa am citit într-o carte că într-un sat de munte un tânăr rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ, îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte, ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspina.

Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: “Fiul meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata”. Şi plângea, plângea mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.

Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: “binecuvintează-mă, mamă şi tată!” Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.

Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.

Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari, care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi, aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când vedem şi auzim de astfel de nelegiuţi, să nu ne mirăm prea mult, ci mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.

El spune că în vremile din urmă se va arăta fiul pierzării, omul păcatului, anticrist şi că, înainte de a veni sfârşitul va veni lepădarea de credinţă în multe feluri şi în multe forme şi se vor lepăda oamenii de Dumnezeu şi de dreapta credinţă şi apoi, iată şi sfârşitul ca să-şi ia plata fiecare. Toţi cei ce nu vor să înveţe credinţa cea dreaptă aşa cum au propovăduit-o toţi sfinţii lui Dumnezeu; toţi cei ce refuză să se spovedească, să se împărtăşească şi să vină la biserică toţi cei ce cred numai de formă şi n-au un fond sănătos de creştin adevărat şi nu sunt convinşi de existenţa lucrurilor nevăzute, precum şi ce ce-şi tăvălesc sufletul şi trupul prin toate poftele vinovate ale plăcerilor, aceştia toţi au ajuns în prima fază a lepădării de Dumnezeu, prima fază a cancerului sufletului.

Să ne trezim, fraţi creştini, e timpul să ne trezim şi să tragem şi noi corăbiile la uscat. Să lăsăm şi noi totul ca ucenicii Domnul şi să mergem după El. Să mergem după El înseamnă să mergem după poruncile Lui, să ascultăm glasul Lui cel dumnezeiesc şi să împlinim cu orice risc voia Lui. Să mergem după El, după El nu după noi, nu după poftele noastre nici după orice glas înşelător şi ademenitor al lumii.

Sf. Evanghelie ne spune că ucenicii au lăsat totul; eu mă gândesc să lăsăm şi noi tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzare sufletească şi trupească, să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile reale, tot ceea ce nu-i place Domnului Dumnezeu.

Haideţi să lăsăm şi noi toate şi să pornim de azi înainte, să urmăm Domnului Hristos. Lăsaţi înjurăturile, lăsaţi drăcuielile, lăsaţi toate şi veniţi după Domnul că după El este bine. Să cinstim sfânta duminică, să venim la sfânta biserică, să ascultăm sfânta liturghie, căci aici în corabia lui Dumnezeu ne vorbeşte Fiul Său Iisus Hristos şi ne hrăneşte cu sfintele Lui învăţături ca şi pe poporul de pe marginea lacului Ghenisaret. Aici cereţi ajutorul lui Dumnezeu cu încredere, când aveţi supărări şi necazuri, căci vai de cei ce merg la vrăjitoare şi fermecătoare, fiindcă aceia se depărtează de Harul lui Dumnezeu, iar duhurile necurate se ţin scai după ei şi le duc acasă şi vai de casa aceea unde intră duhurile necurate.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să păstrăm sfânta credinţă, să rugăm pe Domnul să ne înmulţească credinţa dar să depunem şi noi cât mai mult efort pentru a ne îmbogăţi sufletul prin fapte bune.

Să rugăm pe Dumnezeu să depărteze de la noi orice duh de nepăsare, orice duh de amânare a pocăinţei, orice lenevire în fapte bune, orice duh de mândrie şi silnicie. Să stăm neclintiţi în ascultare de cuvântul lui Dumnezeu, lăsând şi noi totul ca ucenicii Lui şi să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre de astăzi înainte, căci atunci ne va lua şi pe noi acolo unde sunt ucenicii Lui în veşnica fericire.

Rugăciune

Dumnezeul minunilor, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai umplut mrejele pescarilor, Cel ce ai plouat mană în pustie poporului Tău Israel, revarsă Tu Duhul cel Sfânt ca să lumineze mintea noastră şi să ne hotărască inima pentru a porni pe drumul cel drept şi luminos şi a merge pe urma paşilor Tăi până la sfârşitul vieţii noastre. Amin.

 

* * *

 

Roadele ascultării

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org

“Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Lc. 5, 6)

Iubiţi fraţi.

Iată esenţa Evangheliei de astăzi. Dacă în mintea noastră s-ar putea întipări numai aceste cuvinte atunci mântuirea noastră ar fi sigură. Ascultarea este esenţa nu numai a evangheliei de astăzi ci a întregii învăţături Dumnezeieşti. De ce, mă veţi întreba? Pentru că ascultărea este preţuită şi totdeauna răsplătită de Dumnezeu. Cei care aveţi copii ştiţi bine câtă bucurie aduce în sufletele părinţilor ascultarea copiilor. Când un copil este cuminte şi nu iese din vorba părinţilor aceştia revarsă asupra lor toate bunătăţile pământului.

Şi în evenghelia de astăzi vedem că ascultarea apostolilor de a mai arunca încă o data năvoadele în mare, după o noapte întregă de insucces, este recompensată cu atâta “mulţime de peşte că li se rupeau mrejele”; prin aceasta Iisus descoperindu-le în mod minunat care este răsplata ascultării.

De cealaltă parte, neascultarea este sămânţa tuturor relelor, din ea izvorând toate păcatele şi răutăţile din lume. Mă îndoiesc că întâmplarea de astăzi ar fi fost aceeaşi dacă la rugămintea lui Iisus Petru ar fi răspuns arogant: Omule, noi suntem pescari de ani de zile şi cunoaştem lacul acesta. Mergi în drumul tău şi lasă-ne pe noi cu ale noastre! Dar nu, el a ascultat cuvântul şi a primit în schimb darul.

Despre ascultare şi neascultare vom vorbi şi noi astăzi, pentru că aşa s-a scris istoria omenirii.

Vom începe cu începutul, cu cartea Facerii, în care aflăm că protopărinţii noştri Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai tocmai pentru păcatul neascultării. Ei au călcat porunca Dumnezeiască de a nu mânca din pomul cunoştiinţei binelui şi răului, şi astfel binecuvântarea Dumnezeiască a fost înlocuită cu moarte şi blestem: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. (Fc. 3, 17-19). Răul a intrat atunci în lume, începând un şir lung de chinuri şi nenorociri pentru neamul omenesc: potop, foc şi pucioasă din cer, robie în pământ străin, 40 de ani de rătăcire prin deşert, secetă, grindină, furtuni şi multe altele. Toate pentru păcatul neascultării.

În contrast cu neascultarea lui Adam şi a Evei în Noul Testament avem două pilde de ascultare, care se ridică mai presus de orice închipuire omenească. Prima este cea a Mântuitorului Însuşi, care prin ascultare deplină se goleşte de toată măreţia Sa Dumnezeiască şi Se naşte Om, noul Adam, care va lua în spate crucea păcatelor întregii omeniri, mergând până la moarte cu ascultarea faţă de Tatăl Său ceresc. El va rezista tuturor ispitelor care-I speriau trupul şi firea omenească, având un singur ţel în minte: împlinirea voii cereşti pentru răscumpărarea omenirii!

A doua pildă este Fecioara Maria, noua Evă, care îşi pleacă smerită capul în faţa arhanghelului Gavriil la Bunavestire, primind să-L nască pe Hristos: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău!” (Luca 1, 38). Era momentul în care smerenia nepoatei spăla uşurătatea strămoaşei, iar prin ascultarea sa deplină se ştergea neascultarea, spre împăcarea cea nouă cu Dumnezeu. Rodul ascultării sale este Hristos Mântuitorul, prin care ea însăşi devine “mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”

Iată deci ascultarea în faţa neascultării. Una aduce moarte alta aduce viaţă, una aduce chin alta aduce odihnă, una aduce tristeţe alta bucurie veşnică. Adam şi Eva se afundă în pământ prin neascultare iar Hristos Mântuitorul şi Maica Sa se înalţă la Ceruri, urmând voia Tatălui Ceresc.

Îmi veţi spune că acestea sunt modele absolute, pe care nici unul din noi nu le putem urma. Şi într-un fel aşa este. Nici un om nu se poate ridica la măsura lui Hristos, pentru că El singur este fără de păcat. Dar aceasta nu ne împiedică să încercăm totuşi să le imităm după puterile noastre, pentru că Dumnezeu ne cere aceasta: “fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru este”. El doreşte de la noi străduinţa, iar El o va împlini cu Duhul Său Cel Sfânt. El este cel care “poate să înmulţească tot harul la noi” (2Cor. 9,8), cum am auzit în apostolul de azi. Cetele Sfinţilor ne stau mărturie că se poate, că putem ajunge la o măsură mai înaltă, că ne putem apropia de modelul nostru Hristos.

Aşa au făcut astăzi şi Sfinţii Apostoli: căci văzându-şi năvoadele rupându-se de peştii ascultării au lăsat în urmă totul şi i-au urmat lui Hristos. I-au urmat aşa cum erau ei, nişte simpli pescari de pe malul Ghenizaretului, cu puţina lor minte şi imperfecţiunile lor. Au început cu frică de Dumnezeu, auziţi ce spune Petru astăzi : „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”, dar tot Petru va fi acela care, luminat de Duhul Sfânt îl va recunoaşte pe Iisus ca Dumnezeu „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt.16,16), el îi va spune “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc”. Ştim cu toţii că şi Petru s-a îndoit, ba chiar s-a lepădat de Hristos în noaptea patimilor, dar s-a pocăit de greşelile sale şi a mers înainte, pe calea pe care Hristos, Învăţătorul său a deschis-o.

Sfinţii Apostoli au ascultat mai târziu porunca Mântuitorului „Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28,18), răspândind astfel bucuria Învierii în toată lumea. Şi au mers cu ascultarea până la capăt, ca şi Învăţătorul lor, primind moartea mucenicească pentru credinţă: Sf. Apostol Petru a murit răstignit pe o cruce cu capul în jos, Sf. Apostol Andrei a murit răstignit pe o cruce în X, Sf. Apostol Pavel murit decapitat şi aşa aproape toţi Sfinţii Apostoli. Dar împlinind în viaţa aceasta cuvântul ascultării au căpătat cununi în cer, primind loc de cinste de-a dreapta Mântuitorului. Lor le-a proorocit Dumnezeu: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Urmând exemplul lor, să începem şi noi să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, cu frică la început, dar cu credinţă, împlinind poruncile. În mod cert vom greşi şi ne vom îndoi, dar având în faţă icoana Sfinţilor Apostoli, ca şi ei vom şti să ne ridicăm şi să ne căim de greşelile noastre. Şi o vom lua din nou de la început. Până când? Părintele Cleopa spunea „până la sfârşit nu până la prăşit”. Până când inimile noastre se vo umple de dragoste şi îi vom urma Lui Hristos din toată inima „căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună.” (2Cor. 9,7).

Aceasta mai ales pentru că Sfinţii Apostoli trăiesc încă printre noi, prin urmaşii lor. Prin punerea mâinilor, episcopii, preoţii şi diaconii sunt verigi ale unui lanţ neîntrerupt care începe de la apostoli înaintând până la noi fără vreo ruptură. Prin ei ni se dă nouă harul dumnezeiesc. Pe ei trebuie să-i urmăm şi să-i cinstim. Trebuie să ascultăm de slujitorii cei sfinţiţi ai Biserici, spunea părintele Cleopa, ca de Sfinţii Apostoli şi să ascultăm de duhovnicii pe care ni i-a dat Dumnezeu ca de Însuşi Hristos. [1]

Cum putem aplica ascultarea în viaţa noastră zilnică? Pentru călugări ascultarea deplină de duhovnic, tăierea voii, cum se mai numeşte, este esenţa vieţii lor zilnice. Prin “Tăierea voii” asa cum o descriu Sfintii Părinti, călugărul sau maica reuşeşte în timp să cunoască voia lui Dumnezeu, de vreme ce propria voie este suficient de supusă pentru a-i da posibilitatea să cunoască voia lui Dumnezeu. Aşa se mântuiesc călugării. Iată un exemplu.

Se spune în Pateric că avva Ioan Colov, când era tânăr a intrat ca ucenic la un batran care sedea in pustie si luand acesta un lemn uscat, l-a pus în pământ şi i-a zis lui : în fiecare zi adapă acest lemn cu câte un ulcior de apă, pâna ce va face roadă. Şi izvorul era departe de dânşii încât se ducea de cu seara şi venea dimineaţa. Iar după trei ani, a trăit lemnul şi a făcut roadă şi luând bătrânul rodul lui, l-a dus la biserică, zicând fraţilor : luaţi, mâncaţi rodul ascultării ! [2]

Dar bineînţeles că nu toţi sunt călugări. Ce ne facem noi cei căsătoriţi? Ascultarea mireanului căsătorit, spunea părintele Cleopa, este înţelegerea în familie. Dacă ambii soţi ascultă unul de celălat şi amândoi de Dumnezeu, umblând în bună înţelegere, atunci ascultarea este deplină. La fel şi cei necăsătoriţi trebuie şi ei să facă ascultare de preotul duhovnic iar copiii trebuie să-i asculte şi să-i respecte pe părinţii lor. Toate acestea pentru a putea trăi cu toţii în armonia iubirii pe care ne-a adus-o Hristos prin Jertfa Sa de pe Cruce.

Să nu lăsăm aşadar orgoliile noastre să ne oprească din calea cea sigură a ascultării, ci urmând pilda Sfinţiilor Apsostoli, care au lăsat totul pentru a-i urma Mântuitorului, să lăsăm şi noi în urmă gândurile cele deşarte şi grijile lumii acesteia şi să pornim pe calea cea sigură pe care ne îndeamnă preoţii noştri. Amin.

[1] Arhim. Ilie Cleopa, Predici la Duminici de peste an, http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin18rusalii.html
[2] Patericul Egiptean, vezi la Avva Ioan Colov http://www.sfantamaria-dallas.org/Carti/Patericul%20egiptean/slovai.htm

 

* * *

 

Înaintaţi în larg…

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un pasager de pe unul dintre vechile vase fluviale de pe Mississippi i-a spus căpitanului într-o zi: “Căpitane, bănuiesc că cunoşti fiecare loc din râu în care apa este prea mică pentru navigat”. “Nu, nu cunosc”, i-a răspuns căpitanul. “Ar fi o pierdere de timp”. “Cum? O pierdere de timp? Dacă nu cunoşti unde sunt aceste locuri, cum poţi să conduci vasul?” “Da, o pierdere de timp”, a repetat căpitanul. “De ce ar trebui să navighez ciocnindu-mă de bancurile de nisip? Ştiu unde sunt apele adânci”.

În lecţia evanghelică de astăzi Isus îi spune lui Petru: “Înaintaţi în larg şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi.” Discipolii au pescuit toată noaptea fără a prinde nimic. Motivul eşecului lor a fost acela că erau prea aproape de mal. Petru l-a ascultat pe Isus şi rezultatul a fost acela că au prins mai mult peşte ca niciodată.

“Înaintaţi în larg.” Aceste cuvinte sunt simbolice pentru felul în care trăim noi. Prea mulţi dintre noi plutim la suprafaţa vieţii, ne agăţăm de mal. Dacă dorim cu adevărat să trăim, trebuie să ne avântăm în larg, şi punându-ne credinţa în Domnul Isus, să aruncăm plasele noastre.

“Înaintaţi în larg.” Aceste cuvinte exprimă atât de bine ceea ce este în mintea şi inima lui Isus. El i-a invitat întotdeauna pe oameni în ape adânci, înţelegând că nu merită să mergi pe lângă bancurile de nisip.

“Înaintaţi în larg.” Adevărul nu se află întotdeauna la suprafaţă. Suprafaţa este ceea ce se află deasupra, ceea ce vedem prima dată. Pentru a ajunge să cunoaştem cu adevărat persoanele şi lucrurile trebuie să pătrundem dincolo de suprafaţă. Adevărul este în profunzime. De aceea primele impresii despre oameni sunt adesea atât de greşite, atât de superficiale. Atunci când pătrundem într-un nivel mai adânc al caracterului unei persoane ajungem să cunoaştem adevărul despre ea.

“Înaintaţi în larg.” Împărăţia lui Dumnezeu este iubire şi bucurie şi pace. Însă Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi atinsă dacă trăim la suprafaţă. Dumnezeu se află în profunzime. Paul Tillich L-a numit “profunzimea inepuizabilă şi adâncul tuturor fiinţelor”. Pentru a ajunge la El trebuie să trecem dincolo de suprafaţă. Trebuie să pătrundem realităţile profunde din noi înşine, ale lumii noastre, şi ale lui Dumnezeu. Trebuie să ne punem întrebări profunde: Care este sensul vieţii mele? De unde vin eu? Încotro mă îndrept?

Îmi amintesc că proprietarul unei bărci cu pânze spunea: “Între multele lucruri pe care le-am învăţat din navigatul cu barca, unul dintre cele mai importante este aventura de a ieşi din port pentru a ajunge în larg, acolo unde vântul şi valurile aşteaptă barca. Nu poţi naviga dacă stai lângă mal sau dacă rămâi ancorat. Trebuie să părăseşti apele mici ca să ajungi acolo unde sunt vântul şi valurile. Acolo misterioasa putere numită vânt poate mişca barca şi acolo încep emoţiile navigării”.

Nu este la fel şi cu credinţa noastră? Atâta vreme cât stăm pe lângă mal, asigurându-ne că putem atinge fundul apei, nu vom putea cunoaşte emoţiile înotului, emoţia de a ne lăsa pe apă pentru ca ea să ne ţină la suprafaţă. Cunoscutul filozof danez Kierkegaard a folosit imaginea înotătorului care preferă să atingă fundul apei cu piciorul decât să se încredinţeze apei. El nu este cu adevărat un înotător decât atunci când se avântă în larg, abandonând susţinerea oferită de fundul apei pentru susţinerea oferită de apă. Credinţa este ca şi când ai pluti pe “o apă adâncă de 70.000 de stânjeni”, bizuindu-te doar pe puterea mării de a te ţine la suprafaţă. Cu alte cuvinte, fie avem încredere în apă, fie ne bazăm pe piciorul nostru sprijinit pe fundul apei. Creştinul este acela chemat să părăsească apele mici ale încrederii în sine şi să înainteze în largul unei totale abandonări a vieţii sale în Cristos ca Domn şi Învăţător. Doar atunci va putea să simtă braţele eterne ale lui Dumnezeu susţinându-l în timp ce pluteşte pe “o apă adâncă de 70.000 de stânjeni”.

Uneori, oamenii văd o privelişte ciudată pe mare. Vântul, valurile şi gheaţa de la suprafaţă merg toate într-o direcţie, însă se deplasează maiestuos împotriva acestor forţe aisbergul. Există o motivaţie pentru care aisbergul se mişcă împotriva vântului şi a valurilor. Doar o mică parte din el este vizibilă deasupra suprafeţei apei. Adânc în apă se află baza aisbergului care este controlată de curenţi mai puternici decât cei de la suprafaţă.

Aşa este şi cu creştinul care înaintează în largul unei credinţe totale, al unei abandonări totale a vieţii sale în Cristos. El este controlat de curenţi adânci, mai puternici decât aceia de la suprafaţă. Se deplasează împotriva acestora din urmă cu un ţel clar, puternic. Pentru a schimba puţin metafora şi a folosi cuvintele psalmistului: “Va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori” (Psalm 1,3).

Rugăciune

Preaiubite Doamne, ca răspuns la chemarea Ta de a “înainta în larg”, să ne avântăm din apele mici în profunzimile iubirii Tale nemărginite. Ajută-ne să desfacem legăturile care ne ţin în apele mici ale unei existenţe fără sens. Aşa cum bărcile discipolilor au fost umplute din belşug cu peşte atunci când au ascultat porunca Ta, ne rugăm şi noi, umple vieţile noastre din belşug cu puterea, pacea şi bucuria Ta, atunci când renunţăm la a ţine picioarele pe fundul apei şi ne aruncăm cu credinţă în braţele Tale iubitoare. Amin.

 

* * *

 

Miracolul mai mare decât pescuirea miraculoasă

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu două duminici în urmă, Sfânta Biserică ne-a dus în atenţie parabola talanţilor. Un talant este acea tărie pe care Dumnezeu ne-o dă pentru împlinirea poruncilor sale de a-l iubi pe El şi pe aproapele. Duminica trecută ne-a arătat aplicarea acestui talant la viaţa noastră. O mamă avea o fiică posedată. Mama a venit la Isus: “Ajută-mă!” (Matei 15,25). Dar Cristos a tăcut. Atunci apostolii au început să îi vorbească lui Cristos, arătând spre această femeie cananeancă. Cristos le-a răspuns: Dar Eu am venit la copiii Mei. “Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor” (Matei 15,26). Femeia cananeancă a strigat: “Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15,27). În acest moment conştiinţa ei a fost pe deplin umplută de umilinţă; şi ca răspuns la această profundă umilinţă, Domnul s-a îndurat de ea şi a spus: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15,28).

Acum, Evanghelia de astăzi despre pescuirea miraculoasă ne arată cum acelaşi talant se manifestă în ascultarea şi încrederea absolute în cuvântul Domnului şi produce roade de credinţă. Ce este însă credinţa? În ce constă procesul credinţei? Aflăm răspunsul la aceste întrebări în Evanghelia de astăzi (Luca 5,1-11).

Cristos a predicat pe lacul Genezaretului. Acum predicarea se sfârşise. Erau două bărci la mal, şi Cristos a predicat din una dintre ele. Aici El s-a adresat Apostolului Petru şi i-a pus: “Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi”. Petru i-a răspuns: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins” (Luca 5,4-5). Apostolii erau pescari cu experienţă; ei cunoşteau legile mării. Dacă în timpul nopţii nu se prindea nici un peşte, atunci în timpul zilei pescuitul ieşea din discuţie. Şi Petru i-a spus aceasta. Dar a adăugat: “la cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5,5). Şi le-au aruncat şi un miracol a avut loc. Bărcile li s-au umplut de atâta peşte încât erau pe punctul de a se scufunda. Atunci Apostolul Petru a căzut la picioarele Mântuitorului şi i-a spus: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5,8).

Acesta este procesul credinţei. Apostolul a ştiut că nu avea cum să prindă peşti. Dar a acceptat cuvântul lui Cristos în el, a acceptat să facă voia Sa. Şi ce s-a întâmplat? Un miracol! Dar principalul miracol nu este cel al abundenţei peştilor, deşi fără îndoială a fost o pescuire miraculoasă. Principalul miracol a fost schimbarea din interiorul lui Petru. El s-a văzut pe sine, s-a descoperit. “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” Iată procesul credinţei: acceptăm în inima noastră cuvântul lui Cristos, îi împlinim voia. Şi atunci ni se revelează esenţialul pentru mântuirea noastră, pentru viaţa noastră interioară.

Unii spun: “eu nu cred”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă că nu împlineşti învăţătura lui Cristos. Pentru că dacă ai încerca doar să împlineşti cuvântul lui Cristos, cel puţin una dintre poruncile Lui, atunci esenţa vieţii ţi-ar fi revelată. Dar tu nu vrei să faci aceasta şi atunci spui: nu am credinţă. Ce înseamnă să încerci? Ei bine, trebuie să faci ce a făcut Apostolul Petru. În ciuda experienţei lui de pescar, l-a ascultat pe Cristos şi a aruncat mrejele. Ascultă deci cuvântul lui Cristos. Şi unde găseşti acest cuvânt? În Evanghelie desigur. Dacă cunoaştem Evanghelia şi o aplicăm în viaţa noastră, atunci ne va fi revelată viaţa în Cristos. Şi atunci învierea Lui va deveni pentru noi mai reală decât lumea care ne înconjoară. El ne va umple inimile cu o bucurie de nedescris, cu bucuria vieţii veşnice; şi această bucurie nu va avea sfârşit.

Ia Evanghelia în mâini, încearcă să o aplici vieţii tale. Ia tot ceea ce Sfânta Biserică îţi dă. Atunci şi ţie ţi se va întâmpla un miracol – un miracol mai mare decât pescuirea miraculoasă. Cristos însuşi ţi se va revela, aşa după cum i s-a revelat lui Petru. Şi atunci şi tu vei spune în adâncul inimii tale: “Sunt un om păcătos, Doamne!” Iar dacă eşti păcătos, înseamnă că eşti bolnav, că ai nevoie de un medic. Şi cine este oare Medicul inimii dacă nu Cristos singur?

O Doamne, Tu vezi infirmităţile şi rănile făcute de păcat în inimile noastre, care ne opresc de la împlinirea învăţăturii Tale, a cuvântului Tău. Vindecă-ne Doamne şi ajută-ne să începem o viaţă nouă!

 

* * *

 

Să îl lăsăm pe Cristos să ne schimbe vieţile

Autor: IPS Cyril Salim Bustros
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus este Mântuitorul nostru şi mântuitorul întregii omeniri. El a trăit doar treizeci şi trei de ani, a predicat Împărăţia lui Dumnezeu, a vindecat mulţi bolnavi, a arătat oamenilor iubirea lui Dumnezeu, a murit pe cruce, şi în cele din urmă a înviat din morţi, şi l-a trimis pe Spiritul Său cel Sfânt asupra Apostolilor în ziua Rusaliilor. El a dorit ca lucrarea Lui de mântuire să dureze pentru totdeauna. Astfel a ales doisprezece Apostoli, i-a pregătit în timpul vieţii Lui pentru misiunea de a continua lucrarea Lui de mântuire în istorie. Ei erau oameni obişnuiţi, dar cu harul lui Dumnezeu au devenit mari Apostoli şi misionari.

În pasajul evanghelic de astăzi auzim cum Isus le-a arătat Apostolilor Săi puterea Sa, şi a sintetizat misiunea lor. Isus a venit pe malul Mării Galileii, şi a fost urmat de o mulţime de oameni dornici să îl asculte vorbind. Cuvintele Lui sunt hrană pentru suflet. Nici un om nu a vorbit vreodată ca El. În această ocazie particulară mulţimea a fost atât de mare încât Cristos i-a cerut lui Simon Petru să îi dea barca pe post de amvon. Dacă Cristos se îndepărta puţin de mal, mulţimea nu l-ar mai fi înghesuit, dar în acelaşi timp ar fi fost în continuare suficient de aproape pentru a-l auzi.

După ce a vorbit din barcă, Isus s-a întors către Petru şi i-a cerut să înainteze în larg şi să arunce năvoadele pentru a prinde peşte. Petru a răspuns: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele”. “După cuvântul Tău!” Să remarcăm diferenţa între Petru care lucrează singur, şi Petru care lucrează cu cuvântul lui Cristos: singur, Petru a trudit toată noaptea şi nu a prins nimic. Cu cuvântul lui Cristos, într-o clipă, când năvodul a fost aruncat în mare, încărcătura de peşti prinsă a fost atât de mare încât acesta a început să se rupă. Când Petru a înţeles miracolul care se întâmpla în faţa ochilor lui, a căzut la picioarele lui Isus şi l-a rugat: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Cristos i-a spus atunci lui Petru: “Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Şi după ce bărcile au fost aduse la mal, Petru, împreună cu Iacob şi Ioan, şi-au lăsat munca şi casele lor, şi au mers să fie Apostolii Domnului.

Când mă gândesc la vocaţia mea la preoţie, îmi amintesc că am spus şi eu cu Petru: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”. Dar Isus mi-a spus, aşa cum i-a spus lui Petru: “Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”. Noi toţi suntem păcătoşi, dar cu harul lui Dumnezeu putem face lucrările Lui. Lecţia importantă de aici este următoarea: Isus poate scoate la suprafaţă ce este mai bun în oameni. Nimeni altcineva nu poate realiza acest lucru. Singurul lucru pe care trebuie să îl facem este să rămânem alături de El, să credem cuvântul Lui. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). Pentru a aduce roade de virtute şi sfinţenie, în viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă, în viaţa noastră în comunitate, şi în educarea copiilor noştri, trebuie să rămânem uniţi cu Cristos şi să ascultăm cuvântul Său.

Să privim la Simon Petru. Dacă Cristos nu s-ar fi întâlnit cu Petru, el ar fi trăit şi murit ca un pescar. Oamenii care au trăit pe malul lacului au văzut în Petru un semen de-al lor cu o inimă mare, nimic mai mult. Cristos a văzut în el un lider, care le va vorbi într-o zi la trei mii de oameni ce se vor boteza şi vor deveni creştini. Să privim la alţi Apostoli şi lideri ai Bisericii lui Cristos. Sf. Matei a fost un vameş. Majoritatea oamenilor l-au considerat un trădător şi un hoţ, deoarece evreii îi dispreţuiau pe cei care erau angajaţi ai stăpânirii romane, şi în plus, vameşii cereau adesea de la oameni mai mulţi bani decât ar fi trebuit. Mulţimea nu avea nevoie de Matei. Dar Isus a văzut în el dorinţa de a îndrepta toate relele, dorinţa de a-l sluji pe Dumnezeu, şi l-a chemat să devină un mare Apostol şi Evanghelist. De-a lungul întregii istorii a Bisericii putem găsi exemple ale acestui fel de transformare, în care Cristos scoate ce este mai bun din oameni. Saul, persecutorul Domnului, a devenit Pavel, vas ales al lui Dumnezeu şi mare Apostol şi misionar; Iacob şi Ioan şi-au lăsat năvoadele pentru a deveni şi ei mai Apostoli şi misionari de dragul lui Cristos.

Desigur, acest lucru nu a fost valabil doar în trecut; este valabil şi astăzi. Se poate întâmpla şi cu noi. Există mulţi oameni astăzi ale căror vieţi au fost atinse de Domnul şi care, în consecinţă, au fost transformaţi în creştini care îl slujesc cu entuziasm pe Domnul şi pe aproapele lor. Petru ne arată procesul acestei transformări. În primul rând şi-a mărturisit slăbiciunea. Când a înţeles cine este Cristos, a căzut în genunchi înaintea Domnului. Apoi şi-a părăsit vechiul mod de a trăi şi a urmat noul mod al Domnului.

Să devenim conştienţi de măreţia lui Cristos şi de micimea noastră, de sfinţenia Lui şi de păcatul nostru, şi apoi să aducem lumina lui Cristos în vieţile noastre pentru a le transforma în cât mai bine cu putinţă. Sf. Pavel le-a scris efesenilor: “Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efeseni 4,22-24). Iubiţi fraţi şi surori, a influenţat Cristos vieţile voastre? Suntem tot ceea ce putem fi? Suntem la înălţimea potenţialului nostru? Facem tot ce putem mai bine – la şcoală, la biserică, la locul de muncă, acasă? Să lăsăm ca viaţa lui Cristos să atingă vieţile noastre, şi năvoadele noastre vor fi umplute cu peşte, vom aduce roade bune pentru noi şi pentru întreaga lume. Amin.

 

* * *

 

Pescuirea minunată

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Sfânta Evanghelie de astăzi ne înfăţişează din nou întâmplarea cu alegerea celor dintâi Apostoli ai Domnului: Petru (numit mai înainte Simon) şi Andrei, fiii lui Iona, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei au fost cei dintâi chemaţi la slujba apostoliei.

Spre miezul nopţii, două corăbii de pescari brăzdau apa. Una era a lui Simon Petru, alta a lui Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, toţi pescari din Betsaida, având fiecare însoţitorii trebuitori, pentru un pescuit bogat. Peştele se prinde mai uşor în nopţile liniştite, şi de aceea aceşti vestiţi pescari din Galileea foloseau prilejul pentru a face o treabă cu spor. Dar truda le-a fost zadarnică. Toată noaptea au vâslit în sus şi în jos, pentru a găsi un loc cu noroc pentru mreje, fără, însă, să prindă ceva. Când zorile s-au ivit din depărtări şi soarele s-a arătat la răsărit, ei s-au retras la ţărm, îngânduraţi şi necăjiţi, că o noapte aşa de prielnică le-a fost fără folos. Ea fusese în adevăr aşa, dar nu în zadar, ci pentru a prilejui un folos mult mai mare şi mai general, care avea să fie nu numai al celor două familii de pescari, ci al omenirii întregi. Căci iată ce se petrece mai departe: Pe când pescarii îşi spălau mrejele şi se pregăteau să plece, ei văd la ţărm mulţime mare de popor îmbulzindu-se să asculte pe cineva care îi vorbea. Era Isus, despre ale cărui învăţături se dusese vestea în tot ţinutul Galileei. Văzând pe pescari, Domnul Isus lasă mulţimea şi vine în corabia lui Petru, pe care îl roagă s-o depărteze puţin de la mal; iar fiindcă mulţimea veni şi ea spre corabie, Isus îşi urmă predica. Când a terminat, mulţimea a rămas îngândurată de cele ce auzise, iar Isus rugă pe Petru să depărteze corabia mai în larg şi să arunce mrejele în mare, pentru a încerca din nou să pescuiască. Mirat de acest îndemn la o trudă care i se părea zadarnică, Petru zice: “Toată noaptea ne-am ostenit şi nu am prins nimic, deşi timpul şi apa au fost prielnice. Totuşi, după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. Abia trecuseră câteva momente şi mrejele începură să se mişte şi să se afunde. Era semn că peştele intra în plasă. Mai aşteptară puţin, dar mrejele deveniseră atât de grele, încât ameninţau să se rupă.

Făcură semn la cei din a doua corabie, să le vină în ajutor.

Aceştia, miraţi, vin în grabă, trag împreună mrejele, le răstoarnă în corabie, care de asemenea se umple şi constată, cu mirare, că amândouă corăbiile stau gata să se scufunde din cauza greutăţii şi mulţimii peştilor.

Toţi rămân uimiţi de această întâmplare. Atâta peşte prins în câteva clipe, când o noapte întreagă pescarii nu izbutiseră să prindă nimic. Petru, care era un suflet simţitor, în faţa acestei întâmplări minunate, mai uimit decât toţi ceilalţi, a căzut în genunchi şi a zis, plin de frică şi de mirare: “Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Ce putere înfăţişezi înaintea noastră, dacă faci să se întâmple asemenea lucruri care trec închipuirea şi puterile noastre pământeşti?” Senin, blând şi îngăduitor, Isus se apropie de Petru şi îi zice: “Nu te teme! De acum vei fi pescar de oameni!” Iată ce putere are cuvântul lui Isus! Oamenii îşi lasă toate ale lor, familia, meseria, locul lor drag şi-L urmează. Din pescuitori de peşte devin pescuitori de oameni, devin apostoli, trimişii lui Isus în lume, vestitorii Sfintei Evanghelii, solii Împărăţiei lui Dumnezeu către oameni, “fiii împărăţiei”. Printr-un singur cuvânt şi printr-o singură privire, viitorii apostoli sunt aduşi la picioarele lui Isus.

Prezenţa lui Isus şi chemarea Sa au făcut ca aceşti pescari să dea un răspuns imediat la chemarea Mântuitorului, ceea ce constituie în istoria omenirii unul dintre cele mai mari evenimente. Căci cu aceleaşi cuvinte: “Veniţi după Mine” şi cu o simplă privire sunt chemaţi în slujba apostoliei Filip din Betsaida, Natanail cel fără vicleşug, Matei vameşul şi tot restul cetei apostolice. Cea mai mare parte sunt pescari, numai unul vameş, oameni simpli, umili, suflete curate ca natura în mijlocul căreia îşi câştigau existenţa, minţi nealterate de cultura rabinică şi de învăţătura fariseică, firi deschise, capabile de credinţă şi devotament, de renunţări şi sacrificii.

De ce Domnul nostru Isus nu-şi găseşte ucenici printre alţi oameni: preoţii legii vechi, fariseii cei învăţaţi, oamenii cei bogaţi, dregătorii cei mai respectaţi din toată lumea? Iată că rânduiala lui Dumnezeu este alta decât cea a firii noastre. Alege apostoli dintre oameni săraci, pescari şi oameni simpli, pentru ca oricine să-şi dea seama că de la Dumnezeu s-a făcut aceasta. “Dumnezeu şi-a ales pe cele nebăgate în seamă, ca să dea jos pe cele ce sunt, aşa că nici un trup să nu se laude în faţa Lui” (I Cor. 1, 27). Aceşti oameni cinstiţi şi curaţi la inimă aşteptau cu nerăbdare pe Mesia şi erau gata să jertfească totul numai ca să-L urmeze. Pentru aceasta ochii Domnului se opresc asupra lor, chiar dacă mintea lor nu va putea înţelege totdeauna pe Învăţătorul lor, chiar dacă uneori se vor îndoi de El şi vor şovăi şi poate nu-i vor putea pricepe toate învăţăturile şi pildele, iar la urmă, în momentele grele îl vor părăsi. Toate le vor fi iertate pentru inima lor curată şi râvna cu care au răspuns la chemarea Lui dintâi.

Cum şi-au îndeplinit apostolii chemarea lor şi prin ce putere? Fără puterea dumnezeiască ce li s-a dat şi fără harul Sfântului Duh ce s-a coborât în ziua Cincizecimii, ucenicii Domnului n-ar fi putut face ceea ce au făcut şi n-ar fi jucat nici un rol. Ar fi rămas şi ar fi continuat să ducă mai departe viaţa lor de pescari şi de oameni simpli, neştiută de nimeni. Dar Isus i-a smuls din mulţimea necunoscută, din viaţa obişnuită, dându-le o misiune sfântă. Cuvântul Evangheliei se răspândeşte prin ei cu uimitoare repeziciune. “În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii, cuvintele lor”. Când apostolii porniră în lume ca să vestească cuvântul lui Hristos, lumea era idolatră; într-un timp istoric scurt, marea majoritate a lumii renunţase la închinare la idoli, pentru a îmbrăţişa Evanghelia Domnului. Crucea Domnului, obiect de ocară şi ruşine, devine mijloc de mântuire, obiect de închinare şi iubire. Roma însăşi, stăpâna lumii, intră în mrejele învăţăturii lui Isus, aşa încât, după cuvântul lui Tertulian, “creştinii sunt pretutindeni, ocupând cetăţile, câmpiile, palatele, senatul şi forul, lăsând păgânilor numai templele goale”.

Trimiţându-şi ucenicii la propovăduire, Isus nu le făgăduieşte bunăstare, ranguri, mărire şi slavă, ci dimpotrivă, le-a spus că în lume necazuri vor avea, că vor fi batjocoriţi şi urâţi. Totuşi, opera lor este măreaţă şi trainică pentru întemeierea Bisericii şi răspândirea creştinismului. Transformarea pescarilor din Galileea în apostoli neînfricaţi s-a făcut cu puterea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. În propovăduirea lor, nimic nu i-a înfricoşat, căci, după învăţătura Sf. Apostol Pavel, nici foamea, nici setea, nici lungimea timpului, nici trufia celor bogaţi, nici persecuţiile celor puternici, nici moartea, nimic nu i-a înspăimântat. Istoria creştinismului ne spune că prin învăţătura lui Isus, propovăduită de apostoli şi urmaşii lor s-a regenerat lumea păgână. Iubirea de oameni a dat libertate robilor. Spitale şi aziluri binefăcătoare au apărut în curând alături de ruinele amfiteatrelor stropite cu sânge omenesc.

Dar întâmplarea aceasta are şi un alt tâlc adânc. Ea nu este numai semnul biruinţelor pe care, mai târziu, ucenicii Domnului le vor avea între oameni, răspândind învăţătura Sa, ci şi încredinţarea că această omenire, în întregul ei, ca şi fiecare din noi, în parte, nu putem realiza nimic trăitor, în afara învăţăturii Lui, în afara legilor statornicite de El. Toate strădaniile noastre, în afara cuvântului Lui sunt zadarnice, ca şi truda pescarilor din Evanghelia de astăzi.

“Toată noaptea ostenindu-ne, n-am prins nimic…” este munca lipsită de harul lui Dumnezeu; “dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele…” este munca sfinţită prin har, munca aducătoare de rod bogat şi satisfacţie materială şi spirituală.

Programul ideal al vieţii omeneşti se cuprinde în două cuvinte scurte: roagă-te şi munceşte. Starea lumii de azi, cu înfăţişarea şi realităţile ei, este dovada zădărniciei omeneşti, când faptele sunt în afara cuvântului lui Isus. Frământările sociale şi politice, crizele spirituale, murmurele de nemulţumire nu sunt altceva decât ecoul unei vieţi în afara lui Hristos, rezultatul firesc la care au ajuns minţile fără cuget creştin, care umblă după alte legi decât ale lui Isus.

Ceea ce au făcut Petru şi tovarăşii lui, după ce s-au ostenit o noapte întreagă în zadar, să facem şi noi. Între munca lor fără folos, făcută noaptea pe lacul Ghenizaretului, şi “Cuvântul” lui Isus, ei au preţuit mai mult pe acesta din urmă şi astfel au reuşit. Tot aşa să facem şi noi.

Orice muncă trebuie să aibă la temelie învăţătura Mântuitorului Hristos, îndemnul şi chemarea Lui de a arunca mrejele, nu alte îndemnuri. Această învăţătură ne stă la îndemână oricând şi oriunde.

Trebuie să ascultăm chemarea lui Isus şi vom înţelege adevăratul rost al vieţii spirituale creştineşti. Sf. Apostol Pavel ne spune şi ne îndeamnă: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu le faceţi” (I Cor. 10, 31).

Deci viaţa noastră de creştini să fie, în toate înfăptuirile ei, o împlinire a poruncilor lui Dumnezeu, o năzuinţă puternică de a ne potrivi viaţa cu voia Lui şi vom ajunge la împlinirea năzuinţelor noastre sfinte, după înaltele chemări ale Domnului Isus prin apostolii Săi. Ascultând şi înfăptuind chemarea Domnului Isus, vom fi ucenicii şi vestitorii voilor Sale, ca oameni noi, lucrători cinstiţi, hotărâţi şi încrezători în puterea Domnului, care umple mrejele celor ce urmează poruncile Lui. Amin.

Textul este preluat din volumul Predici al pr. Ion Cârciuleanu.

 

* * *

 

Lecţia I: Pescuitul în ape limpezi

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Textul citit în această duminică la Sfânta Liturghie, luat din Evanghelia după Sfântul Luca, istoriseşte momentul în care Măntuitorul cheamă la apostolat primii ucenici.

În capitolul al IV-lea din Evanghelia sa, Sf. Evanghelist Luca relatează despre conflictul Mântuitorului cu concitadinii săi, cauză din care a trebuit să părăsească Nazaretul şi să se stabilească în Capernaum, oraş aflat pe malul nordic al lacului Ghenizaret. Aici a început să propovăduiască Evanghelia şi a săvârşit mai multe minuni. Locuitorii Capernaumului l-au primit cu atâta bunăvoinţă, încît n-ar fi dorit, pur şi simplu, să le părăseasă oraşul (Lc. 4, 42).

Aflăm din fragmentul de mai sus că Iisus se afla pe malul lacului Ghenizaret şi era îmbulzit de mulţimile care veniseră să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Fericiţi acei oameni care căutau să asculte Cuvântul lui Dumnezeu! Probabil că în acel moment Mântuitorul nu predica. Nu ni-L putem imagina pe Iisus ca nefăcând altceva fără numai să predice. Se va fi găsit pe malul lacului preocupat în acel moment de altele. Mulţimile au venit la el şi i-au cerut cuvânt de învăţătură. Le-a vorbit în aşa fel, încît s-au adunat din ce în ce mai mulţi ascultători, încât era de-a dreptul înbulzit de cei care voiau să-l asculte. Se pare că locul unde se afla Iisus în acel moment nu era Capernaumul, dar oricum era o localitate de pe malul lacului Genizaret unde malul lacului era amenajat pentru venirea şi plecarea corăbiilor. Probabil era una dintre localităţile dintre Tabga şi Capernaum, unde malurile lacului prezintă mici golfuri din care cineva care ar fi stat pe apă ar fi putut vorbi celor de pe mal ca într-un amfiteatru.

Petru “încalcă” manualul profesionistului

Iisus propovăduia de pe mal Cuvântul împărăţiei unui grup numeros de oameni, foarte interesaţi de acesta. La mică distanţă, în apă, era un alt grup, pescari, care-şi vedeau de treaba lor (întorşi de la pescuit, îşi spălau mrejele) fie dezinteresaţi de ceea ce învăţa tânărul rabin, fie că socoteau suficiente cele aflate de la Ioan Botezătorul, căruia unii dintre ei îi fuseseră ucenici. Cuvântul împărăţiei trebuia însă ascultat de toată lumea. De aceea, căutând să fie cât mai bine auzit şi înţeles de cât mai mulţi, profitând de configuraţia locului şi de prezenţa pescarilor, a cerut acestora permisiunea să se aşeze într-una din bărci şi să înveţe mulţimile din barcă. S-a urcat şi s-a aşezat în barca lui Simon (Petru), cerându-i acestuia să îndepărteze puţin barca de ţărm şi, în felul acesta şi de acolo, a vorbit mulţimilor aşezate în jurul micului golf.

Luciul apei favoriza transmiterea cuvintelor către auditori. Nu a fost vorba de o cuvântare prelungită, ci de una care s-a încheiat la un moment dat, moment care era, se pare amiaza. Terminând de vorbit mulţimilor, Mântuitorul a poruncit lui Simon să îndrepte barca mai la adânc şi să arunce mrejele pentru pescuit. Porunca aceasta l-a surprins pe Simon. Cei doi se cunoşteau. Andrei, fratele lui Simon, fusese ucenicul lui Ioan şi-l cunoscuse deja pe Iisus. Stătuse de vorbă cu el şi i-l prezentase şi pe fratele său, Simon. Se pare însă că relaţia dintre Iisus şi Simon era doar la nivel de cunoştinţă. Aşadar, pentru un pescar încercat, cum era Simon, a arunca mrejele pentru pescuit în miezul zilei era de-a dreptul de neconceput. În apele limpezi, cum sunt cele ale lacului Ghenizaret, pescuitul se făcea noaptea, nu ziua. A arunca mrejele în asemenea ape pe timpul zilei ar fi fost dovada celei mai naive nepriceperi, lucru semnalat de Simon, prin cuvintele: “Stăpâne, toată noaptea am trudit şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Lc.5, 5).

Uimirea pescarilor

Mrejele specifice pescuitului profesionist în lacul Ghenizaret erau lungi de cca. 15 metri, fiind alcătuite din trei părţi suprapuse, legate de aceeaşi sfoară. Cea din mijloc are ochiurile mai mici faţă de celelalte două. Cele trei mreje sunt ţinute plutind deasupra apei cu partea superioară, legate de bucăţi de plută, pe când partea de jos a acestora este întinsă în jos prin bucăţi de plumb. O asemenea mreajă nu poate fi lansată în apă şi nici menţinută la adânc de o singură persoană. Mreaja este pliată în spatele bărcii pe o platformă. Pe măsură ce barca avansează spre adânc, mreaja este lăsată încet spre fundul apei. După ce mreaja a fost lansată la apă, barca se va întoarce în direcţia din care a venit, iar pescarii, în timp ce vâslesc, lovesc apa cu vâsla ca să sperie peştii care se găsesc la suprafaţă. Aceştia se afundă,pătrund prin ochiurile mai largi ale mrejelor exterioare,dar sînt opriţi de mreaja cu ochiurile mici, vrând să se întoarcă, peştii îşi prind aripioarele în ochiurile mrejelor, cei mici în ochiurile mici, cei mari, în ochiurile mari. Când mreaja s-a umplut de peşte, părţile exterioare se pliază spre interior, iar plutele de deasupra se afundă. Acesta era semnul pentru pescari de închidere a mrejei, de scoatere a ei la suprafaţă şi de punere în barcă. O muncă deloc uşoară! De aceea, Simon semnalează Mântuitorului că îi supune pe pescari la o muncă inutilă, după ce, în condiţii favorabile, de noapte, munciseră şi nu prinseseră nimic. În acelaşi timp, se supune reverenţios solicitării lui Iisus, căruia nu i se adresează cu apelativul “Stăpâne”. Aceasta arată că, în Capernaum, Mântuitorul nu era un simplu cetăţean sau un dascăl ambulant, dotat şi cu darul facerii de minuni, găzduit de o anumită persoană, ci era recunoscut ca om cu autoritate, fiind tratat ca atare.

Simon a depăşit conştiinţa competenţei sale într-ale pescuitului şi va face act de reală supunere faţă de porunca lui Iisus. Consecinţa supunerii smerite a avut drept urmare prinderea unei impresionate cantităţi de peşte, pentru care Simon a avut nevoie de concursul tovarăşilor săi şi de barca acestora. Modalitatea în care s-a obţinut acea pradă l-a umplut de spaimă pe Simon, pe cei care erau împreună cu el şi pe Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care se găseau împreună cu Simon. Este momentul de totală schimbare a cursului vieţii lui Simon, momentul în care el simte că tânărul rabin este mai mult decât pare, este mai mult decât îl crezuse Simon până în acel oment. De aceea, relatează evanghelistul, vine, se aruncă la picioarele lui Iisus şi-I spune “Doamne, pleacă de la mine, că sunt om păcătos” (Lc.5,8). De data aceasta, Petru foloseşte cuvântul “Doamne”, care în Vechiul Testament se referea foarte des la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, păcătoşenia lui Simon Petru nu putea sta alături de atotputrenicia şi sfinţenia lui Dumnezeu. Evlaviosul Simon, care mersese în Iudeea să fie botezat de Ioan, care acolo îl cunoscuse pe Iisus, care avea un frate, ucenic al lui Ioan, care, cu siguranţă provenea dintr-o familie de evrei practicanţi, acest Simon îi cere lui Iisus să plece din barca sa, să se îndepărteze, pentru că el nu poate sta în locuri în care se preumblă oameni ca Simon şi ca ceilalţi tovarăşi ai lui.

Ascultarea şi smerenia devin virtuţi numai împreună

Reacţia lui Simon şi a celorlalţi nu este una care să înţeleagă faptul că au avut parte de un dar al lui Dumnezeu, ci una nefirească, de spaimă. Este spaima celui care s-a întâlnit efectiv şi cu totul altfel cu Dumnezeu, obişnuit fiind să-l perceapă pe Dumnezeu doar de departe (aşa cum făceau până şi evreii evlavioşi), în împlinirea exigenţelor Legii. Din celelalte Evanghelii, îl vedem Simon Petru nefăcând parte din categoria celor care se simţeau bine, firesc şi liniştiţi stând departe de Dumnezeu sau din categoria celor care se considerau în relaţii normale cu Dumnezeu, atâta vreme cât făceau dovada că erau muncitori, cinstitiţi şi cuminţi în ostenelile zilnice şi în relaţiile cu semenii. Intresul lui pentru Ioan Botezătorul ni-l arată mai deosebit decât credincioşii de rând. Ca pescar de profesie, a înţeles însă că pescuirea în care fusese el însuşi implicat era mai mult decât o întâmplare fericită. Era un fapt extraordinar, era dovada unei revelaţii. În faţa acesteia şi-a simţit propriile-i dimensiuni, prea mici şi departe de sfinţenia lui Iisus. Frica ce l-a cuprins a ieşit poate din adânca smerenie ce l-a cuprins când l-a văzut pe Iisus cu totul altfel decât până atunci. În ascultare şi în smerenie, Simon l-a perceput pe Iisus într-o nouă lumină, cea adevărată.

Ascultarea şi smerenia devin virtuţi numai împreună, fie că ascultarea iese din smerenie, fie că duce la smerenie. Numai aşa Simon a înţeles că Iisus nu era doar omul pe care îl putea numi cu toată consideraţia “stăpâne” sau “şefu´”, ci şi “Doamne”, în faţa puterii şi sfinţeniei căruia se simţea adânc păcătos. În schimb, reacţia lui Iisus a fost cu totul alta. El avea să-l încurajeze pe Simon, ba mai mult îi va face şi proorocia că, din acel moment, meseria lui, care presupunea răbdare, chibzuinţă, pricepere, stăruinţă, tenacitate şi înţelepciune va căpăta alte dimensiuni şi orientări, încât va deveni pescar de oameni: “Nu te teme; de acum vei fi pescar de oameni” (Lc. 5, 10).

Primii ucenici

Evanghelistul relatează că, după ce au scos bărcile la mal, Simon şi ceilalţi au lăsat totul şi au mers după dânsul. Aceasta arată că întâlnirea cu Dumnezeu, cu Iisus, nu are menirea să sperie pe nimeni, ci să ilumineze, să atragă. Aşa a fost cu primii ucenici ai Mântuitorului şi cu toţi cei care, pe diverse căi, s-au întîlnit şi se întâlnesc cu Dumnezeu. Ştim că, din acel moment, Andrei şi Simon Petru, Iacob şi Ioan s-au pus sub ascultarea totală faţă de Iisus, devenind ucenici ai acestuia, lăsând totul pentru Hristos şi Evanghelia sa. Au devenit realmente pescari de oameni, în sensul că, după Pogorârea Duhului Sfânt, au prins în mrejele Cuvântului Evangheliei mulţimi de oameni. Pescuirea minunată a început într-un fel în apele limpezi ale Genizaretului, a continuat şi continuă în valurile istoriei, fără ca adevăraţii pescari ai lui Hristos să pescuiască vreodată în ape tulburi. Au făcut aceasta pentru că în vieţile lor au ştiut să ierarhizeze priorităţile, nepunând nimic mai presus de Hristos.

Cuvântul lui Hristos, însoţit de pescuirea minunată, a impresionat atât de mult pe toţi, şi mai ales pe cei care păreau neinteresaţi, încât tocmai dintre aceştia Iisus şi-a recrutat primii ucenici. Fiecare dintre noi, atenţi la învăţătura lui Hristos, avem şansa şi privilegiul să devenim ucenici ai lui Hristos, angajaţi, în câmpul Evangheliei, cu condiţia să fim sinceri în ascultarea şi primirea cu smerenie a Cuvântului Evangheliei. Cuvântul împărăţiei ni se adresează tuturor. Eficienţa lui în noi depinde de câtă atenţie îi acordăm şi cu câtă smerenie ne punem, ca Simon Petru, sub ascultarea lui.

pr. prof. univ. dr. Vasile Răducă

 

* * *

 

Pescuirea minunată

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

“Nu-ţi fie teamă, de acum înainte vei pescui oameni” (Lc. 5,11)

Iubiţi credincioşi,

Liturghia din Duminica aceasta ne introduce într-o chestiune fundamentală a experienţei creştine. Se pare că astăzi, în timpurile pe care le trăim, problema principală este ce înseamnă să fii creştin; şi, în consecinţă, ce înseamnă să alegi viaţa de creştin. Ei bine, pericopa de azi ne ajută în meditaţia noastră, punându-ne înainte trei situaţii de vocaţie, adică de chemare pe urmele lui Isus, de a fi în slujba Domnului.

Trebuie, însă, înainte de toate, să clarificăm un eventual echivoc pe care îl găsim adeseori printre credincioşi: imaginea că atunci când se vorbeşte de vocaţie trebuie să se înţeleagă o chemare specială: de ex. să fii profet sau apostol, sau preot ori călugăr, călugăriţă. Nu este aşa. Pentru că, dată fiind natura oricărui creştin, este consacrat de Dumnezeu înainte de a se naşte, prin chemarea la viaţă şi apoi, după naştere, cu Botezul şi celelalte Sacramente, astfel încât se poate spune foarte bine, astăzi, fără teama de a greşi că orice fiinţă este o chemare a lui Dumnezeu, o vocaţie. Valorează pentru toată lumea unele criterii de evaluare şi orientare care se pot culege din pericopele bibliei.

Primul criteriu apare ca şi element fundamental al oricărei vocaţii: este gratuitatea creaţiei lui Dumnezeu care inundă cu iubire şi milostivire, cu toată fragilitatea vaselor din cretă cărora le este încredinţată o bogăţie atât de mare. Profetul Isaia pare să protesteze cum că limitele sale par să-l facă nepotrivit pentru chemarea Domnului: “Vai mie, că sunt pierdut! Sunt un om cu buze spurcate” (Is. 6,5). Dar Dumnezeu nu găseşte vreun obstacol în aceasta: “Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţa” (Is. 6,7).

Şi pentru Sfântul Pavel naraţiunea autobiografică din Epistola I-a către Corinteni (15, 11) ne arată aceeaşi dinamică. Înainte de a se găsi pe drumul Damascului, Saul s-a comportat într-un mod care l-a făcut să declare: “Nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu” (9). Dar Domnul l-a chemat şi Pavel a răspuns, iar rezultatul este răsturnarea unei existenţe: “Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt (adică apostol) şi harul care este în mine n-a fost în zadar” (10). Aceeaşi logică şi pentru chemarea lui Simon Petru, Iacob şi Ioan (pericopa de azi) şi pe ceilalţi care formează grupul celor doisprezece.“Simon Petru s-a aruncat în genunchi la picioarele lui Isus zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt un om păcătos”. Şi Isus a răspuns:“Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni”.

Iubiţi credincioşi,

Slăbiciunea noastră nu este o dificultate pentru Domnul. Mai mult, chiar Pavel, în una dintre scrisorile sale, evidenţiază cum este cu strategia lui Isus pentru a ne arăta puterea Sa, dar, în acelaşi timp, şi milostivirea Domnului. Ceea ce noi trebuie să facem este doar să răspundem cu “Da” chemării Sale, să ne lăsăm atraşi de prietenia Sa, să avem o inimă umilă şi încrezătoare atunci când ne dăm seama că Dumnezeu vrea să ne cheme. Textele biblice evidenţiază cât este de necesar să răspundem afirmativ chemării Domnului. Isaia spune: “Iată-mă, trimite-mă pe mine”.

Sfântul Pavel recunoaşte, fără mândrie, conştient, propria coerenţă, tocmai de aceea “harul pe care l-a primit nu a fost în zadar”. De altfel şi pescarii invitaţi de Isus pentru a-L urma au fost pregătiţi. “Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. În momentul acesta ne vin în minte atitudini similare ale celor mai mari personaje ale Vechiului Testament: de la Avraam la Moise, de la Amos la Osea şi, practic, la toţi profeţii. Iar în Noul Testament, promptitudinea încrezătoare a Mariei atunci când spune “DA”, cu ocazia bunei vestiri, rămânând credincioasă pentru toată viaţa, devenind în Biserică, tocmai pentru aceasta, model al primilor creştini. Şi ea a declarat, înainte de a spune acel “Fie”, propria îndoială înaintea îngerului Gavril, dar acesta a asigurat-o: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.

Iubiţi credincioşi,

Dacă voim să actualizăm pentru viaţa noastră Cuvântul lui Dumnezeu, cred că putem evidenţia unele pasaje. Înainte de toate este clar că nici o limită, nici un păcat nu poate să ne furnizeze un alibi pentru a refuza să dezvoltăm, în viaţa noastră, un drum constructiv şi deplin responsabil, fie uman cât şi creştin. Este important, în consecinţă, să nutrim o atitudine de a ne accepta pe noi înşine, de a ne auto stima. Este adevărat că nu trebuie să o facem în baza unor evaluări subiective ci în măsura în care ne uităm în ochii lui Dumnezeu. Conceptul de umilinţă este baza acestei atitudini, de aceea, cu cât nu ne apropiem de el, nu este al nostru.

De multe ori, în numele unei false umilinţe (referindu-ne la propriile noastre mizerii) ne dăm înapoi de la responsabilitatea la care Dumnezeu ne cheamă. Aceasta se întâmplă şi atunci când, chiar încercând să facem ceea ce este bine, ne adaptăm încet, încet celorlalţi; facem la fel, pentru ca aşa este moda, ne ruşinăm să dăm mărturie mai mult decât ceilalţi sau să facem muncă voluntară; uneori ne este frică să arătăm că suntem creştini când ne aflăm în mijlocul acelora care ne-ar putea judeca… Este important să ne reamintim că prin botez suntem cu toţii abilitaţi să participăm la preoţia lui Isus. De aceea, orice creştin trebuie să se simtă responsabil, nu numai pentru sine, ci şi pentru alţii.

Iubiţi credincioşi,

Ceea ce am primit trebuie să dăruim. Trebuie să ducem cu noi, acolo pe unde mergem, valorile umane şi creştine. Amin.

 

* * *

 

Vocaţia creştinească

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Tema evangheliei de astăzi este vocaţia. De fapt, întreaga Biblie tratează acest subiect, deoarece în fiecare viaţă umană există o vocaţie. Prin urmare, Biserica ne cheamă să medităm misterul chemării pe care Domnul ne-o adresează. Ştim că fiecare om are vocaţia sa şi că fiecare vocaţie are o misiune specifică pe care trebuie să o împlinească. Chiar de la începutul istoriei mântuirii Dumnezeu a cerut oamenilor să colaboreze în vederea realizării planului Său mântuitor în favoarea lor. În VT au fost chemaţi patriarhii şi profeţii; în NT, apostolii. Şi astăzi Dumnezeu cheamă bărbaţi şi femei, ca să colaboreze la răspândirea Împărăţiei Sale în lume, ca mesajul Său de iubire şi pace să poată ajunge la toate popoarele.

În VT, profetul Isaia are o vedenie (cfr. Is 6,1-8) în care, aflându-se în Templul din Ierusalim, îl contemplă pe Domnul. Întâlnirea sa cu Domnul este neaşteptată, dar va influenţa viaţa şi misiunea profetului. Dumnezeu îi apare ca un Rege în toată splendoarea Sa, înconjurat de serafimi, care formează ceata curţii Sale. Serafimii au şase aripi şi sunt mereu în mişcare, gata să împlinească poruncile Domnului. Cântecul lor: sfânt, sfânt, sfânt, exprimă realitatea sfinţeniei, specifică numai lui Dumnezeu: sfântul prin excelenţă, exprimat prin repetarea de trei ori a cuvântului “sfânt”. Expresia “Domnul puterilor“, doreşte să întărească şi să afirme că Dumnezeu este stăpânul tuturor puterilor cereşti şi pământeşti, suveranul suprem al universului.

Cuvântul “sfânt”, aplicat lui Dumnezeu înseamnă “despărţit” (separat), diferit de tot ceea ce este realitate creată. Sfinţenia manifestă şi absoluta Sa perfecţiune morală; exprimă realitatea divină în toată bogăţia sa infinită, în frumuseţea Sa maximă, în perfecţiunea Sa absolută. Tot pământul este plin de mărirea Lui, de prezenţa Lui proniatoare. Acest imn îl cântăm la fiecare Sf. Liturghie. Oare participăm din suflet la bucuria adoratoare a îngerilor?

Fraţilor! Observăm că în prezenţa lui Dumnezeu, Isaia înţelege toată neputinţa şi micimea sa, condiţia sa de om slab şi păcătos. Însă Dumnezeu intervine cu mila Sa, prin atingerea serafimului, curăţindu-l pe profet de toată vina şi necurăţia, purificându-i sufletul. Acest lucru are o consecinţă importantă, deoarece atunci când Domnul caută un voluntar, Isaia (iată rodul purificării!), spune imediat: “Iată-mă! Trimite-mă pe mine!“. Acest lucru ne învaţă că adevărata convertire implică vestirea Evangheliei, a adevărului, celorlalţi oameni.

Evanghelia ni-L prezintă pe Isus în barca lui Petru – simbolul Bisericii – învăţând mulţimile. Observăm că mai înainte de toate Isus a predicat, arătându-le apostolilor că: omul niciodată nu trebuie să acorde lucrurilor pământeşti o valoare mai mare decât cea trecătoare pe care o au. Înaintea lor primează rugăciunea şi vestirea binelui!

Evanghelia ne informează că Isus nu învăţa doar în Sinagogă, ci în orice loc în care găsea lume dispusă să Îl asculte! Dacă lumea Îi cere ajutorul, pentru a o “putea” ajuta, Isus cere ajutorul lui Petru şi prietenilor săi. Dumnezeu cere colaborarea omului. Şi noi, adunaţi aici, facem parte din “mulţimile” din lumea întreagă şi din toate timpurile ,adunate în jurul lui Isus, pentru a asculta ceea ce Dumnezeu doreşte să spună oamenilor şi a primi ajutorul Său.

Dumnezeu a înzestrat oamenii cu darul multor calităţi care au ca scop: preamărirea Sa, iubirea şi slujirea aproapelui, în vederea mântuirii lumii întregi. Domnul i-a dat omului şi darul libertăţii, iar acesta îşi poate folosi calităţile sale pentru a face binele sau a face răul. Din păcate, mulţi oameni se folosesc de calităţile lor pentru a se afirma în chip egoist, pentru a realiza descoperiri împotriva vieţii oamenilor. De fapt, descoperirea şi cunoaşterea interiorului atomului a dus la crearea bombei atomice. Omul nu a folosit energia atomică doar pentru facerea de bine. În zilele noastre, visul multor oameni este acela de a se îmbogăţi. Acest lucru poate fi un mod pentru a-i elibera de mizerie, foame şi de boală pe cei săraci sau un mod pentru a crea o şi mai mare mizerie, sărăcie şi asuprire a celor mulţi, în măsura în care bogăţia este privită ca o posesie egoistă de bunuri.

În familiile de astăzi, copiii nu mai sunt educaţi să caute voia lui Dumnezeu, ci părinţii proiectează viaţa lor strict în orizontul realităţii pământeşti. Astfel o viaţă întreagă o cheltuiesc fugind după iluzia realizării, după onoruri strict lumeşti şi uită să aducă mărire şi cinste lui Dumnezeu. Se pare că astfel judeca şi Petru, dar la un moment dat, experimentează falimentul total. Înţelege că el (ca şi oricare om) este mic şi slab, iar în faţa greutăţilor ar vrea să se predea, să abandoneze totul. Cuvintele lui Isus arată că Dumnezeu nu doreşte să ne predăm, nu vrea să fim biruiţi de faliment… Isus ne cere să aruncăm mrejele, să mai încercăm o dată, să trecem peste deziluzii, să înălţăm ochii de la pământ la cer şi să ne trăim viaţa bazând-o pe puterea lui Dumnezeu.

Imediat, Evanghelistul introduce un tablou nou: Isus îi dă lui Petru un ordin neaşteptat: “aruncă mrejele în apă“! Deşi după o noapte întreagă de pescuit în van, propunerea lui Isus este destul de ciudată, părând a fi o provocare faţă de profesionalismul şi experienţa de pescar de o viaţă a lui Petru – Isus, un tâmplar, poate să-mi dea sfaturi cum să pescuiesc? – ucenicul ascultă de porunca Mântuitorului, chiar dacă aruncarea mrejelor constituia o muncă grea, istovitoare şi lungă. Isus se apropie de pescari la terminarea muncii. Oare nu ar fi trebuit să-i lase să se odihnească? Deşi Îl întâlnesc pe Domnul chiar când sunt mai obosiţi şi mai descurajaţi, ei se întorc la muncă. Dar se încredinţează Lui din răsputeri! Acest fapt îi va salva!

Deoarece Simon, cu puţin înainte, cunoscuse eficienţa cuvintelor lui Isus – atunci când i-a vindecat soacra – (cfr. Lc 4, 38s), Îl ascultă. În această situaţie, el se încrede total în cuvintele Mântuitorului, chiar dacă poruncesc un lucru, care după mintea umană este destinat falimentului. Minunea arată cât este de înţelept ca omul să se încreadă oricând în cuvintele lui Isus!

Văzând minunea, Petru retrăieşte experienţa lui Isaia: în timp ce descoperă puterea lui Dumnezeu, înţelege micimea şi păcătoşenia sa care nu poate sta aproape de Domnul şi, prin urmare Îl roagă: “Doamne, mergi de la mine, pentru că sunt un păcătos“. Din cuvintele sale înţelegem că Petru Îi recunoaşte dumnezeirea. Isus, prietenul păcătoşilor, nu pleacă de la el, ci îl cheamă să lucreze în via Sa: “Nu te teme. De acum înainte vei fi pescar de oameni“.

Petru îşi recunoaşte slăbiciunea, necredinţa, însă Domnul va porni chiar de la acest nivel pentru a face din el “stânca” pe care îşi va construi Biserica. Nu-l ceartă pentru necredinţa lui, ci îi cere să nu se teamă, încurajându-l şi susţinându-l, premiindu-l prin misiunea măreaţă ce i-o încredinţează, sub identitatea unui nume nou. Schimbându-i numele lui Petru, Isus îi schimbă menirea vieţii, dar de fapt, viaţa le-o schimbă la toţi cei care Îl urmează, inclusiv celorlalţi apostoli, plătind preţul jertfei de pe cruce pentru ca să elibereze de păcat pe tot omul. Astfel, Petru – un om păcătos şi nepotrivit pentru o astfel de misiune – prin puterea Cuvântului lui Isus devine “Capul văzut” al Bisericii.

Răspunsul afirmativ al lui Petru şi al prietenilor săi este instantaneu şi total: “lasă totul şi Îl urmează“. Din asociaţi în afaceri, devin asociaţi în predicarea Evangheliei, pentru că, lăsând totul, Îl urmează pe Domnul. Observăm că omul îşi acceptă şi urmează misiunea sa adevărată, în urma unei întâlniri personale cu Dumnezeu, în Isus Cristos.

Iubiţilor! Pericopa ne arată că Isus cheamă mereu bărbaţi şi femei să-şi pună viaţa în serviciul Evanghelizării, chiar dacă mulţi avem impresia, că în ciuda unei munci asidue şi epuizante, bazată pe o mare experienţă, nu am reuşit să realizăm mare lucru, asemenea lui Petru. Poate că acest lucru ni se întâmplă deoarece nu avem curajul să trecem mai departe: să înţelegem slăbiciunile noastre şi să ne punem viaţa la picioarele lui Isus, încrezându-ne orbeşte în puterea şi în ajutorul Său. Petru este garanţia faptului că viaţa mereu ni se schimbă în bine dacă ne încredem în Domnul, care a trasat pentru noi adevărata şi singura cale care duce la eternitate.

Dacă în ciuda falimentelor, nu ne întrebăm dacă ne trăim viaţa la lumina şi după planul lui Dumnezeu, eşecul deplin este asigurat. Proiectele noastre dau faliment pentru că nu sunt în linie cu ceea ce Dumnezeu vrea de la noi, fiindu-ne dăunătoare mântuirii sufletului! Nu ne mântuim zbătându-ne să împlinim visurile noastre cu orice preţ, ci numai urmând voia, porunca Domnului, asemenea lui Petru.

Prin urmare, minunea – un semn ambiguu – constă în faptul că Petru vede în succesul pescuirii un semn divin. Ar fi putut spune că este vorba numai de norocul începătorului, dar nu neagă adevărul.

Cuvintele: “Nu sunt vrednic” pot fi o scuză pentru a-L ţine pe Dumnezeu departe de noi. El a venit în lume, vrea să se apropie de noi, dar noi, dorind să fim independenţi, Îl ţinem la distanţă. Din cuvintele lui Petru observăm că este omul cel care pune condiţii, nu Domnul! Răspunsul lui Isus… Genial! Nici o problemă, Petre! De fapt, Eu am venit pentru păcătoşi, nu pentru sănătoşi.

Vestea cea bună de astăzi este că Dumnezeu nu are nevoie de genii, de cei care au realizat ceva în viaţă, ci are nevoie de mine, de tine… aşa cum suntem, cu condiţia să înţelegem slăbiciunile proprii şi să mergem în urma Sa.

Văzând minunea, Petru va înţelege că ascultarea Domnului este infinit mai productivă decât munca şi experienţa sa de o viaţă! De fapt, Isus îl pregăteşte pe Petru pentru o misiune nouă: pescar de oameni, pentru care nu este suficient să ai experienţă şi să cunoşti teoretic câteva principii. Evanghelizarea nu se face doar pe baza puterilor omeneşti, ci urmând planul lui Dumnezeu şi criteriile Sale. În urma minunii, Petru – în ciuda slăbiciunilor sale – alege să asculte până la capăt de poruncile Domnului, arătându-ne care trebuie să fie stilul ucenicului din toate timpurile.

Înaintea lui Dumnezeu, Isaia şi Petru pot doar să-şi recunoască slăbiciunile. Este interesant că Dumnezeu se foloseşte chiar de aceste slăbiciuni pentru răspândirea Evangheliei. Înţelegem că Isus încredinţează predicarea Cuvântului Său, răspândirea Evangheliei, nu atât unor specialişti, ci unor oameni simpli, slabi? Acest fapt evidenţiază şi mai mult puterea lui Dumnezeu! Dar pentru ca Evanghelia să fie predicată, Petru (şi orice om) trebuie să-şi recunoască mai întâi slăbiciunile, necredinţa, puterile limitate, lipsurile, fragilitatea. Dacă omul nu-şi recunoaşte micimea înseamnă că pe Dumnezeu (Evanghelia şi adevărata credinţă) nu L-a întâlnit niciodată.

Acest fel de a vedea lucrurile se opune ideilor noastre legate de apostoli, preoţi, pe care de multe ori îi privim ca pe nişte super-eroi: a avea credinţă înseamnă a fi puternic, solid (de neclintit), sigur… dar Petru ne învaţă, că unica siguranţă pe care o avea era aceea că nu va prinde nimic, zicând: “După Cuvântul Tău, voi arunca mrejele“. Totuşi, în ciuda slăbiciunilor sale se încrede în Cuvântul Domnului, îşi abandonează activitatea şi viaţa în mâinile Sale. Acest lucru va însemna succesul său.

Noua lor misiune: “Pescari de oameni“, nu înseamnă că Dumnezeu sau apostolii vor trata oamenii ca pe nişte animale, ci sensul expresiei în greacă se traduce cu: “a-i prinde vii: vii, în vederea salvării vieţii lor“, a-i salva pe oameni din mijlocul valurilor învolburate ale mării, pentru a le restitui viaţa.

Minunea săvârşită ne arată puterea, veridicitatea şi eficienţa Cuvântului lui Isus, vestindu-ne şi fecunditatea misiunii Bisericii: salvarea oamenilor care se află înconjuraţi de problemele vieţii şi ameninţaţi de moarte, prin puterea Cuvântului lui Isus.

La lumina celor spuse până aici putem intui care sunt elementele constitutive ale unei vocaţii: iniţiativa este a lui Dumnezeu: El este cel care cheamă; pentru cel chemat este important să înţeleagă că viaţa lui este în relaţie strânsă cu Dumnezeu: Dumnezeu este sfânt, mare, iar omul este slab şi nevrednic. Dumnezeu a hotărât să se folosească de mijloace fragile în vederea realizării mântuirii tuturor oamenilor, instrumente pe care El le purifică şi le trimite în misiune. Chemarea Domnului este în vederea unei misiuni: misiunea nu este întotdeauna clară, este important ataşamentul de totală încredere al ucenicului; răspunsul omului este cel al urmării Domnului întru totul; puterea pentru împlinirea misiunii vine de la Dumnezeu (nu de la apostol): de exemplu, Pavel recunoaşte că în el lucrează “harul” lui Dumnezeu. Nu suntem noi cei care alegem să-L urmăm pe Domnul: este El cel care ne cheamă să-L urmăm.

Petru îşi dă seama de nimicnicia sa în clipa în care Isus îşi arată marea iubire faţă de oameni, procurându-le peştele necesar pentru a-şi astâmpăra foamea. Numai iubirea ne stimulează la schimbarea vieţii spre o cale nouă: “pescari de oameni”! Amin.

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a dupa Rusalii

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nu este nimeni care sa-si fi lasat; casa, frati, surori, tata sau mama, femeie sau copii, lucruri sau avere, pentru Mine si pentru Evanghelie si care sa nu primesca insutit acum, in viata aceasta plina de prigoniri.” (Mc. 29,30)

Sfanta Evanghellie ne spune ca Isus s-a dus la Marea Galileii ( lacul Ghenezaretului) unde a vazut doua corabii din care pescari coborasera si tocmai isi reparau mrejele, dupa o noapte in care trudisera pe mare si nu au prins nimic. Deodata Isus se urca in corabia lui Simon Petru si-l roaga s-o departeze de la uscat pentru a reusi sa vorbeasca multimilor care l-au urmat.

Dupa ce “saturat”multimile de sfintele invataturi, i-a zis lui Petru sa mearga cu corabia mai in larg si sa mai arunce odata mreaja. Petru ii spune ca toata noaptea s-a trudit si nu a prins nimic, dar totusi la cuvantul Domnului va mai arunca incaodata mreaja. Si, sfanta Evanghelie ne spune ca a prins atata peste incat a umplut amandoua corabiile.

Aceasta minune a infricat pe pescari de fata, care simtind puterile omului din fata lor au inceput sa se teama, intelegand ca numai Dumnezeu a putut sa faca asemenea minune. Iata cum in zadar se trudeste omul bazandu-se numai pe puterea sale ca nu reuseste sa faca nimic daca Dumnezeu nu-l ajuta. Fara ascultare de Dumnezeu si de poruncile lui nu putem face nimic statator.

Multi oameni au inceput-o bine, dar au sfarsit prost pentru ca nu si-au pus nadejdea in Dumnezeu si nu au vrut sa asculte de cuvantul lui, de biserica lui si de ucenicii lui.

Ascultarea lui Petru, nu numai ca l-a facut fericit, ca s-a aflat in prezenta lui Dumnezeu, dar a fost si rasplatit pentru increderea sa in el.

Pentru smerenia si incredere acordata, Isus l-a rasplatit pe Petru si pe prieteni lui facandu-i “pesacri de oameni”, adica facand din acesti oameni simpli cei mai buni si cei mai autorizati propovaduitori ai Evangheliei in toata lumea pagana, umilind pe toti invatati vremurilor de atunci.

Petru, nu numai ca are incredere in cuvantul lui Isus, dar se si supune lui Isus cu toate ca la vremea respectiva el doar banuia ca Dumnezeu este langa el. Dar fiindca Petru avea frica de Dumnezeu in prezenta lui Isus simtea ca-l napadesc toate pacatele, de aceea cel care are frica de Dumnezeu capata intelepciune si afla calea adevarata si dreapta si mai ales se fereste de pacate. In timp ce omul care nu are frica de Dumnezeu nu are nici mila dar nici rusine, facandu-se si pilda rea pentru copii lui.

In acest sens va spun o intamplare cu un tata si fiu care au mers sa fure porumb dintr-un lan. Cand au ajuns la marginea lanului, tatal copilului s-a uitat in dreapta si in stanga, dupa care a vrut sa intre, dar copilul l-a intrebat: “Tata, te-ai uitat in toate partile, dar in sus nu te-ai uitat, sa vezi daca de acolo, unde-i ochiul lui Dumnezeu, ne vede cineva!”

Multe si minunate sunt adevarurile dumnezeestilor Scripturi care fagaduiesc pazitorilor poruncilor rasplata pamanteasca. Iata ce ne transmite Dumnezeu prin prorocul Isaia: “daca veti vrea si Ma veti asculta, bunatatile pamantului veti manca, iar daca nu veti vrea si nu ma veti asculta, sabia va va manca.” Iar imparatul David cand a vorbit despre promisiunea facuta omului drept de Dumnezeu, a spus: “Cu lungime de zile ii voi umple si-i voi arata lui mantuirea mea.” La fel cum si Mantuitorul nostru Isus Cristos a spus: “Nu este nimeni care sa-si fi lasat; casa, frati, surori, tata sau mama, femeie sau copii, lucruri sau avere, pentru Mine si pentru Evanghelie si care sa nu primesca insutit acum, in viata aceasta plina de prigoniri.”

Astfel ca a venit timpul sa ne trezim, sa tragem si noi corabiile la uscat si sa-l urmam pe Isus. Sa urmam sfatul, lasat prin proorocul Isaia, care zice: “sa nu se laude cel intelept cu intelepciunea sa, nici cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat cu bogatia sa. Daca vrea cineva sa se laude, sa se laude numai daca ma cunoaste pe mine, ca eu sunt Domnul cel care face mila, judecata si dreptate pe pamant – zice Domnul.” Amin.

 

* * *

 

Pescuirea minunată

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Dacă aţi fost atenţi la faptul cum se comportă persoanele în prezenţa oamenilor renumiţi aţi putut observa reacţii diferite. În general vorbind tânărul american, la vederea unui actor de film, ori a unui sportiv celebru sau a preşedintelui, caută să atragă atenţia asupra sa, sare, strigă, vrea să dea mâna cu aceştia. În Roma, mii de pelerini, cu ocazia întâlnirii Sfântului Părinte – Papa, îşi ridică mâinile în sus de bucurie şi strigă «Viva Papa», iar pe feţele numeroşilor credincioşi se pot vedea lacrimi de bucurie şi mişcare lăuntrică. În apropierea puterii şi celebrităţii lumeşti, în preajma urmaşului Sfântului Petru – semn viu al unităţii şi continuităţii Bisericii – sau acolo unde radiază sfinţenia lui Dumnezeu, fiecare om îşi simte micimea sa.

Dar ce se poate spune dspre omul căruia i se deschide Cerul? Profeţii Vechiului Testament la vederea îngerilor cădeau cu faţa la pământ, tremurau de frică sfântă, căci l-au văzut pe trimisul lui Dumnezeu. Patriarhul Iacob, văzând în somn îngerii care se coborau şi urcau pe o scară, din cer pe pământ, a spus cutremurându-se: «Cât de înfricoşător este acest loc» (Geneza 28, 17). Profetul Isaia, văzând puterea cerească a lui Dumnezeu într-o viziune necunoscută nouă, s-a închinat profund şi a strigat: «Vai mie, că sunt pierdut! Sunt un om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei» (Isaia 6, 5). Profetul s-a simţit nevrednic de a-L vedea pe Dumnezeu.

Evanghelistul spune că «Nimeni şi niciodată nu L-a văzut pe Dumnezeu» (Ioan 1, 18). Pe pământ, omul nu poate să-L vadă niciodată pe Dumnezeu, deoarece la vederea frumuseţii divine, inima omului ar înceta să mai bată. În aceste relatări biblice drepţii lui Dumnezeu au văzut numai oglindirea unei mici părţi din frumuseţea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Ioan scrie în Cartea Apocalipsei că L-a văzut pe Fiul Omului şi cutremurat «a căzut la picioarele Lui, ca un mort» (Apocalipsa 1, 17).

Evanghelia de astăzi ne relatează ce s-a întâmplat cu Petru la vederea minunii înfăptuite de către Hristos. Mântuitorul, dintr-o barcă, învăţa poporul care se afla pe mal şi asculta învăţătura Sa cerească. După ce Şi-a terminat învăţătura, Isus s-a adresat viitorului Apostol: «Mână la adânc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi» (Luca 5, 4). Simon Petru i-a răspuns: «Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău voi arunca mrejele» (Luca 5, 5). Are respect pentru “un Om” care s-a dedicat lui Dumnezeu. Isus este recunoscut ca “Rabi” – Învăţător, care ştie interpretarea Scripturii… Dar el, Simon pescarul, prinde peşte de o viaţă. Este un pescar care a moştenit o experienţă ce s-a transmis din generaţie în generaţie. Ce poate face în plus “un om”, fie el şi sfânt, în faţa realităţii unei zile grele, plină de extenuare, la finalul căreia este departe de rezultatul dorit. Muncă multă şi satisfacţii puţine – de câte ori nu am gustat şi noi starea de disperare a unei astfel de situaţii. Dar, ceva din adâncul sufletului îl mişcă şi ascultă de “acel om”, împotriva oricărei speranţe. Şi s-a înfăptuit minunea! Mrejele s-au umplut cu atâţia peşti, încât pescarii au umplut două corăbii. Atunci Petru a înţeles că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a căzut la picioarele Lui şi I-a spus: «Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos» (Luca 5, 8). Tu, Doamne, eşti Mesia Hristos, Sfântul lui Dumnezeu, iar eu sunt un om păcătos şi neputincios, sunt nedemn să mă aflu în apropierea Ta, iar Evanghelistul Luca consemnează: «Spaima îl cuprinse pe el şi pe toţi cei care erau cu el» (Luca 5, 9). Aceasta este frica cea sfântă, venerarea divină şi umilinţa înaintea Fiului lui Dumnezeu! Este sentimentul pe care creatura îl simte în faţa Creatorului.

Hristos l-a liniştit cu blândeţe pe Petru spunându-i: «Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni… Atunci Apostolii au lăsat totul şi au mers după El» (Luca 5, 10-11), devenind pilonii Bisericii catolice, răspândită în toate neamurile.

În Joia Patimilor, atunci când sinedriul evreilor L-a condamnat la moarte pe Isus Hristos, Apostolul Petru s-a dezis de trei ori de Isus spunând: «Nu-L cunosc pe Omul acesta» (Matei 26, 74). Mai târziu, Isus a privit la Petru… El şi-a dat seama de ceea ce a făcut şi : «ieşind de acolo, a plâns cu amar (Luca 22, 61-62). Apropierea Domnului Hristos, privirea plină de iubire şi înţelegere a lui Isus, a transformat frica omenească a lui Petru.

Dar nu numai frica sfântă transformă sufletele, ci în mod simplu, chipul Mântuitorului este uneori de ajuns pentru convertire.

Într-un an, în Paris, a avut loc o petrecere, la care au fost invitaţi actori renumiţi. Oaspeţii au petrecut până când s-a făcut prea târziu pentru a se reîntoarce înapoi la locuinţele lor, trebuind astfel să înnopteze la palat. O tânără actriţă a intrat în camera care i s-a pregătit. A privit în jurul ei şi a văzut o statuie a Mântuitorului răstignit pe Cruce. Era o statuie preţioasă, căci era sculptată în fildeş încrustat în lemn. Tânăra actriţă fusese botezată, dar niciodată nu a fost practicantă în privinţa religiei, nu a mers la Biserică, nu se ruga, iar comportamentul ei moral lăsa de dorit. Apropiindu-se de statuie, nefericita actriţă a văzut pentru prima oară Corpul rănit al Mântuitorului răstignit, I-a văzut mâinile şi picioarele însângerate. A privit cu cea mai mare atenţie la chipul Mântuitorului, la coroana de spini, iar înainte de toate, la ochii îndurători ai lui Hristos. La baza statuii lui Hristos răstignit a văzut sculptate cuvintele: “Aşa iubeşte Iubirea”. Actriţa a simţit o putere misterioasă, care ieşea din postura Domnului Hristos. Acestea toate au cuprins-o iar sufletul ei păcătos s-a cutremurat aşa de tare, încât a început să plângă cu amar. Timpul s-a scurs, a trecut noaptea, a venit dimineaţa, iar ea se afla îngenunchiată în faţa Mântuitorului răstignit şi se ruga. Întorcându-se acasă, a început o nouă viaţă, viaţa iubirii lui Isus Hristos. Prezenţa statuii Domnului, privirea chipului însângerat al Mântuitorului răstignit şi ochii Lui îndurători au purificat sufletul femeii, iar ea a început să-L iubească pe Isus Hristos din toată inima ei.

Hristos ne invită pe calea iubirii, chemându-ne asemenea lui Petru la munca de apostolat pentru timpul pe care-l trăim. Convertiţi de minunile care se petrec în sufletele noastre la auzul şoaptei divine ce vine de sus, să ne schimbăm şi noi viaţa mergând pe urmele Celui care a zis: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6).

Rugăciune

Credinţa Ta, Doamne, mă face să înţeleg că nimic nu mă poate apropia mai mult de Tine, decât lucrarea, voinţa şi iubirea Ta. O, Dumnezeul meu, mi-ai arătat unde mă poate duce credinţa cea adevărată şi ce înseamnă ea. Ştiu şi recunosc că numai prin trăirea credinţei mă pot mântui. De aceea vin acum la Tine Domnul meu, cerând lumina Spiritului Sfânt, pentru ca aceasta să înflăcăreze credinţa, care să fie legată de faptele pe care Tu le aştepţi de la mine. Dacă puterea Ta a făcut să ţâşnească din stâncă apa în pustiu, în faţa profetului Moise, atunci eu vreau ca şi credinţa din mine, să facă să izvorească faptele virtuţilor, de pe urma cărora Tu doreşti să culegi roade vrednice de a Te lăuda pe Tine.

Însufleţeşte-mă de viaţa Ta cea adevărată, prin care să trăiesc credinţa neclintită, indiferent de încercările vieţii pământeşti, chiar dacă în ea lovesc valurile durerilor ori ale tentaţiilor. Iar dacă duşmanul mântuirii mele vrea să distrugă poarta speranţei şi a încrederii în Tine, ajută-mă să fiu un exemplu viu în a-mi construi locuinţa eternităţii pe Stânca credinţei care dăinuie de-a pururi. Amin.

 

* * *

 

Întâlnirea cu Dumnezeu face din pescari apostoli

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Evanghelia Duminicii a XVIII-a după Rusalii, de la Sfântul Evanghelist Luca, se numeşte Evanghelia pescuirii minunate şi evidenţiază o mulţime de învăţături duhovniceşti în ceea ce priveşte taina Bisericii şi viaţa creştinului în general. Sfântul Evanghelist Luca ne arată că erau două corăbii oprite lângă ţărmul lacului Ghenizaret, numit şi Marea Galileii, iar pescarii care ieşiseră din corăbii curăţau mrejele. Mântuitorul Iisus Hristos S-a apropiat de Simon-Petru, care avea una din corăbii, şi de Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care aveau cealaltă corabie.

Domnul Iisus a intrat în corabia lui Petru şi a cerut acestuia să îndepărteze puţin corabia de la ţărm, pentru ca El stând în corabie să înveţe mulţimile adunate pe malul lacului. Astfel, mai întâi, Mântuitorul Iisus Hristos a învăţat mulţimile binevestindu-le Evanghelia Împărăţiei cerurilor sau vestea cea bună a mântuirii. Predica Sa din corabie era o preînchipuire sau o prefigurare a tainei Bisericii prezentă în lumea aceasta ca o corabie pe mare, uneori liniştită, alteori învolburată. Biserica este corabia mântuirii care ne trece din lumea aceasta, unde viaţa noastră este amestecată cu păcatul şi cu moartea, pe tărâmul celălalt al existenţei, în viaţa veşnică, unde “nu este durere, nici întristare, nici suspin”, ci odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, care este “dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Iisus stând în corabie şi propovăduind mulţimilor Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu prevesteşte prezenţa şi lucrarea Sa în Biserica Sa, de-a lungul veacurilor.

După ce a învăţat mulţimile şi le-a hrănit cu lumina Sfintei Evanghelii, Mântuitorul Iisus Hristos a poruncit lui Petru să mâne corabia înspre larg, unde apa e adâncă, iar apoi a spus celor din corabie să arunce mrejele în apă pentru a pescui. Însă Petru a răspuns lui Iisus zicând: “Învăţătorule, toată noaptea

ne-am ostenit şi nimic n-am prins, dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja” (Lc. 5, 5). De fapt, Sfântul Apostol Petru nu avea mare speranţă că va prinde peşte, dar, din smerenie, a împlinit ceea ce i s-a poruncit.

Petru era un pescar iscusit, experimentat care ştia cum se prinde peştele noaptea, dar ştia şi ce înseamnă răbdarea şi osteneala. Dacă o noapte întreagă nu a prins nimic, acum, istovit de puteri şi oarecum trist că nu a avut nici o izbândă, Petru pescarul nu are prea mare speranţă că va putea pescui vreun peşte. Evanghelia nu ne spune că Petru s-ar fi îndoit, dar nici nu ne spune că ar fi fost foarte încrezător, ci doar a ascultat, din respect şi din smerenie, de porunca Mântuitorului Hristos. Semnul smereniei lui este ascultarea de Hristos fără să pună vreo întrebare, fără să ceară vreo explicaţie şi fără să înţeleagă pentru moment ce va urma. Nu ştia ce se va întâmpla. Sfântul Petru a ascultat de Iisus doar pentru că Îl iubea şi recunoştea că El este Învăţătorul său.

Această smerită ascultare a lui Petru faţă de Iisus era atitudinea sa obişnuită, deşi nu înţelegea ce va urma şi nici nu avea multă speranţă că va reuşi să prindă peşte. Nici pe departe nu se gândea el că, deodată, o izbândă mare în cele ale pescuitului va schimba viaţa sa. Deci, el doar a ascultat de Iisus şi a zis: “La porunca Ta, voi arunca mreaja” (Lc. 5, 5). Însă, după ce a făcut ce i s-a poruncit, Petru şi cu cei care-l însoţeau “au prins mulţime mare de peşti încât li se rupeau mrejele“. Atunci ei au făcut semn celor ce se aflau în cealaltă corabie să vină ca să-i ajute. Şi astfel au umplut ambele corăbii de peşte, încât erau gata să se scufunde.

Însă Evanghelia ne spune că cei care au prins o mare mulţime de peşti, în loc să se bucure, s-au înspăimântat. În mod obişnuit, nimeni nu se înspăimântă sau se teme după o mare izbândă, ci se bucură.

De ce în loc să se bucure pescarii au fost cuprinşi de spaimă? Deoarece şi-au dat seama că pescuirea aceasta neaşteptată nu era ceva obişnuit, ci o minune săvârşită prin puterea cuvântului lui Dumnezeu, ca urmare a ascultării smerite a lui Simon Petru faţă de Domnul Iisus Hristos. Vedem că primele cuvinte ale Sfântului Apostol Petru nu au fost cuvinte de mulţumire, cum era firesc, nici cuvinte de bucurie, ci o puternică şi profundă conştiinţă a păcătoşeniei sale în faţa lui Dumnezeu Cel Sfânt. De aceea, Petru a zis: “Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Iar aceste cuvinte

le-a rostit el după ce a îngenuncheat la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos.

De ce acest gest cu totul neaşteptat al Sfântului Apostol Petru? Deoarece el a simţit puterea dumnezeiască a lui Hristos. Cuvintele sale “du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8) exprimă fiorul şi teama omului credincios când se întâlneşte cu puterea sfinţeniei lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor. Această teamă sfântă şi plină de smerenie este exprimată în spaţiul sacru al Bisericii Ortodoxe când ne apropiem de Sfânta Masă a Sfântului Altar, care simbolizează mormântul lui Hristos şi tronul Său de slavă. De aceea, în timpul Sfintei Liturghii Euharistice, înainte de împărtăşanie, ne închinăm până la pământ în faţa Sfintei Mese şi zicem: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!” Deci, vedem în cuvintele şi gesturile Sfântului Apostol Petru din Evanghelia acestei Duminici atitudinea pe care trebuie să o avem când ne întâlnim cu Hristos, Dumnezeu-Omul, prezent în Sfânta Euharistie.

Observăm că după ce omul credincios ascultă Evanghelia lui Hristos şi împlineşte poruncile Lui, se arată şi lucrarea lui Hristos în viaţa sa. Numai în stare de ascultare smerită şi de împlinire a poruncilor lui Hristos, poate omul simţi sfinţenia lui Dumnezeu care contrastează cu păcătoşenia sa. Văzând smerenia şi teama lui Petru, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune acestuia: “Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni!” (Luca 5, 10) Astfel, pescuirea minunată a fost lucrare de pregătire a ucenicilor lui Iisus ca să înţeleagă că lucrarea lor viitoare trebuie să se bazeze mai întâi pe puterea harului lui Hristos, nu pe forţele proprii. După această minune, Sfântul Apostol Petru şi cei împreună cu el, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, Îl urmează pe Mântuitorul Iisus Hristos cu multă convingere şi bucurie: “şi trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după El” (Luca 5, 11).

Înţelegem, aşadar, că Evanghelia de azi se referă în mod direct la taina Bisericii. Corabia din Evanghelie preînchipuie Biserica lui Hristos ca spaţiu al mântuirii, ca adunare a oamenilor în iubirea mântuitoare a lui Hristos. De aceea, majoritatea bisericilor, ca locaşuri de cult, din primele veacuri şi până acum, se construiesc în formă de corabie (chiar dacă, mai târziu, corabia a luat forma crucii), iar turla principală ţine loc de catarg, purtând în vârf o cruce. Hristos Cel răstignit şi înviat conduce tainic această corabie a mântuirii. El stă la cârma Bisericii pentru că El este Capul Bisericii. Însă El cheamă la lucrarea mântuirii slujitori care binevestesc lumii Evanghelia vieţii veşnice şi îndrumă pe calea mântuirii pe cei ce cred în El şi sunt botezaţi în numele Preasfintei Treimi.

Învăţătura principală pe care o primim din Evanghelia de astăzi este că lucrarea de pescuire sau adunare a oamenilor din marea vieţii în corabia mântuirii, adică în Biserică, se realizează prin harul lui Dumnezeu. Ceea ce învaţă Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată în largul mării este un capitol de teologie referitor la taina Bisericii şi a păstorului în Biserică, şi anume: în lucrarea bisericească mai întâi contează harul sau ajutorul lui Dumnezeu şi apoi priceperea omenească. Cât timp Sfântul Petru a contat doar pe priceperea sa, pe forţa sa fizică şi pe dibăcia sa de a pescui, nu a prins nimic. Cuvintele sale: “Toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins!” (Luca 5, 5) sunt, de fapt, constatarea tristă a unui eşec total, însoţit de o stare de oboseală şi regret. Dar iată că, pe neaşteptate, la capătul puterilor omeneşti, începe lucrarea lui Dumnezeu. Când Petru nu mai avea nici o speranţă de reuşită, atunci a venit ajutorul lui Dumnezeu şi s-a făcut minunea. După ce a făcut ce i-a spus Hristos, Sfântul Petru a văzut cum s-a schimbat eşecul în succes. Această putere, care face minuni, schimbă situaţii şi rezolvă probleme dificile, este harul lui Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: “Toate le pot cu Hristos Care mă întăreşte!” (Filip. 4, 13). De aceea, slujitorii Bisericii se sfinţesc prin “dumnezeiescul har care totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte” (Arhieraticon, Slujba Hirotoniei diaconului, preotului şi episcopului). Totuşi, trebuie remarcat că Hristos nu a săvârşit minunea pentru nişte pescari leneşi, care au dormit toată noaptea, ci minunea s-a făcut pentru pescari harnici, care s-au ostenit toată noaptea. Iar din multa lor osteneală s-a născut multa lor smerenie. Întrucât i-a aflat în stare de osteneală şi de smerenie, Hristos-Dumnezeu le-a dăruit ajutorul Său care face minuni. Sfântul Isac Sirul spune: “Dumnezeu ne dăruieşte harul Său pentru smerenia care vine din multe osteneli“. Aşadar, harul se dăruieşte celor ce au privegheat mult şi s-au ostenit mult. Chiar dacă nu s-a împlinit speranţa lor când se aşteptau ei, ea s-a împlinit în mod mai frumos sau mai bogat tocmai pe când ei nu se mai gândeau la aceasta. Aşa se întâmplă uneori şi în viaţa Bisericii sau în viaţa creştinului. Foarte adesea ne străduim să facem ceva bun, dar nu reuşim când şi cum dorim noi. Apoi ne întrebăm, cu întristare sau nedumerire: “De ce n-am reuşit?” Cineva se pregăteşte pentru examen, dar are un moment de slăbiciune şi nu reuşeşte să treacă examenul cu succes. Cineva se străduieşte să facă o lucrare mare cu scop nobil, dar nu mai ajunge să o termine; intervine o situaţie neprielnică şi toată lucrarea a eşuat. Totuşi, ceea ce nu poate fi înţeles la un moment dat se va lumina mai târziu, când şi cum voieşte Dumnezeu.

Uneori oamenilor care, pe lângă multă osteneală, dau şi dovadă de răbdare le vine ajutorul lui Dumnezeu pe când nu se aşteaptă. Unii oameni, fiindcă nu au ajuns la o reuşită pe care o doreau, au interpretat aceasta ca fiind un eşec, o părăsire a lor de către Dumnezeu. Mai târziu, însă, au constatat că dacă s-au smerit şi s-au întărit în credinţă, cu toate că Dumnezeu nu a răspuns la cererea lor când doreau ei, totuşi le pregătea atunci o biruinţă viitoare sau o binecuvântare mai bogată. Însă El a voit să le verifice smerenia, ascultarea şi răbdarea. În cazul Sfântului Apostol Petru şi al celorlalţi pescari care erau cu el, Hristos Domnul a văzut multa lor osteneală, răbdare şi smerenie.După ce Simon Petru a recunoscut, în stare de smerenie şi pocăinţă, limitele puterii şi cunoaşterii sale, Dumnezeu l-a chemat să devină pescar de oameni, adică păstor de suflete. Vedem că abia când omul recunoaşte că are nevoie de ajutorul sau harul lui Dumnezeu, el poate deveni slujitor al lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Această înţelepciune tainică a lucrării lui Dumnezeu în viaţa oamenilor este cuprinsă în Evanghelia de astăzi. Astfel, Evanghelia ne arată că Dumnezeu cunoaşte atât ostenelile omului, cât şi limitele sau slăbiciunile lui, dar îl învaţă să-I ceară ajutorul Lui, să lucreze împreună cu El, să se bucure de iubirea Lui milostivă.

Evanghelia acestei Duminici ne arată că totdeauna avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nu numai când ne simţim mai slab pregătiţi, ci şi când suntem foarte bine pregătiţi trebuie să ne rugăm Lui zicând: “Doamne, ajută!“. Dumnezeu iubeşte pe cel smerit, pe cel care îi cere ajutorul Său şi se străduieşte să fie harnic şi darnic.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim puterea Lui când Îi cerem ajutorul, să nu deznădăjduim niciodată, chiar dacă nu se împlineşte dorinţa noastră când voim noi şi cum voim noi. Să învăţăm că înţelepciunea Lui este mai mare decât înţelepciunea noastră, puterea Lui este mai mare decât puterile noastre, iar harul Lui şi sfinţenia Lui sunt izvor de lucrări minunate şi mântuitoare, spre slava Preasfintei Treimi şi spre bucuria noastră. Amin!