Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVII-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
2Regi 4,42-44
Efeseni 4,1-16
Ioan 6,1-15

Ioan 6,1-15

După acestea, Isus a trecut pe malul celălalt al Mării Galileii sau a Tiberiadei. Îl urma o mulțime mare pentru că văzuse semnele pe care le făcuse cu bolnavii. Isus s-a urcat pe munte și s-a așezat acolo împreună cu discipolii lui. Iar Paștele, sărbătoarea iudeilor, era aproape. Ridicându-și ochii și văzând că o mulțime mare venea după el, Isus i-a zis lui Filip: “De unde vom cumpăra pâini ca aceștia să mănânce?” Însă spunea aceasta ca să-l pună la încercare; de fapt, el știa ce avea de gând să facă. Filip i-a răspuns: “Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucățică”. Unul dintre discipolii lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, i-a zis: “Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Însă ce sunt acestea pentru atâția?” Isus a zis: “Faceți-i pe oameni să se așeze!” În locul acela era multă iarbă. Așadar, s-au așezat bărbații, în număr cam de cinci mii. Isus a luat pâinile și, mulțumind, le-a dat celor așezați; la fel și din pești, cât a voit fiecare. Când s-au săturat, le-a spus discipolilor săi: “Adunați bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic”. Așadar, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri cu bucăți care au rămas de la cei ce mâncaseră din cele cinci pâini de orz. Văzând semnul pe care îl făcuse, oamenii spuneau: “Cu adevărat, acesta este profetul care vine în lume!”. Așadar, cunoscând că au de gând să vină și să-l ia cu forța ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC

 

* * *

 

Hrănind mulțimea flămândă

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Micuțul Johnny fusese la școala de duminică iar mama venise să îl ia acasă. “Uau”, exclamă Johnny așezându-se în spatele mașinii, “povestea cu Moise și cu toți oamenii trecând Marea Roșie a fost extraordinară!” “Povestește-mi-o”, i-a spus mama. “Ei bine, israelienii fugeau din Egipt, dar faraonul și-a trimis armata să-i zdrobească. Așa că israelienii au accelerat până au ajuns la Marea Roșie. Între timp Armata Egipteană se apropia tot mai mult. Moise și-a luat mobilul și a sunat Forțele Aeriene Israeliene cerându-le să bombardeze Egiptul. Între timp, Marina Israeliană a construit un pod pentru ca lumea să treacă peste el. Și l-au făcut!” Femeia l-a privit șocată: “Așa v-a spus la ora de religie că s-a întâmplat?” “Păi… nu tocmai”, a recunoscut Johnny, “dar dacă ți-aș fi spus cum ne-a povestit la oră nu ai fi crezut.” Micuțul Johnny se dovedea și el îmbibat de mentalitatea seculară a vremurilor noastre, care nu mai lasă spațiu miracolelor și realităților spirituale. Credința naturală, care este limitată la ceea ce putem observa și verifica, nu îi este suficientă credinciosului pentru a ajunge la acea credință supranaturală fără de care nu putem experimenta mâna miraculoasă a lui Dumnezeu.

În Evanghelia de astăzi despre hrănirea celor cinci mii, Ioan pomenește cu numele doi discipoli: Filip și Andrei. Acești discipoli pot fi văzuți ca reprezentând două tipuri de credință. Filip reprezintă credința naturală ce nu permite miracole, iar Andrei reprezintă credința supranaturală, ce admite miracolele, făcându-le deci posibile.

Isus și discipolii Săi aveau o problemă. O mulțime imensă de oameni îi urmau și erau înfometați: trebuiau deci hrăniți. Isus îi pasează problema lui Filip: “De unde vom cumpăra pâini ca aceștia să mănânce?” De ce Isus s-a întors către Filip și l-a întrebat despre cumpărarea pâinilor? El știa că Filip, în orbirea produsă de gândirea sa naturalistă, nu putea să își imagineze alt mod de a hrăni mulțimea decât folosindu-se de bani. De aceea Ioan adaugă: “Însă spunea aceasta ca să-l pună la încercare; de fapt, el știa ce avea de gând să facă.” Răspunsul lui Filip nu face decât să confirme cât de bun era la chestiunile materiale: “Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucățică”. Dar El știa ce va face. Isus l-a întrebat pe Filip doar pentru a-i sublinia modul eronat în care gândește, pentru a-i contrapune acestei gândiri modul în care avea El să acționeze mai apoi.

Imediat după, vorbește Andrei: “Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Însă ce sunt acestea pentru atâția?” Andrei era suficient de realist ca să își dea seama că cinci pâini de orz și doi pești nu reprezintă nimic în fața unei mulțimi de 5.000 de bărbați, plus femei și copii, dar totuși avea suficientă credință să vadă din acestea un început. Poate Andrei a amintit de pâini și de pești știind de experiența nunții din Cana, unde Isus a transformat apa în vin. El și-a amintit că Isus nu a făcut vinul din nimic; l-a făcut din ceva. Și a simțit că este de datoria apostolilor să îi ofere lui Isus acel element de bază pe care, din iubire, să îl transforme ca pe apă în vin, înmulțind mâncarea pentru mulțimea flămândă. Credința nu înseamnă deci a ne împreuna mâinile în rugăciune, fără să facem nimic, privind doar spre Cer și așteptând să cadă de acolo ceea ce ne dorim. Dimpotrivă: noi trebuie să facem ceva, să căutăm cele cinci pâini și cei doi pești ai noștri, știind că fără acestea nu va fi miracol. Miracolul nu înseamnă Dumnezeu lucrând pentru noi; înseamnă Dumnezeu lucrând cu noi.

Henry Ford spunea odată: “Crezi că poți sau că nu poți: așa va fi după cum crezi.” La fel se poate spune despre credința sau lipsa de credință în miracole. Credincioșii, crezând, permit miracolelor să aibă loc în viețile lor. Necredincioșii, necrezând, blochează posibilitatea de a experimenta miracole. După cum spunea adesea și Isus: “Să vi se facă după credința voastră” (Matei 9,29).

 

* * *

 

Valoarea firimiturilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Se pot sătura o sută de oameni cu douăzeci de pâinișoare? Dacă cel care le oferă este un profet ca Elizeu, se poate. De fapt, ceea ce oferă profetul nu are menirea să umple burta, ci sufletul. Puținul dat cu iubire satură mai mult decât multul dat cu dispreț sau ură. Pâinile lui Elizeu prevesteau un timp mesianic (lectura I-a): ostiile mărunte, date cu iubirea infinită a lui Isus, devin hrana totală a sufletului creștin, menită să-i dea maturitatea spirituală.

Cu cinci pâini de orz și doi peștișori, Isus a săturat aproximativ cinci mii de oameni, cu atât mai multe femei și copii și s-au mai adunat încă douăsprezece coșuri de firimituri. Lumea a exclamat: Cu adevărat acesta este profetul care trebuia să vină în lume, adică Mesia.

Ce putem trata mai bine, ca să avem mai mult folos spiritual?

Isus, omul providențial, ne arată adevărata față a lui Dumnezeu. Cei cinci mii de oameni nu erau atât de sfinți încât să merite pâinea miraculoasă, dar el este acela care oferă tuturor oamenilor de pe toată fața pământului, din toate timpurile: soarele și apa, pâinea și peștii, fructele și legumele etc. pentru hrana lumii (Gen 1,29-30). El este acela care prin toate acestea caută să depoziteze în inimile tuturor roadele iubirii sale, ca omul, creat după chipul și asemănarea sa (Gen 1,26), să facă la fel.

Isus este pâinea coborâtă din cer (In 6,48), el este soarele care răsare din înălțimi (Lc 1,78), este lumina (In 1,9), este însăși viața noastră, sufletul nostru (In 6,50) și vrea ca noi să fim peștișorii care ne atașăm de dânsul, ca să fim hrană pentru cei înfometați după cuvântul Domnului. Primii creștini se recunoșteau între ei, pe vremea persecuțiilor păgâne, prin semnul unui peștișor desenat pe pământ. În limba greacă pește se traduce prin ihtius. Fiecare literă constituie inițiala unui cuvânt: i = Iesus; h = Hristos; t = Theu = Dumnezeu; iu = Iuos = Fiul; s = Soter = Mântuitor, adică Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitor. Primii creștini se considerau peștișori prin Cristos, meniți să se ofere lumii ca hrană, ei înșiși fiind hrăniți cu pâinea coborâtă din cer, având viața cea nouă prin Cristos. Peștele trăiește în adâncul apelor, ascuns de privirile oamenilor și nu se poate arăta pe uscat fără a muri. Creștinul trăiește viața lui Isus în Dumnezeu (Col 3,3), în adâncul tainelor sale și nu se poate arăta lumii fără a se jertfi, fără a muri pentru sine, ca să strălucească viața lui Cristos.

Apostolii au participat la minunea înmulțirii pâinilor, nu atât pentru faptul că au cerut oamenilor să se așeze pe iarbă, umblând și strigând de colo-colo, cât mai ales că ei veniseră aici să se odihnească și au trebuit să renunțe la ea. Disponibilitatea pentru slujirea aproapelui i-a făcut colaboratori la minune. De fapt, adevărata minune constă în contactul direct pe care Isus l-a avut cu fiecare în parte, prin ucenicii săi, cu toți cei prezenți, fiindcă el le-a dat lor pâinea și ei au împărțit-o. Când cineva renunță la odihnă, din iubire față de aproapele, dovedește că este un alt Ihtius, alt Cristos, un apostol. Dar și creștinul care împarte dreptatea, când dă ceea ce a primit de la Domnul, arată că este un pește care se oferă ca hrană altora. Când te bucuri de bucuria altora arăți că ești pește; când aduni puținul pe care îl risipesc alții, fiindcă chiar și în cei mai răi oameni tot vei găsi o firimitură de bunătate, de adevăr, o valoare, dacă nu alta cel puțin valoarea de persoană dată de Creator, arăți că ești pește, că ai ieșit din mâinile lui Cristos.

Ceea ce trebuie să vedem mereu în alții sunt binele și adevărul chiar dacă ele constituie numai o firimitură, fiindcă un gram de aur, acoperit cu noroi, tot aur rămâne, chiar dacă soarele nu se mai oglindește în strălucirea lui. Firimiturile, adunate cu grijă, capătă valoare mare, devin hrana pentru alte ființe, așa cum a spus femeia canaaneană lui Isus că și cățeii mănâncă din firimiturile care cad de pe masa stăpânilor și a dobândit minunea vindecării fiicei sale prin firimitura de credință (Mt 15,27).

Nu suntem chemați să facem minuni în lume, de genul celor făcute de Isus, dar să fim apostoli care culeg firimiturile credinței (spermata fidei, cum le numește Conciliul Vatican II) din orice ființă umană care pot duce la Isus, la toleranță și armonie cu toți cei de alte religii, rase, culturi etc.

Mulți ar vrea să ofere mult, să facă chiar minuni, ca să nu mai fie săraci și flămânzi pe pământ, să nu mai fie bolnavi pe paturile spitalelor, să nu mai fie nevinovați oprimați, să nu mai fie văduve și orfani mereu cu lacrimi în ochi etc., dar nu pot. Au în schimb posibilitatea să facă puțin, să ofere o firimitură de pâine, o picătură de apă, o frântură de zâmbet, o strângere de mână, un cuvânt de împăcare etc., dar nu-l fac, fiindcă puținul lor li se pare fără valoare, fără importanță. Mulți ar vrea să se știe în postura domnului care dă, dar nici unul nu vrea să se simtă în postura săracului care cerșește și așteaptă o firimitură de la aproapele, în postura cățelului care așteaptă o firimitură de pe masa stăpânului. Trebuie să fim smeriți și să adunăm firimiturile îndurării divine, ca să ne dovedim colaboratori, nu numai beneficiari, ai minunilor lui Dumnezeu.

Sfântul Dionisie Certosianul povestește cum un novice era foarte zelos la începutul activității sale în mănăstire, dar apoi, încetul cu încetul, a devenit neglijent și delăsător, i se părea că și haina pe care o poartă este prea grea și o arunca într-un colț al cămăruței sale. Într-o noapte, a avut un vis: l-a văzut pe Isus cu o cruce grea pe umeri încercând să urce niște trepte înguste și înalte. Novicele, cuprins de compătimire, i-a sărit în ajutor, dar Isus, privindu-l cu indignare, i-a zis: Cum ai îndrăzni să-mi duci crucea care este atât de grea, pe când nu vrei, din iubire față de mine, să-ți porți haina de călugăr care este atât de ușoară? Isus a dispărut și novicele s-a trezit la realitate: Dumnezeu cere să adunăm și să ducem firimituri altora, nu să facem minuni. Multe femei de bine se angajează în apostolatul laic, dacă li se oferă o misiune mare, dar nu sunt capabile să-și acopere goliciunea trupească purtând o haină demnă, chiar dacă este confecționată din mai multe resturi.

Dumnezeu însuși, pentru a duce la îndeplinire marea operă a mântuirii, s-a folosit de firimituri, de un rest (cf. Mih 4,7; Zah 9,7; Rom 9,8; 11,5); iar Isus ne asigură că acestui rest sau turmă mică i-a plăcut Tatălui să-i dea împărăția (Lc 12,32), adică să i-l dea pe Cristos, viermele pământului (Ps 22,7), firimitura umanului sub forma sclavului (Fil 2,7), care să-i aducă măreția învierii și garanția vieții veșnice.

Recunoștința naște prisosința.

Felul în care Isus a mulțumit Tatălui pentru puținul dat – cinci pâini și doi peștișori -, l-a impresionat pe evanghelistul Ioan mai mult decât minunea însăși, fiindcă mai târziu, vorbind despre locul minunii, nu l-a numit locul înmulțirii minunate a pâinilor, ci locul unde Isus a adus mulțumiri. Mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru puținul primit în această viață: hrană, îmbrăcăminte, sănătate, știință, onoruri etc. ne va aduce prisosința fericirii veșnice, conform cu învățătura dată de Isus: Căutați mai întâi împărăția cerurilor și toate celelalte vi se vor adăuga (Mt 6,33). Adaosul nu trebuie confundat cu esențialul. De exemplu: esențialul în Euharistie este prezența tainică a lui Isus; adaosul sunt speciile de pâine și de vin. Cine se împărtășește numai cu speciile, ca să apară în rând cu elita spirituală, nu va avea parte de viața cea nouă.

Pâinea, pe care lumea o așteaptă de la noi creștinii, spune sfântul Paul (lectura a II-a), este viața demnă, plină de sfințenie care se bazează pe firimiturile umilinței de fiecare zi, fiindcă numai cel smerit se vede pe sine ca pe o firimitură incapabilă de a mai servi la ceva, decât doar să fie aruncată cățeilor.

Chemarea noastră de a fi firimituri rupte din Cristos – Pâinea coborâtă din cer; Pâinea vieții (In 6,48.50) – își are originea din sfântul Botez, fiindcă ne-am născut la viața cea nouă ca peștișorii în apă și el ne-a hrănit cu multe haruri – firimituri divine – menite să ne facă părtași ai naturii divine (2Pt 1,4). Parafrazându-l pe scriitorul Sofocle din antichitate, care a spus: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul, aș putea spune: Multe minuni a săvârșit Isus, dar cea mai mare dintre toate este omul îndumnezeit printr-o firimitură de har căzută din cer, de pe masa Tatălui, care ne dă dreptul de a sta la masă și pe scaunul de domnie cu Cristos, Fiul său, în împărăția sa (Ap 3,20-21). Amin.

 

* * *

 

Adunați bucățile rămase

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Pasajul evanghelic din această duminică vorbește despre înmulțirea pâinilor și a peștilor, care constituie o introducere la discursul euharistic, despre pâinea vieții, ținut de Isus în sinagoga din Cafarnaum, la care face referire evanghelistul Ioan. Nu este o întâmplare faptul că prezentarea Euharistiei începe cu relatarea înmulțirii pâinilor. Se subliniază astfel faptul că în om, dimensiunea religioasă nu poate fi separată de dimensiunea materială. Nu putem da îndrumări privind nevoile spirituale și eterne ale omului fără a ne preocupa, în același timp, de nevoile lui pământești și materiale.

Tocmai aceasta a fost la un moment dat tentația apostolilor. Într-un alt pasaj al Evangheliei se arată că ei i-au sugerat lui Isus să dea drumul mulțimii pentru ca oamenii să își poată găsi ceva de mâncare în satele învecinate. Însă Isus le-a răspuns: “Dați-le voi să mănânce!” (Matei 14,16). Prin aceasta, Isus nu le cere discipolilor Săi să facă minuni. Le cere să facă ceea ce pot ei. A pune în comun și a împărți ceea ce are fiecare. În aritmetică, înmulțirea și împărțirea sunt două operații opuse, dar în acest caz ele sunt identice. Nu există “înmulțire” fără “împărțire” (sau împărtășire)!

Această legătură dintre pâinea materială și cea spirituală a fost vizibilă în felul în care era celebrată Euharistia în Biserica primară. Cina Domnului, numită mai apoi “agape”, avea loc în contextul unei mese fraterne, în care era împărțită atât pâinea obișnuită cât și cea euharistică. De aceea diferența dintre cei care nu aveau nimic de mâncare și cei care se îmbătau era percepută ca scandaloasă și intolerabilă (1Corinteni 11,20-22). Astăzi Euharistia nu mai este celebrată în contextul unei mese obișnuite, însă contrastul dintre cei care au cu prisosință și cei cărora le lipsește ceea ce este necesar nu s-a redus, ba chiar mai mult, a primit dimensiuni globale.

În această privință, sfârșitul relatării ne mai spune ceva. Atunci când toți s-au săturat, Isus a cerut: “Adunați bucățile rămase, ca să nu se piardă nimic”. Trăim într-o societate în care risipa este obișnuită. În 50 de ani, am trecut de la o situație în care se mergea la școală sau la Liturghia duminicală cu încălțările în mâini până în prag, pentru ca să nu se uzeze, la o situație în care pantofi practic noi sunt aruncați pentru adaptarea la moda schimbătoare. Risipa cea mai scandaloasă are loc în sectorul alimentar. Cercetări realizate de Departamentul pentru Agricultură al Statelor Unite arată că un sfert din producția de hrană ajunge în fiecare zi la gunoi, ca să nu mai vorbim despre ceea ce este distrus în mod deliberat înainte de a ajunge pe piață.

Isus nu a spus în acea zi: “Distrugeți bucățile rămase pentru ca prețul pâinii și al peștelui să nu scadă pe piață”. Dar exact acest lucru se întâmplă astăzi. Sub influența reclamelor repetitive, “Cheltuiți, nu economisiți!” este în prezent cuvântul cheie în economie. Desigur, nu este suficient să economisim. Economisirea trebuie să le permită indivizilor și societăților din țările bogate să manifeste o generozitate mai mare în ajutorul pe care îl acordă țărilor sărace, altfel este vorba mai mult despre zgârcenie decât despre economisire.

 

* * *

 

Duminica a XVII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Mihai Budau
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 30 iulie 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XVII-a (B)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Isus a trecut dincolo de Lacul Tiberiadei… O mare mulțime mergea după el, pentru că văzuse minunile pe care le făcea cu cei bolnavi. Isus s-a suit pe munte și acolo s-a așezat împreună cu ucenicii săi. Paștele, marea sărbătoare a iudeilor, era aproape. Deci ridicându-și Isus ochii și văzând că vine către el mulțime mare, a zis către Filip: “De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceștia?” El spunea aceasta numai ca să-l încerce, căci el știa ce avea să facă. Filip i-a răspuns: “Pâine de două sute de dinari n-ar ajunge ca să ia fiecare câte puțin”. Andrei, fratele lui Simon Petru, unul dintre ucenici, i-a zis: “Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâta lume?” Isus a zis: “Spuneți oamenilor să se așeze. Era iarbă multă în acel loc. S-au așezat deci un număr în care numai bărbații erau cam la cinci mii. Atunci Isus a luat pâinile și, după ce a mulțumit, le-a împărțit celor ce ședeau jos; de asemenea și din pești cât a voit fiecare. După ce s-au săturat, a zis ucenicilor săi: “Adunați firimiturile ce au rămas, ca nimic să nu se piardă”. Au adunat și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile rămase de la cei care au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: “Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume”. Cunoscând Isus că au de gând să vină să-l ia cu sila și să-l facă rege, s-a retras din nou pe munte, el singur. (Ioan 6,1-15)

Pentru această a XVII-a duminică de peste an, lectura evanghelică se limitează la relatarea înmulțirii pâinilor (In 6,1-15). Acest episod nu este decât începutul unui lung capitol al evangheliei sfântului Ioan intitulat, în funcție de conținutul său doctrinal, „discursul despre pâinea vieții” și care, subîmpărțit, ne va fi propus spre meditare în următoarele patru duminici. Cele patru părți ale capitolului propuse de Lecționarul nostru s-ar putea intitula: 1. minunea pâinilor (vv. 1-15); 2. Isus merge pe apele mării (vv. 16-25); 3. discursul despre pâinea vieții (vv. 26-59); 4. reacțiile la cuvintele lui Isus (vv. 60-70).

Nu putem să nu remarcăm faptul că acest episod al înmulțirii pâinilor, spre deosebire de restul capitolului, se apropie foarte mult de cele ale evangheliilor sinoptice (Mt 14,13-21; Mc 6,30-44 și Lc 9,10-17). Precizări precum numărul de coșuri cu resturile de pâine, douăsprezece, sau cel al persoanelor hrănite, cinci mii, sunt identice. În plus gesturile lui Isus sunt relatate cu aceeași nuanță liturgică într-un identic context pascal și cu un același scop catehetic. Cu toate acestea sfântul Ioan își păstrează originalitate, iar povestirea sa comportă o cateheză care îi este proprie. Sfântul Ioan, de exemplu, situează evenimentul minunii pâinilor într-un cadru geografic care, în sine, cuprinde deja o învățătură. Astfel, mențiunea Galileei face posibilă apropierea acestui „semn” al înmulțirii pâinilor și al săturării mulțimilor de primul „semn”, cel împlinit de Isus la Cana când, transformând apa în vin, și-a manifestat slava (2,1-11). Apoi, inițiativa de a da de mâncare mulțimii îi aparține lui Isus, iar hrana oferită nu va fi un act de „milă” față cei înfometați (Mt 15,32; Mc 8,2), ci un „semn” al unei realități venite de sus din cer. Altfel spus, Isus reiterează minunea hrănirii cu mană a poporului flămând de către Moise. Ceea ce îl deosebește de conducătorul exodului este faptul că Isus nu are nevoie să mijlocească hrana venită din cer ci, cu putere proprie înmulțește pâinile. Cât privește pâinile, sfântul Ioan este singurul care precizează din ce sunt ele făcute: din orz, hrana săracilor (Jud 7,13 sau Ez 4,12) dar și materie de ofrandă la templu (Nm 5,15; Ez 45,13). Nu în ultimul rând, descrierea minunii înmulțirii pâinilor e realizată prin evidențierea unor gesturi ale lui Isus care le anticipă pe cele ale Ultimei Cine: a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și le-a împărțit-o. Ucenicilor nu le va reveni decât să adune resturile în coșuri.

Reacția mulțimii este aceea de a exclama în mod spontan că Isus este Profetul prevestit de Moise (v. Dt 18,18) și, de vreme ce a împlinit unul din semnele de atâta timp așteptat, nu e de mirare ca au voit să-l facă rege (mesia politic). Conotația politică a acestui titlu îl face pe Isus să refuze.

O astfel de relatare ne pune în fața misterului persoanei lui Isus: vindecător și, mai ales, Profetul care reiterează minunile exodului. Pentru noi, spre deosebire de contemporanii lui Isus, apelativul de „rege” s-a purificat de conotațiile mesianice (politice) și de aceea ne este mult mai ușor să întrezărim în euharistie prezența lui Cristos, Rege și Domn, cel care oferă pâinea vieții și care este el însuși această pâine a vieții.

 

* * *

 

Ce se poate combina cu puțină credință

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Matematica lui Dumnezeu

Sunt numai “douăzeci de pâini de orz și grâu”. Nu ne trebuie mult să ne dăm seama că sunt insuficiente: “Cum pot pune acestea în fața a o sută de persoane?” “Cinci pâini de orz și doi pești…” Și acolo în jur stau mai mult sau ,mai puțin de cinci mii de oameni de săturat (de femei, ca de obicei, nu se vorbește). Programare, raționalitate, inventarul resurselor, calculul posibilităților. Aici sar toate în sus. Criteriile obișnuite sunt răsturnate. Aici cifra decisivă este cea a credinței. Și atunci ordinele, cu cât mai absurde, nu se discută: “Dați-le oamenilor să mănânce”. “Puneți-i să se așeze”. Chiar dacă nu este aproape nimic de pus în fața indivizilor înfometați.

Astăzi un scenariu de acest fel pare să fie depășit. Se lansează o campanie de sensibilizare. Dacă reușește, sosesc “ajutoarele umanitare” și se face distribuirea. Dar în cele două episoade ale liturgiei de astăzi (unul aparține așa-zisului “ciclu al lui Elizeu”, altul al evangheliei după Ioan), este ceva diferit. Suntem în fața unei acțiuni nu atât umanitare, cât mai degrabă în fața unei credințe pusă la încercare (“…Spunea astfel pentru a-i pune la încercare”). Este vorba de o logică diferită. O logică prin care se oferă ceea ce nu au, se pune la dispoziția tuturor ceea ce nu este suficient nici pentru noi, se spune mulțimii să se așeze pentru că începe distribuirea cu un coș gol.

Și este vorba și de o matematică diferită. Este imposibil, după aritmetica pe care am învățat-o la școală, să împarți douăzeci la o sută și cinci la cinci mii? Și atunci se împarte înmulțind, sau se multiplică “împărțind”, și vor fi și rămășițe în cantitate mare.

Nimeni nu moare de foame

Cineva ar strâmba din buze: “Dacă ar trebui rezolvată așa de simplu problema foamei în lume, am fi fericiți…”. În realitate, problema foamei în lume este mai ușoară și dificilă în același timp. Pentru că termenii sunt schimbați. Sunt, de fapt, sute de milioane de persoane care au de pus în gură cinci pâini și puțini pești în total. Adică, ceva care, în loc s-o calmeze, mărește și mai mult foamea. Și este o gașcă de copii egoiști care țin hrana necesară pentru sute de milioane de indivizi înfometați, dar nu pentru a deschide mâinile lor. Aceștia nu macină nici grăunțele.

Da, pentru că ar fi suficiente boabele de grâu de la banchetul somptuos al clicii mici pentru a sătura mulțimea oropsită. Dar ei preferă să arunce, să risipească, să distrugă, mai degrabă decât să-i facă părtași pe alții. Problema foamei în lume nu este exprimată de disproporția din lecturile de astăzi. Totuși, suntem în fața unei disproporții pe dos. Este “prea-multul” care nu ajunge niciodată la cine îl posedă. Sunt cinci mii de pâini pe care o singură persoană se încăpățânează să le înghită până să plesnească, lăsând să moară pe alții de lipsă de hrană.

Nu este adevărat că în lume se moare de foame. Se moare de… indigestia altora. Se moare din lăcomia celor puțini, nu prin mizeria multora. Astăzi nu reușim să facem o scădere foarte simplă: cinci mii fără unu. Nu suntem capabili să luăm dintr-un coș preaplin o fărâmă de pâine.

Exerciții de credință

Totuși, Evanghelia ne oferă spre rezolvare drama foamei în lume (chiar dacă, citind cu atenție acel text, un oarecare remediu ar ieși la suprafață). Evanghelia ne învață să facem “exerciții de credință”. De aceea trebuie să închidem ochii, să deschidem mâinile (nu ajunge să implorăm, ca în versetul din Psalmul responsorial, “Deschide măna ta, Doamne, și satură orice vietate”, trebuie să deschidem și mâinile noastre), de a pierde, de a ne încrede în Domnul, să ascultăm, să ne lăsăm prinși, să permitem să fugă pământul de sub picioarele noastre (echivalentul “de a ne pune să ședem din povestirea lui Ioan).

Dumnezeu, cu noi, riscă să piardă puterea de a săvârși minuni. Nu pentru că au devenit prea dificile, sau pentru că s-au mărit într-un chip disproporționat necesitățile oamenilor și El nu le mai face ca să ajungă la tot și la toți. Dar pentru că lipsește colaborarea noastră, aportul nostru în termeni de credință. Dumnezeu ar deveni lipsit de putere în ziua în care nu ar mai fi nici unul care să-l informeze: – Este un oarecare care are un pic de credință… Până acum acest “oarecare” este. Eu însumi cunosc mai mulți decât unul. Și aș fi în stare să povestesc ce se poate combina cu un pic de credință.

Gustul pâinii dăruite

Cine știe cum ar fi rămas uluit Filip când a văzut minunea senzațională. Cine știe care a fost reacția lui Andrei. Eu, mai degrabă, aș vrea să fiu în pielea băiatului. Da, să poți gusta, cum a făcut el, gustul pâinii pe care ai oferit-o, din hrana “ta” pe care ai împărțit-o. Ei, ar fi de ajuns să încerc și eu. Să simți gustul lucrurilor dăruite,
Valoarea banilor pe care nu i-ai acumulat,
Prețul timpului pe care l-ai folosit pentru alții,
Bogăția de care te-ai lipsit,
Forța energiilor pe care nu le-ai cruțat.
Să simți căldura pe care ai aprins-o într-o inimă,
Să guști bucuria pe care ai răspândit-o,
Speranța pe care ai împărțit-o
Mângâierea pe care ai dat-o.

Nu este nici o operație financiară norocoasă, nu este nici o afacere avantajoasă, nu este nici o complăcere intelectuală, care să poată, chiar pe departe, să se compare cu bucuria simțită de un neaprovizionat care se încăpățânează să înmulțească împărțind, să acumuleze scăzând, să câștige pierzând…

Virtute în lichidare

“Cu toată umilința, blândețea și răbdarea”. Mă tem că în câteva decenii vor fi traducători care, în fața acestei expresii a lui Paul (lectura a doua), se vor afla în mare încurcătură. Despre ce vorbește apostolul? La ce fel de virtuți se referă? Și cine știe ceva despre ele? Cine le-a văzut vreodată? Vor merge să consulte dicționarele speciale și, pentru fiecare din acele cuvinte, vor găsi: cuvânt vechi, ieșit din uz.

Și, în explicațiile lor docte, vor bodogăni: “Astăzi am putea spune…” Da, astăzi am putea spune, apropo de acele virtuți, că nu se știe cum s-au sfârșit. Chiar și în ambientul ecleziastic, nu se mai găsesc urme. Au fost lichidate așa cum, în mare parte a bisericilor, a dispărut figura sacristanului, a cărui misiune a devenit inutilă de la apariția clopotelor comandate electronic.

Umilința a fost înlocuită cu așa zisa “vizibilitate”. A apărea, a se vorbi de sine, a avea succes, a se arăta tuturor pe scene și ecrane și cu microfoane, a terminat-o cu mortificarea pretinsei umilințe inacceptabile, care este aceea de a “dispărea”. “Apar, deci sunt… important”, este formula nouă carteziană a aceluia care se simte cineva. Și hazardați-vă să-i faceți o observație, să-i exprimați o opinie diferită, contestați-i o poziție discutabilă… Veți vedea ce reacție furibundă, plină de resentimente, plină de îngâmfare, cu semnul disprețului pentru oricine îndrăznește să încețoșeze strălucirea imaginii sale. Popularitatea este idolul pentru care se sacrifică totul, începând cu pudoarea.

Protagonismul, alături de valeții care se gudură ai vanității și ai presupunerii și ai etalării celei mai sfruntate, și devenită patimă, obsesie nu prea secretă, pentru care sunt date la o parte toate barierele, inclusiv cele ale bunului gust. Când se decide să devină personaj, prima virtute care trebuie pusă la poartă este umilința, cu acea voce insistentă care repetă: “Nu este adevărat…Nu fi adevărat… Fii construit cu totul pe artificiu… Trucul nu funcționează…”

În căutarea unui ac

Echivalentul umilinței este modestia? Ei bine, Nu se face multă brânză cu ea. Dimpotrivă, se riscă să rămână la punctul de plecare. Trebuie umplute toate spațiile, cu prețul de a umfla în mod excesiv imaginea proprie (ca faimoasa paiață a pneumaticilor), fără a calcula riscul alcătuit de contactul cu un ac. Este necesar să celebreze triumfuri, să laude cuceririle. Și se găsesc mereu scribi plăcuți, intelectuali fanfaroni, care se obligă să învăluiască în fumul de tămâie și anumite produse la care orice nas, care își face onest meseria proprie, ar semnala un miros suspect.

Să admită păcate, să recunoască greșeli? Trebuie mai degrabă să-și înalțe capul, s-o rupă cu complexele de culpă, cu gustul autoflagelării, din moment ce se gândesc dușmanii să ne denigreze. Și dacă chiar suntem țintuiți de vreo acuză precisă, să ieșim din încurcătură susținând mereu că alții sunt mai răi ca noi, au făcut lucruri mult mai grave. În loc să ne batem pieptul, este ora de a-l dilata și să punem pe el medaliile glorioase pe care cineva, cu nesocotință, le-a ascuns în pod ca și cum ar fi fost o rușine pentru familie.

Suntem slujitori utili, noi. Mai mult, indispensabili. Deținem soluția la toate problemele, remediile pentru toate relele. Modestia derivă de la mod, măsură. Dar metri pe care îi folosesc alții în privința noastră sunt totdeauna prea mici, neadecvați la măsurile noastre adevărate, la statura noastră. Rezerva, a fi disprețuitor față de laude, simțul limitelor?

Domnul a zis că trebuie să strălucim, să nu ascundem lampa sub obroc. Dacă nu te faci văzut, dacă nu te impui, ești ignorat, uitat, te pun sub picioare. Fără un pic de lipsă de prejudecăți, față dură, sfârșești prin a dispărea.

S-a regăsit, în grădină, spada

Blândețe? Înseamnă a fi înfrânt din start. Astăzi am mers să dezgropăm spada pe care Petru, în acea grădină, în noaptea arestării Învățătorului, a fost constrâns s-o bage în teacă împotriva voinței sale, din ordinul explicit al lui Isus. Ce naiba, trebuie să ne facem respectați, să valorificăm forța proprie, să ne arătăm mușchii chiar și cei doctrinali, să strivim adversarul, să cultivăm gustul provocării, să răspundem cu arme egale la toate sfidările (inclusiv la acelea pe care nimeni nu le lansează)

Se încumetă să ne atace. Vom găsi ac pentru cojocul lor, venin pentru polemicile lor. Trebuie să fim căliți, să lovim dur, să fim mai șireți ca ei dacă vrem să triumfeze cauza binelui. Bunătatea poate fi interpretată ca un semn de slăbiciune. Trebuie să încheie conturile cu noi, să se teamă de noi, să ne considere o forță. Când i-am aranjat pe dușmanii noștri, vom fi onorați, respectați, tutelați, ținuți la (înaltă) considerație, atunci vom putea chiar să ne permitem luxul blândeții. Acum nu este chiar cazul. Vor profita de ea pentru a ne da afară. Răbdare? Haină de bătrâni, resemnați, care au renunțat.

Astăzi suntem dominați de grabă, de nerăbdarea de a obține rezultate. Se pretinde de a sări peste etapele intermediare pentru a ajunge imediat la nivel. Nu suportăm timpul necesar al maturizărilor lente. Se procedează cu flăcări improvizate, rafale furtunoase, entuziasme momentane, fulgerări și exaltări rapide, în afara abaterii, renunțării la acțiune la cel mai mic accident, la cea mai mică dificultate, la apariția unor neînțelegeri. Și ne plângem, avem atitudine de victime… Să lăsăm și pe traducătorii “în limba curentă” să turbeze pentru a descoperi “cum s-ar putea spune astăzi”. În sfârșit, nu este nici un dubiu, ar trebui să recunoască faptul că, pentru “a se comporta în mod demn de chemarea primită”, un creștin nu va putea “spune” altceva decât umilință, blândețe și răbdare.

 

* * *

 

De unde să cumpărăm pâine, să mănânce aceștia?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cine este Isus și ce vrea?… În ultimele două duminici (a XV-a și a XVI-a) ne-a răspuns evanghelistul Marcu: Isus este mai mult decât profet și mai mult decât păstor, Isus este Desăvârșitorul profeților și Păstorul divin; azi ne apare ca taumaturg – făcător de minuni – evident prin înmulțirea pâinilor.

În continuare, la întrebarea Ce vrea de la noi, ne va răspunde evanghelistul Ioan: Isus vrea să ne hrănească și să ne sature cu Trupul și cu scump Sângele său.

Interesant este de urmărit în câte feluri a început Isus să pregătească prin semne – pe care evanghelistul Ioan nu le numește niciodată minuni, fiindcă numai două minuni există – Euharistia și pe cei care cred în ea.

În cadrul Liturgiei sacre, Euharistia este numită Misterul credinței. De fapt numai credința poate să-l recunoască pe Dumnezeu prezent sub sfintele specii; simțurile nu percep decât o bucățică de pâine și câteva picături de vin. Unii nu sunt înclinați să admită nici existența lui Dumnezeu transcendent și nici de cum să-l admită pe Isus Cristos prezent cu trupul, cu sufletul și cu toată dumnezeirea sa sub speciile atât de limitate și fragile ale pâinii și vinului. Pentru a da credibilitate cuvintelor sale că Acesta este trupul meu și Acesta este sângele meu (LR), Isus a pregătit calea «Misterului pascal» și «Noul popor al lui Dumnezeu» cu o minuțiozitate divină vrednică de admirat.

Să intrăm mai întâi în conținutul primei lecturi (2Reg 4, 42-44) care în planul economiei divine prefigurează Euharistia și pe cei care se vor hrăni cu ea. Specificul lecturii stă în faptul că omul venit din Baal-Salisa oferă lui Elizeu cele douăzeci de pâinișoare din primul rod al grâului său – «primițiile» – care în fapt aparțineau lui Dumnezeu. Acest dar, rod al muncii omului și al binecuvântării Cerului, se înmulțește și satură pe cei o sută de oameni (cf. MAC p. 914).

Elizeu crede că ceea ce aparține lui Dumnezeu și este oferit cu iubire omului sărac și flămând poate sătura și chiar prisosi, fiindcă se bazează pe cuvântul Domnului: Vor mânca și chiar le va mai rămâne. Probabil din acest fapt s-a născut proverbul: Dar din dar se face rai.

Faptul de a mânca este un lucru atât de esențial vieții încât aproape toate religiile au făcut din el un simbol și l-au însoțit de un rit liturgic: a mânca cu zeii înseamnă a se face părtași de viața lor. Creștinismul propune mântuirea sub forma unui banchet care este simbolul anticipat al banchetului veșnic (cf. Prov 9, 1-5; Lc 14, 13).

Pâinile înmulțite de Isus erau din orz. Pâinea de orz era hrana săracului (cf. MAC p. 916). Pâinile de orz au fost înmulține, nu atât ca omul să se recunoască sărac în fața lui Dumnezeu, cât mai ales ca să i se deschidă ochii spre cei săraci și să-i vadă așa cum îi vede Dumnezeu în iubirea sa. De fapt Euharistia este aceea care face ca Biserica lui Cristos să fie săracă asemenea lui, ca să fie belșug pentru săraci (Ps 21, 27). Este adevărat: în măsura în care cresc vocațiile la preoție și chemările la viața consacrată prin care tot mai multe persoane aleg sărăcia pentru a confirma iubirea față de Isus euharisticul, crește și caritatea față de cei săraci, bolnavi, handicapați, bătrâni etc.

Problema foamei din lume este, cu toată siguranța, una dintre cele mai îngrijorătoare ale timpului nostru. Dezechilibrul economic dintre națiunile bogate și sărace continuă să înregistreze proporții îngrijorătoare. Ne întrebăm dacă Biserica în această problemă are ceva de făcut, în afară de datoria ei de a aminti credincioșilor obligațiile individuale și colective. Dar mai întâi, suntem noi înșine convinși că Biserica suntem noi?.. Isus a săturat în concret pe cei înfometați. Pâinea, pe care el o dă, nu este numai un simbol al Euharistiei, ci este o angajare pe care trebuie s-o continue toți. Iubirea săracilor, ca și cea a dușmanilor, este testul prin excelență al carității noastre creștine. În realitate aceasta este minunea pregătită de Isus prin înmulțirea pâinilor: înmulțirea celor chemați să devină semn al adevărului propovăduit de Cristos: Acesta este trupul meu – Biserica săracă.

Evanghelistul Ioan nu specifică nici ora și nici ziua când Isus a înmulțit pâinile, ci spune doar că era în preajma Paștelui. Mențiunea aceasta nu-i numai o indicație cronologică, ci mai ales o aluzie la adevăratul Paște la care Isus va fi sacrificat drept miel pascal pentru eliberarea lumii de sub stăpânirea păcatului.

Cerând lui Filip o explicație despre felul cum s-ar putea rezolva problema hranei, Ioan notează superioritatea cunoașterii minunate a lui Isus care știa ceea ce avea să facă, precum a știut cum își va pregăti Cina de taină când îi va trimite pe cei doi ucenici și le spune exact cum vor găsi pe omul cu ulciorul cu apă, ce să-i ceară, precum și promptitudinea aceluia (cf. Mc 14, 13-16).

Prin împărțirea pâinilor făcută numai de Isus, el a voit să aibă un contact personal cu fiecare. Faptul este miraculos, fiindcă a da pâine la atâta lume, evanghelistul Matei spune că erau peste cinci mii de bărbați, afară de femei și copii (14, 13-21), depășește puterile unui singur om. Acest fapt este un semn că prin Euharistie Isus vrea să aibă un contact personal cu fiecare. Oferind pâinea miraculoasă, Isus se oferă pe sine fiindcă împarte rodul atotputerniciei sale care poartă în sine sensul vieții, dar, nefiind consacrată, cei care au mâncat-o, au simțit puterea regalității lui, însă fără să o înțeleagă perfect, ceea ce l-a determinat pe Isus să se ascundă din privirea lor. Numai Pâinea euharistizată dă adevăratul sens al regalității, adică al învierii și al vieții veșnice.

Adunarea firimiturilor în douăsprezece coșuri constituie o întreită aluzie de pregătire: una la cei doisprezece apostoli care vor avea misiunea de a aduna pe toți oamenii ca să nu se piardă nici unul dintre cei pe care mi i-ai dat, după dorința lui Isus (In 11, 52; 17, 12); a doua vrea să spună că misiunea ucenicilor va fi de a împărți păgânilor Firimiturile care cad de pa masa stăpânilor (Mt 15, 27), fiindcă și aceștia sunt rânduiți de Dumnezeu ca prin credința în Cristos să primească moștenirea și să participe la ospățul veșnic; și a treia este aluzia la drojdia euharistică, amintită de o tradiție siro-orientală: de la o liturghie va fi păstrată o fărâmă din Pâinea euharistiei pentru liturghia următoare ca drojdie. Legenda spune că sf. Ioan ar fi păstrat o bucățică din pâinea sfințită de Isus la ultima Cină și, apoi, ar fi folosit-o, în timpul primei sale liturghii în prezența Maicii Domnului. Sensul legendei și al simbolismului sunt clare: Euharistia este sfințirea unității fie între locuri diferite, fie de-a lungul secolelor (cf. Tomás Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, p. 151).

Acceptarea unui adevăr înseamnă și acceptarea consecințelor lui pentru viața de fiecare zi.

Acum, dacă este adevărat că prin Euharistie fiecare creștin devine un om nou în Cristos, consecința cea mai logică este că trăirea demnă a propriei vocații cere căutarea unității, chiar dacă se reduce la «coșul cu firimituri».

Creștinul, așa cum îl descrie sf. Paul în lectura a II-a (Ef 4, 1-6) apare ca omul care are pasiunea pentru unitate (cf. MAC p. 1915), datorită chemării primite cu dublu sens: chemarea din partea lui Dumnezeu – klesis – și realizarea comunitar-eclezială, care în concepția sf. Paul constituie ecclesia, adică adunarea celor chemați. Prin botez creștinul se naște pentru Trupul mistic al lui Critos; prin sf. Mir se întărește cu Duhul Sfânt pentru apărarea credinței; prin Euharistie crește și face ca Biserica să se afirme ca semn al carității printre popoarele pe care le conduce la Tatăl: un singur Dumnezeu Tată al tuturor, care este mai presus de toți, acționează prin toți și este prezent în toți (cf. CBL p. 1676-1677).

Creștinii trebuie să se forțeze în a păstra unirea în Duhul Sfânt care le-a fost dat spre a se suporta reciproc realizând legătura păcii, fiindcă Pâinea care îndumnezeiește nu poate duce decât la unitate cu sine, cu aproapele și cu Dumnezeu, ba chiar și cu întreg Cosmosul.

Dacă Dumnezeu din veșnicie ne-a pregătit hrana cerească, dacă Isus însuși ni s-a dat ca hrană și băutură după ce atât de minuțios a pregătit acest dar, nu se cuvine să ne pregătim și noi cu toată atenția pentru primirea sfintei Împărtășanii?.. Nu se cuvine ca atunci când cerem de atâtea ori pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, să avem în vedere și Pâinea care dă viață veșnică?

În preajma Paștelui nostru de azi, memorialul morții și Învierii lui Isus de pe altar, să-i adresăm ruga noastră smerită: Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporește-ți îndurarea față de noi, pentru ca, prin puterea și sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veșnice (LR). Amin.

 

* * *

 

Duminica a XVII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Se apropia ora gustării. O mamă îl întreabă pe propriul copil:

- Vrei macaroane?

- Nu, mamă.

- Preferi o ciocolată sau o bomboană pe băț?

- Nici astea.

- Atunci, ce vrei să mănânci la gustare?

- Nimic, mamă… Dar aș vrea să îmi dai banii pentru macaroane, sau ciocolată pentru gustare…

- La ce îți folosesc banii?

- Pentru leproși.

Astfel de discuții, scrie R. Follereau, faimosul apostol al leproșilor, între copii și mame se repetau de mii de ori în Austria în primii ani de după război. Atunci Austria nu era încă bogată ca astăzi, totuși copiii au reușit să adune două milioane o sută de mii de franci pentru a cumpăra alimente și medicamente pentru leproși. I-au încredințat reprezentantului Organizației pentru ajutorarea leproșilor, în timpul unei ceremonii emoționante (S. J. Klimek).

2. Tema

Un copil a oferit cinci pâini de orz și doi pești. Isus a mulțumit și le-a dat tuturor.

3. Mesajul zilei

Din toate amănuntele scoase în evidență de fragmentul evanghelic, vrem să scoatem în evidență unul: “Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești”.

- Este un copil care are de mâncare… ca și noi;

- Este un copil care îl urmează pe Isus… ca și noi;

- Este un copil care împarte pâinea sa cu Isus și cu toți… așa cum ar trebui să facem și noi!

Copiii, chiar și cei mai mici, toți au dreptul să fie în Biserică parte importantă și activă: sunt primii deținători ai împărăției! (Ni se pare utilă reproducerea la sfârșit a unei pagini care vorbește despre prezența copiilor în Biserică, scoasă din Christifideles laici, nr. 47).

Cum pot copiii să participe activ la Euharistie? (Așteptați răspunsurile copiilor):

- ca ministranți, lectori, coriști etc.;

- pregătindu-se pentru a duce ofertele la altar;

- participând cu entuziasm la rugăciuni, la aclamații;

- ascultând cu iubire lecturile și omilia;

- intrând în comuniune de iubire cu toți și primindu-l pe Isus euharisticul.

Cum pot copiii să îl ajute pe Isus să lupte împotriva foametei din lume? (Așteptați răspunsurile și enumerați-le):

- participând la inițiativele care există în acest scop;

- ajutându-i pe misionari;

- educându-se la împărtășire și la solidaritate universală;

- ajutându-i pe cei săraci care sunt între noi.

Amintind că “meniul nu se mănâncă”, trebuie să le dați de mâncare altora nu prin cuvinte, ci cu hrană zilnică.

- Cel care risipește mâncarea, în timp ce fratele său moare de foame, nu este demn de Iubirea lui Isus: este ca bogătașul petrecăreț, condamnat pentru veșnicie.

4. Exemple

Mai mult decât gânduri teoretice, sunt necesare astăzi mărturii. A educa la împărtășire înseamnă a educa la “inima” evangheliei.

Inițiativele concrete pot fi multe. Să punem în practică cel puțin una dintre ele. Câteva exemple pot servi ca provocări.

a) Am văzut pe drum o fetiță care tremura de frig, avea o haină subțire și prea puține speranțe pentru o masă decentă. M-am înfuriat și i-am spus lui Dumnezeu:

- De ce permiți aceasta? De ce nu faci ceva?

Câteva clipe Dumnezeu nu mi-a răspuns nimic. Apoi, deodată, în acea noapte, mi-a răspuns:

- Sigur că am făcut ceva. Am făcut pentru tine!

b) În cadrul programului de pe postul Radio Vatican “Ce ați fi făcut voi?”, s-a propus, cu mai mult timp în urmă, discutarea unui fapt întâmplat în realitate.

Un oarecare, fiind într-o biserică din Roma în timpul Liturghiei de seară, s-a auzit invitat de preot să “ofere un semn de pace” propriului vecin de bancă, înainte de Mielul lui Dumnezeu. Era un bărbos, îmbrăcat foarte rău, care, imediat ce a simțit strânsoarea mâinii domnului în discuție, a spus, fixându-l cu privirea, cu un zâmbet fericit:

- În această seară vin să iau cina la tine.

Domnul a rămas blocat și, în timp ce Liturghia se apropia de sfârșit, reflecta dacă e bine sau nu să îl ducă acasă pe bărbos, și era destul de stingherit. Astfel încât, atunci când acesta i-a spus:

- Așadar, vin la tine la cină?, a răspuns furios:

- Bine, trebuie să mă gândesc: nu te cunosc, înțelegi…

- Dar dacă nu mă cunoști, a răspuns minunat bărbosul, atunci de ce ai dat mâna cu mine? (R. Francisco).

c) Este o poveste adevărată, întâmplată în Elveția, într-o cantină în care se oferea o masă caldă pentru săraci. O doamnă a luat o farfurie de ciorbă și, când se pregătea să se așeze la una dintre mese, și-a dat seama că a uitat lingura. Pune farfuria pe masă și merge să își ia lingura. Când s-a întors, surpriză! Un bărbat de culoare s-a așezat în fața ciorbei ei; are lingură și mănâncă liniștit.

“Ei! Ia te uită!”, se gândește femeia. “Dar ce aer liniștit are: ar fi mai bine să îl iau cu binișorul”.

Și așa se așază în față și, trăgând farfuria în fața ei, spune: “Îmi permiteți?”

Bărbatul nu răspunde, doar îi zâmbește. Doamna începe să mănânce. Dar bărbatul ia din nou farfuria și o pune pe mijlocul mesei, la jumătatea distanței dintre cei doi, și duce din nou lingura în farfurie. O face cu atâta dulceață, în gest și în privire, încât doamna îl lasă, dezarmată. Mai mult, apare în ea un fel de complicitate tăcută. Termină ciorba.

Bărbatul se ridică, îi face semn să nu se miște. La scurt timp, revine cu o porție mare de cartofi prăjiți și o pune în mijlocul mesei. Și cartofii au același sfârșit ca și ciorba. Bărbatul se ridică din nou, de această dată plecând. Își ia rămas bun de la femeie, cu un zâmbet și un mulțumesc.

Doamna, revenindu-și din uimire, decide la rândul ei să plece; caută cu mâna poșeta pe care o agățase de spătarul scaunului, dar… nu mai este! “Cum? Atunci… Negrul!”

Se pregătește să strige ca să îl ajungă din urmă și să îl oprească, dar, când a privit în jur, a văzut poșeta ei agățată de scaun, cu două rânduri mai în spate de locul ei, și pe masă o farfurie cu ciorbă, răcită deja, și în farfurie nu era lingură!

Într-o clipă, și-a dat seama ce s-a întâmplat. Nu bărbatul îi mâncase ciorba; ci ea, greșind masa, s-a dus să mănânce din farfuria acelui domn.

d) Un fragment din textul exortației apostolice Christifideles laici privitor la copii în Biserică.

Trebuie să recunoaștem, de altfel, că și la vârsta copilăriei există multe posibilități de acțiune atât pentru edificarea Bisericii, cât și pentru umanizarea societății. Ceea ce spune conciliul despre prezența benefică și constructivă a copiilor în familie, “biserica familială”: “Copiii, ca membre vii ale familiei, contribuie și ei în felul lor la sfințirea părinților”, trebuie să fie repetat copiilor în raport cu Biserica particulară și universală. Acest lucru îl scotea în evidență deja Jean Gerson, teolog și educator din sec. al XV-lea, pentru care “copiii și adolescenții nu sunt o parte neglijabilă a Bisericii” (nr. 47).

 

* * *

 

Duminica a 17-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 6,1-15

Isus hrănește peste cinci mii de persoane

1 Isus a trecut dincolo de Lacul Tiberiadei, numit și Marea Galileii. 2 O mare mulțime mergea după el, pentru că văzuse minunile pe care le făcea cu cei bolnavi.

3-4 Isus s-a suit pe munte și acolo s-a așezat împreună cu ucenicii săi1. Paștele, marea sărbătoare a iudeilor, era aproape. 5 Deci ridicându-și Isus ochii și văzând că vine către el mulțime mare, a zis către Filip:

- De unde vom cumpăra pâine, ca să mănânce aceștia?

6 El spunea aceasta numai ca să-l încerce căci el știa ce avea să facă. 7 Filip i-a răspuns:

- Pâine de două sute de dinari n-ar ajunge ca să ia fiecare câte puțin.

8 Andrei, fratele lui Simon Petru, unul dintre ucenici, i-a zis:

9 – Este aici un băiat care are cinci pâini de orz2 și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâta lume?

10 Isus a zis: Spuneți oamenilor să se așeze. Era iarbă multă în acel loc. S-au așezat deci un număr în care numai bărbații erau cam la cinci mii. 11 Atunci Isus a luat pâinile și, după ce a mulțumit, le-a împărțit celor ce ședeau jos; de asemenea și din pești cât a voit fiecare.

12 După ce s-au săturat, a zis ucenicilor săi:

«Adunați firimiturile ce au rămas, ca nimic să nu se piardă».

13 Au adunat și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile rămase de la cei care au mâncat din cele cinci pâini de orz. 14 Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o Isus, ziceau: «Acesta este într-adevăr profetul care trebuie să vină în lume».

15 Cunoscând Isus că au de gând să vină să-l ia cu sila și să-l facă rege, s-a retras din nou pe munte, el singur.

_________________________________________________________________________________

1 6,3-4 S-a așezat: Probabil pentru a învăța. În perioada lui Isus, învățătorii învățau așezați, și nu stând în picioare.

2 6,9 Pâinea de orz era mâncarea săracilor, deoarece era mai ieftină decât pâine de grâu.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică lăsăm Evanghelia după sfântul Marcu și vom citi timp de cinci duminici Evanghelia după sfântul Ioan.

Dat fiind faptul că Evanghelia după Marcu este cea mai scurtă dintre cele trei evanghelii sinoptice, liturgia Bisericii intercalează aceste texte din Ioan pe care le vom medita. În felul acesta se completează timpul din ciclul B care în mod fundamental are ca protagonist Evanghelia după Marcu.

Relatarea pe care o medităm astăzi este cea care în mod obișnuit este denumită “înmulțirea pâinilor și peștilor”. Ceea ce este frapant la acest episod este că apare de 6 ori în Noul Testament: de două ori în Matei, de două ori în Marcu, o dată în Luca și o dată în Ioan (cel pe care-l medităm astăzi). Este clar că acest episod a fost foarte semnificativ pentru primii ucenici ai lui Isus care au voit să-l păstreze în șase locuri din Noul Testament.

Isus a trecut dincolo de Lacul Galileii și multă lume îl urmează datorită semnelor puternice pe care le-a realizat în mod fundamental îngrijindu-i și vindecându-i pe cei bolnavi. Apropiindu-se sărbătoarea Paștelui, Isus merge împreună cu ucenicii pe un munte și văzând marea mulțime care era adunată, în mod retoric îl întreabă pe Filip de unde se poate cumpăra mâncare pentru atâtea persoane. Filip cu simț de contabil răspunde că e clar că nu sunt bani suficienți pentru a-i hrăni. În acest moment intră în scenă Andrei care prezintă un băiat care are cinci pâini și doi pești, însă știe clar că acestea sunt absolut insuficienți pentru a le putea da de mâncare.

Isus poruncește ca să se așeze pe iarbă și luând pâinile și peștii în mâna sa se roagă în atitudine de aducere de mulțumire și apoi le împarte mulțimii: cam cinci mii de bărbați! Este interesant nu că toți au mâncat ci că ni se relatează că s-au săturat și că au umplut douăsprezece coșuri cu firimituri.

Văzând acest semn, toți cei care au participat își dau seama că Isus este realmente “profetul care trebuie să vină în lume”. Însă mulțimea vrea să-l ia cu sila pe Isus ca să-l facă rege. Atunci Isus se îndepărtează de ei, mergând pe munte.

Relatarea are puternice rezonanțe euharistice pe care le vom dezvolta în duminicile viitoare.

Pentru a ține cont: Evanghelia după Ioan descrie, ca și ceilalți evangheliști, diferite semne puternice ale lui Isus. Însă în timp ce sinopticii le numesc “minuni”, Ioan preferă să le numească “semne” sau “semnale”. În definitiv este același lucru, în ambele cazuri există ceva superb, însă cuvântul “semn” sau “semnal” invită în mod automat să nu se rămână numai la evenimentul relatat în sine, ci să se descopere în acest eveniment semnul sau semnalul a ceva mai profund pe care Dumnezeu vrea să-l reveleze sau să-l facă cunoscut.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 14,13-21; Mc 6,30-44; Lc 9,10-17.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în Noul Testament introducerea la evanghelia după sfântul Ioan.

Întrebări pentru lectură

- Ce face Isus? Încotro se îndreaptă?

- Ce face mulțimea?

- Pentru ce îl urmează pe Domnul?

- Unde se duce Isus împreună cu ucenicii săi?

- Ce îl întreabă Isus pe Filip?

- De ce îl întreabă?

- Ce îi răspunde Filip?

- Ce-i prezintă Andrei lui Isus?

- Are Andrei o privire optimistă în privința celor cinci pâini și a celor doi pești pentru atâta mulțime?

- Cine are aceste cinci pâini și doi pești?

- Cam câte persoane erau?

- Ce îi spune Isus odată ce l-au prezentat pe băiatul care avea cele cinci pâini și cei doi pești?

- Ce face Isus cu pâinile și peștii?

- Au rămas înfometați cei care au participat la acest semn?

- Câte coșuri s-au umplut cu firimituri după ce au mâncat cu toții și s-au săturat?

- Ce spun toți cei care participă la semnul lui Isus?

- Ce face Isus în finalul relatării? De ce se îndepărtează singur pe munte?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Îl urmez pe Isus pe drumurile sale?

- Mă apropii pentru ca să mă vindece și să-mi curețe inima de răul păcatului?

- Îl las pe Isus ca să mă întrebe?

- Ce îi răspund? Am o privire foarte “contabilă” cum este aceea a lui Filip sau sunt capabil să am o privire mai încrezătoare știind că Isus este acolo?

- Ce implică pentru mine astăzi atitudinea lui Andrei care-l prezintă pe băiatul care are cele cinci pâini și cei doi pești însă care nu are încredere în ceea ce Isus poate să facă?

- Sunt ca acest băiat care-i prezintă lui Isus puținul pe care-l are pentru ca Domnul să facă semnul?

- Care sunt astăzi cele cinci pâini ale mele și cei doi pești ai mei?

- Sunt dispus să-i ofer lui Isus “cele cinci pâini ale mele și cei doi pești ai mei”?

- Mă las hrănit de prezența lui Isus până la săturare?

- În ce manieră mă “hrănește” Isus astăzi?

- Are impact asupra mea supraabundența lui Dumnezeu care hrănește și satură în totalitate?

- Descopăr că Isus este realmente “profetul care trebuie să vină în lume”, adică Mesia lui Dumnezeu?

- Cad în ispita de a face din Dumnezeu un “mesia rege la îndemâna mea”, numai în perspectivă umană, socială și politică?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Dat fiind faptul că astăzi medităm despre semnul celor cinci pâini și al celor doi pești, vă propun pentru rugăciune câteva gânduri despre simbologia peștelui ca semn de identificare a creștinismului.

Sunt multe simboluri care de la începuturile creștinismului s-au folosit pentru a-i distinge pe membrii săi și care de-a lungul timpului au avut o acceptare mai mare sau mai mică. Astăzi simbolul prin excelență pentru creștin este crucea, însă nu întotdeauna a fost cel mai răspândit.

În primele comunități simbolul peștelui era foarte acceptat și semnificația sa era înțeleasă de toți și, dat fiind faptul că grafia sa este simplă, era folosit inclusiv pentru a cunoaște și însufleți credința membrilor săi în timp de persecuția care exista, făcând doar câteva linii simple.

Semnificația mai extinsă a peștelui ca simbol este cuvântul său grecesc: “IChThUS” ale cărui litere reprezintă inițialele frazei: “Iesous Christos Theou Uios Soter”, care înseamnă: Iesous = Isus; Christos = Cristos; Theou = Dumnezeu; Uios = Fiu; Soter = Mântuitor. Semnificația completă: “Isus, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitor”.

Era, deci, o autentică mărturisire de credință, cu un mare conținut, în divinitatea și mesianitatea lui Isus, motiv pentru care îl adorau și erau dispuși să-și dea viața pentru el. De aceea simbolul ca și cripticul apar foarte des în catacombe. Nu era vorba numai de un semn de identitate, era ceva care mergea dincolo de simpla grafie.

Să ține cont de aceste elemente care îmbogățesc reflecția noastră și textul nostru de rugăciune cu acest text din Ioan unde se vorbește despre pâini și despre pești.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a contempla relatarea vă propun să luăm oferirea celor cinci pâini și a celor doi pești:

- Isuse îți ofer cele cinci pâini și cei doi pești ai micimii mele.

- Isuse îți ofer cele cinci pâini și cei doi pești ai vieții mele umile.

- Isuse îți ofer cele cinci pâini și cei doi pești ai temerilor și slăbiciunilor mele.

- Isuse îți ofer cele cinci pâini și cei doi pești ai…

- Isuse îți ofer cele cinci pâini și cei doi pești ai

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să măresc atitudinea de oferire în diferitele circumstanțe ale vieții mele. Să-i ofer lui Dumnezeu puținul sau multul, binele și inclusiv răul pentru ca El să-l primească și să-l transforme.

Ca Domnul să poată face “semnul” în viața mea.

Propunere comunitară

- Dialogați în grupul tău cu privire la tipurile de “foame” pe care le au tinerii astăzi: pâine spirituală, pâine materială, pâine de afecțiune, pâine de cultură, pâine de sens pentru viața lor… Ce putem face în manieră simplă și precisă pentru “a sătura” aceste tipuri de foame?