Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVIII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 55,1-3
Romani 8,35.37-39
Matei 14,13-21

Matei 14,13-21

În acel timp, când Isus a auzit de moartea lui Ioan Botezătorul, a plecat cu luntrea spre un ţinut nelocuit, ca să fie singur. Mulţimile au aflat şi, ieşind din cetăţile lor, l-au urmat mergând pe jos. Coborând din luntre, a văzut o mare mulţime de oameni şi a fost cuprins de milă faţă de ei, şi i-a vindecat pe cei bolnavi. Spre seară au venit ucenicii şi i-au spus: “ţinutul este nelocuit şi se face târziu; dă drumul deci mulţimii ca să meargă prin cetăţi ca să-şi cumpere de mâncare”. Dar Isus le-a zis: “Nu-i nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce!” Ei i-au zis: “Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Isus le-a zis: “Aduceţi-le aici!” După ce a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi doi peşti şi, ridicându-şi ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ucenicii le-au dat mulţimii. Toţi au mâncat şi s-au săturat, iar din firimiturile care au rămas s-au strâns douăsprezece coşuri pline. Cei care mâncaseră erau vreo cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Încetul cu încetul…

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Nu cred că există om pe faţa pământului care să nu-şi fi pus întrebarea: De ce? Puiul, când iese din găoace, se scutură, priveşte uimit în jur câteva clipe, apoi, ca şi cum ar fi luat la cunoştinţă de conţinutul întregii existenţe, se apucă de ciugulit spre a se integra viu în universul înconjurător. Dacă a avut cloşcă mai aleargă după dânsa, mai ales când îl cheamă să se ospăteze cu un vierme mai delicios, dar dacă a ieşit din incubator nu mai are nevoie de nimeni pentru a-l învăţa ce să facă pentru a supravieţui. La fel, mielul abia născut se ridică pe patru picioruşe tremurânde, se mai opinteşte ceva la început şi apoi, fără prea multe invitaţii, ca şi cum ar fi cunoscut locul de când lumea, se îndreaptă direct spre izvorul laptelui. Hrănit, o lună sau două, când dă colţul ierbii, îşi caută singur hrana. Tot aşa şi mânzul şi puiul de căprioară, tot aşa stau lucrurile în lumea păsărilor, după o perioadă scurtă de timp, fiecare se descurcă singur.

De ce numai omul, coroana creaţiei, fiinţa cea mai nobilă de pe pământ, de la naştere şi până la câţiva ani buni, nu se poate descurca singur, nici pentru hrană, nici pentru îmbrăcăminte, nici pentru adăpost, nici pentru apărare, nici pentru educaţie etc.? De ce noul-născut nu trăieşte pe picioarele proprii din prima zi, din prima lună sau măcar din primul an? De ce? Desigur: din rânduiala minunată a Creatorului. Toate, afară de om, trăiesc şi adună pentru timp şi pentru pământ; omul trebuie să înveţe cum să trăiască şi să adune pentru veşnicie.

Dumnezeu a rânduit ca omul, pe lângă viaţa trupească pe care o primeşte de la părinţi, să primească şi viaţa dumnezeiască, o viaţă nouă pe care o acceptă conştient şi trebuie să o folosească pentru a primi viaţa îngerească. Toate acestea cu ajutorul altor fiinţe umane cu care ajunge în contact. Din acest motiv spune poetul Bernanos că fiecare fiinţă umană pe care o întâlnim, chiar şi numai o clipă în această viaţă, este un mesaj trimis din ceruri, pe care îl putem descifra cu puţină iubire. Iubirea, spre deosebire de instinctul erotic, se învaţă; şi se învaţă destul de greu deoarece originea sa este transcendentală. La naşterea copilului pentru viaţa divină contribuie harul divin, care mai întâi se constituie în chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează de a participa la bogăţia mesianică (lectura I-a). Bogăţia mesianică se revarsă gratuit în fiinţa umană nou-născută prin zeci şi sute de canale vii, prin toţi oamenii din jur. Durata acumulării iubirii îşi are ponderea sa în rodnicia faptelor de mai târziu.

Un dicton spune: Iubirea trece prin stomac. De ce? Dumnezeu ne cheamă la sine prin abundenţa hranei care umple stomacul: apă, vin, lapte şi tot felul de alimente savuroase (lectura I-a). Instinctul conservării este cel mai puternic. Viaţa valorează mai mult decât orice. Dumnezeu vrea ca de la valoarea vieţii trupeşti să învăţăm valoarea vieţii sufletului şi necesitatea de a-i oferi hrana suprafirească: harul. Lecţia este grea: cere timp, răbdare, lumină şi ajutorul divin pentru a se ajunge la concluzia că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care ne vine de la Dumnezeu (Mt 4,4). Lecţia aceasta nu se învaţă din teorie, ci din practică şi Isus a venit să ne demonstreze adevărul pe viu. Copilul învaţă să-l iubească pe acela care îl hrăneşte timp îndelungat. Isus a venit pentru a ne hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu timp de trei ani şi s-a lăsat ca hrană tuturor oamenilor, până la sfârşitul lumii, în Euharistie. Mântuitorul ne învaţă cum să facem din pâinea noastră cea de toate zilele hrana sufletului nostru prin pâinea suprafirească pe care ne-o dă Tatăl din ceruri ca să avem viaţă veşnică.

Omul este chemat să dea puţin: Daţi-le voi să mănânce! (lectura a III-a).

Ucenicii pun la dispoziţia mulţimii de oameni doar cinci pâini şi doi peşti, care, oferite cu iubire pentru a potoli foamea celor mulţi, devin minune prin harul lui Dumnezeu.

Isus însuşi, în calitate de Fiu al Omului, a acumulat iubirea prin har încetul cu încetul. Creştea în înţelepciune, vârstă şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2,52). Evanghelia extinde această perioadă de creştere a lui Isus până la vârsta de 30 de ani. Preacurata Fecioară Maria, în calitate de mamă, Iosif cel drept, în calitate de tată purtător de grijă, rudele, cunoscuţii, învăţătorii de la sinagogă şi de la templul din Ierusalim etc. toţi cei care l-au înconjurat cu iubire au contribuit la creşterea lui până la desăvârşire prin Duhul Sfânt, pentru a se arăta în lume, pentru a dărui ceea ce i s-a dăruit. Veşnic va fi adevărat dictonul nostru românesc: Dar din dar se face rai, fiindcă iubirea nu este iubire dacă nu este oferită gratis.

Copilul nu trebuie să părăsească lăcaşul familiei decât în clipa în care este capabil să ofere iubirea pe gratis, materializată în cele cinci pâini şi cei doi peştişori, pe care mama i-a pus în desagă drept merinde, cu scopul de a alina foamea şi setea, de a face lumea mai bună. Semnificative sunt în această privinţă cuvintele mamei sfântului Ioan Bosco, spuse în ziua sfinţirii lui ca preot: Eşti preot; spui sfânta Liturghie; de acum încolo vei fi mai aproape de Isus Cristos. Să-ţi aminteşti, prin urmare, că a celebra sfânta Liturghie înseamnă a începe să suferi. N-o vei simţi dintr-o dată, dar încetul cu încetul vei constata că mama ta ţi-a spus adevărul. Sunt sigură că te vei ruga zilnic pentru mine, fie că voi fi vie sau moartă; aceasta îmi ajunge. De acum înainte să te gândeşti numai la mântuirea sufletelor şi să nu-ţi mai faci nici un fel de griji pentru mine. Ea, sărmana văduvă, după ce a făcut jertfe eroice pentru a-l vedea preot, îi cere să nu-i mai poarte de grija celor din această lume, să se roage doar, dar să se dăruiască iubirii sufletelor care au nevoie de mântuire.

Incapacitatea oamenilor de a iubi cu adevărat în Duhul Sfânt provine din faptul că foarte mulţi nu au experimentat niciodată caritatea în adevăratul ei sens; sau au experimentat-o insuficient. Unii confundă iubirea cu simţul erotic, cu o teorie biologică; alţii cu o teorie filozofică sau poetică, alţii cu o acţiune filantropică; însă omul câştigă capacitatea de a iubi caritativ, adică numai din dorinţa de a face bine aproapelui, numai în măsura în care el însuşi a fost sau este iubit chiar din primele clipe ale existenţei sale; ba aş spune chiar că trebuie iubit mai mult atunci când se află în sânul matern, când iubirea care s-a revărsat de la Duhul Sfânt în inima mamei găseşte calea cea mai scurtă spre inima fătului. Avea dreptate împăratul Napoleon Bonaparte când spunea că educaţia copilului trebuie să înceapă cu o sută de ani înainte de a se naşte. Nu poate fi educaţie fără iubire. Lumea de azi are educatoare salariate, dar nu mai are mame adevărate, fiindcă şi acestea au devenit salariate şi îşi împart iubirea cu mamona. Din acest motiv, pe zi ce trece, lumea dă mai puţină iubire decât primeşte şi, de n-ar fi caritatea divină a Duhului Sfânt, sfârşitul şi-ar dovedi realitatea cu repeziciune.

Unii părinţi, care au patru sau mai mulţi copii, rămân surprinşi de faptul că unul sau doi se deosebesc total de ceilalţi: sunt mai puţin buni, mai posaci, ursuzi, neascultători etc. Cauza? Familia tânără îşi doreşte primul copil. Noul-născut este înconjurat cu toată iubirea, dar nu răsfăţat. El creşte ca un tânăr capabil de a dărui ceea ce a primit: iubirea curată, caritatea. Răsfăţatul devine un om bolnav pentru societate: egoist, leneş, mofturos. Dacă primul copil este fetiţă, soţii îşi mai doresc un băiat. Dacă nu este ceea ce şi-au dorit, copilului i se va acorda mai puţină iubire; dar şi mai puţină dacă şi al treilea va fi tot fetiţă. Dacă al patrulea este băiat, după ce l-au aşteptat atâţia ani, va fi copleşit cu o iubire totală din partea părinţilor şi cu o iubire descrescândă din partea surorilor: cea mai mare îl va iubi mai mult, pentru că mult a primit; cea mijlocie îl va iubi ceva mai puţin, pentru că a primit mai puţin; cea mai mică îl va iubi şi mai puţin, pentru că a primit mai puţină iubire. Dacă apoi va urma încă un al cincilea, care n-a mai fost atât de dorit, va fi un copil problemă: crescând, părinţii uită că nu l-au dorit şi se plâng: Este al nostru; l-am crescut ca şi pe ceilalţi; nu înţelegem de ce ne face atâtea necazuri! Au uitat că necazurile lor le-au pus în fiinţa lui din clipa în care nu l-au dorit din toată inima. Dacă soţii îşi doresc un copil care să fie ultimul şi speră că el le va fi sprijin la bătrâneţe, ca în cazul patriarhului Iacob cu Iosif, cei din urmă devin mult mai buni decât cei dintâi, care, între timp au mai făcut unele necazuri părinţilor. Exemple avem nenumărate: sfântul Toma de Aquino a fost al şaselea, sfântul Ignaţiu de Loyola a fost al treisprezecelea, sfântul Benedict Labre a fost al cincisprezecelea, sfânta Tereza a Pruncului Isus a fost al nouălea copil; Maica Domnului s-a arătat la Fatima la trei copii: Luciei care era al şaselea copil, lui Francisc şi Iacintei care erau fraţi, el al zecelea şi ea a unsprezecea etc. Între oamenii de ştiinţă numărul este şi mai concludent. Cei care au primit multă caritate au devenit sfinţi.

În concluzie, dacă noi vom şti să oferim pâinea iubirii celor din jur, dacă părinţii vor căuta să-i iubească pe toţi copiii în mod egal încă înainte de a-i naşte, omenirea şi Biserica vor beneficia de mari valori şi de sfinţi deosebiţi.

Dacă în viaţă unii n-am beneficiat de caritatea altora, să nu uite că în cer avem un Tată, în Euharistie avem un frate şi în inimă un Duh care se roagă cu iubire prin suspine negrăite ca să fim pentru toţi cei din jur asemenea sfântului Paul care spunea: Cine mă va despărţi de dragostea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia? Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin acela care ne-a iubit, adică Dumnezeu în trei persoane, care ne-a iubit din veşnicie (Rom 8,35-39).

 

* * *

 

Pâinea reînnoirii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Pâinea reînnoieşte trupul; harul reînnoieşte sufletul. Omul, creat din trup şi suflet, are trebuinţă de ambele: pâine şi har. Pentru aceasta Biserica îşi deschide celebrarea euharistică de azi cu o rugă înălţată către Domnul de a reînnoi şi păstra în noi harul său, ca să-i fim plăcuţi mereu. Însă, după cum ne-a demonstrat-o Cristos, că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care ne vine din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4; Lc 4,4; Deut 8,3), pâinea trebuie să fie în slujba harului, aşa cum trupul trebuie să fie în slujba sufletului, spre a fi mereu plăcuţi Domnului.

Isus, în Evanghelia de azi (Mt 14,13-21), foloseşte pâinea ca semn al adevărului cuprins în mesajul mântuirii, hrănindu-ne credinţa cu convingerea împlinirilor mesianice.

Cărţile Regilor din Vechiul Testament ne relatează fapte asemănătoare: pâinea şi făina s-au înmulţit pe vremea profeţilor: Ilie (1Reg 17,9-16) şi Elizeu, graţie cuvântului lui Iahve: “Vor mânca şi le va prisosi” (2Reg 4,43). Printre bunurile mesianice figura şi speranţa unei pâini miraculoase, care va ostoi foamea poporului ca pe timpul lui Moise. La acest lucru face aluzie Evanghelia când spune: “Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea cerească” (In 6,23). Mesia trebuia să satisfacă toate cerinţele umane: vindecările de boli, de ignoranţă, înlăturarea păcatului, dominarea naturii etc, minuni care să-l prezinte pe Isus ca Domn, dar necesitatea stringentă a fiecărei fiinţe este asigurarea existenţei, a hranei, faţă de care Domnul nu poate rămâne nepăsător. Suveranitatea lui trebuie, prin urmare, să se extindă şi asupra foamei, cunoscându-se atât de bine efortul omenesc pentru a o potoli, conform planului stabilit de Providenţa divină.

Pe de altă parte, Evangheliile au dat o atenţie deosebită ospeţelor la care a participat Isus şi relatările lor sunt cu o încărcătură teologică deosebită. Aceste ospeţe sunt semnul pâinii nemuritoare, a pâinii vii care dă viaţă; pâinea obişnuită se transformă în semnul pâinii euharistice. Referirea la această pâine nu putea să nu fie clară în textul de azi. Aşa, de exemplu, gestul lui Isus care “a luat pâinea, a ridicat ochii spre cer şi aducând mulţumiri, a frânt-o”, este, practic, acelaşi cu gestul de la instituirea Euharistiei (cf. Mt 26,26-28). Intenţia evanghelistului Matei este clară: pâinea înmulţită trebuie să ne amintească de pâinea euharistizată şi Isus este “pâinea coborâtă din cer” cu menirea de a satisface dorinţele legitime – trupeşti şi sufleteşti – ale omului.

Tot în legătură cu conţinutul teologic, evanghelistul Matei ne vorbeşte despre retragerea lui Isus într-un loc pustiu pentru prima dată, cu un sens de cult. Isus iese din acest loc pentru a vindeca bolnavi şi pentru a hrăni poporul în chip miraculos, după care se retrage din nou în singurătate spre a se ruga (14,23). Oare nu ne oferă el o aluzie la marele preot iudeu care ieşea din taină, din Sfânta Sfintelor, ca să binecuvânteze poporul? (cf. Lev 16). Fără îndoială, Isus este prezentat aici ca mare preot al noii alianţe care binecuvântează şi hrăneşte pe poporul său.

Însăşi culegerea firimiturilor în douăsprezece coşuri, în afară de faptul că arată un semn al abundenţei mesianice, ne oferă imaginea grijii pe care trebuie s-o avem faţă de fragmentele euharistice, care, păstrate vor vorbi de la sine despre o prezenţă divină în mijlocul celor care cred în cuvântul vieţii şi să facă parte dintr-un tot: aceeaşi minune.. Astfel, în tradiţia siro-orientală este dezvoltat ritul drojdiei sacre. De la o Liturghie va fi păstrată o fărâmă din pâinea euharistică pentru Liturghia următoare ca drojdie. Legenda povesteşte că sfântul Ioan ar fi păstrat o bucăţică din pâinea sfinţită de Isus la ultima cină şi, apoi, ar fi folosit-o, în timpul primei sale Liturghii în prezenţa Maicii Domnului. Sensul legendei şi al simbolismului sunt clare: Euharistia este sfinţirea unităţii, fie între locuri diferite, fie de-a lungul veacurilor, dar mai ales între oameni prin credinţă. Fiecare apostol este păstrătorul unui coş cu firimituri ale adevărului divin: eterna prezenţă a lui Cristos alături de comesenii săi (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 151). Adevărul total este Cristos; noi îl avem parţial prin cunoaşterea limitată de raţiune.

Isus a săturat oamenii care erau înfometaţi. Acest fapt ne arată că Împărăţia lui Dumnezeu, despre care Cristos declară că a sosit (cf. Lc 17,21), nu este din această lume (cf. In 18,36), dar este în strânsă legătură cu aceasta. Mulţimea l-a urmat pe Isus spre a-i asculta cuvântul. Acum, Vestea cea Bună, pe care el o proclamă, nu se poate reduce numai la o săturare corporală. Esenţialul este altul, înmulţirea pâinilor este semnul unităţii Bisericii prin iubire. De la orice masă, iubirea poate realiza un plus care să fie oferit, fiindcă şi “căţeii se satură cu firimiturile care cad de pe masa stăpânilor”, aşa cum spunea femeia cananeancă lui Isus, cerându-i să-i vindece fiica (cf. Mt 15,21-28). Pentru fiecare creştin, participarea la banchetul euharistic trebuie să devină izvorul unei încercări de promovare umană, în care toţi şi fiecare în parte să fie recunoscuţi în demnitatea lor fundamentală de persoană în sânul unei singure şi mari familii.

Celebrarea euharistică introduce mereu, tot mai profund, pe creştini în comunitatea eclezială, comunitate de fraţi şi săraci. Pâinea care nu piere, oferta iubirii făcută săracilor, este încă destul de modestă. Cei care participă la acest banchet euharistic şi sunt întăriţi cu pâinea vieţii, trebuie să-şi reînnoiască convingerea că toţi sunt fraţi şi menirea lor este de a se smulge din lăcomia după bunurile înşelătoare şi din sclavia lor. În acelaşi timp, Euharistia face ca cel credincios să fie tot mai mult omul disponibil pentru o singură slujire: cea a lui Dumnezeu care se identifică cu slujirea tuturor oamenilor, obiect de examen la judecata din urmă: “Am fost flămând şi nu mi-aţi dat… ” sau: “… mi-aţi dat de mâncare” (cf. Mt 26)

Sfântul apostol Paul arată, în cea de-a doua lectură (Rom 8,35.37-39), că Isus n-a făcut altceva prin viaţa şi minunile sale decât să umple de slavă pe poporul său, să-i dea o nouă şi veşnică strălucire prin învierea promisă şi garantată de propria lui înviere… Conştient că nimeni şi nimic nu-i poate da omului mai mult decât i-a dat Cristos, apostolul neamurilor exclamă: “Fraţilor, cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos?” Şi tot el răspunde: “Sunt sigur că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii şi nici principatele, nici prezentul şi nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea şi nici adâncul, nici o altă creatură nu ne va putea despărţi vreodată de iubirea lui Dumnezeu, în Cristos, Domnul nostru”.

Avem şi noi această convingere? Cine nu o are, o poate căpăta, dar cu o singură condiţie: să împartă pâinea sa cu cel flămând. Un bătrân african îi spunea lui Zeffirelli, regizorul italian al filmului “Isus din Nazaret”: “O pâine, dacă o ai, împarte-o!.. altfel îşi ia zborul. ” “Cine îşi ia zborul? Pâinea?”, l-a întrebat Zeffirelli. “Nu, ci fericirea”, i-a răspuns bătrânul. Pâinea, care reînnoieşte şi păstrează pentru învierea, este pâinea care se frânge. Fără această credinţă creştinul îşi pierde sensul existenţei sale…

Profetul Isaia invită: “Veniţi şi mâncaţi!” (Lectura I, 55,1-39) pe toţi cei flămânzi şi însetaţi la marele banchet escatologic, care va avea loc pe vremea lui Mesia. Este suficient să ai “foame şi sete”, să simţi trebuinţa lui Dumnezeu. În rest, totul se oferă pe gratis.

În Biblie, banchetul nu-i altceva decât dovada iubirii lui Dumnezeu. Din acest motiv, în momentele cele mai importante ale istoriei, relaţiile umano-divine au fost mereu pecetluite de un banchet şi de câte o jertfă. Astfel a fost ieşirea din Egipt, alianţa de la Sinai etc, până la banchetul Noii Alianţe şi aşa cum va fi la cel escatologic… Condiţia unică, pe care se pune un accent deosebit, este de a asculta, de a da atenţie, fiindcă izvorul vieţii este cuvântul lui Dumnezeu devenit: poruncă, alianţă, hrană, om, înviere, viaţă veşnică… (cf. Messale dell’Assamblea Cristiana, Festivo şi Commento della Bibbia Liturgica)

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Dând frâu un pic la fantezie, ne putem imagina scena în felul următor: cincimii de persoane, cinci pâini, Isus care începe să le frângă şi le dă ucenicilor ca ei să le împartă… Şi mai şi rămâne!

Desigur, ne “putem imagina” orice vrem. Dar mai greu este pentru noi – formaţi de o mentalitate concretă şi realistă despre lucruri – să ne gândim că s-a întâmplat într-adevăr ceea ce relatează Evanghelia de astăzi: este un fapt aşa de în afara normalului, aşa de contrar legilor materiei, încât “este imposibil”, ne vine să spunem…

Nu trebuie să ne înspăimântăm prea tare dacă uneori ne vin astfel de gânduri chiar şi în faţa Evangheliei. Aş îndrăzni să spun că, dintr-un anumit punct de vedere, este un semn bun: semn că noi încercăm să luăm în serios ceea ce spune Evanghelia. Iar Evanghelia ne spune şi ne relatează lucruri care nu totdeauna sunt aşa de evidente sau aşa de uşor de acceptat şi de crezut.

Atâta timp cât este vorba de fabule sau de relatări ştiinţifico-fantastice, putem asculta relatându-ni-se lucruri dintre cele mai absurde sau neverosimile, şi nu se întâmplă nimic: ştim din start că realitatea este cu totul alta. Dar Evanghelia nu este o relatare fantastică, nu aparţine domeniului fanteziei: Evanghelia intenţionează să ne plaseze în faţa unei realităţi concrete, în faţa a ceea ce realmente a spus şi făcut Isus din Nazaret; şi uneori Isus făcea nişte lucruri care uluia pur şi simplu: lucruri “imposibile”, am spune noi, lucruri care nu se pot explica…

Aceste lucruri, noi le numim “minuni”. Dar în faţa minunilor lui Isus, din partea noastră poate exista un dublu risc.

Unul este cel al scepticismului şi al necredinţei din principiu. Se spune (sau se gândeşte numai): “Toate-s poveşti, nu se poate!”. Şi, în felul acesta discursul este frânt, nu ne mai lăsăm provocaţi şi interpelaţi de Evanghelie: rămânem închişi, impermeabili la orice ipoteză care trece dincolo de schemele noastre dobândite. Dar, în definitiv oare suntem chiar aşa de siguri că este “posibil” numai ceea ce spunem noi, sau ceea ce noi putem face sau înţelege?

Un alt risc este acela de a crede cu prea mare grabă în minuni, oprindu-ne însă la suprafaţa lucrurilor, la gustul miraculosului, fără a ne întreba – încă o dată – despre sensul a ceea ce s-a întâmplat, fără a ne lăsa provocaţi de semnificaţia faptelor pe care le relatează Evanghelia.

În schimb, tocmai aceasta trebuie s-o facem. De exemplu episodul înmulţirii pâinilor, este un fel de “icoană narativă”, sau, dacă vrem, o relatare-simbol, care este plină de multe semnificaţii. Faptul minunat, miraculos nu este scop în sine însuşi. Isus nu săvârşeşte niciodată minuni numai pentru a se face văzut că are puteri extraordinare. Minunile sale sunt totdeauna intervenţii în favoarea oamenilor, totdeauna sunt pentru a face bine cuiva.

Înmulţirea pâinilor este o manifestare concretă a acelei “compătimiri”, a acelei solidarităţi şi griji din partea lui Isus faţă de oameni, atitudine care caracterizează întreaga lui existenţă, şi care tindea totdeauna “să iasă în întâmpinarea” diferitelor forme de necesităţi şi suferinţi umane.

Dar relatarea lui Matei conţine implicit şi alte “mesaje” referitoare la figura lui Isus:

B Pe fundalul episodului biblic din 2 Regi 4,42-44 (Elizeu înmulţeşte douăzeci de pâini de orz pentru a da de mâncare mulţimii), Isus este prezentat ca un profet mai mare decât Elizeu.

B Pe fundalul parcursului vechiului popor al lui Israel din pustiu, Isus este prezentat ca noul Moise, care hrăneşte în mod extraordinar poporul “într-un loc pustiu”.

În felul acesta, transpare indirect, în relatarea evanghelistului, o angajantă interpretare teologică a întregii existenţe a lui Isus şi a acelora care-l urmează (adică creştinii): ei sunt noul popor al lui Dumnezeu, adunat de Cristos şi “săturat din belşug” cu toate bunurile care provin din harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu…

Euharistia este semnul cel mai concret pe care ni l-a lăsat Isus, semn al măreţiei şi gratuităţii darurilor lui Dumnezeu. Pentru că este actualizarea darului de sine însuşi, pe care Cristos l-a făcut într-un mod total prin viaţa şi moartea sa odată pentru totdeauna, dar pe care în acest sacrament a voit “să-l înmulţească” indefinit pentru toţi credincioşii: pentru ca prin împărtăşirea cu el să putem sătura acea foame şi acea sete pe care nu le poate potoli nici toate lucrurile din această lume…

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Evanghelia duminicii de astăzi ne relatează marea minune a înmulţirii pâinilor. Cu acest gest minunat Isus i-a pregătit pe ucenicii săi pentru hrana şi mai minunată pe care o va da la Ultima Cină: Sfânta Euharistie. În ansamblu, liturgia cuvântului de astăzi nu numai că ne învaţă să participăm activ la oferirea sacrificiului lui Cristos dar ne şi stimulează să ne transformăm propria viaţă; ea să fie caracterizată de iubire şi dialog faţă de fraţii noştri. Această idee am auzit-o şi în colecta liturghiei de astăzi: “Dumnezeule, care îţi arăţi bunătatea părintească faţă de cei săraci şi suferinzi, fă ca pâinea înmulţită de providenţa ta să fie împărţită în dragoste, iar împărtăşirea cu sfintele tale mistere să ne deschidă spre dialog şi slujire faţă de toţi oamenii“.

Isus Cristos este întruparea Milei lui Dumnezeu faţă de om. Lui i se face milă în faţa acelei mari mulţimi care îl urmează, care-i aduce bolnavii pentru a fi vindecaţi, acea mulţime căreia îi este foame. Întruparea Cuvântului nu înseamnă numai asumarea din partea Fiului lui Dumnezeu a ceea ce este propriu naturii umane, ci înseamnă şi comuniunea lui Cristos cu lipsurile omului, cu problemele şi neliniştile omului, cu bolile şi necazurile sale. Isus se apropie de fiecare om cu gingăşie şi sensibilitate. Mântuirea realizată de El nu este o mântuire “confuză“, generică, dar el vrea să coopereze la reuşita fiecărui om, reuşită care este atât de diferită pentru unul sau altul dintre oameni. Ceea ce nouă ne reuşeşte doar parţial, lui Cristos îi reuşeşte perfect.

Un prim aspect scos în evidenţă de evanghelia de astăzi este acela că Isus, înainte de a vorbi mulţimii “merge într-un loc retras“. Această retragere a lui Isus nu este un semn de plictiseală sau de insensibilitate faţă de mulţime: este timpul reflexiei sale, al recuperării interioare; această retragere – cel puţin în cazul nostru – face minunea mai limpede, judecata mai obiectivă. În contact cu Dumnezeu oamenii devin mai apropiaţi unul de altul; prin această convorbire intimă cu Dumnezeu noi înşine devenim pentru fraţii noştri din jur mai puţin inutili şi supărători. Astăzi se obişnuieşte să se critice “Imitaţiunea lui Cristos” cum că ar fi prea reductivă, prea rigidă. Însă iată ce putem citi în capitolul 20 din cartea I, referitor la singurătate şi tăcere: “caută un timp potrivit pentru a te ocupa de tine însuţi. Gândeşte-te des la binefacerile lui Dumnezeu. Dacă te vei feri de convorbiri inutile şi de plăceri nefolositoare, precum şi de a asculta noutăţi şi zvonuri, atunci vei găsi timp suficient şi potrivit pentru tine însuţi“. Un filosof spunea: “De câte ori am fost printre oameni, m-am întors mai puţin om” (Seneca). Acest lucru îl experimentăm şi noi când stăm prea mult de vorbă. Suntem împrăştiaţi atunci când este aglomeraţie, îngrămădeală. Nu ne edifică această vorbăreală. Trebuie să preţuim valoarea singurătăţii şi a convorbirii intime cu Dumnezeu.

Mila, compasiunea lui Isus nu se epuizează într-un sentiment steril şi emotiv: “i s-a făcut milă“. Această compasiune devine acţiune. Îi pune în acţiune şi pe ucenici, care obiectau că este târziu, că regiunea este nelocuită. Anticipând şi prefigurând gestul şi sensul Euharistiei, Isus săvârşeşte minunea şi hrăneşte doar cu cinci pâini şi doi peşti peste 5000 de oameni, şi mai rămân şi 12 coşuri cu firimituri. Desigur, această minune s-a petrecut cu adevărat; ea nu este doar un mit sau un simbol. Însă compasiunea lui Isus are un obiectiv mult mai precis, şi de acest lucru este conştient Sf. Matei. Într-adevăr sunt hrăniţi acei oameni înfometaţi, aşa cum au fost hrăniţi israeliţii în pustiu sau cum a fost în cazul profetului Elizeu, dar limbajul evanghelistului, sensibilitatea sa au o puternică nuanţă euharistică.

Cristos este pe bună dreptate Pâinea omului, a omului întreg compus din trup şi suflet, deoarece îi dă atât “pâinea cea de toate zilele“, dar se dăruieşte şi pe sine însuşi ca pâine a vieţii veşnice. Nu trebuie confundate şi nici separate aceste două pâini: pâinea euharistică şi pâinea materială. Le confundă doar acela care nu-şi dă seama de valoarea unică a ospăţului Domnului, unde noi mâncăm Trupul său şi bem Sângele său. La acest ospăţ însuşi Cristos ni se oferă pe sine. Noi am fost răscumpăraţi prin jertfa sa de pe cruce şi vom fi glorificaţi dacă ne vom hrăni cu Pâinea euharistică. Această glorificare, această mântuire deplină nu o vom dobândi dacă ne zbatem mereu numai după pâinea “rod al pământului şi al munci oamenilor“. Dar în acelaşi timp, nu putem separa acest “rod al pământului ” de Euharistie. Isus ne este exemplu în acest sens: el a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor, dar a oferit şi propriul Trup şi Sânge pe cruce în sacramentul sacrificiului său: Sfânta Euharistie.

Biserica, asemenea lui Cristos, celebrează Euharistia, dar se ocupă şi de lipsurile oamenilor. Ea continuă să audă cuvintele lui Cristos: “daţi-le voi să mănânce“. Această poruncă este împlinită atunci când slujitorii sacri celebrează Euharistia şi împart oamenilor Trupul şi Sângele lui Cristos. Ei contribuie astfel la săturarea oamenilor, deoarece nu numai cu pâine materială trăieşte omul. Dar în această poruncă a lui Isus există convingerea că ucenicii săi trebuie să se preocupe şi de împărţirea pâinii materiale. În toată istoria Bisericii găsim această legătură indisolubilă între Euharistie şi caritate. Avem în istorie atâţia eroi ai carităţii, care după ce s-au hrănit la ospăţul euharistic au ştiut să se preocupe şi de lipsurile materiale ale oamenilor: Sf. Vincenţiu de Paul, Sf. Iosif Cottolengo, şi cine nu a auzit astăzi de Maica Tereza de Calcutta!

Evanghelia de astăzi subliniază şi abundenţa darului lui Cristos: s-au umplut 12 coşuri cu firimituri. Euharistia este desigur semnul darului oferit fără zgârcenie, în mod abundent, aşa cum trebuie să fie dragostea Bisericii, deci dragostea fiecăruia dintre noi: nu zgârcită, ci generoasă. Această dragoste nu este irosită: firimiturile nu sunt aruncate, ci sunt adunate. Dragostea nu risipeşte darurile lui Dumnezeu, nu este lipsită de precauţie în împărţirea lor. Aşa trebuie să fie şi dragostea noastră; generoasă, atentă, lipsită de zgârcenie.

Un alt aspect scos în evidenţă în liturgia cuvântului de astăzi este gratuitatea darului divin: mulţimea a fost săturată pe gratis. Aşa suna şi promisiunea pe care am ascultat-o şi în lectura I luată din profetul Isaia: “voi care sunteţi însetaţi, veniţi la apă“. Profetul insistă: apa nu trebuie plătită, nici vinul, nici pâinea. Pe acest pământ fără bani nu se primeşte nimic. Dar când intrăm în lumea divină a Împărăţiei lui Dumnezeu pe care Cristos a instaurat-o pe acest pământ, totul este gratuit: iertarea păcatelor, Trupul şi Sângele Domnului, Duhul Sfânt, harul. Gratuite vor fi învierea şi viaţa veşnică. Isus Cristos prin grija sa faţă de noi manifestă iubirea Tatălui pe care o revarsă în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Această temă o avem în textul din scrisoarea către Romani. Nu există situaţie umană, internă sau externă, nu există forţe create oricât de superioare ar fi omului; nu există eveniment din prezent sau din viitor care să reuşească să dezlege legătura de iubire care există între Cristos şi ucenicul său. Iubirea învinge toate, dar puterea sa binefăcătoare şi mântuitoare nu reuşeşte să neutralizeze un singur lucru. Această stâncă teribilă, care nu poate fi trecută nici de iubire este refuzul conştient şi îndărătnic al omului. Dumnezeu cel Atotputernic ar putea sfărâma totuşi toate rezistenţele voinţei. Dar el a hotărât să respecte libertatea umană. Prin urmare, responsabilitatea cade numai şi numai asupra noastră. Trebuie să ne străduim să nu punem piedici acestei iubiri mântuitoare, să ne deschidem inima pentru ca Duhul Sfânt să poată pecetlui iubirea divină în ea. Înarmaţi cu această putere a iubirii vom fi şi noi învingători în toate, chiar dacă suntem loviţi de încercări şi necazuri. Puterea acestei iubiri ne va ajuta să învingem în toate şi să ne putem spune împreună cu Sf. Paul: “nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului“.

Mihai Pătraşcu

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, nu poate trece nesesizat un materialism invadator, care îşi impune dominaţia asupra omului, în forme diferite şi cu o agresivitate care nu cruţă pe nimeni. Valorile şi principiile cele mai sacre, cândva călăuza sigură a comportamentului uman şi a societăţii, au fost îndepărtate de false pretenţii cu privire la viaţa creştină, caracterul sacru al vieţii, libertate, atitudinea corectă faţă de bunurile materiale. În toată realitatea izbitoare şi în tot păienjenişul orientărilor de azi, inima şi sufletul nostru au nevoie de o revigorare prin izvorul nesecat al Cuvântului lui Dumnezeu şi prin hrana nepieritoare a Sfintei Euharistii. Aceasta explică semnificaţia prezenţei noastre aici, în Biserică, deoarece, suntem ca şi acea lume din Palestina, care în neliniştea ei se străduia să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i experimenteze prezenţa, întrevăzută în Cristos care dăruia şi se dăruia cu iubire, potolind orice sete şi orice necesitate.

Caracterul mesianic, universal şi concret, al lecturilor prezentate astăzi este accentuat mai întâi de forţa extraordinară a cuvântului profetic al lui Isaia. Mesajul transmis prin profet arată preocuparea iubitoare a lui Dumnezeu faţă de poporul ales pe care vrea să-l călăuzească, să-l hrănească şi să-l mântuiască în peregrinajul vieţii pământeşti.

Împlinirea legământului veşnic promis regelui David nu întârzie să se arate în persoana lui Isus Cristos. El este Mesia care trebuie să satisfacă toate cerinţele umane: vindecările de boli, de ignoranţă, înlăturarea păcatului, minuni care să-l prezinte pe Isus ca Domn. Totuşi, necesitatea stringentă a fiecărei fiinţe este asigurarea existenţei, a hranei faţă de care Cristos nu poate rămâne indiferent. El realizează gestul simbolic al lui Dumnezeu care îşi hrăneşte poporul.

Informaţia care deschide pericopa evanghelică a sfântului Matei este aceea a sufocării vocii lui Dumnezeu în persoana sfântului Ioan Botezătorul. La auzul acestei veşti Isus se retrage, împreună cu apostolii, într-un ţinut nelocuit, pentru a evita iniţiativele neplăcute ale puterii publice asupra misiunii sale, dar şi pentru a continua în linişte formarea ucenicilor. În altruismul său nobil, Isus este cuprins de o mare compasiune faţă de acea mulţime numeroasă de oameni care îl aştepta cu nerăbdare pe celălat mal al lacului Genezaret, pentru a-i vivifica prin cuvânt şi pentru a le oferi cele necesare vieţii. Întreaga noastră atenţie este polarizată de evanghelistul Matei asupra lui Isus şi a apostolilor. Totala implicare a acestora din urmă este evidentă. Fiind târziu, aproape seară, într-un ţinut nelocuit, nu este posibil să dai de mâncare la o mulţime atât de numeroasă – cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Ucenicii nu deţin decât cinci pâini şi doi peşti, nici lor nu le-ar ajunge această hrană. Propun o soluţie înţeleaptă, umană, de a da drumul mulţimii ca să-şi cumpere de mâncare, dar este abandonată imediat pentru că aceştia ar putea reuşi să găsească hrana materială, în schimb ar rămâne abandonată în foamea profundă a spiritului. “Daţi-le voi să mănânce!” (Mt 14,16b) – spune Isus ucenicilor. Aceasta ca şi cum ar fi spus: daţi-le voi de mâncare din puţinul pe care îl aveţi, fără a vă preocupa dacă va ajunge pentru toţi sau dacă veţi rămâne fără mâncare. Împărţiţi ceea ce aveţi şi nimic nu vă va lipsi, chiar vi se va înmulţi… Misiunea încredinţată celor doisprezece apostoli nu-i priveşte numai pe aceştia. Ea trebuie să fie actualizată şi concretizată în fiecare creştin. Un gest, oricât de simplu sau banal ar părea, poate contribui la salvarea unuia sau altuia. Care este atitudinea noastră de creştini faţă de cel însetat, flămând, lipsit de orice sprijin?

Maica Tereza de Calcutta ne relatează cum într-o zi un tată a venit la ea pentru a-i prezenta situaţia familiei. Avea opt copii care nu mâncaseră nimic de câteva zile. Impresionată de starea precară în care se aflau, maica Tereza, cu sufletul ei mare, le oferi puţinul orez de care mai dispunea. Chipul îngreunat de griji al tatălui se inundă de bucurie la gândul că îşi va putea salva copiii, cel puţin pe o perioadă de timp, până când îşi va găsi de lucru. Ajungând însă acasă, mama copiilor împărţi acea cantitate de orez în două părţi. Luă cu sine una din părţi şi ieşi din casă. “Unde ai fost?” – o întrebă soţul. “Şi ei sunt flămânzi!” – răspunse scurt soţia. La cine se gândea? Se gândea la vecinii de alături care se găseau în aceeaşi situaţie.

Ceea ce ne surprinde la această întâmplare nu este atât faptul că acea femeie a oferit fără preget, cât faptul că deja cunoştea situaţia vecinilor. În mod general, în suferinţa noastră şi în momentele de necesitate noi nu ne gândim la alţii. Şi iată, în schimb, această femeie minunată care, deşi avea mulţi copii şi era ea însăşi fără putere, a avut curajul să iubească şi să dea altora, împărţind acel puţin bine de care dispunea.

Când va înceta foamea lumii? – o întrebare care şi-o pun mulţi dintre noi. Răspunsul maicii Tereza este plin de semnificaţie: “Când tu şi eu vom începe să împărţim ceea ce avem”. Şi câte nu putem oferi aproapelui aflat în strâmtorare, încercare sau suferinţă? Dăruind, dăruindu-se, creştinul, ca şi Isus, nu sărăceşte, dimpotrivă, tocmai prin dăruire se realizează.

În cultura noastră, ca şi în cea din mediul lui Isus, pâinea este semnul a ceea ce este esenţial pentru a trăi. Mulţi însă nici azi nu cunosc ce înseamnă foamea după pâine. Este acea foame stranie a omului după supra-abundenţă, foamea dorinţei, a unei inimi insaţiabile care simte că nu are destule. Cu toate acestea există şi o foame nobilă după infinit, demnă condiţiei umane, pe care o simţim atunci când reuşim să facem puţină tăcere în jurul nostru şi să ne sintonizăm glasului interior care provine de la Dumnezeu. Sfântul Augustin a exprimat aceasta în numele întregii omeniri scriind în cartea Confesiuni-lor: “Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”. Această nelinişte a noastră este amplificată de Oaspetele care ne vine în suflet prin pâinea euharistică. Şi este normal, deoarece prin credinţă, intrăm în contact direct cu trupul, sufletul şi dumnezeirea lui Isus Cristos care ne transformă.

În pedagogia sa, Cristos, prin minunea înmulţirii pâinilor, pregăteşte deja revelarea Euharistiei. Gesturile săvârşite de Mântuitorul sunt aceleaşi care se vor repeta la ultima cină: mulţimea se aşază pentru banchet, Isus ia pâinile şi peştii şi îşi îndreaptă ochii spre cer, către Tatăl, rosteşte binecuvântarea, frânge pâinile, iar ucenicii, în mâna cărora se produce practic minunea, le împart mulţimii. În felul acesta, pâinea frântă devine semnul cel mai elocvent al împărtăşirii şi al unităţii. Papei Ioan al XXIII-lea îi plăcea mult să repete aceste cuvinte: “Amintiţi-vă fraţilor, că pâinea este întreagă numai dacă este frântă… şi, mai ales, dacă nu este împărtăşită, acea pâine nu va putea sătura niciodată!” Isus, făcându-se pâine de comuniune, a împărtăşit-o tuturor celor înfometaţi. Ideea clară de abundenţă a hranei şi de saţietate, care se desprinde din evanghelie, evocă faza definitivă a Împărăţiei mesianice în care Dumnezeu va satisface toate necesităţile profunde ale oamenilor: “Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi după dreptate căci ei vor fi săturaţi” (Mt 5,6).

Semnul prezenţei lui Isus Cristos între noi, până la sfârşitul istoriei, este Euharistia, adevăratul izvor al spiritului creştin. În această mană cerească se află concretizată iubirea supremă a lui Dumnezeu devenită umană şi vizibilă în Fiul său. Conştient de această iubire, sfântul apostol Paul exclamă: “Fraţilor, cine ne va putea despărţi de dragostea lui Cristos?” (Rom 8,35). Nimeni şi nimic, nici o situaţie potrivnică sau de suferinţă deoarece, ne spune acelaşi apostol al neamurilor: “în toate suntem biruitori prin acela care ne-a iubit pe noi” (Rom 8,37).

Noi, creştinii, suntem în situaţia acelei mulţimi din Palestina, aflaţi în căutarea Mântuitorului. Ieşind din tumultul cotidian, el ne aşteaptă în Euharistie sub chipul pâinii. Celebrarea euharistică ne oferă privilegiul unirii cu Isus, care prin dumnezeiescul astăzi al răscumpărării, întâlneşte omenescul astăzi al nostru în mod mereu uman. Această celebrare ne introduce mereu şi tot mai profund în comunitatea eclezială, comunitate de fraţi întotdeauna disponibili pentru o singură slujire: cea a lui Dumnezeu care se identifică cu slujirea tuturor oamenilor. Deja pâinea oferită este un simbol: multe boabe de grâu, o singură hostie. Boabele, fiecare cu individualitatea lor, se unesc în unitatea pâinii. La fel şi noi: suntem mulţi, fiecare cu personalitatea noastră, dar Euharistia ne uneşte pe toţi în Cristos. În ce ar trebui să se arate această unire? În adevărul vieţii noastre de azi: în fapte, orientări, stil de viaţă, în relaţiile noastre cu ceilalţi, în familie şi în societate.

Să-i cerem Domnului să ne facă să înţelegem bogăţia gesturilor pe care le săvârşim faţă de aproapele, pentru ca în unitatea aceleiaşi Pâini a Vieţii să se producă în noi acea lucrare minunată care schimbă dinlăuntru persoanele şi poate schimba lumea.

Fănică ŞIPOŞ

 

* * *

 

Duminica a XVIII-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Coborând din luntre, Isus a văzut o mare mulţime de oameni şi a fost cuprins de milă faţă de ei, şi i-a vindecat pe cei bolnavi… Au venit ucenicii şi i-au spus: “ţinutul este nelocuit şi se face târziu; dă drumul deci mulţimii ca să meargă prin cetăţi ca să-şi cumpere de mâncare”. Dar Isus le-a zis: “Nu-i nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce!” Ei i-au zis: “Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Isus le-a zis: “Aduceţi-le aici!”… (Mt 14,13-21)

Ceea ce urmează ne este cunoscut tuturor: ucenicii vor aduce pâinile şi peştii la Isus, iar el, după ce le va fi binecuvântat, le va da ucenicilor care le vor împărţi mulţimii. Abundenţa de pâine şi de peşte a fost atât de mare încât mulţimea a mâncat pe săturate, iar cu resturile rămase au umplut nu mai puţin de 12.

O astfel de relatare riscă totuşi să ne fascineze privirea până într-atât încât ochiul nostru să se oprească la minunile săvârşite de Isus (vindecarea bolnavilor şi înmulţirea pâinilor) şi să pierdem un amănunt fundamental: mila care l-a cuprins pe Isus la vederea acelei mulţimi suferinde şi flămânde. În fond, această milă care se va concretiza în gesturi salvatoare revelează iubirea nemărginită pe care Isus Cristos (şi prin El Dumnezeu) o nutreşte pentru creaturile sale dezvlăguite, abătute, flămânde. Mai mult, El singur este sursa adevăratelor vindecări sau sursa acelei hrane care satură cu adevărat.

Cine mai poate, însă, după ce s-a săturat, după ce a fost vindecat, să recunoască în bucata de pâine primită, darul şi iubirea salvatoare a lui Dumnezeu?

Fraţilor, cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia ori sabia? Nu, căci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit pe noi. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru. (Rom 8,35.37-39)

Sfântul apostol Paul (Pavel) este unul dintre cei care a trăit experienţa acelei “vindecări” care l-a transformat într-o fiinţă cu totul nouă, ataşată pentru totdeauna de Cel care l-a mântuit. Or, textul lecturii a doua a acestei duminici nu este altceva decât un imn de laudă în care este cântată dragostea a lui Cristos (sau mai precis dragostea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus) pe care apostolul a descoperit-o odată cu “vindecarea” sa. Imnul cântă, totodată, ataşamentul faţă de Cel care l-a mântuit, ataşament ce nu poate fi desfăcut de nici o putere şi de nici o fiinţă.

Prin urmare, în acest text paulin ne este oferită măsura dragostei cu care apostolul înţelege să răspundă dragostei neţărmurite a lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Cele cinci pâini şi cei doi peşti ai noştri

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Jamieson, un prosper şi temător de Dumnezeu fermier, se roagă împreună cu fiul său într-o seară înainte de culcare. Jamieson îi spune fiului său: “Să ne rugăm pentru acel sărac care trăieşte pe drumuri, pentru ca Bunul Dumnezeu să îi vină în ajutor”. Fiul se întoarce către el şi îi răspunde: “Tată, dar nu trebuie să îl deranjăm pe Dumnezeu pentru asta. Putem să o facem noi”.

Jamieson încearcă să manifeste grijă pentru aproapele lui rugându-se pentru acel sărac. Dar, aşa cum îi reaminteşte fiul lui, rugăciunea şi intenţiile bune nu sunt întotdeauna de ajuns. Uneori când ne rugăm, răspunsul lui Dumnezeu este următorul: “Dar aceasta o poţi face tu însuţi”. Acest lucru îl vedem în pasajul evanghelic de astăzi, în care discipolii sunt atât de îngrijoraţi pentru mulţimea flămândă încât îl roagă pe Isus să le dea drumul ca să poată să meargă să îşi cumpere ceva de mâncare. Isus se întoarce şi le spune: “Hei, daţi-le voi ceva să mănânce. Puteţi să vă ocupaţi voi de acest lucru”. Doar atunci îşi amintesc ei de copilul cu cinci pâini şi doi peşti. Isus binecuvântează cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, spre surprinderea lor, a fost mai mult decât suficient pentru a satisface foamea enormă a întregii mulţimi. Aşa s-a petrecut minunea hrănirii celor cinci mii de bărbaţi.

De ce nu s-au gândit înainte discipolii să împartă proviziile lor cu mulţimea? Oare pentru că nu le păsa? Ba da, le păsa, şi doreau binele mulţimi. Dar poate erau pur şi simplu realişti şi practici. Să recunoaştem: cinci pâini şi doi peşti nu înseamnă nimic înaintea unei mulţimi flămânde, de cinci mii de bărbaţi, plus femei şi copii. Vedem acest lucru mai clar în Evanghelia lui Ioan, în care unul dintre discipoli, Andrei, îi spune lui Isus: “Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Însă ce sunt acestea pentru atâţia?” (Ioan 6,9). Acţiunea de credinţă la care Isus îi cheamă pe ucenicii săi trece adesea dincolo de ceea ce dictează logica umană şi realismul.

Relatarea hrănirii miraculoase a celor cinci mii de bărbaţi, ca majoritatea relatărilor din Evanghelii, ne vorbeşte şi astăzi pentru că mulţi dintre noi ne putem identifica cu uşurinţă cu discipolii. Asemenea lor descoperim că grija şi compasiunea noastră sunt foarte des limitate la rugăciuni şi urări de bine. Asemenea discipolilor, le dorim oamenilor binele dar nu avem intenţia de a întreprinde acţiuni pozitive pentru a fi de ajutor în situaţiile concrete. Şi, din nou asemenea discipolilor, ceea ce ne împiedică să acţionăm este adesea evaluarea realistă a faptului că puţinul pe care putem să îl facem nu va aduce vreo schimbare sesizabilă.

În Evanghelie vedem însă că atunci când ne transpunem grija şi compasiunea în acţiuni pozitive, puţinul pe care îl putem face este înmulţit de harul lui Dumnezeu în aşa fel încât devine mai mult decât suficient pentru nevoia respectivă. Pentru a hrăni mulţimile flămânde ale lumii, Isus are nevoie de la noi doar de “cele cinci pâini şi cei doi peşti” ai noştri. De ce oare Isus nu a făcut pur şi simplu pâine din aer pentru a hrăni mulţimea? Deoarece Dumnezeu are nevoie de “cele cinci pâini şi cei doi peşti” ai noştri pentru a înfăptui uimitorul miracol al hrănirii celor cinci mii de bărbaţi.

Doresc să închei împărtăşindu-vă această poveste despre cum un băiat indian a încercat să contribuie cu ale lui “cinci pâini şi doi peşti”. Fluxul adusese pe ţărm mii de stele de mare, şi acestea mureau pe nisipul plajei în soarele fierbinte. Oamenii care mergeau pe plajă striveau stelele de mare sub picioarele lor. Un băiat indian mergea mai cu grijă, din când în când aplecându-se, ridicând o stea de mare şi aruncând-o înapoi în mare. Un om care l-a văzut l-a luat tare: “Tinere, ce crezi că faci? Cu mii de stele de mare pe ţărm, care e diferenţa că arunci înapoi în mare una sau două?” Băiatul s-a aplecat încet, a mai luat o stea şi a aruncat-o în mare. “Pentru aceasta una”, a răspuns el, “diferenţa este cu siguranţă foarte mare”.

Ca indivizi, ca şi comunităţi şi ca lume, suferim de multe feluri de foame – de mâncare, de iubire, de pace. Dumnezeu poate şi doreşte să satisfacă toate aceste feluri de foame. Dar El aşteaptă bărbaţi şi femei cu o credinţă suficient de mare pentru a renunţa la prânzul lor, la “cele cinci pâini şi cei doi peşti” ai lor de care Dumnezeu are nevoie pentru a face posibil miracolul.

 

* * *

 

Situaţia este aproape disperată: nu ne-ar trebui decât o minune

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu este “exigent” în dăruire

Domnul comunică invitaţiile sale cu o dărnicie extraordinară. “Toţi” sunt aşteptaţi. Nimeni nu este exclus. Nu trebuie adus nimic. În afară de setea proprie, foamea proprie. În fond, nu ne cere altceva. Singura condiţie este de a avea trebuinţă. Unicul titlu, dorinţa. Nu este interzisă nici lipsa de satisfacţie, dimpotrivă… După atâtea căutări parţiale sau inutile, după ce am adunat atâtea surogate, trebuie să vină şi momentul în care să ne decidem să alergăm direct la izvor. Poate ne ostenim să acceptăm această idee a unui Dumnezeu care ne cere numai să ne apropiem de El pentru a primi.

Când se vorbeşte de raport religios, imediat ne gândim la ceea ce trebuie să facem, la serviciile la care suntem chemaţi să le facem.

Nu ne vine în minte că atitudinea fundamentală este disponibilitatea de a “ne lăsa să ni se dea”. Şi când ni se oferă ceva, în ambientul sacrului, instinctiv punem mâna la portmoneu. Dumnezeu, în schimb, este gratuit. “Cine nu are bani, să vină de asemenea…” Când la mijloc este banul, nu mai sunt darurile lui Dumnezeu, chiar dacă poartă eticheta pe ele. Să ne întipărim bine în minte fragmentul din Isaia: valoarea nu este stabilită de preţ, ci de absenţa preţului. (Personal, ca preot, mă simt umilit când anumite “persoane pioase” insistă: “Spuneţi-mi vă rog cât este, pentru că ni s-a spus mereu că, dacă nu se plăteşte, Liturghia nu este valabilă…”)

Dumnezeu este gelos. Nu în a încasa, ci în a dărui. Nu poate să tolereze ca să ne adresăm altuia sau la alţii când suntem copleşiţi de sete, când suntem flămânzi, vrem să gustăm pacea inimii, suntem cuprinşi de o voinţă irezistibilă de fericire.

Dumnezeu pretinde. Chiar foarte mult. Dumnezeu este exigent. Până la exces. De fapt nu suportă ca să ne fie teamă de a-i cere totul. Noi înşelăm aşteptările lui Dumnezeu când ne prezentăm să primim darurile sale. Când nu ne prezentăm cu mâinile goale. Pe lângă aceasta el se simte înşelat când ne vede că cerşim în altă parte lucruri disproporţionate faţă de exigenţele noastre. “Pentru ce cheltuiţi banii pentru ceea ce nu este pâine, averea voastră pentru ceea ce nu satură?”

Noi, din păcate, riscăm să cheltuim de-a dreptul viaţa alergând după realităţi iluzorii, înghiţind alimente care, cu cât le consumăm mai mult, cu atât mai mult ne lasă flămânzi şi fără poftă de ceea ce ne-ar asigura creşterea noastră umană şi creştină. Dumnezeu este dispus să ne sature, mai mult, nu-i putem asigura o bucurie mai mare decât aceasta: să-i declarăm că voim să depindem exclusiv de mâna sa. Dar nu putem să ne adresăm Lui pentru fleacuri, inepţii, bagatele.

Numai dacă intenţionăm să dilatăm fără măsură orizonturile vieţii noastre, dacă tindem spre ceva frumos şi mare, dacă avem vise măreţe, dacă suntem determinaţi să ne îndreptăm dincolo de măsurile comune, avem dreptul să ne întindem mâinile – suficient de goale – spre El. “O voi toţi cei însetaţi…” O voi toţi care nu vă mulţumiţi cu lucruri de nimic… O voi toţi care nu puteţi suporta golul… O voi toţi care începeţi să bănuiţi că sunteţi făcuţi pentru altceva… O voi toţi care intenţionaţi să faceţi loc pentru esenţial…

Există şi efemer religios

Este uşor să ne împotrivim culturii efemerului. Denunţurile în privinţa consumismului se risipesc. Ar fi cât mai oportun şi urgent, însă, de a ne da seama că există şi un efemer religios. Poate fi pericolul unui consumism al sacrului. Ofertele banalităţilor devoţionale, a frivolităţilor pioase, nu lipsesc desigur, şi nu lipsesc din păcate aceia care, din interes, devin propagandişti şi crainici zeloşi. Îmbietori dezinvolţi, foarte abili în a înconjura pe creştinii neprevăzători şi de a-i convinge să cumpere produsele deteriorate, circulă liberi şi în incinta templului.

Idolatrii de tip emoţional sunt tolerate sau de-a dreptul încurajate din partea acelora care ar trebui să promoveze adoraţia Unicului Domn. Răspânditori de droguri uşoare, evadări în miraculos, superficialităţi îmbibate de sentimentalism sau de frici apocaliptice sau de moralisme şantajiste, desfăşoară netulburaţi activitatea lor (eram gata să spun traficul lor) în cea care ar trebui să fie “casă de rugăciune”. Mulţi creştini de bună voinţă, care poartă în sânge o foame seculară, sunt încurajaţi în schimb să se hrănească cu pâinea (adică a Cuvântului lui Dumnezeu), să cumpere tâmpeniile pseudo-spirituale, conţinute într-o literatură produsă în cantităţi mari, şi care invadează piaţa până la refuz.

Şi se defineşte, un pic grăbit, “reîntoarcerea sacrului” ceea ce adesea este numai fenomenul folclorist sau căutarea exoticului sau experienţa veleitară. Vrem să spunem totul? Sunt şi din aceia care pretind să impună ca adevăruri definitive, de neschimbat, foarte sigure, discursuri care sunt foarte provizorii. Prezintă opinii şi poziţii foarte personale, normal “extremiste”, ca scoase (cine ştie cum) din evanghelie. Şi nu lipsesc din aceia care spun că oferă pâinea Cuvântului. Dar a lor este o pâine uscată, tare că sparge dinţii, de nemâncat chiar şi de aceia cu stomacurile mai bune.

Anumite prezentări aseptice ale Cuvântului lui Dumnezeu, cu etalare de erudiţie, pline de pedanterii asortate, umplute de exerciţii intelectualiste, par să fie făcute dinadins pentru a le face fără poftă, pentru a descuraja pe cei care se apropie cu pasiune şi candoare de Cartea… Se gargarizează cultura. Dar anumite expresii aşa zise culturale provin de la indivizi care se pare că au inversat ispita Satanei din deşert: “… Spune acestei pâini proaspete să devină piatră”. La televiziune cineva, cuprins de o pudoare neaşteptată, nu mai spune “publicitate”, dar indică anumite “sfaturi pentru cumpărături”.

Eu reţin că, pe tărâmul religios, dacă vrem să fim respectuoşi faţă de foamea şi setea autentice ale poporului lui Dumnezeu, sau pentru a le provoca (care este cazul cel mai frecvent şi datoria cea mai necesară şi cea mai arzătoare), sunt necesare “sfaturi” pentru anumite lecturi şi pentru anumite ascultări şi pentru anumite frecventări. Nu totdeauna intensificarea “frecvenţelor” în eter, sau prinderea unor “benzi” noi, constituie o cucerire pentru Împărăţia lui Dumnezeu… Nu invoc cenzuri de acest fel, bineînţeles. Pur şi simplu cer ca să se pună în gardă posibilii “înfometaţi” şi “însetaţi” de hrana genuină împotriva pericolului înşelăciunii.

A educa să aleagă ceea ce este autentic, solid, şi să respingă ceea ce este artificial, marginal, străin de credinţa adevărată, cred că este o datorie esenţială, mai ales astăzi. Şi să nu spunem, vă rog, că după toate chiar şi acele produse un pic discutabile sunt totdeauna mai bune decât veninurile de care este plină piaţa. Înainte de toate vine gustul pâinii.

În aşteptarea credinţei care să reuşească să facă o minune, Caritatea să înceapă să se dedice să facă…

Riscul unui anumit tip de lectură a evangheliei de astăzi consistă în a trage o concluzie de acest fel: din moment ce minunile, a înmulţirii pâinilor şi a peştilor, şi de orice alt tip, nu intră în posibilităţile noastre… Eu cred, în schimb, că relatarea ne implică şi ne antrenează mai mult decât bănuim. Isus, înainte de toate, “responsabilizează” pe apostoli, care sugerează o rezolvare dictată de bunul simţ, dar care în practică trădează o mentalitate destul de difuză în faţa problemelor mai dramatice: “Ce putem face noi? Fiecare trebuie să se aranjeze cum poate, şi mai rău pentru el dacă nu reuşeşte să se descurce singur… Nu va fi nicidecum vina noastră dacă cineva rămâne cu stomacul gol sau cu greutatea unei nedreptăţi colosale pe stomac. Noi avem deja gândurile noastre, problemele, necazurile, nu putem nicidecum să ne asumăm şi necazurile altora…”

“Daţi-le voi să mănânce…” Este adevărat că apoi va trebui să aibă grijă El. Dar, între timp, a cerut ca apostolii să aibă grijă de foamea celorlalţi, să se simtă responsabili (era să zic “culpabili”), să împartă, înainte de pâinea lor puţină, adunată acolo, compătimirea lor faţă de mulţime. Să precizăm de îndată. Pagina evangheliei nu ne oferă nici o soluţie miraculoasă sau simplistă în privinţa pâinii şi a foamei (cei cinci mii, astăzi, au devenit sute de milioane şi, spre diferenţă de Matei, nu putem să nu numărăm femeile şi copiii…).

Isus nu ne spune nici astăzi: aici ar trebui o minune. Nu ne dezvăluie trucul pentru a-l înfăptui. Învăţătorul ne învaţă tot ceea ce nu este o minune. Ne face să înţelegem că se poate începe cu compătimirea, care nu înseamnă pur şi simplu a fi mişcaţi, a simţi o uşoară palpitaţie a inimii (atât de uşoară încât nu ajunge nici la portofel, care stă în partea opusă, la distanţa de siguranţă pentru a nu implica inima), dar vrea să spună să simţim în stomacul propriu înţepăturile foamei celorlalţi.

Şi apoi ne lasă să intuim că, mereu şi oriunde, “ne priveşte” pe noi. În sfârşit pretinde, absolut, să scoatem afară puţinul pe care îl avem. – Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti… – Aduceţi-le aici. În mod realist, în anumite cazuri, Domnul ar putea cere economiile, sau de-a dreptul ceea ce se iroseşte. Da. Poate fi prea comod pentru noi să ne ascundem în spatele pretextului care cere un miracol, sau o serie de miracole, şi acel sector nu este de competenţa noastră. Cristos ne cheamă în cauză, ne dezvăluie mişcător, spune că putem şi trebuie să avem grijă noi, independent de ceea ce va face El.

Credinţa trebuie s-o aşteptăm. Trebuie să crească până ia dimensiunile unui grăunte de muştar, înainte de a fi în stare de a săvârşi minuni. Şi cine ştie cât timp ne va trebui… Caritatea, în schimb, este grabnică. Iubirea nu este obligată să facă minuni. Şi deci trebuie să intervină acum, aici, să împlinească meseria sa obişnuită, să desfăşoare activitatea sa normală. În aşteptarea credinţei care va face, cine ştie… Mulţimile nesfârşite lovite de flagelul foamei nu pot fi consolate auzind-ne exclamând cu aer îndurerat: – Aici ar trebui o minune. Ar prefera să ne audă spunând: – Aici ar trebui un pic de mai multă iubire şi dreptate. Şi poate nici nu este cazul să vorbim. Este suficient să ne prezentăm aducând un pic din necesarul nostru, mult din economiile noastre, şi mult din risipele noastre.

Iubirea şi circumstanţele potrivnice

“Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?” se întreabă Paul (a doua lectură). Şi înşiră unele situaţii deosebit de dramatice, “conflictuale”, în care cel credincios ar putea avea impresia de a fi abandonat, lăsat singur: “necazul, teama, persecuţia, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, pericolul, sabia…” La sfârşit, însă, proclamă propria convingere fermă: nimic şi nimeni “nu va putea să ne separe vreodată de iubirea lui Dumnezeu”. În sfârşit, Paul dezminte o oarecare mentalitate conform căreia noi am putea experimenta iubirea lui Dumnezeu numai când totul merge bine, nu simţim împotriviri, drumul este netezit, avem succes, reuşim să realizăm proiectele noastre, ne bucurăm de stima şi înţelegerea celorlalţi.

Apostolul vrea să ne convingă, dimpotrivă, că acea iubire nu este înconjurată de situaţii favorabile.

S-ar putea exprima toate acestea cu alţi termeni: iubirea lui Cristos “ne atinge” sigur. Nimic nu o poate împiedica, să-i bareze pasul, să-l excludă din încercările noastre, din momentele noastre de dificultate, din locurile unde ne zbatem pradă infirmităţilor şi mizeriilor de orice fel. Chinul nostru este chinul său. Sfâşierile noastre sunt sfâşierile sale. Pierderile noastre sunt însuşite de El.

Consecinţa, atunci, nu poate fi numai de tip consolator, ci stimulator. Dacă iubirea lui Cristos nu este întărită de nici o realitate neplăcută, dacă ne atinge din toate părţile, în toate împrejurările, atunci nu ne este permis să rămânem blocaţi în faţa nici unui obstacol, ori cât de mare, în faţa nici unei nenorociri, oricât de mari. Iubirea lui Dumnezeu ne atinge, nu pentru a ne mângâia, ci pentru a ne împinge să “trecem” mai departe…

 

* * *

 

Valoarea pâinii şi foamea adevărată

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Un jurnalist englez a făcut la un moment dat un experiment deosebit de grăitor şi, în acelaşi timp, interesant. El a cumpărat o pâine de trei lire şi s-a aşezat cu aceasta la diferite colţuri de străzi, în zonele cele mai aglomerate ale diferitor oraşe. Trecătorilor el le propunea să lucreze timp de o oră în schimbul acestei pâini. Rezultatele experimentului său au fost următoarele: în Hamburg toţi au râs de el când i-au auzit propunerea; în New York a fost luat de poliţie; în Nigeria (Africa) s-au găsit mai multe persoane dispuse să lucreze timp de trei ore pentru a primi pâinea respectivă; în schimb, la New Delhi (India) s-au adunat în scurt timp câteva sute de persoane, care pentru aceeaşi pâine ar fi fost dispuse să muncească o zi întreagă…

La ascultarea acestei relatări, cădem cu siguranţă încet pe gânduri. Unii încep poate chiar să roşească puţin. Cu siguranţă ne gândim nu doar la resturile de pâine, ci la multe mâncăruri aruncate de cei din timpul nostru şi care umplu nu doar doisprezece coşuri, ci reprezintă multele grămezi cu gunoaie, tone de fapt de la marginea localităţilor noastre. Câtă hrană nu a fost aruncată în această săptămână, în timp ce mii de persoane din satele afectate de inundaţii au stat trei zile în ploaie, cu stomacul gol, privind la agoniseala lor de o viaţă, înghiţită acum de apele nemiloase? Localităţile mari, restaurante, familii înstărite au tone de alimente ce sunt aruncate pentru că nu au fost consumate, iar în apropiere mor oameni de foame, ce s-ar bucura doar la o bucată de pâine.

Suntem o societate snoabă, cu un număr crescând de parveniţi şi înavuţiţi peste noapte, care riscă uneori să arunce atât ori mai mult decât consumă. Suntem o societate care are prea mult de aruncat la coş, o societate a surplusurilor şi gunoaielor, de ordin material şi spiritual. Deşi îmi este ruşine să o accept, trebuie să recunoaştem cu toţii că devenim încet oameni recenţi, asemenea cutiilor de conserve expirate înainte de termen, după cum exprimă realitatea cotidiană atât de plastic Horia-Roman Patapievici.

Aruncăm astăzi la gunoi cu tonele ceea ce nici prin gând nu ne trecea cu ani în urmă, când eram mai săraci, să aruncăm la coş. Şi, transpunând problema pe plan spiritual, nu mai ştim astăzi să preţuim foarte multe valori şi lucruri bune care altădată ne erau sfinte. Să continuăm cu acest proces de conştiinţă. Există astăzi tone de “deşeuri” spirituale, şi vă rog să nu luaţi cuvântul “deşeu” decât cu ghilimele de rigoare, măcar din respect pentru toate acele valori de altădată care au devenit pentru omul contemporan gunoaie, în senul de lucruri inutile, superflue, care mai mult încurcă decât folosesc, care ar ocupa loc, timp, interes degeaba. Există multe lucruri bune care zac astăzi aruncate la marginea existenţei noastre, precum deşeurile, poate şi pentru faptul că nu mai sunt (re)cunoscute ca şi valori indispensabile vieţii adevărate, în plinătatea ei. Ne sunt propuse încă multe (cel puţin din partea Bisericii) cu/din care am putea trăi mult mai bine, dar nu le mai preţuim.

Există tăcerea, liniştea, dar nu mai ştim astăzi ce am putea face cu ea. Tăcerea, în loc să ne liniştească, ne sperie parcă astăzi. Fugim de ea ca dracul de tămâie. Şi cred că e firească reacţia, pentru cineva care nu vrea să dea piept cu propria conştiinţă sau cu Dumnezeu. În urmă cu trei duminici am ascultat fragmentul din Matei care punea în gura lui Cristos reproşul profetului Isaia: “Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege; cu ochii veţi privi, dar nu veţi vedea. Acest popor şi-a împietrit inima, şi-a astupat urechile şi-a acoperit ochii, pentru ca ochii lor să nu vadă, urechile lor să nu audă şi inima lor să nu înţeleagă, ca nu cumva să se convertească şi eu să-i vindec”.

Există rugăciunea, dar considerăm adesea rugăciunea plictisitoare şi potrivită doar pentru alţii. Câţi nu ne spun nouă preoţilor, parcă parafrazându-l pe Ion Creangă, “rugaţi-vă părinte şi pentru mine, că nu pot/vreau să mă rog” de parcă am fi în lumea Amintirilor din copilărie: “dacă-i copil să se joace, dacă-i cal, să tragă, dacă-i popă, să citească”? Doar unii au nevoie de rugăciune?

Există Sfânta Liturghie, dar participăm din ce în ce mai rar la ea, nici măcar duminica sau în timpurile forte ale Anului Liturgic. De câte ori nu ni se aruncă nouă preoţilor în faţă replica “Pentru ce să vin la biserică? Da ce, îmi dă biserica de mâncare?!”

Există sacramentul Căsătoriei, dar din ce în ce mai puţin o fac înaintea “perioadei de probă” care merge în unele cazuri până la zece ani bogaţi în experienţe de tot felul. Există rugăciunea dinainte şi după masă, dar mâncarea are gust cu siguranţă şi fără semnul Sfintei Cruci, făcut înainte şi după. Iar exemplele pot continua la nesfârşit.

Există atâtea lucruri, daruri, valori care au rolul de a da culoare vieţii, dar noi facem eforturi extraordinare pentru a ne menţine sufletele îmbrăcate doar în tonuri de gri. Există atâtea ocazii de a ne lăsa învăluiţi de recunoştinţă şi respect, dar spunem cu toată siguranţa în sinea noastră: “Ceea ce sunt şi am, totul e rodul efortului meu propriu, îmi aparţine doar mie. Nu simt că ar trebui să mă înclin în faţa nimănui”.

În finalul fragmentului evanghelic ce a fost astăzi proclamat, după ce a săturat mulţimile, Cristos vrea parcă să ne spună cu hotărâre: “Adunaţi resturile, firimiturile, surplusul, pentru ca să nu se piardă şi pentru ca astfel oamenii să poată recunoaşte cu cât de multe i-a binecuvântat cerul”. Acest surplus, aceste firimituri sunt de fapt toate dorurile noastre neîmplinite, toate visurile noastre încă nerealizate, tot ceea ce a rămas pe dinafară, nu a mai încăput în coşul existenţei noastre, tocmai pentru că l-am umplut poate cu lucruri/valori voluminoase, dar nu şi consistente. Avem în mâini un coş plin dar parcă prea uşor, avem burţile pline şi totuşi nu ne simţim sătui.

După ce anume tânjesc azi oamenii? După ce anume le este foame şi sete? Ce ne lipseşte astăzi?

Eram într-o primă vineri din lună la vizita obişnuită pe care o facem bolnavilor pentru spovadă şi împărtăşanie. Există printre noi astfel de persoane în casa cărora puţini intră în decursul a patru săptămâni şi care uită totuşi uneori că nu sunt singurii care aşteaptă preotul în această zi. Pe când o persoană îmi povestea cu patos istoria vieţii sale, am făcut imprudenţa să mă uit la ceas şi să spun “Îmi pare rău, trebuie să plec. Poate mai găsim într-o altă zi timp, să mai discutăm despre acestea”. La care persoana mi-a răspuns plină de dezamăgire: “Da, timpul… Nimeni nu are timp!…”

În urmă cu o săptămână se desfăşura la noi în parohie campusul de vară… O sală cu peste 300 de suflete în ea devenea uneori atât de obositoare datorită gălăgiei, lipsei de curent, a vremii ploioase de afară, încât uneori era inevitabil să nu te ia cu dureri de cap. Din când în când cădeam la mica înţelegere cu copii: “hai să facem pentru 3 secunde linişte!” Erau momente când se reîncărcau bateriile rapid pentru următoarea rundă şi cineva se găsea mereu să exclame: “Uau… ce fain. Păcat că sunt atât de scurte şi rare momentele de linişte!”

O doamnă a venit odată la birou să plătească o Liturghie pentru familia ei. După ce am notat totul în caiet, cu mâna pe clanţa uşii şi gata să plece, mi-a spus doar atât, dintr-o suflare: “Ştiţi totuşi ce este cel mai rău dintre toate? Nu am mai auzit demult un cuvânt bun, frumos din partea soţului meu!”

De câte ori nu se întâmplă ca un copil, după ce desenează ceva, să fugă repede cu foaia la unul din părinţi şi să strige în gura mare: “Ia uite ce am făcut. Nu-i frumos?” Şi deşi foaia are doar câteva linii trasate, o caricatură, se spune măcar un scurt “Minunat, extraordinar!” trebuind apoi să recunoaştem că toţi suntem avizi după recunoaşterea meritelor, a calităţilor. Toţi avem nevoie să fim din când în când apreciaţi.

Atunci când ne rugăm marţi seara în cadrul orei de rugăciune Taize, de câte ori nu intervine intenţii de genul “Doamne, fă ca părinţii să nu se mai certe! Fă ca să fie pace şi bună-înţelegere în familii! Ajută-ne să facem alegeri bune în viaţă! Ajută-ne să construim prietenii sănătoase!” etc.

Concluzia? Oamenilor nu le este astăzi foame doar după pâine. Oamenii de azi îşi doresc mai mult timp, mai multe momente de linişte, fără stres şi nervi, cuvinte calde din partea soţului/soţiei, atmosferă caldă în familii, recunoaşterea meritelor proprii etc., etc. Poate cineva din biserică să spună că este sătul din toate aceste puncte de vedere?

“Daţi-le voi să mănânce!” a fost soluţia propusă de Cristos. Şi nu se referea cu siguranţă doar la foamea de pâine, de hrană. Aşadar faceţi ceva contra foametei! Săturaţi-i voi pe cei de lângă voi! Oferiţi-le voi ceea ce îi face înfometaţi, respectiv timp, linişte, un cuvânt bun, bună-înţelegere, apreciere…

“Nu avem decât cinci pâini şi doi” au spus ucenicii. “Nu avem decât puţin timp, forţe limitate, puţină bunăvoinţă, avem prea multe griji, prea mulţi nervi iar stresul zilnic ne termină”, am spune noi.

“Aduceţi-le aici” ne spune cu hotărâre Cristos, “aşa limitate şi imperfect cum sunt pentru ca eu să le înmulţesc şi să le perfecţionez pentru a da tuturor”.

Noi, în schimb, nu avem încredere, suntem zgârciţi cu ceea ce de fapt nu ne aparţine. Nu ştim să preţuim adevăratele lucruri/valori care ne dau viaţă şi ne este foame după ceea ce de fapt nu ne va sătura niciodată.

Un om obişnuia să-i salute pe toţi trecătorii folosind cuvintele: “Să-ţi meargă bine şi să te mântuieşti!” Întrebat de ce utilizează acest salut, îşi spuse dintr-o răsuflare povestea vieţii. Cu mulţi ani în urmă, lucra ca şi cărăuş. Într-o zi, istovit şi sătul de toate, s-a aşezat la umbra unui copac şi şi-a spus: “Doamne, dacă mi-ai dai zilnic măcar două pâini, fără ca eu pentru ele să mă spetesc atât, atunci aş fi mulţumit şi fericit până la sfârşitul vieţii mele”. Nu a trecut mult timp şi doi certăreţi s-au apropiat de locul unde se afla şi, vrând să-i împace, a sfârşit cu câte o lovitură de la fiecare, încât i-a dat sângele şi a căzut la pământ. Omul legii, alarmat de zgomotul şi zarva mulţimii care îi incita şi mai mult pe cei doi în loc să-i despartă, s-a apropiat şi i-a băgat pe cei doi după gratii, însoţiţi şi de cărăuşul nostru, pe care, văzându-l plin de sânge, l-a considerat părtaş la gâlceavă. În tot timpul arestului nu a primit zilnic de mâncare decât câte două pâini, pentru care, bineînţeles, nu trebuia să muncească deloc. Ironia sorţii era clară şi era sporită de faptul că nimeni nu îl credea că nu avea nici o implicaţie la bătaia cu pricina. Într-o noapte a avut un vis, în care Domnul i-a spus doar: “Ai primit exact ceea ce ai cerut: două pâini fără să munceşti. Iar asta ca pe viitor să ştii mai degrabă să doreşti tuturor să le meargă bine şi să se mântuiască, lucrurile cu adevărat importante în viaţă”. A doua zi a fost eliberat din închisoare şi de atunci doreşte tuturor doar “Să-ţi meargă bine şi să te mântuieşti!”

Aşadar ce valoare are o pâine pentru noi? Ce fel de foame încercăm noi zilnic să potolim? Flămânzim noi într-adevăr după ceea ce ne şi poate cu adevărat sătura?