Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVII-a după Rusalii (a Canaanencei)
Evanghelia: Matei 15,21-28
Apostolul: 2Corinteni 6,16-18;7,1

Matei 15,21-28

Şi ieşind de acolo, a plecat Isus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Isus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Vasile Florea
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Femeia cananeiancă şi rugăciunea de mijlocire

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Bob Hope spunea odată: “Mă gândeam ce minunat a fost atunci când astronautul Gordon Cooper s-a rugat în spaţiul cosmic. Acela loc de rugăciune. De acolo era ca o convorbire locală!” Evanghelia de astăzi ne prezintă pe cineva care a avut o “convorbire locală” cu Dumnezeu. Ea a venit la Isus, pledând cu disperare pentru fiica sa bolnavă. Avem aici un minunat exemplu de rugăciune de mijlocire.

 

Ce este?

Rugăciunea de mijlocire este o rugăciune pentru alţii, aşa după cum mama cananeiancă s-a rugat pentru fiica ei. Ne identificăm cu cel care suferă şi suntem dispuşi să luăm asupra noastră greutatea lui. Aceasta este o expresie a iubirii; îi iubim atât de mulţi pe ceilalţi încât suntem gata să împărtăşim şi greutăţile lor, rugându-ne pentru ei. Marea litanie chiar de la începutul Liturghiei este un bun exemplu de rugăciune de mijlocire. Este o rugăciune ce îmbrăţişează totul, arătând grija Bisericii pentru tot şi toate din univers.

Avem multe exemple de rugăciuni de mijlocire în Biblie. Avem rugăciunea lui Isus pentru Petru: “Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca 22,31-32). Aici vedem puterea rugăciunii lui Cristos care îl întăreşte pe Petru când credinţa îi este pusă la încercare. Sf. Paul scrie tesalonicenilor: “Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi” (1 Tesaloniceni 5,25); iar romanilor: “neîncetat fac pomenire despre voi” (Romani 1,9); iar colosenilor: “nu încetăm să ne rugăm pentru voi” (Coloseni 1,9). Apostolul Iacob scrie: “mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob 5,16). Prin rugăciunea de mijlocire, noi, creştinii, avem enormul privilegiu de a-i aduce pe semenii noştri la tronul harului lui Dumnezeu. Este iubirea în acţiune. Profetul Samuel spune: “nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” (1Regi 12,23). Creştinul se roagă nu doar pentru cei pe care îi iubeşte, ci şi pentru cei greu de iubit. “rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”, spune Isus în Evanghelia după Matei (5,44).

Comedianul Bob Hope era la un moment dat la bordul unui avion, în mijlocul unei furtuni. Avionul era zguduit iar pasagerii tensionaţi. Privind lângă el, a văzut un bărbat rugându-se. Găsindu-şi cuvintele chiar şi în marile crize, el l-a bătut pe bărbat pe umăr şi l-a întrebat: “Ascultă, poţi să mă incluzi şi pe mine în rugăciunea ta?”

Un om avea obiceiul ca în fiecare seară, la momentul de rugăciune, să ia cu el ziarul. El citea anunţurile de naşteri şi se ruga pentru bebeluşii veniţi pe lume în acea zi. Citea apoi anunţurile de cununii şi se ruga pentru cuplurile tocmai căsătorite. Citea şi anunţurile mortuare şi se ruga lui Dumnezeu să le dea mângâiere celor care tocmai au pierdut pe cineva. Este foarte mare numărul de persoane pe care putem să le aducem la tronul harului lui Dumnezeu prin rugăciunea de mijlocire.

Capelanul Senatului Statelor Unite a fost întrebat odată: “Vă rugaţi pentru senat?” “Nu”, a răspuns el. “Mă uit la senatori şi mă rog pentru ţară.”

 

Rugăciunea de “înălţare”.

Acum câtva timp, o soţie de preot scria că foloseşte rugăciunea de “înălţare” pentru o anumită persoană. Iată cum explică ea rugăciunea: “În numeroase rânduri de-a lungul vieţii am simţit o înălţare a spiritului care nu putea să însemne decât un singur lucru: cineva se ruga pentru mine. Acest sentiment mă trimitea în genunchi pentru a mă ruga şi eu pentru cineva. Nu încerc să îi spun lui Dumnezeu de ce are nevoie respectiva persoană: ştie El bine. Tot ce urmăresc este să înalţ acea persoană la Dumnezeu, să simtă iubirea Lui.” Dacă cineva nu s-a purtat frumos cu tine, înalţă-l în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă un copil este dificil, înalţă-l la Dumnezeu ca să fie îmbrăţişat de El. Prieteni, duşmani, partener, vecini, liderii lumii – pe fiecare înălţaţi-i în prezenţa iubirii lui Dumnezeu. Cine poate să spună cum ar arăta lumea dacă mai mulţi oameni ar face aceasta zi de zi?

O femeie casnică a găsit un nou mod de a se ruga pe când călca haine. Se gândea la câte linii există – linii de autobuze, linii de telefonie, linii vestimentare şi altele. “De ce nu şi o linie de rugăciune?”, s-a întrebat ea. Şi-a făcut o astfel de linie cu o sfoară întinsă, ca pentru pus rufe la uscat. Doar că pe această sfoară-linie îşi punea hârtii cu numele cunoscuţilor, ale celor bolnavi, ale celor aflaţi în necazuri. Şi în timp ce calcă, femeia se roagă pe rând pentru câte unul.

Sf. Ioan of Kronstadt scria: “Roagă-te pentru toţi aşa cum te-ai ruga pentru tine, cu aceeaşi sinceritate şi fervoare; priveşte la infirmităţile şi bolile lor ca şi cum ar fi ale tale, la ignoranţa lor spirituală, la păcatele şi poftele lor, ca la ale tale, la tentaţiile lor, la nenorocirile şi întristările lor, ca şi cum ar fi ale propriei tale persoane. O astfel de rugăciune va fi acceptată cu mare bucurie de Tatăl Ceresc, Tatăl tuturor, a cărui iubire nelimitată îmbrăţişează toate făpturile.”

 

Cineva se roagă pentru tine.

Poate că simţiţi că atunci când vă rugaţi pentru alţii, nimeni nu se roagă pentru voi. Vă atrag atenţia atunci să nu uitaţi că există Cineva care mereu se roagă pentru noi: este acel Mijlocitor din ceruri care stă în faţa tronului Dumnezeului Tată şi se roagă pentru noi neîncetat, Isus, Apărătorul nostru, care a vărsat lacrimi pentru noi, care şi-a vărsat şi sângele pentru noi, care se roagă pentru noi cum s-a rugat şi pentru Petru, să rămână tare în credinţă.

Frank C. Laubach scria: “Majoritatea dintre noi nu vor intra niciodată în Casa Albă să îi dea vreun sfat preşedintelui. Probabil nici nu va avea timp să ne citească scrisorile. Dar putem să îi dăm ceva ce este mult mai important decât un sfat. Putem să îl ridicăm în prezenţa lui Dumnezeu, să îl facem avid de înţelepciunea divină, cel mai mare lucru pe care cineva îl poate face pentru un semen. Putem vizita Casa Albă cu rugăciunea de mai multe ori pe zi şi fiecare astfel de vizită va face un canal între Dumnezeu şi preşedinte.” (“Rugăciunea, cea mai mare forţă din lume”). Cu adevărat, nu este loc în care rugăciunea să nu poată să ajungă, nici o uşă de care să nu poată să treacă.

Laubach crede de asemenea în ceea ce el numeşte rugăciunile “trase” în oamenii de pe stradă, din autobuz sau de oriunde te-ai afla. El povesteşte cum stă în autobuz şi priveşte împrejur pasagerii. Alege faţa cea mai descurajată şi ţinteşte cu rugăciunea spre ea, spunându-i în minte de câteva ori: “Isus te va ajuta”. “Trăgând tir de rugăciuni într-o persoană ce stă în autobuz, repetând ‘Isus… Isus… Isus…’ va avea în final efect: va fi ca şi cum ai vorbi direct cu ea.” Laubach povesteşte cum privirea încruntată este înlocuită de un zâmbet datorită rugăciunilor şi iubirii “trase” în oameni.

 

Exemple vii.

O impresionantă relatare despre rugăciunea de mijlocire a spus-o odată un alcoolic, ce fusese dus la spital acum câţiva ani. Se afla într-o cameră cu alţi trei pacienţi, care nu făceau decât să geamă de durere. Când a venit noaptea, el s-a rugat să poată să adoarmă, dar gemetele continuau. Deodată s-a hotărât să facă altceva: a început să se roage pentru cei trei colegi de cameră. “Fie ca Dumnezeu să vă dea pacea”, spunea el şoptind. Gemetele s-au oprit. “Mai mult”, spunea alcoolicul, “ceva s-a schimbat şi în mine. M-am simţit eliberat de tensiuni. M-am simţit liber.” În scurt timp şi-a revenit şi a părăsit spitalul.

Vă voi împărtăşi o altă experienţă ce a avut loc în propria noastră comunitate. Grupul de rugăciunea de vinerea se ruga pentru un credincios care trecea printr-o perioadă foarte dureroasă şi periculoasă după o operaţie. Exact când grupul era reunit în rugăciune, pacientul, care dormea, a simţit prezenţa lui Dumnezeu cum nu o mai simţise până atunci. I se părea că un preot este lângă patul său, rugându-se. Visul a fost atât de real, încât când s-a trezit era mirat că în cameră nu mai era de fapt nimeni, decât el. Dar prezenţa lui Dumnezeu pe care o simţise atât de clar a rămas cu el, şi s-a dovedit benefică pentru acel moment al bolii lui. Mult mai târziu am descoperit, povestind cu el, că prezenţa lui Dumnezeu o simţise exact când grupul de credincioşi se ruga pentru el.

În 1938, un călugăr a murit la Muntele Athos: arhimandritul Sofronie. Era un om foarte simplu, un ţăran venit din Rusia. Mult timp el a condus unul dintre atelierele mănăstireşti de pe Muntele Athos, unde ţărani ruşi veneau să lucreze un an sau doi, după care mergeau cu banii acasă la familiile lor. Într-o zi, un călugăr l-a întrebat: “Părinte Sofronie, cum se face că oamenii de la tine de la atelier lucrează atât de bine, fără să îi supraveghezi, pe când noi petrecem atâta timp urmărindu-i, iar ei continuă să ne înşele?” Părintele Sofronie a răspuns: “Nu ştiu. Pot doar să vă spun ce fac eu. Când vin dimineaţa, înainte mă rog pentru aceşti oameni cu inima plină de compasiune şi de iubire pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi de iubire în inimă pentru ei. Mă duc apoi în chilie şi încep să mă rog pentru fiecare în parte… iar când ziua se termină le spun câteva cuvinte şi ne rugăm împreună, după care merg să se odihnească.” Iată rugăciunea de mijlocire combinată cu iubirea şi compasiunea sinceră.

 

Folosirea eronată a rugăciunii de mijlocire.

Ca orice lucru bun, rugăciunea de mijlocire poate să fie folosită greşit. Oricât de straniu ar părea, poate să devină un mod de a ne spăla pe mâini de oameni. “Mă rog pentru tine” poate fi o scuză pentru a nu te implica. Aşa după cum spunea cineva odată: “Eram singur, iar tu te-ai dus de lângă mine ca să te rogi pentru mine.”

Trebuie să subliniem aici faptul că rugăciunea este un efort comun al lui Dumnezeu şi al nostru. Odată ce ne-am rugat, trebuie să căutăm să facem ca rugăciunile să devină adevărate. Trebuie să le susţinem cu toate forţele noastre. Nu are sens să ne rugăm ca cei singuri şi trişti să găsească mângâiere dacă nu suntem noi dispuşi să facem ceva pentru aceştia. Rugăciunea nu împinge toată munca spre Dumnezeu. Dumnezeu nu începe să ne ajute până când nu începem noi să ne ajutăm. Două scurte exemple ar putea să ne ajute să înţelegem mai bine.

Un preot i-a cerut odată Papei să se roage pentru soţia paralizată a unui prieten. “Putem face mai mult decât atât”, a spus Papa. S-a urcat imediat în maşină şi i-a spus şoferului să meargă direct la casa femeii paralizate, unde a stat cu ea ceva timp şi s-a rugat pentru ea, spre bucuria femeii şi a familiei ei. Rugăciunea a fost combinată cu o vizită pentru a arăta iubirea şi atenţia.

Un fermier sărac a avut într-o zi un accident şi şi-a rupt piciorul. Aceasta însemna că trebuia să stea întins multă vreme, fără să poată lucra. Familia sa era numeroasă şi avea nevoie de ajutor. Cineva a organizat o întâlnire de rugăciune la biserică, pentru această familie. În timp ce oamenii se rugau în biserică lui Dumnezeu pentru acea familie, a bătut cineva la uşă. Uşa s-a deschis şi a intrat un băiat care a spus: “Tatăl meu nu a putut să vină seara aceasta la rugăciune, dar şi-a trimis rugăciunile în această căruţă.” În spatele lui era căruţa plină cu roşii, cartofi, mere şi alte de-ale gurii. Iată ce înseamnă rugăciunea de mijlocire. Nu înseamnă să scapi de implicare. Te motivează să ajuţi persoana pentru care te rogi în toate modurile în care poţi.

 

Trăieşte aşa cum te rogi.

Un om s-a aşezat seara în genunchi şi s-a rugat: “Doamne, binecuvântează-i pe toţi, veseleşte inimile celor întristaţi şi ridică din pat pe cei bolnavi.” A doua zi s-a trezit şi şi-a văzut cu nepăsare de viaţă, fără să caute să şteargă vreo lacrimă, fără să vadă ce face vecinul lui bolnav. Când ziua s-a încheiat, omul s-a pus din nou să se roage: “Doamne, binecuvântează-i pe toţi”. Dar pe când se ruga, auzi o voce şoptindu-i: “Opreşte-te, fiinţă ipocrită. Ai încercat să binecuvântezi pe cineva astăzi?” Binecuvântarea lui Dumnezeu se transmite prin mâinile celor care îi slujesc Lui. Bărbatul şi-a ascuns faţa în mâini şi a plâns: “Iartă-mă Doamne, că am minţit. Lasă-mă să trăiesc încă o zi, şi voi trăi aşa cum mă rog.”

 

* * *

 

O, femeie, mare este credinţa ta

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“O, femeie, mare este credinţa ta;
fie-ţi precum voieşti.”
(Matei XV,28)

După ce predicase şi făcuse numeroase minuni în ţinutul Genezaretului, Isus s-a dus în părţile Tirului şi Sidonului, două oraşe aşezate pe coasta Mediteranei, metropolele Feniciei, ţară cu care se mărginea, la nord-vest, Ţara Sfântă. Pe timpul Mântuitorului, Fenicia se mai numea şi Siro-Fenicia, deoarece făcea parte din provincia Siriei. Locuitorii ei erau descendenţi ai vechilor canaaneni, care locuiau odinioară Palestina; deci erau păgâni. Pentru acest motiv, din dispreţ, evreii îi numeau câini. Isus era cunoscut şi prin acele locuri, deoarece la predica de pe munte era prezentă şi lumea venită de prin părţile Siriei şi de pe lângă marea Tirului şi Sidonului. De aceea, cu toate că El nu voia să se ştie de prezenţa Sa acolo, totuşi nu a putut rămâne ascuns. O femeie canaaneancă, aflând de venirea Lui, alergă strigând în urma Lui: “Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David: fiica mea rău se îndrăceşte!” Aceste puţine cuvinte ne dezvăluie toată drama unei familii. Acea tânără era nu numai chinuită de diavol, ci el însuşi se înstăpânise pe trupul şi sufletul ei, torturând-o şi paralizându-i voinţa. E greu de închipuit scenele zguduitoare ce aveau loc în acea casă. Fără îndoială, fiinţa care suferea mai mult decât toţi era mama, care, cu inima zdrobită, îşi purta tăcută amarul, căci nimeni nu era în stare s-o ajute. De aceea, când auzi că Isus e prin părţile acelea, o rază de nădejde îi scăpără în suflet. Sosise acel Isus care, în predica de pe munte, zisese: “Fericiţi cei ce plâng, căci ei se vor mângâia”; acel Isus care a zis: “Veniţi la Mine toţi care sunteţi osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi uşura”; acel Isus care vindecase şi eliberase atâtea fiinţe nenorocite trupeşte şi sufleteşte şi care se dovedise a fi Stăpânul stihiilor firii, potolind valurile înfuriate şi izgonind până şi duhurile necurate. “Dacă este cineva care poate să-mi ajute – îşi zicea canaaneanca – apoi acesta nu poate fi decât Isus. Sunt păgână, e adevărat, dar voi cădea în genunchi şi-L voi ruga. El ştie că sunt o biată mamă nenorocită şi poate, gândindu-se la mama Lui, I se va face milă de mine”.

Fără să mai stea pe gânduri, femeia alergă după Isus şi, căzând la picioarele Lui, strigă: “Miluieşte-mă Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se îndrăceşte” (Matei XV,22). Ce model de rugăciune: simplă, viguroasă şi plină de încredere. Vrând să-l stimeze pe Isus întocmai ca evreii, femeia Îl numeşte “Fiul lui David”, apoi îi expune pricina durerii: “fiica mea rău se îndrăceşte” şi adaugă o implorare fierbinte: “miluieşte-mă”.

Dar, încă de la început, speranţa ei pare a fi înşelată. Pare a nu afla în El acea inimă milostivă despre care auzise şi pe care şi-o închipuise. Cum e cu putinţă ca acest făcător de minuni, care vindecase şi fără să fie rugat, acum, la ruga ei atât de fierbinte, rămâne mut. “Iar El nu i-a răspuns cuvânt” (Matei XV,23) – notează Evanghelistul. Înşişi apostolii erau uimiţi de purtarea Învăţătorului şi, temându-se ca nu cumva strigătele puternice ale femeii să atragă atenţia poporului şi astfel să dezvăluie prezenţa lui Isus, s-au apropiat de dânsul rugându-l: “Slobozeşte-o, căci strigă după noi” (Ibid., V,23). Isus însă refuză categoric: “Nu sunt trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israil.” Aşadar, orice speranţă părea zădărnicită. Totuşi o voce lăuntrică îi şoptea femeii: “Nu, nu se poate presupune aşa ceva despre acel Isus până acum atât de bun şi milos, gata de a veni în ajutor; nu poate fi atât de aspru şi neînduplecat cum ţi se pare”. Încurajată de acest glas lăuntric, femeia profită de momentul când Isus intră într-o casă, se strecură şi ea, şi cu o ultimă opintire de credinţă, se aruncă la picioarele Lui, implorându-l: “Doamne, ajută-mi!” În această rugăciune scurtă îşi puse toată fiinţa ei, ajunsă la o supremă încordare. Isus, părând tot rece şi neînduplecat, îi răspunde: “Nu este bine a lua pâinea fiilor şi a o arunca căţeluşilor.” Voia să spună: Întâi Evreii, iar păgânilor numai ce rămâne. În culmea amărăciunii, acea mamă, vădit cultă şi ingenioasă, dar smerită şi plină de încredere, cu un ultim efort apucă prompt imaginea folosită de Isus şi o mânuieşte cu dibăcie în favoarea sa: “Aşa e, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa domnilor lor” (Ibid. V,27). Isus din delicateţe, spre a nu o jigni pe femeie, foloseşte diminutivul “căţeluşi” în loc de “câini”, cum erau numiţi canaanenii de către evrei. Femeia nu se supără, şi prin replica ei, vrea să spună că după cum fiii nu suferă lipsa când câinii mănâncă ceea ce cade de la masă, tot astfel nici evreii nu vor duce lipsă dacă El, Isus, ajută pe o biată păgână nenorocită. Isus, sub al cărui aparent refuz vibra cea mai sfântă iubire, nu mai rezistă. Amânând ajutorul, El urmărea să împingă credinţa şi încrederea femeii până la paroxism, până la suprema opintire; voia să adâncească tot mai mult smerenia ei, pentru ca, odată cu vindecarea fiicei, ea să primească marele dar al sfiinţirii sale proprii. De aceea, Isus, acum când îşi atinse scopul, când acest suflet se dovedise a fi corespuns din plin chemării şi lucrării Lui, vibrând de bucurie, exclamă: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie-ţi precum voieşti! Şi s-a vindecat fiica ei în acelaşi ceas” (Ibid. V,28). Rugăciunea ei statornică, izvorâtă din credinţă tare şi smerenie, a triumfat. Prin virtuţile mamei, fiica s-a vindecat. Mama e fericită că fiica şi-a recâştigat sănătatea, iar fiica e recunoscătoare mamei care i-a redobândit sănătatea, şi amândouă vestesc celor din jur minunea săvârşită de marele Binefăcător, din depărtare, numai prin puterea cuvântului. Mai mult, suntem îndreptăţiţi să presupunem că ambele au dobândit harul credinţei în Isus, Mesia cel promis, şi că din păgâne ele au devenit învăţăcelele Lui, căci Dumnezeu nu face lucrurile numai pe jumătate. Vindecând trupul, El îşi deschide calea spre suflet. Mântuitorul era, aşadar, prezent prin credinţă şi iubire în sânul acelei familii; mama şi fiica erau acum unite în cele mai vii sentimente de recunoştinţă şi adoraţie faţă de Binefăcătorul lor.

Faţă de acest luminos model de rugăciune al Canaanencei, cum se prezintă oare rugăciunea omului de azi, a noastră?

Omul zilelor noastre se roagă mai mult din obişnuinţă, sau fiindcă îi vede pe alţii rugându-se, ori apelează la rugăciune cu îndoială, ca la o ultimă încercare. Fiind astfel lipsită de o credinţă tare în bunătatea atotputernică şi în Providenţa Aceluia căruia I se adresează, rugăciunea sa este distrată, anemică şi neputincioasă. Neavând destulă credinţă, omul pierde speranţa, când după cereri repetate nu obţine nimic din ceea ce el cere. Aceasta este o mare greşeală, deoarece el pierde din vedere că Isus, când a zis: “Cereţi şi veţi primi, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide”, nu a precizat că după două, trei zile, sau după un an de rugăciune vom fi ascultaţi şi că a mai spus: “Neîncetat vă rugaţi”; dacă ne amână îndelung, o face, pe de o parte, ca să ne dăm mai bine seama că, după cum viaţa cu tot ce suntem şi avem este un dar gratuit acordat fără vreun merit din partea noastră, tot astfel şi ajutorul pe care îl cerem nu-l merităm, deci trebuie să-l cerşim cu smerenie; pe de altă parte, Dumnezeu vrea ca încrederea şi credinţa noastră să se întărească şi să se adâncească tot mai mult, printr-o smerită şi statornică rugăciune, ca în cazul canaanencei.

Să luăm îndemn din pilda vie a acestei femei păgâne şi să nu ne lăsăm întrecuţi de ea; cu atât mai mult cu cât noi, pentru a ajunge la Isus, nu suntem nevoiţi să alergăm, ca ea, distanţe de kilometri. El nu trece numai o singură dată sau rar de tot prin localitatea noastră. Nu, El rămâne neîntrerupt în mijlocul nostru în Preasfânta Cuminecătură, Acelaşi care a ajutat pe Canaaneancă. Aici, îngenuncheaţi în faţa Chivotului la Sfânta Liturghie, unde El stă la dispoziţia noastră şi se interpune zilnic pentru noi la Tatăl, să-I vorbim inimă la inimă, simplu, smeriţi, încrezători şi cu statornicie. Dar niciodată să nu ne pierdem curajul şi să nu murmurăm când, după rugăciuni repetate, nu primim ceea ce cerem, ci să condiţionăm totul de împlinirea voinţei Tatălui ceresc, deoarece, chiar şi atunci când ne refuză , El ne ascultă, dar pe un plan superior. Cum? Iubindu-ne El cu adevărat, mai mult decât ne iubim noi înşine, şi prevăzând că lucrul ce i-L cerem ne-ar primejdui sfinţirea şi mântuirea, deci binele nostru suprem, El ne refuză acel lucru; alteori, împotriva tuturor stăruinţelor în rugăciune, El ne lasă pradă necazurilor, bolii sau umilirilor de tot felul, cu scopul ca la adăpostul lor să ne putem păstra puritatea sufletească şi să progresăm în credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu şi semeni, virtuţi pe care, într-o viaţă comodă şi scutită de încercări, le-am pierde. De abia în Cer vom vedea cum toate refuzurile lui Dumnezeu şi încercările de tot felul au fost pentru noi tot atâtea daruri ale nemărginitei şi nepătrunsei înţelepciuni a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi atunci când în lumina gloriei divine ni se vor dezvălui toate tainele Iubirii infinite, Îl vom binecuvânta pe Dumnezeu “pentru zilele în care ne-a umilit şi pentru anii în care am văzut rele” (Psalmul 89,15). Amin.

 

* * *

 

Despre credinţa cea mare şi statornică

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28)

Iubiţi credincioşi,

Credinţa cea mare şi stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată şi lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ştiutorul inimilor omeneşti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în faţa poporului credinţa cea mare a femeii cananeence. O, înţelepciune fără de margini a Mîntuitorului! O, adîncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgînă, necăjită şi străină tocmai din Fenicia Siriei – după cum arată dumnezeiescul evanghelist Marcu – şi îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

Nu ştia cine este Hristos. Auzise şi ea de la alţi credincioşi iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul şi proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel şi credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă şi cu dînsa. Această femeie străină de poporul ales, văzînd mulţimea ce urma pe Mîntuitorul, nu îndrăzneşte să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuieşte de diavol! (Matei 15, 22).

Trei gînduri mari stăpîneau mintea şi inima ei. Întîi, credinţa tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta şi-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinţa fiicei sale. Pe toate aceste trei gînduri le-a scos la lumină din inima sa, cînd a zis: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerînd milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuieşte de diavolul! Adică: “Doamne, dacă miluieşti pe fiica mea, pe mine mă miluieşti. Aceasta este durerea inimii mele şi pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea şi să izgoneşti duhul cel rău din ea, care o chinuieşte cumplit”.

Auzind şi ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că şi pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mîntuitorul nu i-a răspuns un cuvînt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea şi de fiica ei? Oare n-a venit El să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame şi nu răspundea nici un cuvînt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite şi străine, adică credinţa ei statornică şi mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mîntuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea şi L-au rugat pe Domnul, zicînd: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră…

Dar Mîntuitorul, ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei şi nici rugăminţile sfinţilor Săi ucenici, răspunde negativ, zicînd: Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mîntuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduieşte de mila Lui, ci vine şi se închină cu şi mai mare smerenie înaintea Mîntuitorului, zicînd: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: “Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila şi puterea Ta fără de margini mi-am pus şi cred că vei face milă şi cu mine, cea străină şi nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu ştii cu adevărat durerile inimii mele!”

Dar şi după această stăruinţă din inimă, biata femeie este respinsă de Mîntuitorul care zice: “Nu este bine a lua pîinea fiilor şi a o arunca la cîini” (Matei 15, 26). Prin cîini înţelegem aici pe păgîni, pentru viaţa lor necurată şi pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numeşte fiii lui Avraam. Pîinea înseamnă facerile de bine făcute de Mîntuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rîndul cîinilor? Oare se supără? Oare huleşte? Oare se deznădăjduieşte de mila şi de ajutorul ce-l aşteaptă de la Preabunul nostru Mîntuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereşte foarte în inima sa şi se socoteşte cu adevărat în rîndul cîinilor, avînd în continuare nădejdea unui cîine către stăpînul său, că pînă la urmă îi va arunca şi ei o fărămitură de pîine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăzneşte a zice către Mîntuitorul: Da, Doamne (adică sînt cîine), dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor (Matei 15, 27).

Vedeţi, fraţilor, credinţa cea tare şi fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeţi smerenia inimii ei? Este alungată ca un cîine, dar nu se deznădăjduieşte de cererea ei şi crede cu mare tărie, că pînă la urmă va căpăta o fărîmitură din pîinea îndurărilor lui Dumnezeu şi Stăpînului ei. Vedeţi că smerenia şi credinţa acestei femei păgîne este mai mare decît a multor creştini din zilele noastre. Care dintre credincioşii noştri se mai roagă lui Dumnezeu cu credinţa, cu smerenia şi cu stăruinţa acestei femei cananeence? Nu se supără, văzîndu-se asemănată cu cîinele, şi aşteaptă să fie miluită, măcar ca un cîine. Iar Preamilostivul nostru Mîntuitor, văzînd smerenia şi credinţa ei cea mare şi statornică, ca un Atotştiutor al inimilor, văzînd inima ei de mamă îndurerată pentru suferinţa fiicei sale, văzînd că acest suflet necăjit nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-se ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).

Aţi auzit de minunile credinţei celei tari şi statornice ale femeii cananeence? Aţi văzut că mila şi îndurarea Domnului nostru Iisus Hristos, a tămăduit pe fiica acesteia de duhul cel necurat pentru credinţa mamei sale, iar credinţa ei cea statornică şi stăruitoare a lăudat-o, zicînd: O, femeie, mare este credinţa ta!

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credinţă atît de mare şi statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mîntuitorul, deoarece nici o revelaţie nu a avut, nici Sfînta Scriptură nu o citise spre a fi învăţat credinţa cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credinţa în Dumnezeu prin auz. Că deşi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfînta Scriptură nu o cunoştea, dar auzind ea de la mulţi oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mîntuirea oamenilor şi că va face milă şi cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.

Apostolul Pavel ne-a învăţat, zicînd: Credinţa vine prin auz, iar auzul din cuvîntul lui Dumnezeu (Romani 10, 17).

Iată cît de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfîntului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă şi a crezut cu tărie în inima sa, şi prin credinţa ei cea mare şi statornică a dobîndit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mîntuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintîi, şi apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credinţa ei cea mare şi statornică.

Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost şi aceasta ca să arate evreilor cîtă credinţă stăruitoare are o femeie păgînă şi cîtă împietrire şi necredinţă aveau cărturarii, arhiereii şi fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

Iubiţi credincioşi,

Mulţi dintre sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu au arătat marea şi statornica credinţă în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinţii prooroci, dumnezeieştii Apostoli şi toţi mucenicii care L-au mărturisit şi şi-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceştia au fost călăuziţi direct de Dumnezeu, iar cei mai mulţi de Sfînta Scriptură, care i-a condus la cunoaşterea şi credinţa în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naşte credinţa în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ş.a.)

Iată în Evanghelia de astăzi o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credinţa cea adevărată şi de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atîta tărie în Mîntuitorul şi în puterea minunilor Lui, încît este vrednică de laudă şi de mila Preabunului Dumnezeu. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotştiutor, a arătat mai înainte că mulţi din păgîni vor ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu şi la credinţa cea dreaptă în El, zicînd: Şi vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă întru Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13, 29).

Care a fost pricina că această femeie cananeeancă a alergat cu atîta sîrguinţă în urma Domnului şi a cerut cu atîta stăruinţă ajutorul şi mila Lui în nevoia ei? Negreşit că era o mamă necăjită şi îndurerată cu inima, din cauza suferinţei celei mari a fiicei sale care era rău chinuită de diavol. Oricine îşi poate închipui cîtă durere şi mîhnire avea biata mamă, cînd vedea pe fiica sa de atîtea ori căzînd jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pămînt, scrîşnind din dinţi şi tremurînd cu tot trupul cînd duhul cel rău o chinuia. Numai acela îşi poate da seama de acest lucru, care a văzut pe viu pe un om îndrăcit, cînd îl apucă duhul cel rău şi îl munceşte.

Orice om cu suflet bun şi o inimă miloasă, compătimeşte pe asemenea oameni care, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, sau din cauza păcatelor părinţilor sînt stăpîniţi de diavoli, cu atît mai mult o mamă bună, cînd vede în asemenea chinuri pe fiica ei. Pentru că nimic în lume nu este mai bun, mai milostiv ca inima unei mame adevărate. Pentru a vă da seama de acest lucru, în cele ce urmează vom arăta din nou cîteva înfăţişări ale credinţei acestei femei cananeence.

Care a fost, deci, fapta bună principală care a contribuit cel mai mult la vindecarea copilei stăpînite de diavolul din Evanghelia de astăzi? A fost credinţa cea tare şi puternică a mamei sale. Credinţa ei în Fiul lui Dumnezeu era mai mare ca a noastră, ca a multor creştini de azi. Credinţa ei statornică, vie, neîndoielnică în Iisus Hristos a izgonit pe diavolul din fiica ei. Încă nici n-a fost nevoie s-o aducă înaintea Domnului. Prin credinţa mamei i-a vindecat Mîntuitorul fiica de la distanţă, în clipa cînd a rostit cuvintele: O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28).

Credinţa tare nu este legată de loc şi de timp. Ea vindecă, iartă, izbăveşte de primejdii, înviază din morţi, indiferent de loc, de vîrstă şi de distanţă. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioşi şi ei primesc ajutor, sănătate şi cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credinţă din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credinţă, nepăsarea, nesimţirea şi împietrirea inimii noastre şi necredinţa care bîntuie peste lume, că de nu vom avea credinţă dreaptă, statornică şi puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mîntui.

Credinţa vine din auz, spune Sfîntul Apostol Pavel, adică auzirea cuvîntului lui Dumnezeu. Numai că cei care seamănă cuvîntul vieţii şi învaţă poruncile Sfintei Evanghelii trebuie să fie preoţi ortodocşi şi să aibă viaţă creştină exemplară. Credinţa se întăreşte mai ales prin sfînta rugăciune, prin post şi milostenie, prin spovedanie regulată şi prin Sfînta Împărtăşanie.

Femeia cananeeancă avea şi credinţă tare, dar şi rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: “Doamne, ajută-mi şi vindecă pe fiica mea!” Nu se descuraja, deşi Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credinţă, nici nu cîrtea că este asemănată cu cîinii, nici nu înceta a se ruga şi a striga în urma Lui: “Doamne, ajută-mi! Doamne, miluieşte pe fiica mea, că rău este chinuită de diavolul!” Aşa şi noi să ne rugăm lui Dumnezeu: “Doamne, miluieşte sufletul meu, că este chinuit de diavolul mîndriei, de duhul desfrînării, de patima mîniei, a lăcomiei şi a trîndăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinţei, de îndoiala gîndurilor, de duhul necurăţiei, de neînfrînarea limbii şi de toate cursele vrăjmaşului diavol!”

Iubiţi credincioşi,

Mare este puterea credinţei în lume! Mare a fost credinţa Maicii Domnului, a Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Mucenici şi a Cuvioşilor Părinţi! Mare a fost credinţa părinţilor, a mamelor care ne-au născut şi a înaintaşilor noştri. Ei uneau credinţa cu rugăciunea, cu postul, cu milostenia şi smerenia. Acestea erau virtuţile Sfinţilor şi ale părinţilor noştri. Acestea erau şi virtuţile femeii din Evanghelia de astăzi. Acestea trebuie să fie cununa de mărgăritare care se cere să împodobească pe creştinii noştri, inima noastră, casele noastre, copiii şi viaţa noastră.

Credinţa şi rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos şi în viaţa creştinilor. Prin acestea se săvîrşeşte jertfa Sfintei Liturghii şi cele şapte Sfinte Taine. Prin acestea se izgonesc şi astăzi diavolii din oameni, se fac minuni de vindecare la sfintele moaşte şi la multe icoane din ţara noastră. Prin acestea dobîndim iertare de păcate şi mîntuire.

De aceea aveţi datoria să mergeţi regulat la slujbele Bisericii, să duceţi în familie viaţă cît mai curată şi să vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsaţi de capul lor, neduşi la biserică, nespovediţi regulat şi nehrăniţi cu rugăciunea şi cuvîntul lui Dumnezeu, ajung răi, beţivi, desfrînaţi, necredincioşi şi chiar ucigaşi de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinţi, de rugăciune şi de cele sfinte, patimile îi robesc şi diavolii îi aruncă în necredinţă, în deznădejde şi în osînda iadului.

Să aveţi grijă de copii ca de lumina ochilor! Învăţaţi-i, educaţi-i, mîngîiaţi-i, duceţi-i la biserică, hrăniţi-i cu Trupul lui Hristos şi cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credinţa femeii cananeence şi izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învăţăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: “Doamne ajută-ne să ne mîntuim şi să Te slăvim în vecii vecilor!” Amin.

 

* * *

 

Femeia cananeeancă

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Este Isus cel pe care îl cunoaştem noi, cel pe care Evanghelia acestei duminici ni-l prezintă? De ce pun această întrebare? Pentru că Isus pare să nu o asculte ci să o ignore pe femeia care-i cere ajutorul. Se comportă cu ea la fel cum facem noi când vedem venind pe cineva înspre noi şi ne uităm în altă parte pentru a nu fi văzuţi şi interpelaţi. Este acesta adevăratul Isus, care-i compară pe oameni cu câinii şi astfel umileşte pe această femeie şi o cataloghează ca fiind lipsită de importanţă? Este acesta Isus? Şi ucenicii? Şi ei doreau să scape cât mai repede de această femeie. Femeia avea un motiv bine întemeiat pentru a insista la Isus. Fiica ei era bolnavă. Probabil este vorba despre o boală psihică grea care o chinuia de ani de zile şi o împiedica să trăiască deplin. Mama dorea însănătoşirea fiicei ei. Probabil că apelase şi la medici dar nu s-a găsit nimeni care să o poată ajuta cu adevărat. Femeia, cananeeancă fiind, auzise despre Isus şi despre puterea Lui de a vindeca atunci când întâlnea oameni chinuiţi de diferite boli, despre puterea Lui de a deschide noi perspective, care înainte nu erau vizibile, despre puterea de a face posibilă o schimbare radicală a vieţii. Ea mai ştia şi că Isus este evreu şi vorbeşte poporului evreu. Acest lucru însă nu o împiedică să-l interpeleze pe Isus, pentru că ea avea nevoie de ceva de la El, pentru că ea aştepta ceva de la Isus şi era sigură că Isus are ceva de dat. Mama dorea vindecarea fetei sale cu o ardoare atât de mare încât nimic nu o putea împiedica să obţină ceea ce şi-a propus.

În Evanghelia acestei duminici este vorba aşadar despre încredere şi credinţă. Mama cananeeancă dispune de o credinţă necondiţionată, o credinţă bine fondată în Isus, de aceea este atât de insistentă şi luptă pentru vindecarea fiicei ei. Iar Isus simte că se aşteaptă ceva de la El, că această femeie are o credinţă şi o încredere mare, că această femeie nu este dispusă să abandoneze până nu i se va împlini dorinţa inimii sale. Isus înţelege că trebuie să acţioneze şi de aceea îi spune: “O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti” (Matei 15,28). Să poţi să-l abordezi pe Dumnezeu cu propria ta viaţă, să nu-l laşi în pace, să nu te mulţumeşti doar cu cuvinte mari şi cu consolări trecătoare înseamnă să ai încredere, să ai credinţă. Iar aici Evanghelia se transpune în viaţa noastră. Aici intră în joc încrederea şi credinţa noastră. Ajunge credinţa mea până acolo încât să-l confrunt pe Dumnezeu cu ceea ce este important în viaţa mea, cu ceea ce este esenţial pentru mine? Mă încredinţez Lui pentru ca El să facă ceva atunci când am nevoie de ajutor, când nu ştiu ce să mai fac, când necazul şi teama mă copleşesc? Mă încredinţez eu Lui Dumnezeu cu încrederea şi credinţa femeii cananeence ştiind că de la El vine ajutorul, atunci când este vorba de probleme esenţiale?

Femeia cananeeancă nu s-a înşelat mizând pe ajutorul lui Isus, chiar dacă părea că Isus nu o va ajuta. Dumnezeu i-a trezit încrederea în sufletul acestei femei şi vindecarea a fost răspunsul la încrederea pe care femeia i-a arătat-o. Această istorisire are menirea de a ne întări în vremea încercărilor. Ea ne aminteşte de faptul că Dumnezeu nu ne abandonează niciodată chiar dacă aparent părem abandonaţi. Ne aminteşte că la Dumnezeu mai este speranţă chiar şi atunci când noi nu mai găsim nici o soluţie, şi ne încurajează să ne deschidem inima în rugăciune înaintea Tatălui ceresc pentru a-i spune ce ne împovărează. Iar El ne va ajuta să ne purtăm povara şi ne va întări pe calea pe care mergem. Amin.

 

* * *

 

Puterea rugăciunii

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

Sfinţenia, învăţătura şi faptele dumnezeieşti ale Mântuitorului nostru Isus Hristos au atras în jurul său suflete împovărate de păcate, cerând iertare, şi fiinţe căzute sub povara urmărilor păcatului, cerând izbăvire. Nenumărate sunt exemplele transmise nouă de Sfintele Evanghelii în care vedem săraci şi bogaţi, bolnavi şi păcătoşi, iudei şi păgâni plecându-şi genunchii la pământ, bătându-şi piepturile şi strigând: “Isuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” (Marcu 10, 47).

În afară de Palestina, spre nord-vest, pe malul Mării Mediterane, prin urmare dincolo de ţinutul unde Isus avea să-şi îndeplinească chemarea, se găseau două cetăţi – Tirul şi Sidonul.

În această parte a pământului făgăduinţei s-a dus Mântuitorul, într-o zi, împreună cu ucenicii, şi acolo l-a întâmpinat pe drum o femeie localnică, o cananeancă, care se apropie de Isus, strigând: “Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită de un demon!” (Mat. 15, 22). Aceste vorbe, într-un ţinut păgân, nedumeresc. Ştiau, oare, şi ei că din neamul lui David se va naşte un izbăvitor de păcate şi de dureri? Isus tăcu. Poporul ales nu dăduse dovadă deplină că respige mâna Providenţei, astfel încât, chemarea celorlalte neamuri spre a se împărtăşi şi ele de binefacerile mântuirii era lucru pentru mai târziu. De aceea, la rugămintea ucenicilor de a asculta pe această femeie îndurerată, Isus răspunde: “Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale Casei lui Israel”. Dar cananeanca a stăruit: “Doamne, ajută-mă”, a spus din nou, închinându-se. Acum Isus a dat un răspuns hotărât: “Nu este bine a lua pâinea copiilor şi a o da câinilor”.

Răspunsul pare aspru, dar este adevărat. Învăţătura evanghelică este, într-adevăr, “pâine” pentru viaţa noastră. Şi ca să înţelegem acest răspuns, trebuie să ne plasăm în contextul vieţii contemporane lui Isus. Pentru evrei, toţi cei care nu erau evrei şi nu erau de religie mozaică, erau socotiţi câini, neoameni.

Cananeanca ştia acest lucru, de aceea nu s-a supărat de aceste vorbe. O înţelegere deosebită a lucrurilor omeneşti o făcea să nu se simtă jignită de această asemănare dintre ea şi animalul care trece în ochii omului drept cel mai lipsit de milă, deşi e tovarăşul lui credincios. Ba chiar a părut să accepte insulta, căci a răspuns: “Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad la masa stăpânilor lor”. Răspunsul acesta era un semn că în sufletul femeii credinţa descoperise marea taină a mântuirii, de care avea să se împărtăşească nu “poporul ales”, ci toate neamurile de pe pământ.

Căci Isus a venit să schimbe o religie, s-o universalizeze, să schimbe mentalităţile oamenilor, să-i transforme. “Mare este credinţa ta”, a zis Mântuitorul către femeie, în timp ce fiica ei, acasă, se izbăvea de chinul duhului celui rău, de care era stăpânită.

Minunea aceasta este plină de adânci învăţăminte pentru noi.

Ceea ce i-a deschis mintea acestei femei îndurerate şi a împins-o să stăruie în rugăciune a fost puterea lăuntrică a credinţei care a covârşit toată păgânătatea în care se născuse şi trăise până în momentul acela. Razele acestei puteri pot străbate orice taină a vieţii şi a lumii, dând cugetului nostru darul înţelegerii, iar voinţei noastre, puterea neînfrântă de a lupta. Credinţa ei dărâmă întunericul păcatului, care oprea până acum valul mântuitor al harului lui Dumnezeu, iar smerenia ei este albia curată în care se adună râurile vieţii dumnezeieşti, pentru a face să crească bucuriile vieţii omeneşti şi să dea roade bogate.

Femeia cananeancă este modelul pe care Sfânta noastră Biserică ni-l pune înainte, pentru a ne încuraja şi întări în duhul credinţei şi al rugăciunii. Credinţa şi rugăciunea sunt marele şi nesecatul nostru izvor de putere şi mângâiere. Dar minunea vindecării fiicei cananeencii ne aduce din nou aminte că Isus Hristos a venit în lume să tămăduiască toată boala şi neputinţa din popor (Mat. 4, 23), dar, în acelaşi timp, ne reaminteşte că El a adus o învăţătură nouă, o învăţătură dumnezeiască şi mântuitoare, pe care noi, creştinii, în calitate de ucenici ai săi, avem datoria sfântă să o cunoaştem şi să ne întocmim viaţa noastră de fiecare zi după învăţăturile Sale.

Una din caracteristicile învăţăturii şi activităţii Mântuitorului nostru Isus Hristos este îndurarea Sa, mila nemărginită faţă de omul nefericit. De nenumărate ori Isus a suspinat alături de cel sărac, de orfan şi de bolnav. Sf. Apostol Matei ne istoriseşte în Evanghelia sa că Isus străbătea satele şi oraşele Palestinei propovăduind Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu şi vindecând neputinţele mulţimilor, de care îi era milă, că “erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9, 36). Această milă trăită de Isus Hristos în adâncul sufletului său l-a îndemnat să stea alături de cei suferinzi şi să le aline durerile. Sănătate, hrană şi viaţă, ceea ce este mai de preţ omului pe acest pământ, a dat Isus celor ce credeau în El. Dar pe lângă acestea, El s-a dat pe sine însuşi ca jertfă de răscumpărare a omului din robia morţii şi a păcatului. Până la răstignirea şi învierea Lui, sufletul avea după moarte un singur drum: drumul iadului. Moartea şi învierea lui Isus Hristos au sfărâmat încuietorile iadului şi au deschis uşile raiului. Acum sufletul omului are, după moarte, două drumuri: al iadului şi al raiului, şi merge pe drumul pe care şi l-a pregătit în viaţa aceasta.

Îndurarea Domnului Isus Hristos, manifestată faţă de iudei, samarineni, cananeieni, drepţi şi păcătoşi, este îndurare dumnezeiască. Îndurarea lui Dumnezeu faţă de credincioşi este vie şi activă şi astăzi. Semnul văzut, mereu în lume, prin care Dumnezeu îşi manifestă mereu îndurarea Sa, este Biserica. În ea trăim strâns uniţi sub conducerea capului ei suprem şi nevăzut, care este Mântuitorul nostru Isus Hristos. În ea ne îmbrăcăm, prin Taina Sfântului Botez, în Isus Hristos, cum zice Sf. Apostol Pavel: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galat. 3, 27), devenind astfel, mădulare ale trupului său.

Îndurarea lui Dumnezeu se manifestă faţă de noi şi prin harurile pe care le revarsă peste fiii Săi. Noi ştim că în Biserică, în calitate de trup tainic al lui Hristos, în care locuieşte Duhul Sfânt, care s-a pogorât peste ea în ziua Cincizecimii, există comoara de har divin, adică puterea dumnezeiască ce izvorăşte din Sfânta Treime şi care, prin Sfintele Taine şi rugăciunile Bisericii, este împărtăşit credincioşilor. Acest har curge ca un izvor de apă cristalină. Oricine poate veni să guste din el, să-şi astâmpere setea sufletului, să-şi uşureze conştiinţa de păcate, să-şi aline durerile care nu-şi găsesc tămăduire în altă parte.

Manifestarea îndurării lui Dumnezeu în lume este o înaltă şcoală dumnezeiască la care toţi credincioşii învăţăm că şi noi avem datoria să manifestăm o îndurare asemănătoare faţă de semenii noştri. Această îndurare dumnezeiască manifestată de Dumnezeu prin Fiul Său, prin Biserica Sa şi prin harurile Sale revărsate asupra credincioşilor a fost înţeleasă în toată profunzimea ei de către primii creştini. Îndurarea faţă de aproapele lor era virtutea cea mai scumpă, care ne-a rămas descrisă de prima istorie a creştinismului, Faptele Apostolilor. Aici găsim comunitatea către care credincioşii au tins în toate timpurile, având la temelia ei dragostea creştină.

Această dragoste creştină a trecut peste veacuri şi şi-a adus roadele sale din belşug. Dacă ne gândim numai la sec. al IV-lea, ne apar în faţa ochilor sufleteşti chipurile luminoase ale Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan. Prin grija lor faţă de cei în suferinţă, au apărut spitale pentru bolnavi, cămine pentru copii abandonaţi şi bătrâni, cantine pentru săraci, văduve şi orfani.

În lumina învăţăturii şi practicii creştine, respectată de creştinismul ortodox, Biserica Ortodoxă Română a organizat, de la începuturile ei, instituţii de îngrijire a bolnavilor, în care se manifestau mila şi îndurarea creştină învăţate de la Isus Hristos.

Dacă ne gândim numai la bisericile bolniţe din jurul marilor mănăstiri, în care cu dragoste creştină erau îngrijiţi nu numai călugării, ci şi credincioşii care veneau să se tămăduiască de bolile sufleteşti şi trupeşti. În atmosfera de bunătate, compătimire şi răbdare care împreună formează înalta virtute a milei sau îndurării, şi-au format credincioşii Bisericii noastre specificul lor de a fi, de a simţi şi de a trăi. Această virtute, cunoscută numai în creştinism, trebuie să o manifestăm în viaţa noastră de fiecare zi, faţă de rude, faţă de aproapele, faţă de străini, faţă de cunoscuţi şi faţă de necunoscuţi.

La întrebarea: Cum poate creştinul îndeplini această învăţătură şi practică a Mântuitorului Isus Hristos de a da hrană, sănătate şi viaţă aproapelui său, răspunsul, în lumina învăţăturii creştine, este simplu.

Acolo unde există dragoste adevărată, dragoste creştină, nimic nu este imposibil. Hrană, sănătate şi viaţă poate da fiecare aproapelui său oriunde trăieşte, oriunde munceşte, oriunde există. Avem posibilitatea să dăruim şi să facem binele oricând şi oriunde. În jurul nostru, datorită condiţiilor nefericite de viaţă în care trăim, avem bolnavi, săraci, nefericiţi cărora trebuie să le întindem o mână de ajutor. De aceea, când ni se cere, când se fac colecte pentru ajutorarea acestor nefericiţi, deşi de multe ori nu-i cunoaştem, sunt fraţii noştri, dacă îi ajutăm pe ei din bunurile noastre materiale, înseamnă că, asemenea lui Hristos, dăm hrană celor flămânzi. Dacă nu putem să facem milă cu hrană trupească, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă să practicăm îndurarea spirituală, prin cuvântul bun şi înţelept, care este de multe ori mai folositor decât pâinea cea de toate zilele. O vizită la un bolnav, un cuvânt de mângâiere, de încurajare, de îmbărbătare dau totdeauna o putere sufletească, o încredere în Dumnezeu şi în forţele personale, care sunt factori puternici de uşurare a bolii. Prin aceasta putem spune că am reuşit să îmbunătăţim starea sănătăţii bolnavului.

Dar în viaţa creştină, o valoare încă şi mai mare o are sănătatea sufletească, a cărei lipsă atrage boala trupească, după cum vedem din cuvintele rostite de Mântuitorul către slăbănogul vindecat la lacul Vitezda: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie mai rău” (Ioan 5, 14). Aici, câmpul de activitate al creştinului este nelimitat: rugăciune către Dumnezeu ca să se ferească şi să scape de păcat, îndreptarea de pe calea neştiinţei şi a nepriceperii, sfatul înţelept când cineva are nevoie de el, mângâiere în vreme de întristare, ajutor în vreme de necaz şi primejdii sunt numai câteva din mijloacele prin care ne manifestăm grija pentru sănătatea sufletească şi trupească a aproapelui nostru.

Să ne străduim a împlini voia lui Dumnezeu cu convingerea că suntem fiii aceluiaşi Părinte ceresc, că Biserica ne este mamă, că suntem mădularele trupului tainic al lui Hristos, că ne împărtăşim din acelaşi har dumnezeiesc şi vom simţi îndurarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu peste noi. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Femeia canaaneancă

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti! (Matei XV, 28)

Fraţi creştini,

Rugăciunea şi credinţa femeii canaanence din Sfânta Evanghelie de astăzi a fost atât de mişcătoare, de stăruitoare şi plină de smerenie că vedem pe însuşi Mântuitorul Hristos mirându-se şi zicând: “O, femeie, mare este credinţa ta!” Pentru rugăciunea ei fierbinte şi pentru străduinţa ei, Dumnezeu face zadarnică puterea iadului şi vindecă pe fiica ei, alungând pe demonul care chinuia biata copilă.

Această Sfântă Evanghelie ne-o pun înainte sfinţii părinţi, ca să învăţăm de la această femeie păgână stăruinţa în rugăciune şi mai ales smerenia şi credinţa înaintea lui Dumnezeu şi, mai cu seamă, ca să ne întărească în nădejdea izbăvirii. Dacă Domnul Hristos a primit şi a ajutat pe această femeie păgână, cu atât mai mult vom fi ajutaţi noi, cei care avem pecetea Botezului în numele Sfintei Treimi. Să vedem acum cine era femeia canaaneancă şi ce păcate făcuse de intrase diavolul în copila ei.

Fenicienii, de mai multe sute de ani, deveniseră un popor vestit prin comerţul lor şi îngrămădiseră cele mai mari bogăţii în oraşele acestea, Tir şi Sidon, unde vedem că locuia această femeie canaaneancă. Locuitorii din aceste oraşe duceau o viaţă de lux şi desfrânări. Luxul, ca întotdeauna, a adus după el desfrânarea cea mai grozavă.

Cultul oficial al fenicienilor era păcatul cel mai ruşinos, desfrânarea. Faptele cele mai desfrânate şi mai criminale erau faptele preferate ale zeiţei Astarte. Regii şi prinţii erau primii, iar poporul după ei, întrecându-se cu toţii a îndeplini astfel de fapte care nu erau altceva decât cele mai necurate urgii.

Templele acestor zei, de unde pleca religia aceasta şi aceste scârboase păcate, făcură din lumea civilizată haznaua tuturor viciilor. Aşa se strică popoarele pe calea progresului material fără frâul moral, fără Dumnezeu; numai adevărata religie descoperită de Dumnezeu va putea să ţină lumea în frâul moral.

Prin înrudirea fiilor lui Israel cu regele din Tir, divinităţile şi moravurile fenicienilor pătrunseră în Ţara Sfântă şi îndată se înălţară, în oraşe şi pe dealuri, temple şi arbori sacri, focare de idolatrie şi desfrânare. Şi aşa, încetul cu încetul, scârboasele destrăbălări ale cultului siro-fenician au pătruns şi la Ierusalim, putând Templul lui Dumnezeu cel prea sfânt. Aşa era ţara unde vedem azi că a intrat Isus cu ucenicii săi.

Isus era foarte bine cunoscut acolo, după cum ne spun sfinţii evanghelişti, deoarece abia apucase să treacă peste hotar, iar vestea sosirii Făcătorului de minuni se răspândi în tot ţinutul acela. Iată că o femeie plecă să-L întâmpine. O durere mare îi strângea inima. Trăsăturile adânci de pe faţa ei, figura ei slăbită de o suferinţă îndelungată, ochii ei roşii şi umflaţi de lacrimile vărsate dau să înţeleagă că are o mare nenorocire. Ea se grăbeşte, se apropie şi de departe strigă: “Miluieşte-mă, Doamne. Fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de diavol!”

Sărmana mamă, toate suferinţele fiicei sale le simte inima ei, iar iubirea ei de mamă îi reînnoieşte amărăciunea şi necazul. Căci vedea suferind pe aceea pe care o iubea, iată de ce striga mereu: “Fie-ţi milă de mine, Doamne!” Femeia recunoaşte că nu are nici un drept să fie ascultată. Numai bunătatea şi milostivirea lui Isus pot s-o ajute. Durerea şi nenorocirea ei peste măsură de mari, acestea sunt singurele motive să fie ascultată.

“Doamne, Fiul lui David!”, zise ea. Deci se ştia în ţinutul fenicienilor că iudeii aşteptau un profet mai mare decât toţi profeţii, un liberator, un Mesia, care va fi din neamul lui David. Femeia canaaneancă recunoştea în Isus din Nazareth ca fiind acest profet trimis de Dumnezeu. “Doamne, fiica mea, singura mea copilă, singura mea mângâiere, pentru care mai trăiesc, este rău chinuită de vrăjmaşul cel fără de milă, de autorul tuturor relelor – satana”.

Isus, care ştia că peste câteva luni tot prin uneltirile diavolului, va trebui să sufere şi El cele mai grozave chinuri şi chiar moartea pe Crucea de pe Golgota, privi în aceste momente durerea, lacrimile şi deznădejdea sărmanei femei. Nu se poate să nu fi deşteptat în inima lui Isus durerea şi lacrimile sfintei şi iubitei Sale mame, pe care parcă o vedea stând lângă Crucea Lui, a unicului ei fiu care-şi da sfârşitul pentru eliberarea neamului omenesc de tirania satanei.

Cu toate acestea, Isus nu dă nici o atenţie sărmanei mame: femeia însă fără să se descurajeze, striga mereu: “Miluieşte-mă, Doamne!”

Isus mergea înainte, vorbind cu ucenicii Săi. Nenorocita mamă striga mereu în urma Lui: “Miluieşte-mă, Doamne!” Ucenicii rămân uimiţi; niciodată Învăţătorul lor n-a respins rugăciunea cea umilită a unui suflet zdrobit de durere. Totdeauna a fost de ajuns un cuvânt, o lacrimă ca să deschidă inima Lui şi să curgă o ploaie de har binefăcător. “Doamne, slobozeşte-o pe ea, căci strigă în urma noastră!” – ziseră ucenicii, dar Isus răspunde: “Nu sunt trimis fără numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel!”

Misiunea Cuvântului întrupat cuprindea două părţi: prima parte, vestirea Evangheliei evreilor, iar a doua parte, vestirea Evangheliei păgânilor din lumea întreagă. Partea întâi trebuia s-o împlinească El însuşi, iar a doua parte, prin apostolii Săi. În acest moment, Isus intră în casă împreună cu ucenicii Săi; intră apoi şi femeia, pătrunde până la Isus, cade în genunchi, atinge pământul cu fruntea, varsă şiroaie de lacrimi şi zice: “Doamne, ajută-mă!” La aceste cuvinte, Isus răspunde: “Nu este bine a lua pâinea copiilor şi a arunca-o câinilor!”

Sărmana femeie! Nu putea cunoaşte gândul Mântuitorului. Ea vedea în aceste cuvinte dispreţul cel mai mare pe care-l au iudeii pentru păgâni şi care se arată prin această constatare: evreii sunt fiii lui Dumnezeu, iar păgâni sunt câini. Chiar şi acum evreii se consideră doar pe ei fii şi aleşi ai lui Dumnezeu, ceilalţi oameni sunt păgâni şi-i numesc pe unii chiar câini şi numai religia lor este cea bună şi adevărată. Religia creştină este o rătăcire mare pentru ei, pentru că n-au cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos.

În Orient, câinii sunt simbolul desfrânării şi, în Fenicia, câini erau numiţi oamenii plăcerilor. Curtezanele, desfrânatele, cârduri, cârduri, se duceau la templu sau în pădurile sacre ale zeiţei Astarte şi ale lui Baal. Dar cuvântul acesta atât de greu al Mântuitorului, care ar fi revoltat pe orice păgân, sărmana mamă l-a primit cu smerenie şi a găsit un răspuns plin de cea mai umilitoare credinţă, zicând cu inima zdrobită de durere: “Adevărat, Doamne, dar şi câinii mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor; da, Doamne, iudeii sunt fiii Tăi şi eu, sărmana păgână, nu sunt decât o străină, locul meu întru împărăţia Ta este locul câinilor de sub masa stăpânilor lor, fă şi cu mine tot aşa, liberează pe fiica mea de duhul cel necurat, aceasta este numai o fărâmitură din belşugul minunilor Tale, Doamne!”

O umilinţă şi o credinţă mai mare ca acestea, nimeni n-a văzut până atunci. Isus o priveşte din nou şi, plin de admirare, îi zice: “O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie după cum voieşti!”

Fericita mamă a crezut şi nu mai stătu la îndoială se sculă veselă, mulţumi binefăcătorului său, i se închină şi plecă la casa ei unde găsi pe fiica ei liniştită, veselă şi pe deplin sănătoasă. Mare-i minunea Ta, Doamne!

Să aruncăm acum privirile noastre la mulţimea mamelor creştine din vremea noastră şi să vedem de ce s-au îndrăcit şi s-au îmbolnăvit mulţi copii tineri şi tinere, care suferă de cele mai grozave boli sufleteşti şi trupeşti, iar mamele lor plâng şi cer ajutor la Biserica Domnului. Aproape în toate cărţile sfinte se vorbeşte despre închinarea la idoli, cum că mai toţi sfinţii au suferit pentru că nu s-au supus să se închine idolilor la care slujeau păgânii.

Am văzut la început că popoarele acestea păgâne aveau obiceiuri de care erau legate, luxul, crima, minciuna şi toate păcatele. Idolii moderni ai vremurilor noastre sunt tot aceia, numai că şi-au schimbat unele forme, dar au îmbrăcat altele mai diabolice, mai ascunse de ochii necunoscătorilor. Pentru aceasta sfinţii părinţi condamnă toate viciile şi patimile acestea, fiindcă prin ele satana îşi face loc în sufletele oamenilor.

Sfântul Apostol Pavel spune însă că în vremurile de pe urmă oamenii nu vor mai condamna aceste urgii, ci, dimpotrivă, le vor găsi bune, vor prigoni chiar şi pe cei ce vor să trăiască în dreapta credinţă. Să se ştie clar că Biserica nu este împotriva cântecelor sau chiar jocurilor pe care le-au avut moşii şi strămoşii noştri creştini, căci acelea erau plăcute, inspirate chiar din evlavie, şi legau pe creştini mai strâns de Biserică, de patrie şi de toate obiceiurile bune şi morale.

Acele cântece erau scoase din suflet de creştini şi cântate cu lacrimi şi cu bucurii neprihănite; acestea erau doinele noastre româneşti şi cântecele cele vechi ale strămoşilor noştri. Dar mai târziu au pătruns cântecele şi jocurile străine atât de blestemate căci prin ele mulţi creştini au fost prihăniţi. Jocurile acestea scornite de necuratul îi fac pe tineri să bâţâie din cap, întorc ochii pe dos, se strâmbă în toate chipurile astfel încât nu e nici o deosebire între cei epileptici, îndrăciţi şi aceşti dansatori bolnavi. Plăcerile acestea blestemate îi fac pe tineri să fie sălbatici, li se îndrăceşte trupul şi diavolii pun stăpânire pe toate simţurile lor, îi fac neascultători de părinţi.

Diavolul îi face să urască sfaturile bune, Biserica şi sfinţenia. Sunt o mulţime de mame îndurerate cu lacrimi pe obraz, care vin şi ne spun necazurile lor. Fiica mea tare mă chinuieşte cu neascultările ei, fiul meu nu mai vrea să ştie de credinţă, nu mai vrea să audă de biserică copiii mei s-au rătăcit cu totul, nu vor să mai audă de Dumnezeu, iar când preotul vine cu botezul sau să-mi facă vreo slujbă în casă, ei pleacă şi nu vor să se întâlnească cu preotul, parcă i-ar ţine cineva şi nu mai vor să ştie de credinţă şi de rugăciune.

“Îi ţine cineva cineva acesta e diavolul, acela care ţinea şi pe fiica canaaneencei legată şi o chinuia. Acela îi ţine şi pe aceştia să nu se întâlnească cu biserica, cu preotul, cu credinţa, cu spovedania, cu sfinţenia. Apoi, câţi copii pleacă fără să le spună părinţilor şi trăiesc în păcatul desfrânării cine ştie unde! După o vreme îndelungată îşi dau seama că au greşit, dar pentru mulţi e prea târziu.

Aşa spunea o femeie creştină plângând că n-a ascultat părinţii. A luat bărbatul pe care nu l-au vrut părinţii, bărbatul cel plin de patimi; părinţii îl cunoşteau, dar ea a fugit cu el şi după un timp, când s-a întors acasă, tatăl ei a îngenuncheat şi i-a spus aşa: “Pentru că nu ne-ai ascultat şi ai făcut de capul tău, să dea Dumnezeu, tată, să fii bătută şi chinuită, umblând pe drum plângând, şi aşa să-ţi facă şi ţie copiii tăi cum ne-ai făcut tu nouă”.

Greu blestem! Plângea femeia cu lacrimi amare şi spunea că întocmai aşa i se întâmplă, că de 20 de ani e bătută şi chinuită. “Şi acum, băiatul meu – spune ea – a plecat şi el de acasă fără ştirea noastră cu o fată şi este într-o mare tulburare şi neînţelegere, iar soţul meu mă bate şi adesea mă ameninţă cu moartea, iar eu nu-mi găsesc liniştea nicăieri, pace nu mai am”.

Iată păcat strigător la cer, neascultarea de părinţi. Iată roadele necredinţei, iată minunile satanei, vai de părinţii care au astfel de copii îndrăciţi, vai de copiii crescuţi fără Dumnezeu, fără Biserică şi fără credinţă, căci pe aceştia satana îi conduce la toate relele şi când vor muri îi va lua cu el în iad.

Aceşti copii, care au crescut cu ochii în televizor şi pe la cinematografe, caută să imite pe sfântul lor din filme, să imite pe sfinţii lor de la jocurile olimpice căci poate că seară de seară sunt unii care urmăresc aceste programe, atât de mult le-au intrat în sânge aceste ceremonii, atât la copii cât şi la bătrâni, că odată am auzit un copil mic în braţele mamei lui prin oraş, zicându-i: “Hai, mamă, repede acasă, că pierdem serialul!”

De aceia ştiu copiii toate prostiile de mici şi mulţi părinţi fără minte se bucură de aşa zisa lor isteţime, dar mai târziu vine timpul, cum a venit pentru mulţi, să plătească cu lacrimi amare aceste grele păcate; iată de ce este vai de astfel de tineri care ajung la căsătorie împătimiţi, înrăiţi şi îndrăciţi. Ei n-au ştiut altceva până în ceasul nunţii decât muzică, dans, băutură, ţigări şi tot felul de prostii. Bărbaţii nu ştiu nimic din ale gospodăriei, şi nici chiar fetele. Nici o mâncare nu ştiu să facă şi de aceea se iau la ceartă, la bătaie, la despărţire. Vai de ei, că se alege praful de casa şi de agoniseala lor. Vai şi de părinţii lor, căci vor privi cu durere toată prăbuşirea acestor copii nelegiuiţi.

Vedeţi, aceasta e o îndrăcire mai periculoasă decât chinurile fiicei femeii canaanence din Evanghelia de astăzi, deoarece satana chinuieşte pe mulţi din jurul lor. Părinţii să aibă mare grijă de copiii lor, căci din cauza necredinţei şi a depărtării de sfinţenie se îmbolnăvesc şi trupeşte şi sufleteşte.

Copiii necredincioşi devin molatici la treabă şi incapabili la serviciu, fiindcă seară de seară stau cu ochii în televizor până aproape de miezul nopţii, iar a doua zi nu mai sunt buni de treabă, nu mai pot lucra cu capul limpede. Nu mai vorbesc câte boli grozave se încuibează în ei, căci devin anemici şi neputincioşi din cauza pierderii timpului, a odihnei, a somnului, căci are şi trupul acesta nevoie de odihnă. Însuşi Dumnezeu – spune Sfânta Scriptură – după ce a lucrat 6 zile, în a 7-a zi s-a odihnit. Desigur că Dumnezeu, care ţine toate cu mâna şi ne-a creat, nu pentru că a obosit s-a odihnit, ci ca să dea pildă să ne odihnim şi noi în ziua a 7-a, în ziua duminicii, să ne odihnim trupul şi să ne hrănim sufletul.

Acum să vedem pentru care păcate mai îngăduie Dumnezeu pe satana să intre în unii oameni şi chiar în copiii lor. Am văzut până acum că pentru păcatele acestea moderne, ale idolatriei, ale plăcerilor vinovate, satana îşi face loc în inima oamenilor şi a copiilor lor. Dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie pe diavol să intri în unii şi pentru păcatul nedreptăţii, al lăcomiei, al asupririlor, adică cei ce asupresc pe văduve şi orfani, neputincioşi şi lipsiţi, cei ce jefuiesc cinstea altora, avutul altora, soţiile altora.

Cei ce mănâncă munca altora, cei ce prin minciuni câştigă procese, cei ce sunt în drept să facă dreptate, dar pentru bani se vând, aceştia mănâncă cea mai murdară pâine şi sunt urmăriţi de blestemul dumnezeiesc şi curând îi ajunge pedeapsa vremelnică şi mai ales cea veşnică. În aceştia îngăduie Dumnezeu să intre diavolul, iar în unele cazuri păcatele acestea făcute de părinţi cad pe copiii lor.

Oamenii care nu au frică de Dumnezeu sunt în stare să facă orice rău, nu se ţin de cuvânt şi fac la păcate mari şi grele cu multă uşurinţă. Spre exemplu: o mamă văduvă a fost pusă la cale să-şi vândă căsuţa ei şi să dea banii unuia din copii, care se obligă s-o ia la el şi s-o îngrijească. După ce cheltui banii, copilul ei o dădu afară, trimiţând-o printre străini fără nici un rost. Iată păcat strigător la cer, cum să nu se îndrăcească aceştia şi copiii lor?!

Altul face acte pe casă unui nepot, iar acela după puţin timp s-a făcut stăpân pe toată casa şi a început să-i asuprească pe bieţii bătrâni; acum se judecă el, nepotul, cu ei, ca să-i dea afară pe drumuri şi prin martori mincinoşi reuşeşte să câştige procesul. Iată nedreptate! Cum să nu îngăduie Dumnezeu pe satana ca să intre în aceşti nelegiuiţi?!

Altul împrumută pe cineva cu 30 de mii de lei, iar după ce acela îşi face treburile nu mai recunoaşte şi nu mai vrea să dea banii înapoi. Sunt o mulţime de oameni lacomi şi nedrepţi care înşeală, mint, fură şi trăiesc din astfel de nedreptăţi şi asupriri. Păcatele acestea grozave se vor răscula asupra lor şi îi vor chinui nu numai în veşnicie, dar chiar şi aici. Să nu li se pară că au înşelat pe cineva, ci s-au înşelat pe ei amarnic.

Aceste păcate se pot asemăna foarte bine cu viperele unui italian pe care le prinsese ca să ia bani pe ele; dar să vedeţi ce s-a întâmplat până la urmă. Acest om iscusit în prinderea viperelor, după ce a prins vreo sută cincizeci ca să le ducă la farmacie, noaptea la culcare a pus vasul cu viperele în dormitorul lui. El învârtindu-se prin casă a ridicat capacul vasului apoi s-a dus să se culce; ele trăgându-se spre căldura din pat s-au lipit de trupul omului. Când se deşteptă bietul om simţi fiori reci, s-a înspăimântat şi nu ştia cum să scape, deoarece orice mişcare putea să-i aducă moartea. A chemat însă un copil cu un vas cu lapte cald lângă pat şi astfel aburii de la lapte au atras viperele aşa încât omul a putut să scape de primejdia mortală.

Aşa se vor trezi şi aceşti nelegiuiţi, avari, lacomi şi asupritori, când se vor vedea în ghearele necuratului şi-i vor chinui îngrozitor ca mulţi îndrăciţi. Unii dintre ei au avut fericirea să se tămăduiască, dacă păcatele n-au fost prea grele; dar alţii nu se tămăduiesc până la moarte, sunt chinuiţi ca să plătească aici toată nedreptatea.

Unul din păcatele grele este şi calomnia pentru care intră satana în unii. Cunoaştem din vieţile sfinţilor cum era calomniat câte un sfânt cum că a făcut desfrânare cu cineva şi nu era adevărat. Atunci Dumnezeu îngăduia să fie îndrăcită persoana aceea care spunea minciuni, şi nu se tămăduia până nu spunea în gura mare că a minţit şi că nu este adevărat cele ce a vorbit. Să ne ferim de acest grozav păcat că vai de sufletul şi trupul unora ca aceştia. Cei ce fac păcatele acestea negre şi stau lipiţi de ele şi nu se spovedesc cu sinceritate se aseamănă exact cu cei din întâmplarea pe care vă voi istorisi-o.

În timpul revoluţiei franceze cei condamnaţi la moarte erau forţaţi să stea gură la gură, nas la nas, cu cadavre omeneşti intrate în putrefacţie, aproape descompuse. Era cumplit şi groaznic de greţos pentru fiecare osândit ca să stea legat, strâns lipit de acel cadavru putred. Această cumplită soartă o au toţi cei plini de păcate de moarte, toţi cei ce trăiesc necununaţi, căci trăiesc în păcate putrede. Sufletele lor înnegrite de răutăţi stau în trupuri putrezite de mulţimea păcatelor grele nespovedite.

Să-şi cerceteze fiecare adâncul sufletului şi să vadă dacă nu cumva a făcut unul din păcatele acestea amintite până aici sau altele asemenea. Dacă a făcut astfel de păcate păgâneşti, dobitoceşti să plece capul la pământ ca femeia din Evanghelia de astăzi şi cu smerenie să se închine înaintea lui Dumnezeu, să-i ceară iertare şi să recunoască precum ea zicând: “Doamne, am făcut fapte câineşti, am făcut fapte porceşti, sunt o păgână despărţită de Dumnezeu, nu sunt vrednică de mila Ta Dumnezeiască Doamne, nu sunt vrednică să primesc vreun răspuns din partea Ta; Doamne, sunt vrednică de bătaie, de chinuri şi de pedeapsă”.

Cel care a făcut astfel de păcate să ude pământul cu lacrimi şi să se spovedească cu hotărârea de a nu le mai face orice s-ar întâmpla. Văzând Domnul smerenia, rugăciunea, şi întoarcerea lui se va înduioşa şi va răspunde cu milă şi îndurări că e bun şi milostiv.

Cea mai mare greşeală o fac unii părinţi care nu-i învaţă pe copii sfintele rugăciuni. Mulţi copii destul de mari nu ştiu nici rugăciunea “Tatăl nostru”. Ştiu fel de fel de poezii, de povestiri destul de lungi, dar această rugăciune nu i-a învăţat nimeni. De multe ori am întrebat câte un copil dacă ştie “Tatăl nostru” şi mi-a răspuns că nu ştie. De unde să ştie bietul copil, dacă nici mama lui nu ştie. Nu mai cunoaşte lumea pe Tatăl nostru Cel Ceresc, nu mai cunoaşte lumea pe Tatăl care ne hrăneşte, ne îndulceşte, ne luminează şi ne încălzeşte încât avem atâtea bunătăţi şi atâtea daruri. Atât întuneric se află în lume căci mulţi nu mai văd aceste bunătăţi care ne vin de la Dumnezeu, de la Tatăl Ceresc şi nu vor să-I mulţumească pentru ele.

Mi-amintesc de o povestire foarte dureroasă a unui bătrân rămas văduv cu un copil. Acest copil ajunsese şi el la vârsta de 40 de ani şi încă nu cunoştea pe tatăl lui. Copilul era bolnav mintal, nu judeca, iar sărmanul tată l-a îngrijit cu multă dragoste; el îi dădea să mănânce, el îl spăla, îl îmbrăca, îl îngrijea, ca un adevărat tată. Dar în schimb acest copil nu i-a zis niciodată tată. “Mi se rupe inima – spunea bietul om – când mă gândesc că atâţia ani au trecut şi el nu ştie cine sunt eu; nu mă cunoaşte, nu mi-a zis şi nu-mi zice niciodată tată”.

Aşa este şi cu lumea aceasta, lumea noastră de astăzi, copii, tineri, bătrâni nu cunosc dragostea Tatălui Ceresc. Tatăl Ceresc îngrijeşte cu dragostea lui de tată, căci toţi suntem copiii Lui, toţi consumăm aerul, apa şi toate bunătăţile Lui. Dar cei mai mulţi nu vor să înţeleagă, să-I aducă mulţumiri, nu vor să-L recunoască de tată pe Dumnezeul cel Ceresc şi Creatorul nostru. Iată minte bolnavă, bolnavă de tot! De ce oare se întâmplă acest lucru grozav?! Pentru că mulţi au mintea bolnavă cu păcate îngrămădite, păcate de la părinţi, păcate adăugate şi de ei, fărădelegi de care am vorbit până acum.

Cum să mai aibă mintea curată şi nervii la locul lor când le urlă în cap toate aparatele şi televizorul ore şi nopţi întregi?! De unde să mai stea nervii la locul lor şi mintea curată? De aceea au ajuns şi ei să bâţâie mereu din cap şi din picioare, ca epilepticii cei îndrăciţi şi nu se vor vindeca până când nu vor părăsi aceste focare de infecţie, aceşti idoli periculoşi.

Cei care aveţi copii să observaţi la ei simptomele acestor boli; îi veţi vedea scuturând din cap şi din picioare, îi veţi vedea că nu vor să vină la biserică, că nu le place să se roage, să citească cărţi sfinte, că nu suferă candela şi icoana în casă să ştiţi că aceştia sunt îndrăciţi, stăpâniţi de duhurile necurate ca fiica femeii canaanence de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie.

Alergaţi deci cu credinţă la Dumnezeu, alergaţi părinţilor la Domnul Hristos cu evlavie, cu lacrimi şi veniţi la biserica Lui, căci aici îl găsiţi şi ziceţi ca femeia canaaneancă: “Doamne, fiica mea s-a îndrăcit, Doamne, fiul meu a înnebunit, Doamne, copiii mei sunt stăpâniţi de duhuri necurate, s-au îmbolnăvit la minte, a intrat satana în ei, Doamne ajută-mă, tămăduieşte-i, Doamne, întoarce-i la calea Ta cea luminoasă, linişteşte-le simţurile sufleteşti şi trupeşti, fă-i să cunoască şi ei sfânta credinţă şi dă-le pacea şi mulţumirea sufletească, Doamne”.

Atunci veţi auzi blândul glas al Mântuitorului nostru Isus Hristos pe care l-a auzit şi femeia canaaneancă din Evanghelia de astăzi: “O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie cum voieşti”. Şi se vor tămădui copiii ei iar casa se va lumina, întunericul se va risipi, pacea şi liniştea vor dăinui acolo, idolii se vor sfărâma, necredinţa va înceta şi Dumnezeu va lucra în inimile acestor suflete tămăduite, sfinţite, şi înnoite cu Harul Său cel ceresc.

Rugăciune

Dumnezeul milei şi al îndurărilor, care voieşti mântuirea sufletelor noastre, primeşte Doamne rugăciunile ucenicilor Tăi şi scapă de toate bolile sufleteşti şi trupeşti, alungă toate duhurile cele necurate de la toţi aceia ce s-au adunat aici şi de la toţi cei care au primit Sfântul Botez.

Fă cu mila Ta cea mare să te cunoască pe Tine Tatăl nostru Cel Ceresc, toţi cei ce s-au adunat acum aici şi să Te slăvească pe Tine Cel Slăvit în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor.. Amin.

 

* * *

 

Nimeni nu este alungat afară din inima Domnului

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiţi credincioşi! Tema Evangheliei de astăzi este mântuirea pe care Domnul o dăruieşte gratis tuturor oamenilor şi popoarelor. Deoarece evreii din timpul lui Isus considerau Biblia, raportul cu Dumnezeu şi mântuirea, ca fiind proprietatea lor privată şi toate celelalte popoare nu aveau dreptul la mântuire, fiind “câini” (epitet dispreţuitor), evanghelistul Marcu relatează această pericopă despre o femeie cananeeancă, mamă a unei fiice, o păgână şi străină, de origine siriano-feniciană (popor mai bogat decât cel evreu). Noi ştim că primii creştini, vor urma exemplul lui Isus, dar cu greu vor primi în rândurile lor persoane din rândul altor popoare. De fapt, Isus, prin vindecarea acestei femei demonstrează că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu şi că mântuirea (vindecarea omului în totalitatea sa) nu este o problemă de rasă, cultură, limbă… ci toţi oamenii fac parte din poporul ales al lui Dumnezeu prin “credinţă”, ca dar gratuit al lui Dumnezeu. Lumea are nevoie de această ştire pentru ca oamenii să se respecte între ei şi să trăiască în pace!

Cananeeanca, o străină, primită şi ascultată de Isus, ne îndeamnă şi pe noi să îi primim pe străini şi să-i ajutăm, căci pe pământ nimeni nu trebuie să se simtă un străin.

În Evanghelie se aminteşte de mai multe ori despre tineri care sunt blocaţi, stăpâniţi de diavoli sau morţi, la fel cum se povesteşte despre această mamă care este necăjită pentru soarta fiicei sale.

În aceste istorisiri tragice, se observă preocuparea, dar şi îngrijorarea părinţilor pentru soarta copiii lor: frica de a-i pierde sau teama că se vor pierde. Părinţii din Evanghelie, ca şi părinţii din zilele noastre, ar dori să-i apere de orice rău sau pericol, să le garanteze fericirea. Pe de altă parte notăm şi frica acestor copii de a se duce în lume, de a se maturiza: teama de a-şi urma propria vocaţie, menire în viaţă, de a-şi asuma responsabilitatea, de a-şi întemeia o familie, o viaţă; de a se implica şi de a nu mai conta pe casa părintească caldă, protectivă, apărătoare; frica de a dezamăgi sau de a nu fi consideraţi, aprobaţi de cei din jur; teama de a se regăsi singuri şi de a nu avea pe cineva pe a cărui ajutor să poată conta la greu.

Persoanele care ar vrea să plece din casa părintească – şi acest lucru ar fi natural – dar care se simt ca şi încătuşate de o altă putere (diavolul) sunt persoanele stăpânite. Pe de-o parte viaţa le cheamă să se maturizeze, să iasă de sub aripa părinţilor, pe de altă parte, climatul familial, educaţia, părinţii, le opresc, le sufocă, le împiedică să-şi etaleze calităţile personale şi astfel li se accentuează şi mai mult frica şi dezorientarea. Minunea constă în a ieşi din această capcană, “cuşcă” deoarece înăuntrul ei se moare. Evanghelia este realistă şi ne atenţionează că nu este uşor să ieşim din aceste situaţii pentru a găsi propria libertate. Mulţi oameni nu ies şi atunci multe boli sunt rezultatul acestei “imaturităţi”. Aceasta este şi starea copilei din Evanghelie.

Din păcate, persoane “posesive” întâlnim nu numai în familie ci şi între prieteni şi la locul de muncă. Cineva este posesiv, când în loc să ne ajute, ne opreşte din dorinţa noastră de maturizare: nu ne permite să hotărâm singuri cum să ne trăim viaţa şi să ne asumăm propriile responsabilităţi, să facem un pas înainte în viaţă… Sunt cei care ne spun: “Stai aici, nu pleca. Dacă pleci, voi suferi”. În aceste situaţii suntem prinşi la mijloc: pe de o parte stau cei pe care îi iubim, cei pe care ne este frică să îi rănim, să-i facem să sufere şi ne simţim vinovaţi, deoarece dacă plecăm, îi vom face să sufere, să se simtă singuri, iar pe de altă parte simţim puterea vieţii care ne atrage, care ne cheamă să devenim ceea ce trebuie să devenim, să fim noi înşine, să urmăm calea Vieţii, să creştem, să ne maturizăm, să evoluăm. Ideile mele devin tot mai confuze. Mă simt blocat: aş vrea să plec, dar o putere mă opreşte, mă stăpâneşte. În casa mamei, unde am copilărit şi am crescut, mă simt atât de bine! S-o las, ar fi o tragedie, dar trebuie să plec. Vine o zi în care puii de pasăre nu mai pot sta în acelaşi cuib pentru că sunt prea mari, pentru că, dacă nu pleacă, nu vor învăţa să fie independenţi şi nu vor reuşi să zboare, să-şi caute hrana şi să trăiască.

Este greu să alegem în viaţă, să ne croim calea şi ne este tare frică să ne depărtăm de cuibul părintesc, locul în care suntem apăraţi, protejaţi; pentru că ne este teamă, nu ştim dacă o să reuşim sau o să rezistăm, nu suntem (sau nu ne simţim) încă pregătiţi: iar dacă mai este cineva care ne blochează, acest pas al plecării este şi mai riscant.

În Evanghelie, Isus abia a discutat cu fariseii despre ceea ce este pur sau impur. Fariseii se uitau la formă: lege, reguli. Isus îi corectează: nu lucrurile sau comportamentele sunt pure sau impure ci inima, intenţia cu care acţionez face lucrurile să fie pure sau impure. A veni în biserică nu este un bine sau un rău, depinde de inima cu care vii în biserică, de cum trăieşti, de intenţiile pe care le ai. Apoi le spune: “Dacă un orb îl conduce pe un alt orb, ambii vor cădea în groapă”. Ca şi cum le-ar spune: “Mulţi dintre preoţii voştri sunt orbi, nu vor să vadă clar şi vă conduc şi pe voi în groapă”. Dar cum ei erau împietriţi şi nu doreau să înţeleagă, Isus a plecat. El dorea convertirea inimii. Dacă cineva nu vrea să vadă, nu va vedea. Unde merge Isus? Chiar la păgâni. Atenţie! Exact aici va găsi credinţa. Femeia îl strigă, dar El nu o ia în seamă. Nu ne intrigă acest fapt? Noi repede sărim în ajutor, mai ales când este vorba să rezolvăm problemele celor dragi, dar astfel riscăm să nu-i ajutăm să fie responsabili. Uneori persoanele nu doresc să se vindece, nu doresc să se schimbe, ci doresc doar să nu mai sufere. Dacă noi intervenim repede, facem noi ceea ce acele persoane trebuiau să facă. De exemplu: părinţii care fac temele în locul copiilor lor. Dar ce sens are? Părinţii ştiu să le facă, nu ei trebuie să înveţe să le facă! Este corect să le facă copilul, chiar dacă le greşeşte. Nu vă convine, părinţilor… Dar în ziua în care voi nu veţi mai fi… cine le va face temele?

Multe persoane nu vor cu adevărat să iasă din situaţiile lor problematice. Multe persoane se prezintă la specialişti pentru a fi ajutate… Li se arată un program şi sunt invitate să se reîntoarcă peste o lună. Marea majoritate nu se mai întorc! Le-ar fi plăcut să-şi rezolve problemele, dar nu doreau cu adevărat acest lucru! Prin urmare, nu este suficientă dorinţa de a schimba unele situaţii, ci este necesar să conştientizăm, să acceptăm tot ceea ce implică această schimbare şi să trecem la fapte. Toţi cei care se droghează, spun că n-o s-o mai facă. Doresc, dar nu este îndeajuns dorinţa. Dacă Isus ar fi împlinit de îndată dorinţa femeii, ea s-ar mai fi îngenuncheat? Probabil, nu.

Prin refuzul Său iniţial de a o asculta, Isus este părtinitor: “pe ei îi vindec, pe voi, nu, deoarece nu sunteţi de ai noştri”. Ce Isus Mântuitor este acesta? Abia a clarificat ceea ce este pur şi impur. Nu se contrazice? Şi Isus trebuia să depăşească prejudecata: noi evreii suntem poporul ales, iar voi păgânii sunteţi ca şi câinii (de dispreţuit). Isus a purificat cultura în care a trăit. Aşadar, şi eu trebuie să analizez bine cultura pe care o trăiesc: nu toată este bună şi corectă. Pe calea către adevărata libertate, trebuie să pun în dubiu tradiţiile, chiar şi cele din familie sau cele religioase. Isus corectează prejudecăţile cu privire la religia păgânilor. Şi Isus se maturizează din punct de vedere uman: şi El rămâne mirat în faţa credinţei unei păgâne. Iată că Isus este un om elastic, deschis. Dacă a trebuit să-Şi schimbe ideile, le-a schimbat. La polul opus stă cel care rămâne mereu cu ideile şi cu principiile sale, cel căruia nici nu-i trece prin minte că lucrurile ar putea sta altfel de cum crede el, cel care nu înţelege că oamenii şi ideile lor se schimbă. Cine nu se schimbă niciodată, trăieşte superficial, nu vrea să depună efortul necesar pentru a se maturiza.

Moartea înseamnă înţepenire (rigiditate), imobilitate, îngropăciune, îmbălsămarea lucrurilor şi a persoanelor. Viaţa este schimbare, devenire, metamorfoză. Nimic nu rămâne la fel tot timpul. Ziua de azi nu este identică, cu cea de ieri. Nici un pom nu este egal cu celălalt. Soţul meu, soţia, copiii mei, dacă îi privesc cu atenţie, înţeleg că nu mai sunt cei care erau în urmă cu un an. Totul se schimbă, se transformă. A creşte înseamnă a se analiza pe sine însuşi. Cel care se schimbă rămâne mereu tânăr, niciodată nu se va plictisi. Cine rămâne mereu la fel, este bătrân: el va fi convins că este normal orice i se întâmplă.

Această femeie distrusă de suferinţă merge la Isus ca să mijlocească pentru fiica sa. Ea îşi iubeşte fiica, dar înţelege că iubirea nu este îndeajuns. Ea trebuie să vadă cum se iubeşte cu adevărat pentru a şti şi ea să iubească. Fiica ei este grav bolnavă, iar mama cere iertarea şi mila pentru ea (mamă)? Sau, de fapt, mama este obosită pentru tot ceea ce fiica ei i-a făcut, deoarece modul de-a se comporta al fiicei îi face viaţa un coşmar; sau cere mila, deoarece înţelege că dacă fiica ei este în starea în care este, are şi ea vre-o vină? (Părinţii au vre-un rol în falimentul vieţii copiilor lor? De cele mai multe ori, da).

Vina părinţilor faţă de falimentul în viaţă al copiilor lor reiese şi din următoarele exemplele: O fată de 15 ani nu mai mănâncă, deci părinţii încep să o urmărească şi să o asfixieze cu întrebările lor. Situaţia se înrăutăţeşte. Părinţii cer ajutor, dar descoperă că, de fapt, ei sunt primii vinovaţi pentru situaţia creată.

Dacă mama se va schimba, se va vindeca şi fiica ei se va tămădui. Evanghelia ne spune că originea, cauza bolii se află în mama fetei… Cum din această mamă a venit boala, tot aşa din ea va izvorî şi vindecarea.

Ascultând această evanghelie mi-am amintit de un caz real: tată, mamă şi fiică. Tatăl era inexistent pentru familie: ocupat cu munca, prietenii şi barurile. Mama era nesigură pe ea, timidă şi fricoasă faţă de orice: nu-şi asuma nici o responsabilitate. Fiica era unicul lucru pe care îl avea, asupra căreia avea putere şi de care era iubită. Între cele două era o relaţie specială. Această fată era viitorul ei, mândria şi ambiţia ei, ajutorul şi speranţa ei. Era tot ceea ce ea avea. Deci toate preocupările şi toate aşteptările ei le-a proiectat pe fetiţă. Dar chiar această mare iubire este, de fapt, boala fiicei sale. Această mare grijă şi acest ataşament hiper-protectiv, crescând, o determină pe copilă să reacţioneze: se revoltă faţă de mama sa, devine rebelă, fumează, şi începe tot mai mult să aibă un comportament rău şi absurd. Fiica încearcă să se revolte faţă de mama sa, să-i spună că ea este ea, şi că mama ei este mama ei, că sunt două persoane diferite. Dar mama ei se simte jignită şi îi răspunde: “Aceasta este recunoştinţa ta şi mulţumirea pentru tot binele ce ţi l-am făcut”. Acum, mama îi permite fiicei, orice, deoarece îi este frică să n-o piardă. Politicoasă dar îndurerată, este foarte atentă la fiecare mişcare, îi pune multe întrebări şi îi dă multe sfaturi. Fiica o jigneşte mereu şi cercul vicios continuă. De mică, nu o lăsa să se joace afară din curte, pentru că era prea periculos. La şcoală o conducea mereu, deoarece: “Ar putea să întâlnească vre-un necunoscut”. Şi cum fiica ei avea o mie de frici (“Clar, tu ca mamă nu i-ai lăsat un gram de autonomie”), mama se simţea şi mai datoare să fie alături de fiica ei. La un moment dat, fiica se revolta şi o refuză pe mama ei. Mama se simte trădată şi i se pare că nu-şi mai recunoaşte fiica, ascultătoare, drăguţă şi bună. I se pare că are într-adevăr un “demon”. Însă acest chin, tortură, în care au intrat, a însemnat salvarea pentru ambele: mama a înţeles că nu putea continua să trăiască în funcţie de fiica sa. Înţelese, după mai multe întâlniri, că putea încerca să-i dea puţină încredere fiicei sale, şi că poate nu era chiar atât de nebună, bolnavă, falsă şi rea cu ea, cum i se părea ei. Înţelese că fiica ei putea începe să gândească singură şi că toate preocupările ei de mamă, erau stresante pentru fata ei. Înţelese că fiica ei îi comunica un mesaj clar prin comportamentul ei. După puţin timp îşi abandonă soţul şi-şi află puţină linişte pentru ea, găsi puţină siguranţă şi stimă faţă de ea însăşi. Şi devenind ea autonomă, nici fiica ei nu mai trebuia s-o urască (s-o îndepărteze), pentru a găsi puţin spaţiu liber şi vital. Ele au reuşit să-şi refacă raportul şi comportamentul fiicei s-a însănătoşit. Ambele s-au însănătoşit. A venit la preot pentru fiica ei, deoarece avea o problemă, însă înţelese că, de fapt, era ea care avea o problemă. Şi în sfârşit a putut să trăiască nu pentru fiica ei, ci pentru ea însăşi. Schimbându-şi inima, comportamentul şi fiica ei s-a însănătoşit.

Fraţilor! Aceasta este iubirea cea mai mare: când un părinte înţelege că a greşit prin felul în care şi-a iubit propriul fiu şi, recunoscându-şi toate greşelile şi datorită greşelilor pe care le-a făcut, îşi schimbă viaţa. În acel moment, fiul devine în mod involuntar un “maestru”, un dar, pentru părintele său. Copiii noştri sunt oglinzile noastre şi uitându-ne la ei, noi putem (în ei) să ne vedem pe noi. Copiii noştri, dacă îi ascultăm cu atenţie, ne demaschează (ne descoperă) şi ne fac să vedem în mod real cine suntem. Copiii noştri ne salvează, dacă suntem umili şi dacă nu ne credem atotştiutori .

Mereu suferim din cauza nehotărârilor altora sau a situaţiilor în care ne aflăm fără să vrem. Când o mamă este prea slabă de caracter, prea nesigură, prea supusă, o fiică simte acest lucru şi, din iubire faţă de mama sa, nu-şi exprimă toată puterea sa interioară. O femeie a trăit cu un tată autoritar şi violent, când a devenit mare, după puţine luni, lăsa toţi bărbaţii pe care îi întâlnea din motive puerile. În interiorul ei încă îi mai era frică de figura tatei, pe care îl vedea în fiecare bărbat. Iar tatăl ei se certa cu ea: “Cum de nu reuşeşti să discuţi cu nimeni?”. O altă fată avea un raport foarte frumos cu tatăl ei, mama ei era mereu ocupată cu treburile casei. Fiica nu se căsătorea. De ce? Deoarece în interiorul ei deja era căsătorită (cu tatăl ei) şi nu mai era loc pentru un alt om. La fel, o femeie a crescut cu o mamă “slabă-caracterial” şi nehotărâtă. Dar cu timpul, crescând fiica ei, aceasta a devenit mama mamei sale. Avea grijă de ea ca şi cum ar fi copilul ei, când, de fapt, era mama ei. Iar acest rol “matern”, această fiică îl avea în toate relaţiile sale cu cei din jur. În realitate, ea era o persoană sufocantă (pisăloagă), deoarece niciodată nu şi-a trăit copilăria: comportamentul ei era anxios, era foarte atentă şi grijulie, exagera cu felul ei de-a fi. De fapt, ea trebuia să-şi recupereze rolul de fiică: fiică a mamei sale şi mamă doar pentru copiii ei (nu mamă pentru bărbatul său şi pentru părinţii săi).

Un tânăr a devenit “partenerul” maicii sale. Tatăl lui a fugit cu o altă femeie, iar el şi-a luat în sinea lui un angajament: “Voi fi eu cu tine, mereu. Eu nu te voi părăsi”. El s-a căsătorit, dar soţia lui nu este “femeia lui, onoarea lui; nu are un rol primordial pentru el”. Mulţi părinţi sunt “amanţii” propriilor lor copii: fiii povestesc totul părinţilor lor şi viceversa. Când copiii devin adulţi poate funcţiona acest mecanism, dar atenţie mare când copiii sunt mici? Trebuie să fie clar că eu sunt părinte şi el este copil, şi că raportul nu este simetric, sau la acelaşi nivel, altfel nu se poate vorbi de nici un fel de educaţie. Viaţa fiecăruia este unică. Înseamnă că fiecare este responsabil pentru viaţa sa. Fiecare are locul său şi rolurile nu se pot inversa. Deoarece când se confundă rolurile, chiar dacă se face din iubire, atunci se nasc bolile relaţionale atât fizice cât şi sufleteşti (relaţiile cu cei dragi se îmbolnăvesc). Fiecare are locul său, iar dacă invadează viaţa celuilalt, face numai daune. Tatăl trebuie să fie doar tată; iar fiul, să fie doar fiu. Soţul este partenerul soţiei sale şi nu tată sau fiu pentru soţia sa. Când unul nu-şi respectă rolul, de fapt, nu-şi respectă obligaţiile (datoriile) şi responsabilităţile sale. Copilul unor astfel de părinţi este privat de reperele necesare creşterii şi maturizării sale. Dacă tatăl este tot plecat, copilul nu mai ştie cine este tată în familia sa. Dacă mama este prea slabă caracterial, el nu mai ştie ce înseamnă o adevărată mamă. El se întreabă: cine mă comandă? Cine mă iubeşte? Al cui sunt? Dacă nu mai are puncte de reper, figuri clare de părinţi sănătoşi, atunci copilul suferă de tulburări mentale şi afective. Dacă rolurile nu se respectă, ne încărcăm (sau lăsăm pe alţii să se încarce) de obligaţii care nu sunt ale noastre şi care mai apoi ne apasă, ne distrug, ne necăjesc ca şi când am avea un “diavol”. Iată un exemplu: maşina trebuie să o conducă părinţii. Copiii stau în spate şi se joacă, povestesc. Dar cine conduce, cine este la volan, cine hotărăște unde trebuie să meargă, sunt părinţii. Dacă rolurile s-ar inversa şi ar trece copiii la volan, mai repede sau mai târziu, accidentul ar fi invitabil, s-ar produce.

Mereu bărbaţii au o imagine despre femeie (şi însuşi femeile se identifică) ca fiind o creatură dulce, maleabilă, afectivă, domestică şi disponibilă. Dar aceasta nu este imaginea femeii din Evanghelie. Ea este hotărâtă, puternică, insistentă, determinată. Merge la Isus şi strigă după El. El nu o ia în seamă şi merge mai departe. Voi ce aţi fi făcut? V-aţi fi predat? Ea nu se predă, continuă să meargă după El. Ucenicii o judecă. În locul ei nu v-aţi fi simţit umiliţi, insultaţi, supăraţi? Nu v-ar fi fost îndeajuns să vă simţiţi luaţi în derâdere pentru a vă opri din a-L urma pe Isus şi a-I cere ajutorul? Ea nu se predă. Merge la El, se aruncă la pământ şi-L imploră. El îi mai spune încă o dată, nu. Nu v-ar fi trecut prin minte să plecaţi şi să nu mai doriţi să auziţi vre-o dată de El? Nu aţi fi fost dezamăgiţi de acest om care ne învăţa că toţi suntem egali? Însă ea continuă. Această femeie nu se teme de criticile altora, nu-i este frică că va fi luată în derâdere. Ea este o eroină care nu se predă, şi de aceea va obţine ceea ce a cerut. Vrea vindecarea copilei sale din tot sufletul şi o va avea. Pentru că este dispusă la orice, chiar şi la a se schimba pe sine însăşi, copila sa se va însănătoşi.

Fraţilor! A dori, înseamnă a vrea, a încerca cu toate puterile tale, a face, a te mişca, a îndeplini tot ceea ce poţi face şi ceea ce depinde de tine; înţelegem că această femeie nu s-a temut să-şi pună obrazul în joc, sau să-şi schimbe ideea despre ea însăşi (de ce eu, chiar dacă sunt o păgână nu aş putea fi ascultată?), înseamnă să găseşti soluţii noi (femeia este şmecheră: “şi câinii mănâncă din firmiturile ce cad…”); înţelegem că înseamnă a birui teama de-a fi respinşi de Isus; înseamnă a te lupta cu destinul până la capăt. Marele general japonez Nobunaga s-a hotărât să atace chiar dacă ar fi avut un soldat contra zece ai armatei duşmane. El era sigur pe el că ar câştiga, dar soldaţii săi aveau multe dubii. În timp ce se deplasau, au poposit lângă un sanctuar. După ce s-a rugat, Nobunaga a ieşit din sanctuar şi a spus: “Voi arunca în sus o monedă. Dacă iese “cap” câştigăm. Destinul va hotărî”. A aruncat banul şi a ieşit “cap”. Soldaţii au fost atât de siguri de victorie încât au câştigat cu uşurinţă războiul. În ziua următoare unul dintre ei se prezentă la Nobunaga şi-i zise: “Nimeni nu poate să schimbe destinul”. “Corect – răspunse Nobunaga – arătându-i un ban ce avea imaginea “capului” pe ambele părţi”. Puterea rugăciunii? Puterea destinului? Sau puterea credinţei ,care este convinsă că ceva trebuie să se întâmple, care doreşte schimbarea în bine cu orice preţ, care cade în genunchi şi-şi joacă toate şansele?

Pentru noi, nu toţi oamenii sunt egali, sunt unii la care ţinem mai mult, de la care ne aşteptăm mai mult şi, de aceea, uneori găsim unele lucruri pe care să le reproşăm acestora, lucruri pe care nu le simţim faţă de toţi ceilalţi, faţă de care suntem indiferenţi. Apare ocazia să ne spunem of-urile, iar persoana de la care am aşteptat mult, pur şi simplu să tacă. În clipa aceea avem două posibilităţi: resentimentul (ranchiuna) creşte, ne supărăm şi insultăm, sau ne calmăm şi înţelegem că am exagerat. Ne întrebăm unde am greşit apoi, în pace, fară nervi comunicăm părerile noastre. Acesta este tabloul Evangheliei de astăzi. Isus explică de ce nu o ascultă: nu are nimic cu păgânii, dar obligaţia Sa este de a-i ajuta pe cei care aparţin poporului ales, pe urmă apostolii vor anunţa Evanghelia şi păgânilor. Femeia ar fi putut să se supere, însă nu se scandalizează şi-i dă dreptate lui Isus. Femeia se opreşte, se analizează, nu se dă bătută ci din nou se roagă de Isus: darurile lui Dumnezeu (pâinea) sunt atât de multe că în momentul în care şi păgânilor li s-ar da câteva firmituri, evreii nu ar muri de foame. În această clipă obţine de la Isus nu numai vindecarea, ci şi cel mai frumos compliment din tot Noul Testament: “Femeie, mare e credinţa ta: să ţi se facă după cum doreşti!”

Cananeeanca nu cere să fie egală cu evreii, ştie că nu are nici un drept, se mulţumeşte cu firmiturile. Isus vrea să pună în relief marea credinţă a acestei femei: ea recunoaşte că vindecarea este un dar care vine de la Dumnezeu. Domnul nu-i ascultă pe unii pentru că sunt buni sau răi… Domnul îi ascultă pe toţi, chiar şi pe păgâni. Validitatea rugăciunii nu depinde de sfinţenia celui ce o face. Domnul priveşte la inima noastră. Pentru Dumnezeu toţi suntem copiii Săi preferaţi.

Rugăciunea femeii este cauzată de interesul şi de iubirea ce o are faţă de fiica sa, dar mai cu seamă de încrederea că Isus poate să-i vindece copila. Femeia cere ajutorul când se simte singură şi nevoiaşă. Cei care pretind că se descurcă singuri, închid poarta în faţa raportului de solidaritate cu alte persoane. Stând faţă în faţă cu Domnul, oare suntem conştienţi de ajutorul pe care avem nevoie să-l primim de la Dânsul? Ataşamentul fals faţă de Domnul are ca şi consecinţă ataşamentul fals pe care îl avem faţă de cei din jurul nostru. Dacă noi nu simţim că avem nevoie de Domnul şi de iertarea Sa, de iubirea sa, acest lucru ne face să fim incapabili a recunoaşte aceste nevoi ca şi prezente în alte persoane. Suntem incapabili să-I arătăm Domnului nevoile noastre deoarece suntem prea orgolioşi (vrem doar noi singuri să facem totul). Orgoliul face ca oamenii între ei să nu se înţeleagă şi să-şi însuşească un ataşament de indiferenţă, suspiciune, răutate. Celălalt se îndepărtează atât de mult încât pentru mine va deveni un străin. Evanghelia de astăzi ne demonstrează cum credinţa dărâmă orice ziduri, orice diferenţe de rasă, cultură, religie dintre oameni! Toţi oamenii sunt fraţi în credinţă şi toţi au dreptul la darul vindecării.

 

* * *

 

O, femeie, mare este credinta ta

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Tema Evangheliei de astazi este “mantuirea pe care Domnul o daruieste, gratis, tuturor oamenilor”, dupa cum spunea un frate in credinta intr-o predica.

Sfantul evanghelist Marcu ne realiteaza despre rugaciunea unei femei disperate, dar si hotarate cu care se adreseaza lui Isus, pentru vindecarea fiicei sale posedate de diavol.

Femeia, care era de origine sirianao-feniciana, pe care poporul ales il ura pentru opulenta in care traia si viata in desfrau a locuitorilor acestei tari. Aceasta femeie vine la Isus pentru ca auzise de el si de minunile pe care le facea si nici macar nu se indoia de faptul ca este Mesia, scaparea fiicei sale.

Cu toate ca Isus parea ca nu doreste sa vorbeasca cu aceasta femeie, ea nu renunta si da o lectie de credinta adevarata iudeilor farisei, care, cu toate semnele evidente, refuza sa accepte adevarul ca Isus este Mesia cel promis.

Din insistenta femei se observa iubirea pe care o poarta fiicei sale, ca o mama adevarata, fiind in stare de jertfa maxima pentru ea. Probabil ca boala fiicei sale este si urmarea pacatelor si desfraului acestui popor, stiindu-se faptul ca bolile, care uneori vin peste cei apropiati noua, se datoreaza si pacatelor noastre, ale parintilor.

Strigatul de durere al acestei femei: “Fie-ti mila de mine, Doamne. Fiica mea este rau chinuita de diavol!” se parea ca nu este auzit de Isus pentru ca si ucenicii sai raman contrariati de aceasta atitudine, stiind ca niciodata nu a procedat astfel cu cei care i-au cerut sa intervina.

Nu numai ca Isus nu intervine, ba chiar o refuza facand aluzie si la porecla de “caini” pe care iudei au dat-o acestor locuitori si la faptul ca “a fost trimis numai pentru oile pierdute ale lui Israel”.

Femeia foloseste cuvintele lui Isus cu mare dibacie transformandu-le in favoarea sa, ceea ce-l determina pe Isus sa exclame: “O, femeie, mare este credinta ta. Fie-ti tie dupa cum voiesti!” Cererea acestei femei adresate lui Isus este plina de smerenie si mare nadejde ca pana la urma va fi ajutata. Si, in nadejdea vindecarii fiicei sale, aceasta isi ia angajamentul in sufletul sau de a se intoarce si ea la Dumnezeu si a nu mai cadea in ispita pacatelor. Tocmai lucrul pe care Isus dorea sa-l obtina de la aceasta femeie prin incercarea la care o pune inainte de a-i vindeca fiica, dorind ca atunci cand o sa-i dezlege fiica, de chinurile ce o muncesc sa produca si pocainta sincera a mamei.

Posedarea diavoleasca, din nefericire, nu a incetat sa faca victime si in tineretul de astazi, care avand totul la picioare, inclusiv parinti, care din dorinta de a nu-i supara prin observatiile pe care ar trebui sa le faca, trec cu vederea toate iesirile pacatoase ale odraslelor lor. Ca atunci cand copii cresc si parinti imbatranesc, acestea, sa constate ca odraslele lor nici macar nu-i mai baga in seama si-i neglijeaza.

Curajul femeii canaanience este modelul curajului, smereniei si hotarari cu care si noi trebuie sa cerem Domnului tarie in lupta cu ispitele noastre zilnice, provocate de infirmitatile spirituale.

Prin interventia in mangaierea necazurilor si ale altor neamuri, altele decat cel iudeu, Isus ne face sa intelegem ca, asa dupa cum a spus, mantuirea se adreseaza nu numai lui Israel ci intregului neam omenesc. Si noi, ca urmatori ai lui Isus, avem datoria sa vindecam toate nefericirile, bolnavi si saracii carora le trebuieste mila lui Dumnezeu.

Facerea de bine nu este determinata de timp si de loc. Binele trebuie facut indiferent de timp si de loc. Deoarece, la fel cum Dumnezeu nu a dezamagit-o pe aceasta femeia in nadejdea ei, tot asa nici pe noi nu ne va dezamagi, daca vom cere ajutorul sau, cu credinta la fel de puternica precum a fost credinta femeii canaanience. Amin.

 

* * *

 

Duminica femeii cananeence

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Primii creştini aveau conştiinţa sfinţeniei care îl învăluie pe om în realitatea sa corporală şi sufletească.

Sfântul Ignaţiu din Antiohia scria creştinilor din Efes: “Voi îl purtaţi pe Dumnezeu, purtaţi templul Lui, îl duceţi pe Hristos”. Când împăratul roman Traian îi defăima pe creştini, Sfântul Ignaţiu, i-a răspuns:

- Nu ai voie să-i desconsideri pe purtătorii de Dumnezeu.

- Tu eşti purtător de Dumnezeu? – l-a întrebat Traian, la care Sfântul i-a răspuns:

- Da, sunt purtător de Dumnezeu.

- De ce te consideri purtător de Dumnezeu? – l-a întrebat din nou împăratul?

- Sunt purtător de Dumnezeu, pentru că îl am în mine pe Dumnezeu, – i-a răspuns Sfântul Ignaţiu.

Sfântul Leonid, tatăl teologului creştin Origene nu a putut să fie prezent odată la liturghia comunitară, de aceea aplecându-se asupra leagănului fiului său, l-a sărutat şi a spus creştinilor prezenţi: “Îl preamăresc pe Dumnezeu, prezent în trupul fiului meu, pentru că din momentul botezului, corpul său a devenit templu al lui Dumnezeu”.

Sfântul Vasile cel Mare scrie: “Sufletul este asemănător cerului, în el petrece Dumnezeu”. Astfel, corpul creştinului este sfinţit de prezenţa vie a lui Dumnezeu. Sfântul Augustin are cuvinte foarte asemănătoare în acest sens: “Purtându-L pe Dumnezeul Ceresc, suntem cerul”.

Prezenţa lui Dumnezeu în noi este revelată de Scriptură. În prima epistolă către Corinteni Sfântul Pavel scrie: «Nu ştiţi oare, că trupul vostru, este templu al Spiritului Sfânt, care este în voi?» (1 Corinteni 6, 19). În a doua epistolă către Corinteni Sfântul Pavel aminteşte creştinilor acest adevăr foarte important prin cuvintele: «Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu» (2 Corinteni 6, 16).

Sfântul Apostol Ioan, atrage atenţia asupra aceluiaşi adevăr: «Cine mărturiseşte că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el» (1 Ioan 4, 15-16). Prin aceste cuvinte apostolul învaţă că Dumnezeu locuieşte în inimi, în fiecare creştin care crede cu adevărat că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, şi care trăieşte precum învaţă Hristos în Evangehlie. Un astfel de creştin este un adevărat purtător de Dumnezeu, căci el îl poartă pe Dumnezeu în propriul său corp, în inima şi sufletul său.

Acest lucru îl confirmă însuşi Isus Hristos: «Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el» (Ioan 14, 23). Să pătrundem acest mister… Hristos doreşte cu ardoare să încheie o minunată prietenie cu fiecare om credincios. “Eu vă iubesc pe voi, iar voi Mă iubiţi pe Mine! Pentru această iubire a voastră faţă de Mine, Eu vă voi fi recunoscător într-un mod cu totul aparte. Voi locui în inimile voastre, în corpul vostru, ca într-un templu, ca într-o casă, ca într-o biserică, astfel că veţi fi o biserică vie, un templu viu, un tabernacol viu”.

Este greu să înţelegi că eternul, infinitul, atotputernicul şi Preasfântul Dumnezeu, locuieşte în noi, în inimile şi în sufletele noastre. Isus spune: «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa» (Ioan 14, 6). Ce fericire, ce privilegiu şi ce bucurie se ascunde în cuvintele Apostolului: «Fraţilor! Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu» (2 Corinteni 6, 16).

Harul lui Dumnezeu îl învăluieşte pe om; Dumnezeu Se coboară din Cer pentru a-l sfinţi pe cel care-şi deschide spiritul spre iubirea infinită a lui Dumnezeu. Sufletul intră în legătură cu lumea lui Dumnezeu prin potenţele noastre spirituale (intelect şi voinţă), pentru ca odată spiritualizat să reverse harul asupra corpului pe care îl însufleţeşte. Astfel omul, corp şi suflet, este îndumnezeit prin har, devenind în locul şi timpul în care trăieşte, o prezenţă vie a lui Dumnezeu. Să nu uităm că drumul care Îl urmează pe Isus, este o cale a încercărilor prin care luptăm cu păcatul din noi, în timp ce cu ajutorul virtuţilor sădite de harul divin “urcăm” spre Dumnezeu. Dumnezeu Se coboară ca omul să poată urca în sfinţenie.

Fiecare om tinde spre fericire, fiind însetat de bucurie, dar ea este oferită numai de către Dumnezeu. Dumnezeu linişteşte această sete a inimii noastre printr-o fericire ce vine atunci când El locuieşte în noi.

În timpul Dumnezeieştii Liturghii, Fiul lui Dumnezeu devine prezent pe altarele noastre sub chipul pâinii şi al vinului, dar această minune nu poate fi percepută prin intermediul simţurilor noastre.

În Sacramentul Sfântului Botez, Preasfânta Treime “pătrunde” în sufletul copilului, dar nimeni dintre cei prezenţi nu vede această lucrare a graţiei lui Dumnezeu. Acest mister este ascuns şi numai prin intermediul ochilor credinţei putem să-l cunoaştem.

Sfântul Pavel îi avertizează pe credincioşi cu cuvintele: «Nu ştiţi oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.» (1 Corinteni 3, 16-17).

Când Dumnezeu Se coboară în sufletul omului, îndumnezeindu-l prin graţia Lui, acesta nu mai poate purta umbra suferinţei. Sfântul Francisc de Assisi şi alţi sfinţi care au purtat stigmatele Mântuitorului, au simţit durerea fizică care, prin graţia divină, a devenit izvorul bucuriei nespuse şi flacără mistuitoare a iubirii.

Graţia lui Dumnezeu care se revarsă ca râuri de apă vie astâmpără setea noastră de fericire. Devenim Temple ale Spiritului Sfânt, indiferent dacă corpurile sunt înveşmântate în brocarturi scumpe sau în haine rupte, pentru că sfinţenia nu trebuie judecată după aparenţe. Apostolul Pavel ne învaţă: «Noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis: “Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”» (2 Corinteni 6, 16-17).

Rugăciune

O, Dumnezeule Creator, Tu ai deschis ochii inimilor noastre pentru a Te putea cunoaşte pe Tine, Singurul, şi Cel Preaînalt în ceruri, Sfântul, care domneşte printre sfinţi. Tu înjoseşti semeţia celor orgolioşi, potoleşti poftele păgâneşti, iar pe cei trufaşi îi umileşti. Tu îmbogăţeşti şi sărăceşti, ridici viaţa, mântuieşti şi creezi viaţa; Singurul binefăcător al sufletelor şi Dumnezeul oricărui corp. Tu priveşti în abis.

Te uiţi la faptele omeneşti, în primejdii devii Ajutor, iar pentru cei aflaţi în disperare Salvator. Creatorule şi Păzitorule al tuturor sufletelor! Tu înmulţeşti popoarele pe pământ şi dintre toate îl alegi pe cel mai plăcut Ţie, prin Isus Hristos, Fiul Tău Preaiubit, prin care ne-ai învăţat şi sfinţit…

Te rugăm, Doamne, fi ajutorul şi sprijinul nostru. Pe cel apăsat de greutăţile vieţii întăreşte-l, pe cel înjosit mângăie-l cu harul Tău, pe cel căzut ridică-l, arată-Te îndurător, pe bolnav vindecă-l, pe cei rătăciţi întoarce-i, oferă-le hrana necesară celor flămânzi. Fie ca să Te cunoască toate popoarele şi să Te mărturisească, că Tu eşti Dumnezeu Unul, iar Isus Hristos este Fiul Tău, şi noi poporul Tău, oile Turmei Tale. Amin.

(După Sfântul Clemente Romanul)