Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Geneza 18,20-32
Coloseni 2,12-14
Luca 11,1-13

Luca 11,1-13

Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipolii săi i-a spus: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui”. Atunci le-a zis: “Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită”. Apoi le-a spus: “Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte», dacă celălalt dinăuntru îi răspunde: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce-i trebuie. De aceea şi eu vă spun: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide. Căci oricine cere, primeşte; cine caută, găseşte; iar celui care bate, i se va deschide. Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion? Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Paul Butnaru
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Rugaţi-vă, fraţilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Deseori auzim acest îndemn: Rugaţi-vă, fraţilor, dar ştim ce este rugăciunea?

Catehismul ne dă o definiţie lapidară: înălţarea minţii spre Dumnezeu.

Mulţi oameni de spiritualitate avansată consideră definiţia incompletă, fiindcă prezintă numai o latură a rugăciunii; este drept, pe cea mai bună, rugăciunea contemplativă – înălţarea minţii – dar mai sunt o mulţime de alte fapte bune care pot fi considerate rugăciune, cum spune sfântul Paul: Fie că mâncaţi, fie că beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre preamărirea lui Dumnezeu (1Cor 10,31). Ca să ştim cu adevărat ce este rugăciunea, nu este lucru uşor. Singurul care s-a rugat cu adevărat a fost Fiul Omului şi numai el ne poate spune, ne poate învăţa ce este rugăciunea. Apostolii vedeau atitudinea lui Isus în rugăciune şi au fost foarte impresionaţi, de aceea i-au zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm. Rugăciunea însăşi este Isus, el fiind singurul mijlocitor la Tatăl, singurul prin care orice rugă îşi capătă sensul, îşi atinge ţinta. El a spus: Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl (Lc 14,9). Rugăciunea este o naştere a lui Isus în noi şi a noastră în Isus prin care ajungem la Tatăl, la cunoaşterea iubirii în sine, devenind o fiinţă nouă (Ef 4,24) în urma unei acţiuni tenace de a ne ruga neîncetat (Lc 21,36).

Abraham era o fiinţă omenească destul de conştientă de necesitatea rugăciunii şi s-a angajat să se roage şi pentru cei care nu se roagă, să-i salveze. El intervine pentru Sodoma şi Gomora, dar nu reuşeşte, fiindcă lipseau cei zece drepţi.

Isus este o fiinţă umană care se angajează tot pentru salvarea omului. El intervine pentru o sodomă mondială şi reuşeşte să salveze lumea, fiindcă cei puţini i se alătură în rugăciune; şi vor să devină sarea pământului şi lumina lumii (Mt 5,13-14), devin asemenea lui Isus prin Botez, cu dreptul de a i se adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată (Rom 8,15).

Pentru a menţine şi în noi o existenţă angajată pentru salvarea lumii, Isus ne-a dat nu numai rugăciunea sa, ci şi puterea de mijlocire la Tatăl (1Tim 2,5-6).

Sunt multe rugăciuni frumoase în lume, dar nici una nu se poate asemăna cu cea pe care ne-a dat-o Mântuitorul. Evreii au rugăciunea de căpetenie Şema Israel – Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. El să fie binecuvântat! Gloria împărăţiei sale este veşnică. Să iubeşti pe veşnicul tău Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toate puterile tale! Cuvintele acestea pe care ţi le spun astăzi, să le ai întipărite în inima ta şi în sufletul tău. Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli. Să le legi ca semn la mână şi să le ai ca pe o tăbliţă pe fruntea ta. Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale. Vă veţi aminti de toate poruncile Domnului pentru a le împlini şi nu veţi greşi împotriva lor nici cu ochii nici cu inima. Această rugăciune trebuia spusă de trei ori pe zi. Arabii au şi ei rugăciunea lor preferată. Muezinul cheamă lumea musulmană de cinci ori în 24 de ore la rugăciune cu strigăte puternice, ba chiar amplificate de aparatura modernă cu mult mai mulţi decibeli decât cei admişi pentru a nu deranja. Ruga lor este: Singur Dumnezeu este mare. Eu mărturisesc un singur Dumnezeu. Eu mărturisesc că Mahomed este profetul său şi trimisul lui Dumnezeu. Veniţi la rugăciune! Veniţi la biruinţă! Dumnezeu singur este mare; Dumnezeu este unul singur. Această rugăciune este formată din primele versete ale Coranului şi se numeşte Fatiha. Ea începe aşa: În numele lui Dumnezeu infinit de bun, milostiv; slavă lui Dumnezeu, Domnul Universului, infinit de bun, milostiv, stăpânul zilei de judecată. Pe tine singur te adorăm. De la tine singur noi cerem ajutor. Călăuzeşte-ne pe calea cea dreaptă, pe calea acelora cărora tu le-ai dat binefacerile tale, nu pe calea acelora care au fost obiectul mâniei tale, nici a celor respinşi. Amin.

Superioritatea rugăciunii noastre – Tatăl nostru care eşti în ceruri - este evidentă. Ea este rugăciunea lui Isus, a Fiului lui Dumnezeu, este adusă din cer. Primii creştini o preţuiau atât de mult încât o păstrau printre lucrurile secrete ale credinţei şi era protejată de Lex arcana. Catehumenii o aflau şi o învăţau abia la sfârşitul pregătirii lor pentru sfântul Botez (după cum relatează sfântul Ciril din Ierusalim).

Transfigurarea lui Isus în rugăciune i-a determinat pe ucenici să-i spună: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, adică Învaţă-ne să fim ca tine.

Rugăciunea Tatăl nostru constituie legătura de comuniune cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii, este o trăire intensă a legii supreme, a legii celei noi a lui Isus, a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, este o deschidere universală şi cu cel mai puternic accent pascal, adică săvârşeşte mereu o trecere de la omul vechi la cel nou. Spunând Tatăl nostru, Isus este cel care se roagă în noi, fiindcă el l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre care strigă cu suspine de negrăită bucurie: Abba-Tată (Gal 4,6). Duhul Sfânt este acela care ne face vrednici de a intona Tatăl nostru, ca pe cel mai frumos imn, prin care ne rugăm cum se cuvine: în spirit şi adevăr (In 4,23).

Unii au crezut că această rugăciune are o lipsă, nu acordă Duhului Sfânt nici un rol, de aceea au încercat s-o remedieze prin înlocuirea cuvintelor pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi prin Duhul tău cel Sfânt să vină asupra noastră şi să ne cureţe de orice vină. Dar s-a observat că aşa ceva nu se potriveşte. Este drept, Duhul Sfânt nu este menţionat în mod expres în cuvintele rugăciunii, dar se află în inima celui care se roagă (cf. Rom 8,26), numai prin el putem spune Tatăl nostru.

Religia creştină şi-a căpătat renumele de religia iubirii; aceasta datorită faptului că Isus ne-a învăţat că Dumnezeu ne este Tată, adică fiinţa care iubeşte ceea ce a creat şi este al nostru fiindcă s-a angajat să ne slujească, mai ales prin Fiul său, ca din această slujire plină de caritate noi să înţelegem că suntem fraţi. Iată cum prin rostirea chiar numai a primelor două cuvinte – Tatăl nostru – în spirit şi adevăr, noi putem împlini toată Legea şi profeţii (Mt 5,17).

Un student african, absolvent al unei universităţi europene, întrebat pentru ce s-a făcut creştin, a răspuns: Ca viaţa mea să se înnobileze. Da, nu poate fi nobleţe mai mare ca aceea de a-i spune lui Dumnezeu Tată, de a fi fiul lui Dumnezeu, frate cu Isus şi cu toţi oamenii.

Cerul exprimă transcendenţa lui Dumnezeu şi speranţa noastră în tot binele care ne poate face fericiţi.

Prin cuvintele Sfinţească-se numele tău recunoaştem că Dumnezeu singur este mântuitorul tuturor oamenilor şi cerem ca sfinţenia, adică mântuirea, să se extindă în întreg Universul, la toată făptura căreia Adam şi urmaşii lui au fost chemaţi să-i dea nume (cf. Gen 2,19), ca fiecare să-şi îndeplinească menirea în armonie spre gloria Creatorului. Numele lui Dumnezeu cuprinde toată făptura, tot ce există, totul trebuie să arate sfinţenia lui.

Prin cuvintele Vie împărăţia ta cerem ca între noi oamenii să se creeze un spaţiu tot mai larg pentru adevăr, libertate şi iubire, în care oamenii să trăiască armonia unei lumi noi, având la bază unirea dintre firea umană şi cea divină realizată de Duhul Sfânt în sânul Fecioarei şi revelată nouă în Isus Cristos.

Prin cuvintele Facă-se voia ta precum în cer, aşa şi pe pământ cerem cea mai profundă identificare a omului cu Isus. El a împlinit voinţa Tatălui în cer, adică în cele prielnice, fericite, cu aceeaşi perfecţiune pe pământ, adică în cele neprielnice, nefericite, în pătimirile cele mai crâncene până pe crucea de pe Calvar, fiindcă numai aşa putea să intre – trup şi suflet - în slava învierii şi să stea de-a dreapta Tatălui în împărăţia cerului.

Şi, ca să nu uităm că munca noastră poate fi zadarnică, să producă spini şi pălămidă (cf. Gen 3,18), sau să ne fie izvor de păcate şi egoism, Isus ne-a învăţat să o punem sub binecuvântarea Tatălui ceresc şi să recunoaştem în pâinea cea de toate zilele atenţia continuă a aceluia care face să răsară soarele şi trimite ploaia peste toţi, drepţi şi nedrepţi (Mt 5,45). Pâinea este semnul îndurării Tatălui, ca şi noi să fim îndurători: şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Cerem să fim ridicaţi, pentru a ridica şi noi pe alţii, ca să ne arătăm vrednici de iubirea care ne iartă greşelile şi ne dă pâinea vieţii.

Prin cuvintele şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de Cel Rău cerem, nu atât ca să fim scutiţi de ispitele şi de încercările inerente vieţii, ci ca să putem trage folos spiritual din ele, mai ales răbdarea care duce la mai multă credinţă şi speranţă.

Rugăciunea Tatăl nostru cuprinde toate, ea este minunea pe care Isus ne-a pus-o la îndemână pentru a deveni minunaţi.

Doamne, îţi mulţumim şi-ţi făgăduim că o vom spune în spirit şi adevăr. Amin.

 

* * *

 

Recensământul celor drepţi

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru a echilibra balanţa

Câţi sunt drepţii care salvează cetatea “condamnată” din cauza infamiei sale? Care este greutatea necesară pentru a înclina balanţa lui Dumnezeu de partea milostivirii şi nu a pedepsei? Avram, în curajoasa sa “negustorie” cu Dumnezeu, în rugăciunea sa făcută cu o umilinţă arzătoare, sau din umilinţă îndrăzneaţă (“vezi cum îndrăznesc să vorbesc Domnului Meu, eu care sunt praf şi cenuşă…”), reuşeşte să obţină o reducere diferită a balanţei, care sfârşeşte să devină de-a dreptul trucată, în avantajul oamenilor.

Preţul de plătit coboară în mod considerabil, într-un chip cu totul disproporţionat în beneficiul pe care el doreşte să-l dobândească. Când este la mijloc omul, Dumnezeu acceptă generos să “piardă”, să ne ierte. Afacerile profitabile le combină mereu omul (şi credinţa sa). Dumnezeu are un punct slab. Are o latură descoperită. O parte vulnerabilă. Milostivirea, mai precis.

Şi omul are la dispoziţie o armă infailibilă: credinţa. (Şi discursul lui Isus asupra rugăciunii insistente nu este altceva decât o descoperire a acestui plan secret: slăbiciunea Tatălui pe de o parte, şi forţa irezistibilă a credinţei omului pe de altă parte: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide…”). Avram, care are o credinţă într-o măsură net superioară faţă de a noastră, obţine “reduceri” progresive, până să ajungă la cifra minimă de zece drepţi. Zece drepţi pot să ajungă pentru a egala conturile, chiar dacă greutatea răului acumulat de mii şi mii de indivizi, specializaţi în nelegiuiri, apare zdrobitor. Zece drepţi sunt suficienţi pentru a înclina balanţa de partea bunăvoinţei. Zece drepţi au capacitatea de a răsturna soarta Sodomei şi Gomorei, de a repara faima rea şi a merita un nume bun acestor două cetăţi blestemate.

Avram reduce treptat, treptat, oferta. Şi Dumnezeu este de acord cu aceste reduceri treptate, pentru că vede că, în compensaţie, creşte credinţa celui care îi stă în faţă. (Cu adevărat paradoxal, şi nu ştiu cât de apreciată de cineva, această stranie contabilitate, conform căreia micşorarea ofertelor este semn de mărire a credinţei…).

Când Dumnezeu vrea să ştie

Începutul poate părea descurajator. “Strigătul Sodomei şi Gomorei este prea mare şi păcatul lor este foarte grav. Vreau să cobor să văd dacă într-adevăr au făcut tot răul al cărui strigăt a ajuns până la mine: vreau să o ştiu!” De-a dreptul neliniştit acest Dumnezeu care “vrea să ştie”, care intenţionează să conducă el însuşi ancheta pentru a stabili responsabilitatea. Şi în acest punct Avram îndrăzneşte să prezinte lui Dumnezeu “cealaltă faţă a cetăţii”.

Au fost mai întâi informatori care au acuzat, denunţat, documentat felurite nelegiuiri, au exprimat dispreţ, au cerut pedeapsă dreaptă, au protestat că nu se mai poate… Sau au redactat un raport îndărătnic asupra păcatelor. Avram propune un raport de semn opus. Pe partea binelui, a speranţei, a luminii. În loc să aştearnă un raport detailat, lasă să se întrevadă că există şi o altă realitate. Pozitivă, chiar dacă modestă. Cineva, poate, este atestat pe partea binelui. Ţine în mână un steag curat. Nu s-a lăsat amestecat şi antrenat în prăbuşire. Merge cu curaj pe cărările dreptăţii, onestităţii, coerenţei. Are curajul de a face diferit.

Nu sunt mulţi. Poate cinzeci, douăzeci. Poate numai zece. Dar este important să se ştie că există aceşti “rezistenţi” împotriva tiraniei răului. Este această opoziţie tenace faţă de dictatura infamiei. Este această faţă necunoscută a realităţii. Cetatea este în afară de pericol fiindcă circulă cineva (nu are importanţă numărul) care stă în afara hegemoniei “tuturor”, nu a acceptat şantajul mulţimii, nu a cedat la evidenţa lucrurilor care “merg rău”, nu s-a resemnat la sentinţa conform căreia “nu este nimic de făcut”. Cetatea este salvată, mai ales, pentru că este un om de credinţă ca Avram, care nu o face pe acuzatorul implacabil, dar desfăşoară rolul de mijlocitor, nu vorbeşte împotriva ci vorbeşte în favoare, nu denunţă faptele rele ci anunţă posibilitatea a ceva bun, chiar dacă este ascuns.

“Cel drept” nu ştie că este drept

Dar ce să facă pentru a observa prezenţa acestor zece drepţi? Şi cine trebuie să facă recensământul? Avram, în acest punct, se trage modest de o parte. El nu se simte vrednic de a decide cine este drept şi cine nu. Rolul său a fost acela de a lăsa să se bănuiască existenţa binelui şi a cuiva care să-l facă cu curaj. Nimeni dintre noi nu are dreptul să distribuie certificate de autenticitate creştină, de garanţie a credinţei altuia (există vinuri şi diferite produse DOC. Dar pare improbabil că pot să existe etichete COC - creştini cu originea controlată -, chiar dacă cineva poate fi mereu tentat să lipească sau să întocmească liste în acest sens).

Pentru noi este suficient să fim convinşi că în lume există aceşti drepţi, care restabilesc echilibrul, neutralizând puterea (şi strigătul) răului, ţin în picioare baraca. Chiar dacă i-am găsi, pe aceşti drepţi, am reuşi să-i identificăm, şi i-am întreba, ei ar evita să se declare drepţi. Nu au avut niciodată pretenţia de a se considera “drepţi” (şi sunt tocmai pentru că nu ştiu că sunt drepţi).

O rugăciune capcană

Pagina evangheliei ne prezintă, în perspectiva lui Luca, împrejurările în care Învăţătorul a învăţat pe ucenici rugăciunea “Tatăl nostru”. Cineva a definit-o ca “o rugăciune capcană”. Pentru că nu tolerează spectatori neutri. Adică, rugăciune şi asumare de responsabilitate în acelaşi timp. Cerere şi ofertă de colaborare. Aceasta este capcana pregătită de Cristos: o rugăciune scurtă, simplă, puţine fraze incisive, dar care te deschide în faţa unui program de viaţă a cărei vastitate este atât de mare încât îţi dă fiori.

Te înşeli că dai ordine lui Dumnezeu (“vie Împărăţia ta”, “dă-ne”, “iartă”, “eliberează-ne”…). Dar observi, îndată, că El are să-ţi încredinţeze obligaţii precise. Nu este nimic din ceea ce cerem care să ne scutească de a acţiona, să ne lase liniştiţi, scufundaţi în fotoliu sau înţepeniţi pe genuflexor, convinşi că am aranjat totul, pentru că am vorbit cu El despre datorii. “Tatăl nostru” ne vindecă: de orbire, de surzenie, de paralizie. Rugăciunea ne deschide ochii, pentru că ne face să descoperim ceea ce trebuie să facem: exact tot ceea ce spunem. Ne deschide urechile, pentru că ne face să ascultăm ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi: exact ceea ce cerem de la El. Ne pune pe picioare, pentru că ne eliberează de inerţie, de lene, de “demisii”. Prin care ne regăsim “trimişi” să realizăm, sau să colaborăm pentru a realiza acel program ameţitor: de a face cunoscut numele Tatălui, de a împlini voinţa sa, de a asigura pâinea pe masa oamenilor, de a dărui iertarea, de a construi pacea.

De recitat în picioare

S-a observat, pe drept, că “Tatăl nostru” este o rugăciune de recitat în picioare. Gata de a pleca, după ce am primit ordinele, după ce am înţeles. Altceva decât o rugăciune ca abdicare, fugă, alibi. În rugăciune Dumnezeu ne înrolează pentru operaţiuni importante. Este capcana divină: Dumnezeu cere de la noi ceea ce noi cerem de la El. Sau mai bine: ne cere să participăm la acţiune.

Te apropii, devii familiar cu El. Şi El te înşfacă neînduplecat, şi nu va slăbi prinsoarea până când nu ai dus până la capăt datoria încredinţată. Dacă rişti să pronunţi acele cuvinte, se declanşează capcana. Cuvintele rugăciunii te capturează fără milă. Cazi înăuntru. Şi nu poţi ieşi decât dacă te decizi să faci câţiva paşi. În ce direcţie? Nu ai bănuit-o încă? Evident în însăşi acelea pe care le-ai indicat tu în rugăciune: Împărăţia, pâinea, iertarea, victoria asupra răului.

Metoda cea mai bună: persoana care se roagă

Daţi-mi un individ care se roagă, şi nu voi mai avea nevoie de explicaţii despre rugăciune. Isus, cu modul său de a se ruga, trezeşte în ucenici nostalgia rugăciunii, exigenţa unui mod diferit de a se ruga. Mulţi educatori se arată preocupaţi de “cum” să înveţe să se roage diferitele categorii de persoane. Este un singur “cum”, o unică metodă de neînlocuit. Trebuie să fie o făptură de rugăciune. Un preot care se roagă, părinţi care se roagă, devin capabili de a face să izvorască dorinţa, să comunice gustul, să descopere frumuseţea, să observe necesitatea, să comunice fascinaţia rugăciunii. Adică textul fundamental rămâne persoana care se roagă.

 

* * *

 

Rugându-ne după cum ne-a învăţat Isus

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un om de afaceri avea nevoie de milioane de dolari pentru a putea încheia o importantă afacere, şi drept urmare a venit la biserică să se roage. Lângă el era un bărbat care se ruga pentru o sută de dolari, pentru o datorie urgentă. Omul de afaceri şi-a scos portmoneul şi i-a dat 100$. Bărbatul s-a ridicat bucuros şi a plecat din biserică. Afaceristul a închis ochii şi a început să se roage: “Şi acum Doamne, că nu mai ai pe altcineva de ascultat decât pe mine, ascultă-mi rugăciunea.”

Robert A. Cook, preşedinte unui Colegiu din New York, a ţinut odată o conferinţă la Institutul Biblic Moody. Cook a spus atunci că cu o zi înainte fusese la o întâlnire în Washington şi vorbise cu vice-preşedintele George Bush. După două ore a avut ocazia să se întâlnească pentru scurt timp chiar cu preşedintele Ronald Reagan. Zâmbind, a spus audienţei: “Dar asta nu-i nimic! Astăzi am vorbit cu Dumnezeu!”

Aceste două exemple de bărbaţi în rugăciune, un afacerist şi un preşedinte de colegiu, ne pot învăţa multe despre rugăciunea creştină. La modul pozitiv, ne arată că şi oamenii aflaţi sus pe scara socială îşi găsesc timp de rugăciune. Dar în mod subtil ne subliniază problema asupra căreia se opreşte Evanghelia de astăzi: care este starea corespunzătoare pe care trebuie să o adopte creştinul în rugăciune? În ambele cazuri îl vedem pe Dumnezeu prezentat ca marele şef. Aşa ar trebui să ne rugăm? Cererea discipolilor adresată lui Isus, “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1) poate fi înţeleasă ca o cerere pentru a afla dispoziţia în care trebuie să ne aflăm pentru a ne ruga. Răspunsul pe care Isus îl dă poate fi rezumat astfel: corecta dispoziţie în rugăciunea creştină trebuie să fie cea a copilului înaintea tatălui său.

Lectura din Luca constă în cererea discipolilor (versetul 1) şi lungul răspuns al lui Isus (versetele 2-13). Răspunsul lui Isus începe cu cuvintele: “Când vă rugaţi, spuneţi: Tată” şi se încheie cu cuvintele “Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri”. Vedem imediat că rugăciunea, după cum ne spune Isus, este o problemă copil-tată. Cu alte cuvinte este o problemă de familie, ce are la temelie o relaţie de iubire. Isus se foloseşte de imaginea tatălui aici pentru a corecta imaginea unui Dumnezeu care domină ca un şef sau ca un rege de care trebuie să ne temem în loc să îl iubim. Că se vorbeşte despre Dumnezeu ca un tată sau ca o mamă are aceeaşi valorare: ambele imagini ne vorbesc despre o relaţie bazată pe iubire şi nu pe putere sau autoritate.

A ne ruga ca creştini înseamnă a ne pune în situaţia de fii ai lui Dumnezeu Tatăl, a-i vorbi ca şi nişte copii ai Lui. Când copiii le vorbesc părinţilor nu există vorbire bună şi vorbire greşită: ei le vorbesc doar. Se concentrează pe ceva, pun în cuvinte şi în limbajul gesturilor ceea ce simt în inimă. Nu aceasta este atitudinea celor care i se adresează lui Dumnezeu ca judecătorului suprem sau poliţistului, în faţa cărora trebuie să cauţi cuvintele potrivite. În faţa lui Dumnezeu nu există cuvinte potrivite, pentru că El ne priveşte ca pe nişte copiii ai Săi.

Copiii au încredere în părinţii lor că vor face ceea ce este cel mai bine pentru copiii lor. “Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion?” (versetele 11-12). Copiii lui Dumnezeu trebuie să vină la El cu un acelaşi spirit de încredere şi speranţă, ştiind că Dumnezeu va face mereu ceea ce este cel mai bine pentru ei. Copiii nu ştiu să accepte “nu” ca răspuns. Spuneţi-le “nu” şi mâine vor reveni cu aceeaşi cerere. Isus ne învaţă că, dat fiind că suntem copiii lui Dumnezeu, trebuie să avem acelaşi spirit de perseverenţă în rugăciune.

Vorbind despre rugăciune ca despre o problemă tată-copil ne amintim şi că rugăciunea este o activitate care decurge dintr-o relaţie. Noi nu învăţăm să ne rugăm mai bine, ci devenim cu atât mai mult oameni de rugăciune cu cât relaţia noastră cu Dumnezeu devine la fel de intimă ca cea dintre un tată şi copilul lui. Dacă doriţi să vă îmbunătăţiţi viaţa de rugăciune concentraţi-vă pe îmbunătăţirea relaţiei voastre cu Dumnezeu, Tatăl nostru.

 

* * *

 

Duminica a XVII-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

- comentariu exegetico-spiritual –

Lectura I (Gen 18,20-21.23-32)

Suntem încă în cadrul vizitei pe care “Cei Trei” i-o fac lui Avram: versetul 22 confirmă acest lucru atunci când menţionează că este vorba încă de “acei oameni” şi de unicum “Domn”. Acestui “Domn” Avram se adresează demonstrând că este nu doar “părintele nostru întru credinţă” şi exemplu de ospitalitate, dar şi un mare mijlocitor.

Avram mijloceşte la Domnul pentru Sodoma: recurge la acel atribut al lui Dumnezeu – “dreptatea” – care poate fi ca sabie cu două tăişuri: împotriva păcătoşilor sau în favoarea celor nevinovaţi. Avram invocă dreptatea pentru cei nevinovaţi pentru a obţine iertarea şi pentru ceilalţi: rezultatul este salvarea întregului oraş. Opţiunea lui Avram se bazează pe prietenia cu Dumnezeu, care-l numeşte “prietenul meu” (Is 41,8; Iac 2,23), în timp ce Avram îl poate chema de mai multe ori “Domnul meu” (v. 27.30.31.32) şi i se poate adresa “jucându-se” până de 7 ori cu un curaj plin de încredere: “Vezi cum îndrăznesc …” (v. 27.31). Dumnezeu îi face cunoscute planurile sale: “Trebuie oare să ţin ascunse lui Avram ceea ce am de gând să fac?” (Gen 18,17) iar Avram ştie că Dumnezeu, chiar dacă este “judecătorul lumii întregi”, milostivirea sa este mai puternică decât dreptatea; fapt pentru care tocmai insistând asupra dreptăţii, invocă îndurare. Astfel Avram se dovedeşte a fi prietenul nu doar al lui Dumnezeu, ci şi al oamenilor pentru care mijloceşte.

Lectura a II-a (Col 2,12-14)

Botezul este punctul de plecare al vieţii creştine, este momentul în care nou suntem “implantaţi” – “cu”, “împreună”, repetat de textul de azi – în misterul pascal al lui Cristos: moartea şi învierea sa. Moartea lui Isus pe cruce şi înmormântarea sa au distrus moartea noastră spirituală “iertându-ne toate păcatele” (v. 13), distrugând “registrul datoriilor noastre” şi al întregii omeniri. Cristos a îndepărtat acet lucru cu un preţ mare, acela al sângelui său vărsat pe cruce (v. 14). Prin învierea Fiului, Tatăl ne-a dat viaţă “şi nouă” (v. 13). Dar viaţa şi eliberarea de datoriile noastre ne-au fost date cu o condiţie: să exprimăm adeziunea noastră “prin credinţa în puterea lui Dumnezeu” (v. 12).

Evanghelia (Lc 11,1-13)

Isus îi învaţă pe ucenici să se roage prin exemplu (“Se afla într-un loc separat să se roage … v.1) şi prin cuvânt (“Când vă rugaţi, spuneţi…: v. 2). Ne introduce în secretul relaţiei sale filiale cu Tatăl, revelându-ne Cuvintele adecvate cu care să putem dialoga cu El.

Înainte de toate, şi noi îl putem numi “Tată”: deci suntem în mod real fiii săi şi putem să “ne apropiem la tronul harului cu deplină încredere” (Evr 4,16), deci cu încredere mai mare decât o facem cu tatăl care ne-a dat viaţa naturală (“cu cât mai mult Tatăl vostru care este în cer …: v. 13). A “sfinţi numele” Tatălui înseamnă ca Dumnezeu să fie cunoscut şi recunoscut conform cu ceea ce El a revelat despre Sine. A cere “vie împărăţia” Tatălui înseamnă a cere ca omenirea să fie guvernată de Harul său si de Cuvântul său care garantează adevărul, dreptatea, iubirea şi pacea. “Pâinea” se referă la tot ceea ce omul are nevoie pentru viaţa trupului şi a sufletului. “Iertarea”: o invocăm de la Dumnezeu şi ne angajăm să o dăm şi altora. “Ajutorul în ispită”: face parte din viaţa spirituală; ha experimentat-o şi Isus însuşi (Lc 4), fapt pentru care poate să ne vină în ajutor (Evr 2,18; 4,15; 12,4-7).

Cele două scurte parabole au un mesaj comun care se află în centru (v. 9): Isus dă siguranţa că orice rugăciune va fi ascultată cu condiţia ca de partea noastră să existe deplină încredere, ca atunci când ne adresăm unui tată (v. 11-13) şi să nu lipsească – în caz că e nevoie – insistenţa (v. 8). “Nu mă deranja”, răspunde prietenul (v. 7), dar apoi cedează la insistenţă; “ca să nu mai vină să mă deranjeze” (18,5), răbufneşte judecătorul care decide să facă dreptate văduvei. Dar Tatăl ceresc, care ştie de ce avem nevoie, nu dă doar “lucruri bune”, ci şi darul prin excelenţă, pe Duhul Sfânt: şi e îl dă “imediat”, numai să i se ceară cu credinţă (11,3; 18,8).

 

* * *

 

O cateheză despre “Tatăl nostru”

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Liturghia a aşteptat această fericită duminică de peste an, spre a ne arăta una dintre cele mai preţioase perle ale Evangheliei: “Tatăl nostru”. La început, rugăciunea “Tatăl nostru” făcea parte din lucrurile secrete ale credinţei creştine, protejate de Legea Misterului, şi era încredinţată catecumenilor numai la sfârşitul pregătirii lor, în ajunul Botezului, împreună cu explicarea Euharistiei. Cine primea acest secret îi păzea cuvintele ca pe ceva sacru, şi aştepta cu nerăbdare momentul în care, ieşind din apele botezului, înconjurat de fraţi şi încredinţat mamei (Biserica), ridica braţele la cer şi spunea pentru prima dată “Tatăl nostru” recunoscut fiind de toţi fraţii ca pe un nou fiu al lui Dumnezeu (Tertulian).

Trebuiesc amintite toate acestea, pentru că noi am banalizat Rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”, spunând-o deseori în serie, fără a reflecta la cuvintele pe care le rostim, ca şi cum am spune o iaculatorie oarecare, din trebuinţă sau de teamă; am pierdut sensul misterului înfricoşător care se ascunde în acele cuvinte, ieşite din gura lui Dumnezeu şi adresate urechilor lui Dumnezeu. “Tatăl nostru” trebuie răscumpărat din obişnuinţa care-l copleşeşte, asemenea unui strat izolant, care-l opreşte de a străluci înlăuntrul nostru, care ne împiedică să tresărim chiar de la pronunţarea sau de la ascultarea primelor cuvinte.

Rugăciunea “Tatăl nostru” nu ne mai produce nici o impresie; totuşi, ar trebui să ne zguduie. Noi trebuie să primim “Tatăl nostru” de pe buzele lui Isus, aşa cum l-au primit apostolii în ziua aceea, când l-au văzut pe Isus rugându-se şi i-au spus: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm… Iar El le-a spus: Când vă rugaţi spuneţi aşa…” Luca ne-a descoperit adevărata Geneză a acestei rugăciuni, “Tatăl nostru”, care izvorăşte din rugăciunea lui Isus. Ucenicii, văzându-L pe Isus cum se roagă, se convinseră că ei nu se rugaseră niciodată în viaţa lor aşa cum trebuie, şi având şi o mare dorinţă de a învăţa cum să se roage, Isus le-a satisfăcut-o, dăruindu-le însăşi rugăciunea Sa.

De aceea “Tatăl nostru” trebuie citită şi recitată în acest fel: ca rugăciunea Învăţătorului, a Capului, care se răspândeşte în toate mădularele şi devine rugăciunea întregului trup, care este Biserica. “Tatăl nostru” este valul rugăciunii lui Isus, care se propagă de veacuri, şi care se măreşte din ce în ce mai mult, adunând glas cu glas toată cererea, strigarea şi suspinarea pe care oamenii o îndreaptă spre cer.

Există o mare asemănare între “Tatăl nostru” şi Euharistie. În Euharistie se perpetuează Isus, care slujeşte şi se jertfeşte Tatălui, pentru oameni: “Eu mă aflu în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”. În rugăciunea “Tatăl nostru” se continuă prezenţa lui Isus care se roagă: “Eu sunt în mijlocul vostru ca cel care se roagă”. “Veşnic trăiesc prin bunăvoinţa voastră”. În Euharistie este o comuniune în Trupul lui Cristos; în “Tatăl nostru”, o comuniune în rugăciunea lui Cristos. Tocmai aceasta este adevărata comuniune spirituală pe care o putem actualiza singuri în orice clipă, chiar şi atunci când suntem lipsiţi de comuniunea sacramentală.

“Tatăl nostru” este Evanghelia prescurtată, Evanghelie prin rugăciune, care se desprinde de pe buzele Aceluia care este Evanghelia întrupată. Cu aceste gânduri trebuie să rostim noi “Tatăl nostru”. “Tată” (Luca omite “nostru”, care este o adăugire lămuritoare a lui Matei) este “Abba”, exclamaţia cu care obişnuia Isus să înceapă orice rugăciune: “Îţi mulţumesc Tată… Da, Tată… Tată Sfânt, în mâinile Tale…” Acesta este glasul lui Isus însuşi, o relicvie plină de viaţă, de aceea creştinii nici nu îndrăzneau a-l traduce în greceşte, ci îl lăsau aşa cum suna în limba aramaică.

În rugăciunea “Tatăl nostru” este inclusă imaginea tatălui bun, care avea doi fii, a Tatălui care îmbracă toate câmpiile cu flori multicolore, a Tatălui care atât de mult a iubit lumea! Aici este inclusă toată cunoştinţa pe care Isus o avea, că El este Unicul Fiu al unui asemenea Părinte. Acum, această imagine şi această cunoaştere ne sunt date nouă de către Fiul mai mare fiilor mai mici, de către Singurul Fiu unor fii adoptivi. Cuvântul, care slujeşte la a exprima sentimentul filial al lui Isus, de data aceasta slujeşte pentru exprimarea sentimentului filial al ucenicilor.

Dar cu toate acestea, nimic sentimental în acea imagine paternă a lui Dumnezeu; El este în ceruri: este Cel Preaînalt, este cel Preasfânt! Care este atunci noutatea adusă de Isus? Că acum, Acel Dumnezeu, rămânând ceea ce este, adică Preaînalt, Preasfânt şi înfricoşător, ne este dat nouă ca Tată! Toată puterea Sa se pleacă, se pune la dispoziţia noastră, devenind adevăratul cuvânt profetic, care spune: “I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste; am fost pentru ei ca cel ce le ridică jugul de lângă gură” (Osea 11,4).

“Tatăl nostru” se află în acest sâmbure, în acest cuvânt, aşa cum se află un pom roditor în micuţa sa sămânţă. Se înţelege cum un sfânt, după ce a meditat ceasuri întregi “Tatăl nostru”, întrebat fiind la care punct se află, El a răspuns că s-a oprit la primul cuvânt. Întreaga rugăciune creştină, de la acel strigăt ieşit din inima lui Isus îşi trage lumina, pentru că este glasul Fiului, care ştie cu cine vorbeşte. Este acea mişcare, mai mult decât glasul, pentru că cel ce îl pronunţă este ca şi cum s-ar arunca în braţele lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Sfântul Francisc de Assisi, când, părăsind lumea, a exclamat: “De azi înainte vreau să spun numai atât: Tatăl nostru, care eşti în cer!”

Să mergem deci mai departe: al doilea cuvânt din “Tatăl nostru” spune: “Sfinţească-se Numele Tău”. Şi aceste cuvinte formează substanţa rugăciunii lui Isus, care spune: “Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor”. Însă ce spunem noi prin aceste cuvinte? Nu este oare Dumnezeu destul de sfânt? Are El vreo trebuinţă a mai fi sfinţit de noi? … Nu este El oare Izvorul a toată sfinţenia, Cel de Trei ori Sfânt, Sfântul Sfinţilor? … Ceea ce noi cerem este ca sfinţenia lui Dumnezeu, care află un obstacol, spre a se manifesta, în păcatul omului, şi mai ales al oamenilor care se numesc poporul Său, să depăşească acest obstacol, să-l destrame aşa cum soarele risipeşte negura, şi să se arate în toată splendoarea Sa. Cerem ca Numele Său să nu mai fie blestemat din cauza noastră. “Cerem ca noi, care am fost făcuţi sfinţi prin botez, să fim statornici în ceea ce am început a fi” (Sf. Ciprian).

Este ca şi cum am cere ca Biserica să fie într-adevăr ceea ce trebuie să fie, adică Sfânta Biserică, Biserica sfinţilor, acea Biserică ce proclamă sfinţenia lui Dumnezeu, dragostea iertătoare. Deci noi nu cerem ca Dumnezeu să fie sfinţit de noi, ci să fie sfinţit în noi. “Căci după cum Cel ce v-a chemat este Sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră”. În prima invocaţie din “Tatăl nostru” cerem, aşa cum am văzut, un lucru foarte mare, cerem să devenim sfinţi!

“Vie împărăţia Ta”, iar Matei adaugă “Fie voia Ta”. Două lucruri care se completează reciproc. S-ar putea spune: “Vie împărăţia Ta”, adică “Facă-se voia Ta!”, pentru că în realitate, ce este împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu salvatoarea Lui voinţă universală, manifestată nouă în Isus Cristos? O împărăţie nu este altceva decât ceea ce este frumos, sfânt şi extraordinar, adică tot ceea ce a inventat Dumnezeu pentru om; este focul dragostei, despre care spune Isus că a venit să-l aducă pe pământ; este secretul lui Isus, dorinţa lui Isus şi opera încredinţată lui de Tatăl.

A împărtăşi această dorinţă şi această rugăciune cu Isus înseamnă a-I fi “frate, soră şi mamă”; înseamnă a descoperi o nouă dimensiune a rugăciunii “Tatăl nostru” şi a putea spune cu toată bucuria: Vie împărăţia noastră! Facă-se voia noastră! Cât de greşit este atunci a spune “Facă-se voia Ta” gândindu-ne că noi suntem cei care facem o concesie şi un dar al lui Dumnezeu, şi nu înţelegem adevăratul înţeles al invocaţiei: Să se împlinească în noi Voinţa Dragostei Tale! Precum în cer, aşa şi pe pământ! Cu alte cuvinte, precum în Isus, tot aşa şi în noi! Cu acest plan neţărmurit, pe care din veşnicie îl ai la inimă, să se realizeze, să depăşească obstacolele fricii şi durităţii noastre, şi să fie instaurată între noi pacea împărăţiei Tale. Există un mare adevăr în aceste cuvinte ale lui Dante: “În voinţa Lui se află pacea noastră” (Paradisul, III, 85).

“Vie împărăţia Ta!” În vreme ce spunem aceste cuvinte, s-ar putea să fim copleşiţi de vreo îndoială, de vreo tristeţe: Cât de departe este împărăţia Ta de noi! O, Doamne! Când va ajunge şi la noi! ? Cât de departe este chiar şi voinţa Ta de a se sălăşlui printre noi! Însă Isus a răspuns la această întrebare celor care-L întrebau: “Când va veni împărăţia lui Dumnezeu?” El le-a răspuns: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine aşa, ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici! sau Uite-o acolo! Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.

Oamenii se aşteptă totdeauna la o altfel de împărăţie decât cea voită de Dumnezeu, de aceea nici nu o văd, chiar dacă o au în faţa ochilor. Împărăţia se află lângă dânşii. Era Acela cu care ei vorbeau, pentru că după Paşti, împărăţia nu este altceva decât Cristos răstignit şi înviat, prezent în mijlocul lor până la sfârşitul lumii. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi: împărăţia se află în mijlocul nostru, se dezvoltă pentru că se dezvoltă şi cei ce cred în Cristos, cei care împlinesc în trupul lor ceea ce lipseşte Patimii Sale (şi Învierii Sale), chiar dacă nu-şi dau seama de toate acestea.

Desigur, o asemenea împărăţie nu este încă împlinită, ci numai în curs de acţiune, aşa cum este aluatul pentru întreaga frământătură, mai înainte de a fermenta în întregime. Aceasta este condiţia sa aici jos: ziua împlinirii este sfârşitul, când El va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Prin urmare, “Vie împărăţia Ta” înseamnă pentru noi un lucru foarte precis: să vină Isus Cristos, mort şi înviat! Să fie proclamată Stăpânirea Sa asupra tuturor lucrurilor! Să fie cunoscut şi primit Cuvântul dătător de viaţă al Evangheliei sale, şi mai cu seamă să fie răspândită dragostea frăţească. Toate acestea să vină mai întâi în inima noastră; în trupul nostru să nu mai domnească păcatul, ci numai Cristos pentru că aceasta este în fond împărăţia lui Dumnezeu: “Cristos în noi, nădejdea slavei” (Coloseni 1, 27).

“Tatăl nostru” este oglinda Evangheliei, chiar şi în împărţirea sa complexă, în structura sa, mai mult decât în unele cereri: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui; şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). După ce ne-a convins să ne rugăm pentru împărăţie, acum Isus ne permite să ne rugăm şi pentru tot restul, pentru acel rest, care este mai întâi de toate pâinea cea de toate zilele (şi după alte interpretări, pâinea necesară pentru ziua respectivă, pentru mâine). Isus a înmulţit chiar şi pâinea materială, în aşa fel încât cu toţii au mâncat şi s-au săturat.

Dar ce-o fi însemnând “Pâinea cea de toate zilele”? Pentru contemporanii lui Isus, ca de altfel şi pentru cei de astăzi, pâinea este hrana pentru susţinerea vieţii. Şi după cum în Biblie omul este considerat un tot întreg, compus din trup şi suflet, tot aşa şi aici, prin cuvântul “pâine” se înţelege tot ceea ce omul are nevoie pentru menţinerea vieţii. “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Prin urmare, nu avem de ales între interpretarea antică a Sfinţilor Părinţi (Pâinea sufletului, Euharistia, Cuvântul lui Dumnezeu), şi interpretarea modernă (pâinea trupului), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu le cuprinde pe amândouă în una şi aceeaşi structură, ce poate fi completată cu mai multe realităţi pertinente. Prin urmare, prin această invocaţie, în mod legitim, noi putem cere toate acele lucruri ce ne lipsesc: hrană, îmbrăcăminte, casă, sănătate, un loc de muncă (şi mai ales un loc de muncă spre câştigarea pâinii în mod demn şi onest). Din moment ce se spune: “Dă-ne!” şi nu “Dă-mi!”, noi îl putem ruga pe Dumnezeu ca să ne înveţe a împărţi mai bine pâinea noastră cea de toate zilele: înainte şi după masă, acel cuvânt de cerere poate deveni mulţumire: “Mulţumim pentru pâinea pe care ne-ai dat-o!”

Putem cere chiar şi pâinea coborâtă din cer, Pâinea Vieţii, acea pâine care este Isus: Euharistia, cuvântul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt: “Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă îi cere fiul său pâine, să-i dea o piatră? Ori dacă îi cere peşte, să-i dea un şarpe în loc de peşte?”, spune Evanghelia de astăzi. Aşadar, prin “Pâinea cea de toate zilele” se înţelege şi Duhul Sfânt.

Penultima cerere din “Tatăl nostru”, în Evanghelia lui Luca, sună astfel: “Şi ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator”. Este unica cerere prin care, nu numai că cerem ceva, dar şi făgăduim ceva: să îi iertăm pe fraţii noştri. Este unica cerere, cu toate că Isus se preocupă să comenteze această rugăciune: “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” Este clar că aici e vorba despre o condiţie precisă: “Tatăl nostru” nu poate fi recitat cu inima plină de resentimente, cu iertări neacordate; în asemenea cazuri, aceste cereri trebuiesc inversate: “Ajută-ne să iertăm datornicilor noştri, aşa cum Tu ai iertat păcatele noastre”.

În lectura a doua, Sfântul Paul explică cât a fost de totală şi generoasă această iertare a lui Dumnezeu: El ne-a redat viaţa, iertându-ne toate păcatele, anulând zapisul datoriei şi pironindu-l pe cruce. Dorinţa de ierta înseamnă deja iertare, şi este suficientă spre a putea spune “Tatăl nostru”, în aşteptarea de a deveni şi noi iertători, aşa cum iertător este Tatăl nostru.

“Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Matei explică despre ce anume ispită este vorba, adăugând: “Ci ne mântuieşte de cel rău”. Este tocmai acel tip de ispită pe care a îndurat-o Isus în pustiu, ispita obiectivă, care nu pleacă de la noi (Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni la rău), ci care vine de la duşman sau de la anumite lucruri (nu ispita subiectivă, care provine din înclinaţiile noastre rele), adică acea ispită care aruncă îndoiala asupra paternităţii şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi care ne face să ne îndepărtăm de El, şi – poate că se face o aluzie la marea ispită escatologică – care este întotdeauna nedespărţită de marile veniri ale împărăţiei lui Dumnezeu în istorie, şi despre care Isus spune: “Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!”

Dumnezeu nu ne ispiteşte nici cu această ispită, pentru că, aşa cum am văzut la început, El rămâne “Tată!”, însă tocmai din această cauză a paternităţii poate fi constrâns a ne pune la încercare, spre a vedea ce anume se află în inima noastră, şi pentru a ne da posibilitatea dezvoltării, înlăturând tot ceea ce este superfluu în noi şi în întreaga Biserică. În cazul acesta cerem ca, împreună cu ispita, să ne dea, aşa cum a făgăduit, şi tăria: “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea ca să puteţi răbda”.

Am spus că “Tatăl nostru” este Cristos care se roagă împreună cu noi şi în noi, care ne rugăm împreună cu Cristos. O fi adevărat acest lucru chiar şi în partea a doua, unde cerem lucruri atât de omeneşti, cum ar fi iertarea păcatelor? Chiar şi în partea a doua, Cristos este cel care se roagă; nu suntem singuri. Este scris că: “Unica Persoană a lui Isus Cristos este Acela care se roagă pentru noi, care se roagă în noi şi care se roagă cu noi. El se roagă pentru noi ca Preot al nostru, care se roagă pentru noi ca Mai Marele nostru, care este rugat de noi ca Dumnezeul nostru” (Sf. Augustin: Enarr. In Ps. 85,1).

În partea a doua a rugăciunii “Tatăl nostru”, Isus se roagă în noi, aşa cum se roagă capul pentru mădularele sale bolnave şi bicisnice. Noi intrăm pe ascuns cu Cristos în Dumnezeu. Iată diferenţa dintre Vechiul Testament şi Biserică. În Vechiul Testament, Avraam trebuia să afle cel puţin zece oameni drepţi pentru ca Dumnezeu să poată ierta întreaga cetate. Lipsea Acel Singur Drept, care El singur făcea mai mult decât cei zece, lipsea Isus! Spunând că “Tatăl nostru” este Isus, care se roagă în noi, e totuna cu a spune că Duhul lui Isus este Cel ce se roagă în noi. “Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului Său care strigă: Abba, Părinte!”

Duhul Sfânt este Cel ce ne face vrednici de a intona “Tatăl nostru”. Am încercat totdeauna neplăcerea pentru faptul că în “Tatăl nostru”nu este amintit şi Duhul Sfânt; mi se pare o gravă omisiune. În Antichitate a existat chiar şi tentativa de a remedia această lacună cu o variantă, care, înlocuind “Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, suna astfel: “Duhul Tău cel Sfânt să vină asupra noastră şi să ne curăţească”. S-a observat însă că aşa ceva nu se potriveşte: Duhul Sfânt nu se află în rugăciune, ci în sufletul rugătorului: nu se află în lucrurile cerute pentru că este Acela care cere: “Noi nici nu ştim ceea ce ar fi mai bun pentru noi, spre a cere Domnului, ci Duhul Sfânt este Cel ce mijloceşte pentru noi”. “Fără Duhul Sfânt, în zadar strigă Abba cel ce strigă” (Sf. Augustin).

“Când vă rugaţi, aşa să spuneţi”. Sfârşind de explicat cuvintele lui Isus folosite în rugăciunea “Tatăl nostru”, acum trebuie să ştim şi să ne dăm bine seama ce înseamnă această poruncă a lui Isus: ar trebui oare să ne rugăm numai în felul acesta, şi numai cu aceste cuvinte? Nu. Isus vrea să spună: rugaţi-vă cu această atitudine de fii, în această ordine cu privire la aceste lucruri fundamentale. În ziua aceea Isus nu i-a învăţat pe ucenici o rugăciune, ci un fel de a se ruga. “Tatăl nostru” este un model de rugăciune, un arhetip, un generator şi un inspirator al rugăciunii, şi nu mai poate fi redus la rangul unei rugăciuni, aşa cum sunt altele, sau al unei rugăciuni care ar anihila o altă rugăciune. Aceasta înseamnă că trebuie acordată toată dragostea şi veneraţia acestei rugăciuni, aşa cum i-o acordă de altfel Liturghia, plasând-o în momentele cele mai importante ale celebrării ei: nu trebuie spus prea repede, superficial, sau de mai multe ori unul după altul.

“Tatăl nostru” trebuie spus rar, meditat, pe îndelete, spre a alimenta rugăciunea spontană care ar trebui să fie tot mai vie şi mai plină de fervoare. Ca model de rugăciune, “Tatăl nostru” ne stimulează a da întâietate lui Dumnezeu şi nu nouă, de aceea ne şi predispune a prefera această rugăciune acelui complex de rugăciuni care se cheamă rugăciunea de laudă, de adoraţie, de mulţumire, etc. Chiar şi Sfânta Fecioară Maria face acelaşi lucru în “Magnificat”. Nu trebuie să cădem în greşeala de a trece imediat de la “Tatăl nostru”, la “Dă-ne nouă astăzi…” Să nu ne prezentăm mereu în faţa lui Dumnezeu ca nişte mercenari, ca nişte salahori, care se interesează numai de ceea ce le-ar mai putea da stăpânul!

“Tatăl nostru”, mai mult decât în meditaţie, trebuie să se observe în viaţa noastră practică de fiecare zi, fiindcă însuşi Sfântul Petru trage această concluzie: “Şi dacă chemaţi ca Tată pe cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, să vă purtaţi cu frică în timpul pribegiei voastre”. Ne mai rămâne o singură consideraţie de făcut, şi anume: cum este privit “Tatăl nostru” de către destinatar, adică de Dumnezeu? Asupra acestor întrebări, Charles Peguy a scris lucruri minunate din care voi reproduce câteva, din monologul lui Dumnezeu în “Misterul Sfinţilor nevinovaţi”:

“Eu sunt Tatăl lor, spune Dumnezeu, Tatăl nostru care eşti în ceruri…

Fiul Meu, care-i iubeşte, a ştiut bine ceea ce a făcut în ziua aceea

Când a pus acea barieră între ei şi Mine. Tatăl nostru care eşti în ceruri, aceste cuvinte.

Această barieră este mânia şi poate chiar şi dreptatea Mea, şi nu o vor trece niciodată.

Fericit este omul care adoarme sub paza acestor cuvinte.

Aceste cuvinte, care preced fiecare rugăciune, aşa cum mâinile celui care se roagă, se află înaintea feţei lui…

Aceste cuvinte, care avansează asemenea botului oţelit al unei corăbii.

Şi care despică valul mâniei Mele.

Şi după trecerea navei toate valurile rămân în urmă.

Acum, spune Dumnezeu, este aşa cum se vede…

După cum valurile lăsate de trecerea unei nave se lărgesc până hăt departe şi se pierd.

Însă totul începe cu un punct, care nu-i altul decât corabia însăşi.

Tot aşa se lărgeşte şi valul nesfârşit al păcătoşilor, care se pierde în zare,

Dar începe cu un punct, care este tocmai acesta ce vine către Mine…

Corabia este însuşi Fiul Meu, împovărat cu păcatele întregii lumi.

Iar botul cel ascuţit al corăbiei sunt cele două mâini împreunate ale Fiului Meu.

În faţa mâniei şi a dreptăţii Mele,

Cu toţii s-au ascuns înapoia Lui.

Întregul cortegiu de rugăciuni, toată această dâră imensă se lărgeşte şi se pierde la orizont.

Însă începe cu un singur punct, care este îndreptat spre Mine,

Şi înaintează către Mine.

Acest punct sunt exact aceste cuvinte: “Tatăl nostru, care eşti în ceruri”; într-adevăr, Fiul Meu ştia ce face.

“Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Evident, când un om a început aşa…

După aceea poate continua şi îmi poate spune tot ce vrea.

Cred că înţelegeţi: sunt dezarmat.

Iar Fiul Meu ştia bine aceasta,

El, care atât de mult i-a iubit pe aceşti oameni…”

Iată, mai mult sau mai puţin, ceea ce intenţionam să spun la început, atunci când spuneam că “Tatăl nostru” este valul rugăciunii lui Isus, care se roagă de-a lungul veacurilor; este Isus care se roagă cu noi, în noi şi pentru noi. După toate acestea, nu ne va mai fi atât de uşor a continua recitarea rugăciunii “Tatăl nostru” în mod mecanic, fără a reflecta la cuvintele pe care le rostim cu buzele.

 

* * *

 

Arta rugăciunii

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne amintim cu siguranţă textul evanghelic al duminicii trecute, care ni-l prezenta pe Isus în atmosfera plăcută a locuinţei prietenilor săi din Betania: Marta, Maria şi Lazăr. Aceeaşi atmosferă plăcută de prietenie învăluie şi liturgia cuvântului de astăzi, fie că este vorba de prima lectură, unde-l vedem pe Avram discutând cu Dumnezeu, fie că este vorba de Evanghelie, în care ne este prezentat Cristos. Acest cadru spiritual prietenesc este prilejul folosit de Isus pentru a-i învăţa pe ucenici, şi totodată pe noi, cei de astăzi, arta rugăciunii.

Sunt sigur că avem încă proaspăt în minte chipul Mariei, sora Martei: la picioarele lui Isus, copleşită de prezenţa lui, fără să rostească vreun cuvânt. Nici intervenţia şi reproşul Martei nu sunt capabile să o smulgă din contemplarea Mântuitorului. Maria, citind pe chipul lui Cristos intensitatea vieţii sale interioare, ar vrea parcă să spună ceva, să-l întrebe ceva, dar pare incapabilă de a găsi cuvintele. Intuia probabil că acela care era atât de drag inimii sale avea un secret al vieţii, şi poate că se întreba care este acest secret.

În Evanghelia de astăzi, locul Mariei îl iau ucenicii, care sunt martori ai unui moment de rugăciune aparte pe care Învăţătorul lor şi-l permite. Poate au vrut să-l deranjeze pentru a-l întreba câte ceva legat de organizarea vieţii lor zilnice, dar au preferat să aştepte ca Isus să-şi termine rugăciunea. Această aşteptare a fost, probabil, timpul în care şi-au formulat întrebări despre modul cum se roagă Învăţătorul lor. L-au văzut, cu siguranţă, de mai multe ori retrăgându-se pentru a se ruga. De fiecare dată revenea transformat, dar nu le spunea nimic despre ceea ce trăise. Şi acum, este imposibil ca timpul petrecut în rugăciune să nu-şi fi pus amprenta pe chipul său. Aceasta a fost clipa în care ucenicii, uitând de orice alte probleme, i-au cerut să le spună secretul său: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…! Dacă Maria nu a apucat să rostească nici un cuvânt, deşi simţea intensitatea vieţii interioare a lui Cristos, ucenicul o face. Dar… ca şi cum cuvintele i-ar fi scăpat fără să-şi dea seama, se justifică parcă zicând: …aşa cum şi Ioan Botezătorul i-a învăţat pe ucenicii săi.

Este momentul în care inima lui Isus se descarcă. Ar fi putut să ia el iniţiativa aceasta; putea să le impună dinainte ucenicilor săi nişte formule de rugăciune spre a le învăţa. Dar nu o face; aşteaptă clipa în care inima lor va simţi nevoia de a vorbi lui Dumnezeu. Acum însă, sosind momentul, le spune secretul adevăratei rugăciuni. Ne putem da seama cu ce spirit le vorbea, cu câtă convingere, dat fiind faptul că tocmai făcuse experienţa rugăciunii; nu făcea decât să reverse în cuvinte preaplinul inimii sale. Cristos, aşadar, îi învaţă pe ucenicii săi, şi pe noi totodată, cum să ne rugăm.

El dă mai întâi o formulă de rugăciune, formulă pe care noi toţi o ştim atât de bine şi o recităm deseori. Dar ştim noi ce cerem sau cum să cerem? Îmi este teamă că, de prea multe ori poate, rostim doar cuvinte, inima şi mintea fiindu-ne în altă parte. Cristos însă, îndată ce a încheiat formula rugăciunii propriu-zise, a continuat să le vorbească ucenicilor pentru a-i face conştienţi şi capabili de a înălţa această rugăciune cu un spiritul cuvenit ei. Fără acest spirit, pe care vrea să-l împărtăşească ucenicilor, nu le-ar fi încredinţat decât nişte cuvinte goale. Este drept, cuvintele folosite sunt foarte sugestive, rugăciunea este foarte frumoasă; este considerată chiar rugăciunea exemplară, rugăciunea model. Sfântul Augustin exprimă profunzimea şi complexitatea acestei rugăciuni astfel: “putem să ne rugăm cu cuvinte diferite, dar nu putem cere lucruri diferite de cele exprimate în rugăciunea Tatăl nostru, învăţată de Isus”. Această afirmaţie este foarte adevărată, dar ea nu se referă numai la textul rugăciunii, ci, mai ales, la spiritul ei, adică la inima din care se înalţă aceste cereri: aceasta e exemplară, purtând înseşi sentimentele Fiului lui Dumnezeu. Trecând, deci, dincolo de textul rugăciunii, vă propun să ne deschidem inima pentru a descoperi şi a primi spiritul ei.

“Sinteză a întregii evanghelii”, după cum o numeşte Tertulian, rugăciunea “Tatăl nostru” ne raportează la dubla poruncă a iubirii: faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, punându-ne în raportul filial şi fratern în acelaşi timp. Cu referire la nevoile materiale şi la cele spirituale, rugăciunea exprimă încredinţarea totală în grija Tatălui ceresc. Dar mai importantă este relaţia de prietenie, de intimitate, pe care o presupune. Acesta este unul dintre aspectele rugăciunii autentice: a-i fi aproape lui Dumnezeu. A-i vorbi de la inimă la inimă este atitudinea de bază a oricărei rugăciuni. Această atitudine o găsim reflectată şi în prima lectură ascultată astăzi, unde ne este prezentat Avram dialogând cu Dumnezeu. După ce a avut bucuria de a-l avea ca oaspete la masă pe Dumnezeu, Avram îl petrece, aşa cum se cuvine să facă o gazdă bună cu oaspeţii. Pe drum, ca pentru a-i răspunde amabilităţii arătate, Dumnezeu îi face cunoscute preocuparea şi intenţia ce le are faţă de Sodoma şi Gomora, cele două oraşe a căror răutate devenise scandaloasă. Avram încearcă să schimbe destinul acelor oraşe şi insistă în favoarea lor, dar o face atât de mult încât ajunge pur şi simplu să se “târguiască” cu Dumnezeu. Este impresionant faptul că Dumnezeu nu arată deloc supărare. Cum este posibil acest lucru? Tocmai datorită prieteniei, relaţiei aparte existente între Dumnezeu şi Avram. La o atare relaţie, intimă, de prietenie, ne cheamă şi pe noi Dumnezeu prin Cristos. Acest raport, departe de a fi meritul omului, este darul lui Dumnezeu, după cum reiese din lectura a II-a, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni: Dumnezeu v-a dat viaţă împreună cu Cristos, iertându-vă păcatele. Noi eram certaţi cu Dumnezeu şi vânduţi prin păcat Diavolului. Cristos, însă, ne-a împăcat cu Tatăl şi, pironind pe cruce dovada scrisă a datoriei noastre, adică păcatul, a anulat-o.

Prietenia cu Dumnezeu nu este, aşadar, rezervată unora, ci este o invitaţie adresată tuturor. Propriile căderi nu trebuie să ne sperie; Avram însuşi e conştient de starea sa de nimicnicie, căci zice: Voi îndrăzni să vorbesc cu Domnul, eu, care nu sunt decât praf şi cenuşă; dar aceasta nu-l descurajează în încercarea de a-i salva pe fraţii săi. Intimitatea cu Dumnezeu este, aşadar, fundamentul rugăciunii.

După ce Cristos le face cunoscut ucenicilor care este fundamentul rugăciunii, adică intimitatea cu Dumnezeu, el le vorbeşte despre atitudinea ce dă putere rugăciunii; aceasta este perseverenţa. Imediat după ce le-a dat ucenicilor textul propriu-zis al rugăciunii, încearcă să le transmită spiritul ei, modul cum trebuie să se roage, şi anume cu insistenţă. Exprimă importanţa acestei atitudini mai întâi într-un mod mai puţin direct, folosind o asemănare. Îi face astfel pe ucenici protagoniştii ipotetici ai unei situaţii de viaţă: este vorba de un om care, aflat în impas, apelează cu multă încredere la un prieten al său pentru a fi ajutat. Ora târzie, deranjul pe care-l presupune intervenţia sa, refuzul iniţial, toate acestea sunt depăşite de convingerea ce o are că rugămintea lui va fi ascultată şi va fi ajutat. Folosind acest exemplu, Isus ne indică în mod magistral că insistenţa aduce roade mai mari chiar decât prietenia, şi ne dă garanţia că cel care se roagă cu perseverenţă va obţine, ca şi omul din pildă, tot ce are nevoie. După ce exprimă acest lucru prin exemplificarea făcută, îl afirmă în mod precis: “Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide!” Iar după aceasta, ca şi cum nu ar fi fost suficient, întăreşte cele spuse: Căci cel care cere, primeşte, cel care caută, găseşte, şi celui care bate i se va deschide! Dar, ca şi cum ar citi în inimile ucenicilor îndoiala ce o au privind cele spuse de el, le şi argumentează, făcând o comparaţie grăitoare între bunătatea omului şi cea a lui Dumnezeu: căci dacă omul, cu inima sa îngustă, limitată, ştie să se arate generos faţă de cei dragi lui, cu atât mai mult Dumnezeu, a cărui dragoste şi bunătate sunt fără margini, îşi va arăta generozitatea faţă de cei care îl caută. Acum, în strânsă legătură cu perseverenţa de care am vorbit, vreau să vă atrag atenţia asupra unui lucru la fel de important. Rugăciunea nu trebuie să fie în viaţa noastră zilnică doar ceva ocazional. Există obişnuinţa de a rezerva rugăciunea momentelor de dificultate din viaţă. Este foarte greşit. Rugăciunea nu este doar o formulă de cerere. Ea este, de asemenea, cuvânt de laudă şi mulţumire. Ea corespunde perfect stărilor noastre sufleteşti. Nu există trăire interioară care să nu poată face obiectul rugăciunii noastre. Aşadar, rugăciunea trebuie să fie mereu prezentă în viaţa noastră. În mod particular însă, în momentele de dificultate, de ispită, de deznădejde, ea trebuie să fie atuul nostru. Dacă Diavolul se apropie de noi, cu ea îl îndepărtăm; dacă el ne atacă, prin ea îl învingem; ea este arma creştinului, o armă sigură şi eficientă. Şi aşa cum luptătorul nu se desparte niciodată de arma sa, nici creştinul nu trebuie să se despartă de rugăciune. Îmi amintesc un dialog întâlnit în jurnalul spiritual al scriitorului elen Nikos Kazantzakis, operă intitulată Raport către El Greco. Autorul povesteşte:

- Un bătrân din Creta mi-a zis odată: Când o să ajungi la porţile raiului şi n-or să se deschidă, nu bate cu ciocanul. Ia arma de pe umăr şi trage!

- Crezi că Dumnezeu o să se teamă şi o să deschidă?, l-am întrebat eu.

- Nu, băiete, el nu poate fi înfricoşat, dar o să deschidă pentru că va înţelege că te întorci de la luptă.

Rugăciunea, aşadar, atunci când este mereu prezentă în viaţa noastră, nu numai că este arma care ne garantează victoria pe acest neîntrerupt câmp de luptă care este viaţa pământească, dar în clipa din urmă devine “trâmbiţa” prin care ne anunţăm sosirea la porţile raiului şi “cheia” cu care le deschidem. Ea este siguranţa vieţii noastre veşnice. Exemplificările lui Isus din încheierea textului evanghelic fac referinţă şi la obiectul cererilor noastre din rugăciune. Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să ceară ceva în rugăciune şi să nu fi simţit că a primit. Înălţând o rugăciune de cerere şi nesimţind că suntem ascultaţi, nu cred să nu fi fost puţin intrigaţi: De ce nu mă ajută Dumnezeu? Aflând că trebuie să fim mai insistenţi, am continuat să ne rugăm, dar poate în zadar. Dacă s-a întâmplat sau vi se va întâmpla acest lucru, vreau să ştiţi că totul se poate datora obiectului cererii noastre. Această problemă, a obiectului rugăciunii de cerere, a stat foarte mult timp în atenţia particulară a Bisericii. Au existat preocupări care au dus la concluzii diverse: fie că putem cere numai bunuri spirituale, fie că putem cere şi bunuri materiale. Dar dincolo de toate acestea, trebuie să nu uităm un lucru: orice am cere, Dumnezeu ştie deja de ce avem nevoie. Încrederea în Dumnezeu, aşadar, este fundamentală. Acceptarea voinţei sale trebuie să fie murmurul minţii şi refrenul inimii noastre. Atunci vom spune cu psalmistul: Îţi voi mulţumi, Doamne, din toată inima, căci ai ascultat cuvintele mele/ În ziua în care te-am chemat, m-ai ascultat.

Cât despre obiectul propriu-zis al cererilor noastre, dincolo de orice bun material sau spiritual, trebuie să fie invocat Duhul Sfânt. Aceasta trebuie să fie rugăciunea înaintemergătoare oricărei rugăciuni, căci ştim foarte bine că fără Duhul Sfânt nu putem spune nici măcar Abbà (Tată). Cristos însuşi, în Evanghelia de astăzi, ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca darul suprem al lui Dumnezeu faţă de oameni şi, mai mult, ne asigură că Dumnezeu îl va oferi acelora care i-l cer.

Iată-ne adunaţi împrejurul mesei euharistice. Cristos, mai prezent ca oricând, se află în mijlocul nostru, înălţând împreună cu noi rugăciuni Părintelui ceresc. El însuşi, Maestrul nostru, poartă intenţiile noastre la tronul Tatălui său dumnezeiesc. Dar pentru ca aceste rugăciuni ale noastre să fie primite, ele trebuie să fie înălţate într-un singur glas, dintr-o singură inimă, într-un singur spirit, acela pe care ni l-a dat Isus. Să-l rugăm, deci, pe Duhul Sfânt să ne transforme într-un singur popor plăcut Domnului, popor care să suspine neîntrerupt: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!

 

* * *

 

Duminica a XVII-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Într-o zi, Isus se afla în rugăciune. Când a terminat, unul dintre ucenicii săi l-a rugat: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan Botezătorul i-a învăţat pe ucenicii săi”. El le-a răspuns: Când vă rugaţi spuneţi: “Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta. Dă-ne zilnic pâinea de care avem nevoie. Iartă-ne păcatele, căci şi noi iertăm oricui ne-a greşit, şi nu ne duce pe noi în ispită”. Isus le-a mai spus: “Dacă unul dintre voi are vreun prieten şi merge la el în miez de noapte ca să-i spună: «Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci unul dintre prietenii mei, aflat în călătorie, a venit la mine şi n-am nimic să-i pun înainte», şi dacă dinăuntru, celălalt îi răspunde: «Lasă-mă în pace, uşa e deja încuiată, copiii mei şi cu mine ne-am culcat. Nu pot să mă scol şi să-ţi dau ce-mi ceri», vă spun: Chiar dacă nu s-ar scula ca să-i dea, pentru că-i este prieten, se va scula totuşi din cauza insistenţei lui şi-i va dat tot ce-i trebuie. De aceea vă spun: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. Căci cel care cere primeşte, cel care caută găseşte şi celui care bate i se va deschide. Sau este printre voi vreun tată care i-ar da un şarpe fiului său, când îi cere un peşte, sau un scorpion, când îi cere un ou? Deci dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi lucruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult nu-l va da Tatăl ceresc pe Duhul Sfânt, acelora care i-l cer”. Luca 11,1-13

Acela care s-a obişnuit să recite rugăciunea Tatăl nostru în varianta Evangheliei sfântului Matei nu poate să nu tresară la auzul variantei mult mai scurte propuse în Evanghelia sfântului Luca. Dar, dacă privim contextul în care cei doi evanghelişti inserează această rugăciune, ne dăm seama de “coloratura” originală pe care ea o capătă în fiecare din cele două Evanghelii. Într-adevăr, Mt 6,1-18 conţine o învăţătură referitoare la adevărata practică religioasă propusă în opoziţie cu una ipocrită, în timp ce Lc 11,1-13 conţine o adevărată învăţătură despre rugăciune. Cu alte cuvinte, dacă Matei pune în discuţie modul corect de a ne ruga în comparaţie cu cel ipocrit al fariseilor sau al păgânilor, Luca insistă asupra, nu doar a conţinutului sau a modului de a ne ruga, cât mai ales asupra necesităţii rugăciunii.

Învăţătura sfântului Luca are ca punct de plecare exemplul lui Isus de a se ruga (v. 1). Or, noi ştim că evanghelistul vorbeşte de multe ori şi cu plăcere despre rugăciunea lui Isus. De exemplu, prezentându-l pe Isus rugându-se în grădina Ghetsemani, sfântul Luca pune accentul pe o rugăciune din ce în ce mai insistentă. În felul acesta Isus arată comunităţii în ce fel poate cineva rezista în faţa satanei: prin rugăciune (Lc 22,39-46). De asemenea, ultimul cuvânt al lui Isus pe cruce este o rugăciune, oferind astfel exemplul oferirii sale totale Tatălui (Lc 23,46).

Rugăciunea Tatăl nostru în varianta sfântului Luca cuprinde cinci cereri. Primele două îl privesc pe Dumnezeu însuşi: ca numele lui să sfinţit, adică El să fie cunoscut şi recunoscut ca Dumnezeu; ca Împărăţia sa, inaugurată de Isus să vină, să se instaureze definitiv. Mai apoi, ucenicul cere hrana de care are nevoie în fiecare zi. În felul acesta el îşi arată încrederea că Dumnezeu va avea grijă de bucăţica de pâine a fiecărei zile şi nicidecum preocupare pentru o viaţă prosperă, lipsită de griji. Ceea ce mai imploră ucenicul este iertarea, acea iertare pe care la rândul său o oferă celui care i-a greşit. Cât priveşte ultima invocaţie, nu ne duce pe noi în ispită, traducerea lecţionarului nu este prea fericită întrucât ea lasă impresia că Dumnezeu ne supune ispitei. O traducere mai fericită ar fi, nu ne lăsa să intrăm în ispită. Ispita nu desemnează aici micile tentaţii obişnuite, ci mai curând cele care periclitează în mod grav mântuirea sau fidelitatea faţă de Dumnezeu şi care ne-ar aduce sub stăpânirea satanei. Aşadar, în rugăciunea Tatăl nostru noi îi cerem lui Dumnezeu să îndepărteze din calea noastră un pericol atât de mare.

După acest model de rugăciune, Isus propune o scurtă parabolă care să ilustreze succesul rugăciunii insistente, iar în versetele 11-13 exprimă nu atât exigenţa rugăciunii cât mai ales ceea ce ea obţine. Or, “obiectul” cererii este Duhul Sfânt, iar Tată împlineşte o astfel de cerere.

În concluzie, acest pasaj ni-l prezintă pe Isus învăţând prin viaţa sa şi prin cuvintele sale nevoia de ne ruga, o rugăciune constată care traversează întreaga viaţă (v. şi Lc 18,1; 21,36). Şi, dacă am voi să caracterizăm pe scurt darul Tatălui care răspunde rugăciunilor, am vorbi despre Duhul Sfânt.

 

* * *

 

Duminica a XVII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un rabin spunea: “În unele cărţi de rugăciune nu este scris: Dă-ne odihnă, Dumnezeul nostru, ci: Dă-ne odihnă, Tatăl nostru. Pentru că omul, dacă se gândeşte la Dumnezeu ca Dumnezeu, de a cărui glorie este plin pământul, şi nu este nimic în el în care să nu fie, atunci se ruşinează să se întindă într-un pat în faţa lui. Însă, dacă se gândeşte la Dumnezeu ca la tatăl său, atunci se simte ca un copil slab care îl caută pe tatăl său atunci când se duce la culcare, ca să-l învelească bine şi să-i apere somnul. Astfel, noi ne rugăm: Şi întinde cortul păcii tale asupra noastră“.

2. Tema

Copilul cheamă şi Dumnezeu îl ascultă… “Descoperă-ne, Părinte, misterul rugăciunii filiale…” (Colecta).

3. Mesajul zilei

Când se ruga, Isus spunea: Abba, adică: Tată.

- De când am devenit copiii lui Dumnezeu prin Botez, fraţi ai lui Isus, suntem învăţaţi de Duhul Sfânt să-l numim pe Tatăl din ceruri: “Abba, Tată”. E minunat!

- Unii se roagă lui Dumnezeu în poziţie yoga.

- Alţii se roagă Dumnezeului lor tremurând.

- Alţii se roagă urmând litera legii etc.

- Dumnezeul nostru, întrucât este Tată, nu vrea jertfe, teamă inutilă, legi… Vrea numai o iubire senină şi sinceră de fii.

Dumnezeu este tată: noi trăim siguri în iubirea sa.

- Dumnezeu are grijă până şi de firele noastre de păr.

- “Dumnezeu, Tatăl nostru, se gândeşte la noi întotdeauna.

- Chiar dacă noi nu-l vedem, este aproape. Domnul ne ţine de mână. Stă cu cei buni şi îi caută cu iubire pe cei răi.

- Nu uită niciodată de nimeni… Chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, Domnul nu va uita niciodată de el!”

Dumnezeu este Tată: noi suntem copiii săi.

- “Vedeţi cât de mult ne-a iubit Tatăl! El ne-a chemat să fim copiii săi. Şi suntem cu adevărat… Dragii mei, încă de pe acum suntem copiii lui Dumnezeu…” (1In 3).

- El se comportă ca un Tată: ne ascultă mai mult decât un prieten… mai mult decât tatăl nostru…

- Să ne comportăm aşa cum se comportă copiii: să-i vorbim şi să-l ascultăm ca fii, să mergem cu bucurie în casa sa, să sărbătorim cu el.

Dumnezeu este Tată: noi toţi suntem fraţi.

- Să nu ocolim pe nimeni, să nu excludem pe nimeni din această iubire.

- Nu este suficient ca fraţii să nu-şi facă rău; trebuie să se iubească, să se ajute, să împartă totul.

- Toţi formăm o singură familie cu Isus.

În primele două cuvinte, Tatăl nostru, este toată iubirea lui Dumnezeu, este toată doctrina creştină, este toată datoria oamenilor deveniţi fraţi, este toată pacea lumii, este toată evanghelia, este Isus.

4. Exemple

a) Astăzi putem să ne rugăm împreună Tatăl nostru. Încet, înălţând mâinile la fiecare dintre cele 7 invocaţii, ca şi cum ne-am preda în faţa iubirii lui Dumnezeu.

b) Cum să ne rugăm? Care este cel mai bun mod? “Nu există un mod “mai bun” – spunea papa Luciani – pentru că fiecare se roagă cum poate şi cum ştie. Dăm un exemplu foarte simplu şi practic”.

Tata îşi sărbătoreşte ziua onomastică: în casă s-a organizat o sărbătoare. Vine momentul: ştie despre ce este vorba şi spune: “Acum să vedem ce surpriză îmi fac!”

Mai întâi vine cel mai mic dintre copiii săi: l-au învăţat o poezie. Sărmanul micuţ! Este în faţa tatei, îşi recită poezia. “Bravo! spune tata – îmi place atât de mult, mulţumesc, dragul meu”.

Pleacă micuţul şi se prezintă al doilea fiu, care este deja în ciclul secundar. Nu a învăţat o poezie; i-a pregătit tatălui un discurs furtunos, făcut de el. Chiar dacă a fost scurt, arată a orator. “Nu aş fi crezut niciodată – spune tata – că eşti atât de bun încât poţi să faci discursuri. Bravo!”

A treia, domnişoara, fiica. Aceasta a pregătit doar un buchet de garoafe roşii. Nu spune nimic. Merge înaintea tatălui, nici un cuvânt: însă este emoţionată, este atât de roşie încât nu se ştie dacă este mai roşie ea, sau garoafele. Şi tata îi spune: “Se vede că mă iubeşti, eşti atât de roşie şi atât de emoţionată!”

Apoi vine mama, soţia. Nu-i dă nimic. Ea îl priveşte pe soţul ei şi el o priveşte pe ea: doar o privire. Ştiu atâtea lucruri. Acea privire aminteşte trecutul, o viaţă întreagă. Binele, răul, bucuriile, durerile familiei. Nu mai e nimic altceva.

Sunt cele patru tipuri de rugăciune: rugăciunea vocală, meditaţia, rugăciunea afectivă, contemplaţia (IOAN PAUL I, Opera Omnia, 9, 333-334).

c) Acasă la mine religia nu avea un caracter solemn: ne limitam la recitarea zilnică a rugăciunii de seară împreună.

Însă era un amănunt pe care mi-l amintesc bine şi-l voi ţine minte cât voi trăi.

Rugăciunile intonate de sora mea, Elena; şi, deoarece pentru noi, copiii, erau prea lungi (durau aproximativ un sfert de oră), se întâmpla deseori ca “diaconesa” noastră să încetinească ritmul încet, încet, încurcându-se şi sărind peste cuvinte, până ce intervenea tata cu severitate:

- Ia-o de la capăt!

Atunci am învăţat că cu Dumnezeu trebuie să vorbeşti lent, cu seriozitate şi delicateţe.

Dar îmi rămâne viu sculptată în memorie şi poziţia pe care o lua tata în acele momente de rugăciune. Îngenunchea pe pământ, îşi sprijinea coatele pe un scaun şi capul între mâini, fără să ne privească, fără să facă vreo mişcare, sau să dea vreun semn de nerăbdare. Şi m-am gândit:

- Dumnezeu trebuie să fie foarte mare dacă tatăl meu îngenunchează în faţa lui! Dar trebuie să fie şi foarte bun, dacă i se poate vorbi fără să-ţi fi schimbat hainele!

În schimb, pe mama nu am văzut-o îngenuncheată niciodată. Seara era prea obosită ca să o facă. Se aşeza în mijlocul nostru, ţinându-l în braţe pe cel mai mic, îmbrăca o haină neagră ce îi ajungea până la glezne şi îşi lăsa părul castaniu să cadă în dezordine pe spate. Recita şi ea rugăciunile de la început până la sfârşit, fără să piardă nici o silabă, dar întotdeauna cu voce joasă. Şi în tot acest timp nu înceta nici o clipă să ne privească, unul după altul, oprindu-şi privirea mai mult asupra celor mai mici. Ne privea, dar nu spunea nimic. Nici nu sufla dacă cei mai mici se necăjeau unul pe altul, nici dacă izbucnea o furtună sau pisica făcea ceva.

Şi mă gândeam:

- Dumnezeu trebuie să fie foarte simplu dacă se poate vorbi cu el ţinând un copil în braţe şi având un şorţ. Şi trebuie să fie o “persoană” foarte importantă, dacă mama mea nu face caz nici de pisică, nici de furtună când îi vorbeşte!

Mâinile tatălui meu şi buzele mamei m-au învăţat mult mai multe despre Dumnezeu decât Catehismul (P. DUVAL).

 

* * *

 

Tatăl vostru ceresc va da pe Duhul Sfânt acelora care îl cer

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Tema lecturilor de azi ne propune să aprofundăm problema rugăciunii: Avram se roagă pentru cei drepţi din Sodoma şi Gomora, ca să nu fie nimiciţi împreună cu cei răi (Lec. I: Gen 18,20-21.23-32); rugăciunea lui Isus, fiind desăvârşită, ne-a eliberat de orice rău (Lec. a II-a: Col 2,12-14) şi ucenicii lui Isus vor să intre în taina rugăciunii (Lc 11,1-13), ca să simtă siguranţa prezenţei divine asemenea Învăţătorului.

Care este atitudinea lumii faţă de rugăciune?

Vă redau părerea unui autor, Michel Quoist, care spune că Printre oamenii care nu se roagă sau care se roagă puţin ori rău sunt unii care nu cred în rugăciuni gândind cred că alte ocupaţii mai urgente îi solicită mai mult; alţii îi atribuie rugăciunii o putere magică şi “o folosesc” pentru a încerca să obţină satisfacerea tuturor dorinţelor lor, chiar a celor mai materiale; în sfârşit, sunt unii care ar dori să se roage mai bine, dar pretind că nu pot sau nu ştiu să se roage. În toate cazurile se pare că omul nu plasează rugăciunea pe adevăratul ei nivel. Pasionaţi de eficacitate, ei gândesc rugăciunea în termeni de randament uman, condamnându-se să nu înţeleagă, şi, încă mai puţin, să trăiască o viaţă de rugăciune autentică. Lumea modernă are totuşi o imperioasă nevoie ca oamenii tehnicii să fie şi oameni ai adoraţiei, dacă nu, tehnica îi va face sclavi şi-i va zdrobi (M. Quoist, A reuşi, Ed. Ars Longa, pag. 205).

Creat de Dumnezeu, omul simte trebuinţa de a lua contact cu Creatorul. Vezi, spune Avram, cum ard de dorinţa de a-i vorbi Domnului meu, eu care sunt praf şi cenuşă. Dorinţa de a lua contact cu Creatorul este un rezultat al credinţei pe care Dumnezeu o pune în sufletul omului. Rugăciunea este prin urmare, mai întâi un răspuns al credinţei, mai mult decât o cerere a omului (cf. MAC pag. 1115). Dorinţa lui Avram de a-i vorbi Domnului provenea din credinţa lui cea mare.

Credinţa însă rămâne moartă, dacă nu se desăvârşeşte prin iubire (cf. 1Cor 13,2).

De ce îi descoperă Dumnezeu lui Avram soarta Sodomei şi a Gomorei? Ca să-şi dovedească iubirea faţă de semeni, care nu-i altceva decât iubirea faţă de Creator. În iubirea sa, izvorâtă din credinţă, Avram dorea ca dreptatea lui Dumnezeu, sfinţenia lui, să se arate în aceea ca să nu piară cei buni împreună cu cei răi. Iubirea lui Avram se limita doar la cei drepţi. Ca prin credinţa lui Avram să se binecuvânteze toate popoarele, această credinţă trebuia să fie desăvârşită prin iubire faţă de toţi oamenii, spre a se asemăna cu iubirea celui care i-a creat pe toţi. Mult mai multă trebuinţă de iubire au cei răi decât cei buni. Avram n-a îndrăznit să coboare sub zece numărul celor drepţi, din cauza cărora Dumnezeu ar fi fost dispus să salveze cele două oraşe, fiindcă nu credea în puterea iubirii pe care o poate avea chiar un singur drept pentru a mântui, nu două oraşe, ci lumea întreagă. Credinţa în iubirea lui Dumnezeu avea trebuinţă de desăvârşire. Atât prin profetul Ieremia (5,1), cât şi prin profetul Ezechiel (22,30), Dumnezeu se declară dispus să ierte Ierusalimul dacă în el se va găsi un singur drept. Mai mult, în cartea profetului Isaia, cap. 53, apare ca o realitate faptul că un singur drept poate salva tot poporul.

“Dreptul lui Dumnezeu” (1In 2,1), “Isus, întemeietorul şi împlinitorul credinţei” (Evr 12,2) şi-a dovedit iubirea faţă de Tatăl şi faţă de oameni prin rugăciunea desăvârşită de pe cruce (Lc 23,34.46) şi ne-a adus mântuirea.

Când credincioşii din Colose şi-au manifestat teama că cineva ar putea să-i învinuiască în faţa lui Dumnezeu, fără a avea posibilitatea de a se apăra, apostolul Paul le arată zădărnicia acestei temeri neîntemeiate, fiindcă Isus deţine primatul iubirii faţă de Dumnezeu, în el locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, toată plinătatea iubirii; făcându-se om, asemenea nouă, afară de păcat (Evr 4,15), a înlăturat orice altă putere dintre om şi Dumnezeu; iar dacă cineva s-ar teme că Legea l-ar putea acuza, să fie fără frică: iubirea a ţintuit legea pe cruce, fără a mai avea posibilitatea de a acuza, fiindcă ea însăşi a fost acuzată de neputinţă, anulând prin răstignirea ei documentul scris al datoriei noastre (cf. CBL pag. 1715).

Cu câtă bucurie au spus israeliţii la muntele Sinai: “Azi am văzut că Dumnezeu poate vorbi cu omul şi omul să rămână viu” (Dt 5,24), dar cu cât mai mare bucurie trebuie să spunem noi că Dumnezeu ne-a vorbit prin Cristos tocmai pentru ca noi să rămânem vii şi să putem vorbi cu el!

Omul vrea să aibă în sine însuşi siguranţa legăturii cu Dumnezeu prin rugăciune.

Ucenicii l-au văzut pe Isus rugându-se de multe ori. Atitudinea Mântuitorului exprima certitudinea unirii cu Dumnezeu în cea mai strânsă intimitate. Ei încă nu cunoşteau că Isus era însăşi rugăciunea în persoană, că în el se realizează adevăratul dialog al omului cu Dumnezeu în adevărul cel mai absolut al acestor termeni. Ucenicii nu ştiau că ruga lui Isus îşi va atinge culmea în moartea sa, care, privită sub aspect pur uman şi istoric reprezenta doar un simplu eveniment profan, adică execuţia unui om condamnat ca delincvent politic; în realitate însă este singurul act liturgic al istoriei. Nici o rugăciune nu poate fi eficientă decât în unire cu moartea lui Isus (cf. MAC pag. 1116). Ucenicii îi cer lui Isus să-i înveţe a se ruga. Voiau siguranţa legăturii cu Tatăl prin ei înşişi, dar Isus îi aduce la acelaşi numitor comun al unirii cu Dumnezeu şi cu oamenii prin trăirea marelui adevăr că Dumnezeu este Tatăl nostru, al tuturor oamenilor, că toţi sunt copiii săi, că toţi sunt cuprinşi în aceeaşi iubire divină, că toţi sunt chemaţi să împlinească aceeaşi voinţă divină: de a se iubi unii pe alţii prin aceeaşi iubire divină.

Cum este rugăciunea noastră? Suntem conştienţi că a ne ruga înseamnă mai întâi să vorbim cuiva care ne iubeşte şi să-i spunem că-l iubim şi vrem să-l iubim mai mult? A te ruga înseamnă a te lăsa iubit, apoi a-ţi exprima iubirea (M. Quoist, o.c. pag. 206). Prea adesea, pentru noi, a ne ruga înseamnă a cere. Or, a ne ruga înseamnă mai întâi de toate a ne prezenta dezinteresaţi în faţa lui Dumnezeu: “Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău”. Numai aşa rugăciunea Tatăl nostru, pe care Isus a dat-o ucenicilor, deşi o poate spune fiecare în particular, devine comunitară, devine expresia normală a fiilor lui Dumnezeu, angajaţi împreună în acelaşi destin de iubire (id. pag. 210), fiindcă acelaşi Duh Sfânt se roagă în fiecare cu suspine negrăite (Rom 8,26), căci Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată! (Gal 4,6).

În măsura în care rugăciunea de cerere este cu adevărat cea a unui fiu adoptiv, creştinul are siguranţa de a fi ascultat. La această siguranţă se ajunge printr-o lungă conştientizare, printr-o stare progresivă de despuiere de sine, fiindcă numai aşa rugăciunea de cerere se purifică şi tinde spre identificare cu rugăciunea de mulţumire adusă de Isus: Părinte, să se facă voinţa ta, nu a mea! (cf. MAC pag. 1116).

Din toate se desprinde faptul că rugăciunea lui Isus şi a Bisericii este o rugăciune escatologică, adică are în vedere înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu, care ne apare ca un dar al iubirii Tatălui, de aceea ea trebuie să fie şi ca un dar al omului acordat semenului său. Nu putem intra în împărăţia Tatălui, dacă el nu ne iartă. Tot aşa nu putem intra în împărăţia Tatălui, dacă nu iertăm pe fraţii noştri. Aceasta ne face să înţelegem că darul Tatălui crează în lumea noastră un ambient de dăruire, fiindcă numai prin dar din dar se face rai. Acolo unde iertarea lui Dumnezeu nu se traduce într-o iertare interumană, rugăciunea devine o minciună (cf. CBL pag. 1209).

Ca rugăciunea noastră să nu fie niciodată o minciună, să iertăm din inimă chiar şi pe duşmani şi să cerem cu întreaga Biserică: Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice! (LR). Amin.

 

* * *

 

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm (I)

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Liturgia cuvântului din Duminica de azi ne pune în faţa ochilor una dintre cele mai preţioase perle ale Evangheliei: rugăciunea “Tatăl nostru”.

În primele veacuri ale Bisericii, rugăciunea “Tatăl nostru” făcea parte din aşa-numita “disciplina arcani”. Adică era protejată de legea secretului, ca nu cumva păgânii, cei neiniţiaţi, să o descopere şi să o profaneze. Catecumenilor, abia la sfârşitul anilor de pregătire pentru Botez, le era descoperită şi încredinţată, această rugăciune pe care o învăţau pe de rost. În noaptea Paştelui, după ieşirea din apa Botezului, ca o mamă bună, Biserica îi conducea din baptister în faţa altarului. Acolo, proaspăt botezaţii îşi înălţau braţele spre cer şi, pentru prima dată, îl numeau pe Dumnezeu Tată. Atunci, comunitatea creştină prezentă îi recunoştea pe noii copii ai lui Dumnezeu, pe fraţi lor.

Tradiţia creştină a păstrat amintirea locului unde Isus i-a învăţat pe ucenici rugăciunea “Tatăl nostru”. Pe Muntele Măslinilor, în curtea Bisericii “Eleona” sau “Pater noster”, este o grotă – una din cele trei grote mistice. În această grotă, Isus le-a descoperit ucenicilor tainele pe care numai ei trebuiau să le cunoască, printre care şi “Tatăl nostru”, rugăciune prin care ucenicii lui Isus îşi dezvăluiau identitatea.

Marea noutate, marea originalitate a acestei rugăciuni este apelativul: “Tatăl nostru”. “Abbá” – cuvântul folosit de Isus, tradus exact, înseamnă “Tăticule”. Cu acest cuvânt i se adresa Isus Tatălui său, în rugăciune: “Te preamăresc pe tine, Tăticule, Stăpânul cerului şi al pământului; da, Tăticule, fiindcă aşa a fost voia ta, Tăticule Sfânt,… Tăticule, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul”.

Dar noutatea şi mai mare adusă şi descoperită de Isus e faptul că Tăticul lui Isus a devenit Tăticul nostru. Nimeni, mai înainte, nici un profet, nici măcar Moise, nu îndrăznise să-l numească pe Dumnezeu “Abbá” – “Tăticule”. Desigur, acest titlu nu autorizează o atitudine de intimitate excesivă cu Dumnezeu, cum face copilul care sare în spatele tatălui său. Acest Tătic este în ceruri; el rămâne Cel Preaînalt, Cel Preasfânt, Cel Nemărginit, dar care coboară până la noi. Astfel încât, Rex tremandae maiestatis din Dies irae devine Pater immensae maiestatis din Te Deum.

Cu privire la rugăciunea “Tatăl nostru”, două lucruri practice se impun. Mai întâi, să ne armonizăm viaţa cu cuvintele pe care le rostim în rugăciune. Altminteri, nu este o rugăciune autentică, ci este ipocrizie. Ce rost are să spunem “Tată”, dacă nu ne comportăm ca nişte copii adevăraţi? Ce rost are să spunem: “sfinţească-se numele tău, vie Împărăţia ta, facă-se voia ta”, dacă prin viaţa noastră necinstim numele lui Dumnezeu, dacă, prin neîmplinirea voinţei lui, împiedicăm venirea Împărăţiei sale pe pământ? Poetul francez Ch. Péguy, la începutul convertirii sale, vreo trei-patru ani nu a avut curajul să se roage “Tatăl nostru”, nu putea spune: “facă-se voia ta”, fiindcă nu era în stare să îmbrăţişeze morala creştină. Ce rost are să cerem “pâinea noastră cea de toate zilele” – e vorba, în primul rând, de pâinea euharistică -, dacă noi refuzăm această pâine, nu o primim nici Duminica? Ce rost are să spunem: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, dacă noi continuăm să trăim în aceleaşi greşeli şi purtăm duşmănie în inimă? Ce rost are să spunem: “şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de Cel Rău”, dacă noi iubim pericolele de păcat şi ispitele, ne aruncă în braţele celui Rău?

Şi, în al doilea rând, să nu banalizăm această rugăciune, spunând-o des, mecanic, automat, ca pe bandă rulantă, fără atenţie, din rutină, în grabă.

Rugăciunea “Tatăl nostru” se mai numeşte şi Rugăciunea domnească. Se numeşte astfel nu numai fiindcă ne-a învăţat-o Domnul Isus, ci fiindcă o spunea însuşi Domnul Isus. Dar cum o spunea? Cu siguranţă, nu distrat, cum o spunem noi. Văzându-l rugându-se deoparte, ucenicii au rămas puternic impresionaţi şi şi-au dat seama că în viaţa lor până atunci ei nu se rugaseră niciodată cu adevărat. S-au apropiat de el şi i-au zis: “Învăţătorule, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm”. Această rugăciune, pe care a rostit-o Isus, Capul Bisericii, el a transmis-o mădularelor sale, creştinilor, generaţie după generaţie, şi o va transmite până la sfârşitul veacurilor. Iată ce voia să spună sfântul Augustin când scria: “Cristos se roagă în noi întrucât este Capul nostru. Noi îi împrumutăm lui Cristos buzele noastre, ca el să-şi spună rugăciunea; nu numai buzele, dar şi inima, şi mintea trebuie să i le împrumutăm, ca să se poată ruga”. Este o mare legătură între rugăciunea “Tatăl nostru” şi Euharistie, de aceea, la Liturghie, înainte de Împărtăşania cu Trupul Domnului, la “Tatăl nostru”, ne împărtăşim cu rugăciunea Domnului.

Este prima rugăciune pe care am învăţat-o, o ştim de pe genunchii mamei, am spus-o de mii, de zeci de mii de ori în viaţă. Am spus-o, dar ne-am rugat spunând-o? Ca şi ucenicii din Evanghelie, îl implorăm şi noi acum pe Mântuitorul: “Învăţătorule, învaţă-ne să ne rugăm!”

Abraham, în prima lectură a Liturghiei, imploră iertare de la Dumnezeu pentru Sodoma şi Gomora. Porneşte de la 50 de drepţi şi se opreşte la 10. Se opreşte aici, căci nu exista nici un drept pentru care Dumnezeu să ierte cetăţile păcătoase. Singurul drept e Cristos, prezent acum în mijlocul nostru. Pentru el îi cerem acum lui Dumnezeu să ne ierte păcatele şi să ne ierte pentru felul nostru defectuos de a ne ruga.

 

* * *

 

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm (II)

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Într-una din zile, pe o stradă din centrul oraşului Milano, un grup de persoane se strânseseră în jurul unei fetiţe de trei ani, care se pierduse şi, plângând, îşi chema cu disperare mama. Trecătorii, miloşi, încercau să o ajute cum puteau: care îi dădea o bomboană, care o ciocolată, care o mângâiere. În cele din urmă, un poliţist se apropie, îşi face loc cu coatele prin lume, se apropie de copil, se lasă pe genunchi în faţa ei şi o întreabă: “Ia spune-mi, fetiţo, cum te cheamă?” “Nu ştiu”, răspunde fetiţa printre sughiţuri. “Dar pe mămica ta cum o cheamă?” “Nu ştiu”. “Dar pe tăticul tău cum îl cheamă?” “Nu ştiu”. “Unde locuieşti tu?” “Nu ştiu”. Pierzându-şi un pic răbdarea, poliţistul îşi ridică glasul şi o întreabă: “Dar, fetiţo, cine eşti tu?” “Nu ştiu”, răspunse fetiţa printre lacrimi, continuând să-şi strige mama. Copilul nu avea identitate, era al nimănui.

Aşa ne putem imagina omenirea înainte de venirea lui Cristos: ca un copil fără identitate, pierdut, rătăcit în imensitatea acestei lumi. Omul nu ştia de unde vine, încotro merge, unde îi este domiciliul stabil, cine l-a chemat la existenţă. În Evanghelia de astăzi, învăţându-ne cum să ne adresăm lui Dumnezeu, Isus ne dă o identitate. Acum ştim că avem un Tată care ne-a adus la existenţă, cunoaştem domiciliul nostru stabil şi definitiv – e cerul unde locuieşte Tatăl nostru -, ştim cine suntem: suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu; ne cunoaştem familia, fraţii: fratele nostru mai mare este Cristos şi toţi cei care s-au născut ca şi noi din apa Botezului sunt fraţii noştri, fii ai Tatălui ceresc şi ei; avem şi o mamă şi-i cunoaştem şi numele: Maria.

“Voi, când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Tatăl nostru»”. Acesta era apelativul pe care îl folosea Isus întotdeauna când se ruga: Abbá, Tăticule. “Îţi mulţumesc, Tăticule, Domnul cerului şi al pământului… Da, Tăticule, căci aşa ei voit tu… Tăticule sfânt, cei pe care mi i-ai dat, i-am păstrat… Tăticule, în mâinile tale încredinţez sufletul meu”.

Într-o zi, Isus se ruga. Dar văzându-l ucenicii cum se roagă, ce accent, ce vibraţie avea glasul lui, câtă încredere, câtă iubire, câtă duioşie, câtă intimitate era în glasul lui când a rostit cuvântul “Abbá” – “Tăticule”, văzându-i faţa transfigurată în rugăciune, ei au rămas puternic impresionaţi: şi-au dat seama că, până atunci, de fapt, ei nu se rugaseră niciodată. Şi atunci, i s-au adresat Mântuitorului cu rugămintea: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum i-a învăţat şi Ioan pe ucenicii săi”. “Voi, când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Abbá – tăticul nostru»”. Auzind acest apelativ cu care Isus începea rugăciunea, ucenicii au rămas cu răsuflarea tăiată: nimeni până atunci, la evrei – nici măcar Abraham, nici Moise, cel mai mare legislator -, nu îndrăznise până atunci să i se adreseze lui Dumnezeu cu cuvântul Tată, darămite cu cuvântul “Abbá”. Ucenicii, când se rugau, i se adresau lui Dumnezeu aşa cum i se adresau şi i se adresează şi astăzi evreii: Stăpâne, Creatorul, Regele Universului. Şi remarcaţi cum sună îndemnul preotului la rugăciunea “Tatăl nostru”, la Liturghie: “Îndemnaţi de porunca Mântuitorului şi povăţuiţi de învăţătura sa dumnezeiască, îndrăznim să spunem: «Tatăl nostru»”. Căci, dacă n-ar fi porunca Mântuitorului şi învăţătura lui, noi n-am îndrăzni să ne adresăm lui Dumnezeu cu acest cuvânt.

Fără îndoială că rugăciunea “Tatăl nostru” este comoara, perla cea mai preţioasă a Evangheliei, e Rugăciunea domnească, adică Rugăciunea Domnului Isus, şi se numeşte astfel nu numai pentru că a compus-o Isus şi ne-a învăţat-o, ci şi fiindcă e rugăciunea pe care el însuşi i-a adresat-o Tatălui. E rugăciunea Capului care a trecut la mădularele sale; e rugăciunea întregului corp care este Biserica. Pe suprafaţa imensă a mării, undeva la foarte mare distanţă, vântul a provocat un val. Valul acela provoacă alt val şi apoi alt val, până când ajunge şi se sparge la ţărmul mării. La fel, rugăciunea “Tatăl nostru” de pe buzele lui Isus, a trecut în continuare ca un val, din generaţie în generaţie, şi a ajuns până la noi. Există o asemănare între Euharistie şi “Tatăl nostru”. Euharistia este perpetuarea, continuarea prezenţei lui Isus care slujeşte: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte!”. “Tatăl nostru” este perpetuarea, continuarea prezenţei lui Isus care se roagă.

“Tatăl nostru” e rugăciunea cea mai completă a creştinismului, o sinteză a tuturor rugăciunilor pe care creştinii i le pot adresa lui Dumnezeu. Are şapte cereri; Isus nu a ales la întâmplare acest număr; în Biblie, numărul şapte este simbolul plinătăţii, al totalităţii.

“Tatăl nostru, care eşti în ceruri”. Evident că cerul unde locuieşte Dumnezeu nu e cerul albastru pe care îl vedem cu ochii noştri, căci, în acest caz, zice sfântul Augustin, păsările care zboară în văzduh ar fi mai aproape de Dumnezeu decât noi, oamenii. Filosoful B. Pascal a definit cel mai bine cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu: “Cerul este un cerc care are centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri”. În acest cer locuieşte Dumnezeu.

“Sfinţească-se numele tău”. Dar nu este Dumnezeu destul de sfânt? Ba da, el este cel de trei ori Sfânt. Prin aceste cuvinte, ne exprimăm dorinţa ca sfinţenia lui Dumnezeu să strălucească în viaţa sfântă a copiilor săi de pe pământ: “fiţi sfinţi, pentru că eu sunt sfânt”.

“Vie Împărăţia ta, facă-se voia ta”. Aceste două lucruri nu pot merge decât împreună. Sensul este: vie împărăţia lui Dumnezeu prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu este tot ce e frumos, tot ce e sfânt, tot ce e curat. “Împărăţia lui Dumnezeu”, le spunea Isus iudeilor curioşi să afle când vine Împărăţia lui Dumnezeu, “e aici, acum, e în mijlocul vostru, e în voi, e în inima voastră”. Când împlinim voinţa lui Dumnezeu, facem să crească Împărăţia lui Dumnezeu; atunci când încălcăm voinţa lui Dumnezeu prin păcat, distrugem Împărăţia lui Dumnezeu.

“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea şi celelalte vi se vor da pe deasupra”. În primele trei cereri, noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru singurul lucru necesar: Împărăţia lui Dumnezeu. În următoarele patru cereri, ne rugăm pentru celelalte care ni se dau pe deasupra. “Pâinea noastră cea de toate zilele…” E vorba de pâine, de sănătate, de îmbrăcăminte, de locuinţă, de loc de muncă.

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cine poartă ură, duşmănie, cine nu-l iartă pe aproapele său, să aibă grijă să sară aceste cuvinte când se roagă “Tatăl nostru”, ca să nu-şi ceară osânda. Dumnezeu ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi nu ne iartă greşelile noastre, precum nici noi nu iertăm greşiţilor noştri.

“Şi nu ne duce pe noi în ispită”: mai pe înţeles – şi nu ne lăsa să cădem la timp de ispită, de încercare; “ci ne mântuieşte de cel Rău”, ne fereşte de Ispititorul care ne împinge la păcat.

Din nefericire, noi am banalizat această rugăciune ieşită din gura lui Dumnezeu şi îndreptată spre urechile lui Dumnezeu: o spunem des, în serie, din obişnuinţă, din rutină, fără atenţie, fără să ne dăm seama ce spunem. Să-l implorăm pe Isus, ca şi ucenicii din Evanghelia de azi: “Doamne, învaţă-ne, să ne rugăm”. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru pâinea noastră cea de toate zilele, pentru pâinea Cuvântului cu care ne hrăneşte la fiecare Liturghie, căci nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu. Să ne pregătim acum să primim şi cealaltă pâine pe care ne-o dăruieşte: pâinea euharistică, pâinea cea vie, care coboară din cer pentru viaţa lumii.

 

* * *

 

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm (III)

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-am ascultat, ne vorbeşte despre rugăciune, despre importanţa rugăciunii în viaţa omului. Ne arată cum trebuie să fie rugăciunea noastră: şi anume, insistentă, făcută cu credinţă, cu încredere. Rugăciunea este aceea care ne ţine permanent în legătură cu Dumnezeu. Pentru a ilustra acest lucru, maeştrii vieţii spirituale aduc o asemănare simplă, dar foarte grăitoare. Într-o zi, un păianjen coboară de pe creanga unui copac pe un fir subţire pe care el însuşi îl torcea. Ajuns într-un tufiş, cu multă răbdare, îşi ţese o pânză. Când este gata, mai face o ultimă inspecţie. Totul e-n ordine. Un singur lucru i se pare de prisos: firul care vine de sus. Îl retează imediat. În acelaşi moment, pânza se destramă, e luată de vânt. Nimic nu s-a ales de munca lui, totul a fost în zadar. Anii noştri de viaţă pe pământ, puţini, mulţi, cât ne dă Dumnezeu, sunt ani de muncă, alergătură şi agitaţie. Ne zbatem şi ne frământăm pentru multe, ca şi Marta din Betania, pe care am sărbătorit-o ieri. Dar dacă nu suntem permanent în legătură cu cerul, cu Dumnezeu, prin firul invizibil al rugăciunii, toată munca, toată strădania vieţii noastre este o pânză de păianjen care la urmă se destramă, este deşertăciune şi goană după vânt, cum spune Înţeleptul.

Fără îndoială că, din textele Sfintei Scripturi, pe care le-am auzit azi la Liturghie, cel mai mult ne-a impresionat prima lectură care ni-l prezintă pe Abraham în încercarea lui de a salva cele două cetăţi, Sodoma şi Gomora, pe care Dumnezeu a hotărât să le nimicească din cauza dezmăţului în care trăiau. Abraham este părintele celor credincioşi, dar este totodată părintele unui popor de negustori, de aceea, ca un bun negustor, negociază, se tocmeşte cu Dumnezeu: “Doamne, dacă sunt 50 de drepţi, o să cruţi cetatea? N-or fi 50, or fi 45, n-or fi 45, or fi 40, n-or fi 40, or fi treizeci, n-or fi treizeci, or fi 20, n-or fi 20, or fi 10″. Abraham se opreşte aici: nu coboară sub cifra de zece. Îşi dă seama că în Sodoma nu era nici măcar un drept pentru care Dumnezeu să cruţe cetatea. Şi atunci, Dumnezeu are grijă el să-l trimită în lume pe singurul drept de dragul căruia să ierte şi să cruţe nu o cetate, ci întreaga omenire: singurul drept, singurul nevinovat pe care îl trimite este Fiul său, Isus Cristos, cel care, suferind şi murind, a ispăşit păcatele celor mulţi.

În prima lectură, îl găsim pe Abraham în rugăciune. În Evanghelie, îl găsim pe Isus în rugăciune şi învăţându-i pe ucenici să se roage: “Când vă rugaţi, să spuneţi aşa: «Tatăl nostru, care eşti în ceruri…»”

Rugăciunea “Tatăl nostru” e rugăciunea cea mai preţioasă pe care o au creştinii; preţioasă nu numai pentru faptul că ne-a învăţat-o Isus, ci fiindcă însuşi Isus o spunea când se ruga; şi nu numai că o spunea, dar continuă să o spună, o spune la fiecare Liturghie, când noi îi împrumutăm lui Cristos buzele, ca să o spună. Niciodată rugăciunea “Tatăl nostru” nu a lipsit din Liturghie. La Liturghie, Isus este prezent şi continuă să-şi spună rugăciunea “Tatăl nostru”. Ucenicilor le-a spus într-un rând: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care slujeşte”. La Liturghie, nouă ne spune: “Iată, eu sunt în mijlocul vostru ca unul care se roagă”.

Sfântul Augustin scrie undeva aceste cuvinte: “Cristos este cel care se roagă pentru noi, e cel care se roagă în noi, e cel rugat de noi: se roagă pentru noi, întrucât este preotul, mijlocitorul nostru, se roagă în noi, întrucât este capul nostru, e rugat de noi, întrucât este Dumnezeul nostru”. Când, la Liturghie, ne ridicăm mâinile şi spunem “Tatăl nostru”, se întâmplă ceva asemănător cu ce s-a întâmplat cu Isac când i-a dat lui Iacob binecuvântarea: aparent, mâinile erau ale lui Esau, dar, de fapt, erau ale lui Iacob: ridicăm mâinile noastre la rugăciune şi spunem “Tatăl nostru”, dar, de fapt, sunt mâinile lui Cristos.

Fiecare dintre cele două lecturi ne oferă o învăţătură şi un îndemn. Prima lectură ne arată că Dumnezeu nu este indiferent la răul ce se petrece în lume. Nu a fost indiferent la ce s-a petrecut odinioară la Sodoma şi Gomora, nu este indiferent la păcatele care se petrec şi astăzi în lume, la cele aproape 4 milioane de crime, de avorturi câte se fac numai în ţara noastră în fiecare an; la păcatul Sodomei, care este homosexualitatea sau sodomia, şi care nu este numai păcatul Sodomei, căci lumea întreagă a devenit o Sodomă. Rugăciunea lui Abraham ne arată cât de necesară este rugăciunea noastră de mijlocire ca Dumnezeu să cruţe omenirea. La Fatima, Maica Domnului a spus în repetate rânduri: “Rugaţi-vă şi jertfiţi-vă pentru păcătoşi”. Multe suflete merg în iad, pentru că nu are cine să se roage şi să se jertfească pentru ele.

Rugăciunea “Tatăl nostru” este o rugăciune ce iese de pe buzele Fiului lui Dumnezeu şi care se îndreaptă spre urechile lui Dumnezeu. De aceea, trebuie rostită cu toată atenţia, să nu fie o rugăciune neatentă, făcută din rutină, mecanic. Este o rugăciune care trebuie făcută nu numai cu buzele, dar şi cu viaţa; cuvintele trebuie armonizate cu viaţa. Dacă spunem: “Tată, sfinţească-se numele tău”, să nu necinstim prin înjurătură numele lui Dumnezeu; dacă spunem: “facă-se voia ta”, să nu călcăm în picioare voinţa lui Dumnezeu; dacă spunem: “şi ne iartă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, să iertăm din inimă celor care ne-au greşit; dacă îi cerem să ne apere în ispită şi să ne mântuiască de Cel Rău, să luptăm împotriva ispitei şi a Celui Rău.

 

* * *

 

Glasul cuvântului “a cere”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“… Strigătul împotriva Sodomei şi a Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor, într-adevăr, este nespus de greu.” Gn. 18, 20-21; 23-32

“fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi înviaţi în El, şi împreună cu El prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, care l-a înviat din morţi.” Col. 2, 12-14

“Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide.” Lc. 1, 1-13

Noutate întru ale negustorie

Două fapte, care rămân întipărite în memorie. Minunata tocmeală dintre Avram şi Dumnezeu (prima lectură). Agitata convorbire de la miezul nopţii dintre un oaspete nepoftit şi prietenul trezit pe neaşteptate (evanghelia). Ambele tocmeli se desfăşoară între jos şi sus, chiar dacă în al doilea caz este vorba despre o “înălţime” foarte relativă, atâta cât este de la fereastră şi până la patul în care dormea prietenul trezit din somn. O rugăciune de mediere şi o rugăciune de cerere. Ambele bazate pe insistenţă, pe curaj, pe încredere şi chiar prin luptă. În cele din urmă ambele sunt ascultate.

Avram, după o tocmeală obositoare, în timpul căreia, încetul cu încetul, făcând un inventar mai realist al mărfii de schimb pe care o avea la dispoziţie, se vede constrâns a-i reduce sensibil propria-i ofertă spre a pune pe balanţa dreptăţii lui Dumnezeu doar “zece drepţi”, în schimbul mântuirii Sodomei şi Gomorei. Dumnezeu primeşte şi această propunere (Preţul pe care-l poate plăti omul, este totdeauna infinit de disproporţionat. Însă acoperirea, pe lângă mărinimia lui Dumnezeu, este asigurată de credinţă nu de merit.)

Aici, doar trei observaţii:

- Rugăciunea îndrăzneaţă a lui Avram reprezintă o cotitură determinantă în relaţiile dintre Dumnezeu şi omenirea păcătoasă. Este o etapă decisivă şi originală în reflexia teologică. Asta o spune unul din cei mai mari învăţaţi în ale Vechiului Testament, care se numeşte Gherhard von Rad.

În cadrul unei mentalităţi neindividualiste, ci de coresponsabilitate, întotdeauna apare şi o suspiciune: s-ar putea ca şi un număr restrâns de “drepţi”, să aibă această îndrăzneală de a cere lui Dumnezeu iertarea unei colectivităţi înglodată până peste cap în tot felul de păcate.

“Legea solidarităţii în păcat a fost aceea care stă la baza înlocuirii Legii Vechi”. (Procksch)

Până atunci greşelile unuia sau ale unui grup restrâns erau plătite de întreaga colectivitate. De data aceasta, Avram se luptă cu umilinţă dar şi cu hotărâre, pentru ca nevinovăţia unei minorităţi, să fie motiv de iertare pentru toţi păcătoşii.

- Avram nu vorbeşte cu Dumnezeu, aşa de la egal la egal. Nu are motive şi nici dreptul de a face aceasta. Limbajul îi este caracterizat de modestie, de emoţie şi chiar de tristeţe; inima îi este plină de amărăciune.

Cu toate acestea, pe măsură ce dialogul se extinde, şi Dumnezeu reduce din ce în ce pretenţiile sale, iar Avram îşi dă seama că se află în faţa unei dreptăţi înclinată spre răbdare, omul devine din ce în ce tot mai curajos, din care cauză îndrăzneşte ca să insiste cu şi mai multă încredere.

Speranţa şi încrederea lui se dezvoltă şi mai mult atunci când se află în faţa harului binevoitor al lui Dumnezeu, şi mai ales atunci când observă că voinţa lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni este mai mare decât aceea de a-i pedepsi.

- În textul acestei convorbiri strânse, nu reiese nici câtuşi de puţin că Avram s-ar fi socotit printre cei “zece drepţi”, pe care îi propunea Domnului.

Desigur, el este un pribeag, un nomad, nu locuieşte în niciuna din aceste cetăţi sacrilege, şi totuşi nenorocirea acestora îi stă la inimă, şi ar voi să le scape de la prăpăd. În convorbirea pe care a avut-o cu Domnul se evidenţiază greutatea, nu a propriilor virtuţi, ci a propriului său lut “praf şi cenuşă”.

Credinţa, nu virtuozitatea îl încurajează de a vorbi cu Domnul său.

Este învoit a ne ruga pentru alţii, a mijloci pentru păcătoşi, dar nu într-o atitudine de superioritate faţă de ei, ci numai într-o atitudine de solidaritate cu dânşii.

Unul, care nu se află printre oameni

Convorbirea lui Avram cu Domnul se întrerupe la “cei zece”. Peste acest număr, El nu îndrăzneşte să mai coboare. Din punct de vedere omenesc cu cei “zece drepţi”, crede că a ajuns prea departe, din care cauză nici nu mai insistă. Aritmetica oamenilor, oricum ar fi, nu reuşeşte a trece peste acest număr. Cu toate acestea va trebui să ajungă până la “unu” însă aici contabilitatea şi logica oamenilor nu au ce căuta, pentru că însuşi Dumnezeu va rezolva această problemă imposibilă. Fiul lui Dumnezeu va fi unul, unicul nevinovat, care va ispăşi şi va obţine mântuirea celor muţi.

Aceasta ne-o aminteşte Sfântul Paul în lectura a II-a: “Pe voi care eraţi morţi în greşelile voastre, şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile”. (Col. 2, 14) Convorbirea începută de Avram între “jos” şi “sus”, se sfârşeşte dincolo de orice aşteptare, pe Calvar. Numai crucea permite de a anula complet distanţa, de a schimba condiţiile nefavorabile, în condiţii incredibil de favorabile în favoarea omenirii.

Greutatea fiilor

Perspectiva evangheliei referitoare la rugăciune, schimbă totul din temelii. Aici nu este vorba de a apela la un judecător pământesc aşa ca Avram, ci la un Dumnezeu, care este în acelaşi timp Tată. Isus, Domnul Cristos, ne îndeamnă de a ne ridica ochii spre înălţimi ca acest cuvânt cheie, care deschide toate uşile cele mai de nepătruns, şi care legitimează cele mai imposibile aspiraţii. De data acesta, nu mai este vorba de a pune pe talgerul balanţei greutatea “drepţilor”, ci numai condiţia noastră de “fii”.

Frica este depăşită definitiv prin acest climat de încredere şi dragoste, care caracterizează relaţiile dintre cele două extreme. “Tatăl nostru” devine rugăciunea tipică a fiilor, care îndrăznesc să ceară totul de la Tatăl pentru realizarea împărăţiei sale, şi pentru ce priveşte viaţa lor precară de pe pământ. Ei cer şi se angajează totodată. De fapt, Fiul, nu este unul care să se mulţumească numai cu aşteptarea, ci este unul care colaborează. Nu există nimic din ceea ce cerem în rugăciunea aceea ca şi din alte rugăciuni, care să ne dispenseze de muncă. Desigur că Dumnezeu ne ascultă, dar pretinde în acelaşi timp ca şi fii să-l asculte. Rugăciunea permite de a asculta tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi: exact tot aceleaşi lucruri pe le cerem noi de la dânsul.

Rămâne faptul că cele scrise de Sfântul Luca referitor la rugăciune să constituie o chemare serioasă la încredere şi la insistenţă, cu siguranţa că vom fi ascultaţi. Este suficient să precizăm că Dumnezeu ne ascultă, dar nu la vremea şi în felul în care i le fixăm noi. O siguranţă de fond este aceasta: “Tatăl vostru cel ceresc va da pe Duhul Sfânt acelora care i-l cer.” Acum, Duhul Sfânt este începutul libertăţii şi al neprevăzutului. Cu siguranţă că Dumnezeu ne ascultă dar numai aşa cum ştie El. Adică după generozitatea sa infinită de Tată, nu după felul nostru de a înţelege lucrurile, care de cele mai multe ori este contrar planului lui Dumnezeu.

Numai în folosul nostru poate fi faptul ca Tatăl ceresc să nu ne prindă totdeauna, literalmente în cuvânt. Rugăciunea ascultată este numai acea rugăciune care ne transformă, care ne face să intrăm sub oblăduirea Duhului Sfânt pentru a lucra la înfăptuirea planului lui Dumnezeu şi care ne înscrie în acţiunea Sa. Totdeauna noi trebuie să preferăm pe un Dumnezeu care ne surprinde, unui Dumnezeu care să ne mulţumească. Să ne încredem mai mult răspunsurilor sale, decât darurilor pe care i le cerem noi.