Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
1Regi 3,5.7-12
Romani 8,28-30
Matei 13,44-52

Matei 13,44-52

În acel timp, Isus a spus mulţimilor: “Împărăţia cerurilor este asemenea cu o comoară ascunsă într-un ogor pe care un om găsind-o, o ascunde din nou şi, cuprins de bucurie, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără. Împărăţia cerurilor se mai poate asemăna cu un năvod aruncat în mare, care strânge tot felul de peşti. Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm, se aşază şi aleg peştii buni în coşuri iar pe cei răi îi aruncă. Tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii: îngerii vor veni şi vor despărţi pe cei răi de cei drepţi, şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo vor plânge şi vor scrâşni din dinţi. Aţi înţeles toate acestea?” Ei au răspuns: “Da!” Apoi le-a zis: “Orice cărturar care a devenit ucenic al împărăţiei cerurilor este asemenea gospodarului care scoate din tezaurul său lucruri noi şi vechi”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Înţelepciunea înţelepciunii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Atât prima lectură din cartea Regilor (3,5-7-12), cât şi a doua, din Scrisoarea sfântului Paul către Romani (8,28-30) şi Evanghelia după sfântul Matei (13,44-52) sunt la unison în a oferi acelaşi subiect de meditaţie, de contemplaţie: înţelepciunea. Sunt totuşi şi unele diferenţe, ca de exemplu: Solomon cere înţelepciunea de la Dumnezeu şi i se făgăduieşte din abundenţă; Isus se mărgineşte în a da de înţeles cât de mare este fericirea acelora care au aflat adevărata înţelepciune, sugerând că el este cel mai fericit fiindcă o deţine direct de la Tatăl în calitate de Mesia, şi cât efort depun cei care o au pentru a o păstra, pe când Isus depune tot efortul uman pentru a o dărui oamenilor. Sfântul Paul vorbeşte credincioşilor din Roma ca unor oameni care au primit-o şi se conformează înţelepciunii.

Dar, ce este înţelepciunea? Ce nu este înţelepciunea?

Înţelepciunea este o virtute morală, în primul rând, dar poate fi şi dar al Duhului Sfânt şi în acest caz, cel care o are devine carismatic. Ea ne ajută să cunoaştem adevărul şi binele, să trăim din adevăr săvârşind numai binele şi să ne ferim de rău. Înţelepciunea ne ajută să alegem mijloacele cele mai potrivite în acest scop. A fi înţelept înseamnă a pricepe cu uşurinţă împrejurările în care ne găsim şi a le folosi întotdeauna spre realizarea progresului spiritual. Nu trebuie să confundăm înţelepciunea cu inteligenţa. Înţelepciunea cuprinde în sine inteligenţa, pe când inteligenţa nu cuprinde întotdeauna în sine şi înţelepciunea. De exemplu: un hoţ poate fi foarte inteligent în săvârşirea unui furt sau a unei crime, dar nu se poate susţine că ar da dovadă de înţelepciune în astfel de cazuri, fiindcă înţelepciunea are întotdeauna o bază morală: folosirea corectă a raţiunii în a face binele.

Solomon a cerut înţelepciune pentru a conduce poporul ales, pentru a distinge binele de rău, ca toate să le facă numai cu dreptate. Dumnezeu i-a făgăduit mai mult decât a cerut. Ce putea să-i dea mai mult decât înţelepciunea minţii prin care să stea în fruntea celor dinaintea lui şi chiar să fie mai presus decât cei care îi vor urma? Iahve îi dă înţelepciunea inimii, capacitatea de a iubi pe Dumnezeu şi pe poporul său mai mult decât alţii, precum şi bogăţiile pământului, pe care le va folosi spre slava lui Dumnezeu la construirea templului. I-a lipsit înţelepciunea ca dar al Duhului Sfânt, n-a fost un carismatic în adevăratul înţeles al cuvântului, fiindcă a greşit mult, mai ales spre sfârşitul vieţii, prin admiterea ca nenumăratele sale femei să promoveze cultul zeilor. Darul Duhului Sfânt, înţelepciunea va face carismatici numai după ce Isus înviat îl va trimite pe pământ pe Duhul Tatălui. Isus însuşi este o carismă prin excelenţă a Duhului Sfânt pentru că l-a depăşit pe Solomon pe toate planurile înţelepciunii: Iată unul mai mare ca Solomon este aici (Mt 12,42), el fiind zămislit în sânul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt ca fiind însăşi înţelepciunea Tatălui care s-a făcut om. Solomon a dat dovadă de înţelepciunea inimii mai ales în descoperirea adevăratei mame, când două femei susţineau că acelaşi copil este fiul fiecăreia dintre ele (cf. 3Rg 3,17-29). Înţelepciunea inimii lui Isus ni-l descoperă pe adevăratul nostru Tată ceresc în toată iubirea lui faţă de noi toţi.

Înţelepciunea minţii este de mare valoare. Faima lui Solomon de om înţelept străbătuse mări şi ţări. Regina din Saba vine la Ierusalim să se convingă de adevăr. Uimită, a exclamat: Adevărat este ce am auzit în ţara mea despre lucrurile tale şi despre înţelepciunea ta (id. 10,6). Cărţile scrise de Solomon, mai ales Pildele în care oricine şi oricând găseşte sfaturi utile, ilustrează din plin darul primit.

Cum se defineşte înţelepciunea?

Când Solomon a fost investit cu întreitul dar al înţelepciunii, Dumnezeu i-a condiţionat rodnicia de păzirea legilor şi poruncilor divine (id. 3,14). Cu alte cuvinte, darul i s-a dat, dar nu rodeşte de la sine, ci trebuie cultivat. Nicolae Iorga spunea: Înţelepciunea nu se împrumută cu carul, ci se câştigă cu bobul. Omul credincios o dobândeşte în măsura în care se străduieşte să-şi păstreze inima curată, să înainteze în virtute şi să se ferească de păcat. Păcatul este monstrul infernal care devorează prinţesa frumoasă numită Înţelepciune. Sfântul Paul spune cu claritate: Înţelepciunea cărnii este moarte, iar înţelepciunea duhului este viaţă şi pace (Rom 8,6). Iar când sfântul Paul spune că propovăduieşte înţelepciunea lui Dumnezeu fiecărui om care îl iubeşte pe Dumnezeu (cf. 1Cor 2,6-9), arată că pot fi persoane mai înţelepte decât Solomon, fiindcă înţelepciunea lui Dumnezeu stă în iubire şi o dobândesc toţi acei care pun toată înţelepciunea minţii şi a bogăţiilor în obţinerea înţelepciunii inimii. Atât Solomon, cât şi tatăl său, regele David, sunt de acord că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu (Ps 110,10; Prov 1,7). Această frică nu este aceea pe care o au copiii faţă de părinţii lor, se tem să nu-i supere pe acei care îi iubesc şi le poartă de grijă, ci în faptul că acela care are înţelepciunea de la Dumnezeu ca dar trebuie să fie domn ca Dumnezeu, adică să împartă cu mărinimie toate bunurile primite şi se teme de faptul că nu se poate ridica la această caritate divină. Fiecare persoană cu autoritate din Vechiul Testament, care s-a străduit să împlinească voinţa lui Dumnezeu în mod conştiincios, împărţind dreptatea, s-a numit: om cu frica lui Dumnezeu. Din acest motiv spune sfântul Paul: Dumnezeu, pe cei care dinainte i-a ştiut (adică le-a încredinţat o responsabilitate de dreptate), dinainte i-a şi hotărât să fie asemenea cu icoana Fiului său… pe care i-a chemat, i-a dus la dreptate şi mărire. Adică: făcând dreptate prin înţelepciunea primită, cei temători de Dumnezeu ajung la mărire, la răsplată divină. Cunoaşterea lui Dumnezeu este suprema înţelepciune care se schimbă în caritate şi caritatea în fericire. Această înţelepciune este comoara ascunsă, perla preţioasă, năvodul care prinde mulţimea de peşti, prin care omul devine stăpân al casei sale şi scoate din această comoară cele noi şi cele vechi (cf. Mt 13,52).

Creştinul, şi chiar tot omul, se dovedeşte înţelept în momentul în care are conştiinţa că darul discernerii binelui şi răului îi vine de sus, de la Dumnezeu, şi pune la temelia înţelepciunii smerenia, devine temător de Dumnezeu. Fără smerenie nu poate fi înţelepciune adevărată şi nici frică de Dumnezeu.

Omul credincios se dovedeşte înţelept când, asemenea celor cinci fecioare chibzuite, îşi adună ulei de prisos în vasul inimii lui, când ascultă şi primeşte cuvântul lui Dumnezeu în inima sa, asemenea preacuratei, pentru a avea rezerve la vreme de restrişte.

Cât de chibzuiţi suntem cu toţii în a ne câştiga înţelepciunea, îmi vine să cred că ne încadrăm în cele spuse de Nicolae Iorga: Pierdem în viaţă ani, şi la moarte cerşim o clipă. Putem câştiga iubirea într-o clipă, dacă am nesocotit-o ani de zile, trăind în duşmănie cu Dumnezeu? Doar printr-o minune. O vrea Dumnezeu?

Când Solomon ne îndeamnă stăruitor: Adună-ţi înţelepciune! Iubeşte-o şi ea îţi va sta de veghe! Preţuieşte-o mai mult şi ea te va înălţa! (Prov 4,5-8), vrea să ne încununeze cu fericirea adevărată. Purtătorul adevăratei înţelepciuni va fi la timp la căpătâiul mamei când este bolnavă; se va găsi alături de cei care construiesc sau se luptă pentru dreptate şi libertate; nu va dormi când alţii veghează; nu-şi va face chip cioplit din superioritatea propriei raţiuni; va râvni binele şi se va dărui pentru realizarea lui, chiar dacă va trebui să bea până la fund paharul amărăciunii, considerând că desăvârşirea morală prin caritate este vocaţia lui adâncă şi sensul vieţii sale pe pământ (I. Bunea).

Ce mai putem spune? O scurtă rugăciune pentru a dobândi înţelepciunea: Duhule Sfinte, dă-ne darul fricii de Dumnezeu ca să ajungem la adevărata înţelepciune! Amin.

 

* * *

 

Împărăţia lui Dumnezeu este bucuria acţiunii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Accentul rugăciunii de la începutul sfintei Liturghii de azi cade pe cuvintele: “Dumnezeule… prin puterea şi călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice!” Aceste cuvinte arată că împărăţia lui Dumnezeu nu-i comoara, mărgăritarul sau peştii buni, ci acţiunea de a căuta, vinde, cumpăra, de a scoate mereu cele noi şi cele vechi.

Atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus, îşi încep activitatea publică prin cuvintele: “Convertiţi-vă, căci împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3,2;4,17). Însăşi acţiunea lor constituia începutul împărăţiei. Pentru aceasta spunea Isus: “Dacă eu scot demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Mt 12,28; Lc 17,21). Că Împărăţia lui Dumnezeu este acţiune, viaţă, a înţeles-o cel mai bine sfântul apostol Paul. El spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare ori băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine îi slujeşte lui Cristos în acest fel (făcând dreptate şi pace), îi este plăcut lui Dumnezeu şi cu trecere la oameni” (Rom 14,17-18) şi: “Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în fapte” (1Cor 4,20).

Lecturile de azi ne arată că Împărăţia lui Dumnezeu este deschisă pentru toţi oamenii, fiindcă toţi sunt capabili de acţiune: convertire.

Comoara ascunsă în ogor cuprinde chemarea la împărăţie a agricultorilor şi păstorilor care îşi desfăşoară activitatea pe câmp; piatra (perla) de mare preţ cuprinde chemarea adresată de Dumnezeu negustorilor, care îşi desfăşoară activitatea în comerţ; năvodul plin cu peşti buni şi răi cuprinde în sine chemarea la împărăţie a celor care îşi desfăşoară activitatea în pescuit. Ţăranul cumpără pământ cu bucurie, sperând într-o recoltă bogată; negustorul cutreieră ţări şi mări cu bucurie, sperând într-un câştig cât mai substanţial; pescarul aruncă mreaja cu bucurie, sperând într-o cantitate cât mai mare de peşti…

Dar orice bucurie păleşte în faţa bucuriei izvorâtă din acţiunea de a descoperi Împărăţia lui Dumnezeu. Aş vrea să ilustrez acest adevăr printr-un exemplu. Un om bogat asista la o predică despre Paradis, despre Împărăţia deplină şi veşnică a lui Dumnezeu. După terminarea Liturghiei a venit să-l felicite pe predicator, zicându-i: “Aţi vorbit minunat despre Rai, dar un singur lucru aţi omis, nu aţi specificat unde este Paradisul”. Preotul i-a spus: “Vezi, peste drum de biserică este o căsuţă. În ea se află o văduvă sărmană, bolnavă, cu trei copii. Soţul i-a murit în război. Ajut-o cu ce te lasă inima şi apoi vino şi-ţi voi spune unde este Împărăţia lui Dumnezeu!”. Omul bogat a luat de toate: alimente, medicamente, îmbrăcăminte pentru copii etc. Intrând în casă, a început să-şi desfacă darurile. Văduva a început să plângă. Copiii au întrebat-o: “Mămică, de ce plângi? Nu cumva acesta este tăticul întors din război?” Şi, fără să mai aştepte răspunsul, l-au înconjurat pe musafirul bogat şi au început să-i sărute mâinile şi să-i spună printre lacrimi de bucurie: “Tăticule, cât de mult te-am aşteptat! Mulţumim lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos la noi!”. Plin de emoţie şi bucurie, omul le-a spus: “Nu sunt eu tăticul vostru, dar vă făgăduiesc: de azi înainte voi avea grijă de voi ca un adevărat tată!”. Apoi s-a întors la paroh şi i-a spus: “Părinte, nu mai este necesar să-mi spuneţi unde este Raiul, l-am aflat: este în inima mea”. Iată, adeverirea cuvintelor lui Isus despre cărturarul învăţat în ale Impărăţiei cerurilor, care este “asemenea gospodarului, care scoate din comoara sa cele noi şi cele vechi”, cum îşi găseşte bucuria în acţiunea de a scoate şi de a da, cum se foloseşte de cele pământeşti pentru a câştiga cele cereşti.

Este o mare eroare pe care o săvârşesc mulţi creştini crezând că Împărăţia lui Dumnezeu este Biserica şi dacă fac parte din Biserică pot sta mulţumiţi că şi-au asigurat fericirea veşnică. Este adevărat: caracteristicile împărăţiei lui Dumnezeu şi ale Bisericii apar strict legate între ele, dar nu exprimă aceeaşi realitate. În perspectiva împlinirii din urmă (parusie), Biserica coincide în adevăr cu Împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitatea sa istorică şi sociologică de pe pământ, Biserica apare numai ca terenul privilegiat în sânul căreia Împărăţia se clădeşte încetul cu încetul sub acţiunea Duhului Sfânt, adică numai acea acţiune umană devine izvor de bucurie deplină care este făcută sub acţiunea Duhului Sfânt. Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă, activitatea însă este ca în sămânţă. Este necesar ca să crească. Ioan Botezătorul a început-o şi Isus a desăvârşit-o ca model, dar ea trebuie, prin acţiunea fiecărui credincios, să se extindă pe toată faţa pământului, punând în evidenţă valorile creştine, dintre care, cea mai mare, adevărata perlă a Noului Testament, este învierea din morţi.

În cea de-a doua lectură (Rom 8,28-38), sfântul apostol Paul insistă asupra acestei probleme: învierea din urmă. Ea este dovada iubirii lui Dumnezeu şi la înviere se poate ajunge numai prin iubire. Celui care cheamă cu iubire, trebuie să i se răspundă cu iubire. Motorul oricărei acţiuni trebuie să fie iubirea. Învierea este acţiunea de trecere de la moarte la viaţă şi ea trebuie realizată printr-o simbioză perfectă de iubire divino-umană, ca în Isus Cristos, ca între Cristos şi Biserică. Numai această simbioză de iubire cheamă, predestinează, mântuieşte şi glorifică pe cei care doresc şi se străduiesc să fie asemenea lui Cristos.

 

* * *

 

Duminica a XVII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

“Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu…”. Este un fel de refren care revine de mai multe ori în Evanghelie şi în special în capitolul 13 din Evanghelia lui Matei, capitol alcătuit în întregime din parabole.

Dar ce este această “împărăţie a cerurilor”? Despre ce este vorba? Ce interes prezintă aceasta pentru noi?

Mă tem că pentru mulţi oameni din zilele noastre (şi poate că şi pentru noi…) faptul de a auzi vorbindu-se despre cer sau despre ceruri provoacă o instinctivă şi probabil inconştientă reacţie de… indiferenţă absolută. Ca şi cum nu s-ar vorbi despre nimic, sau despre ceva care nu ne priveşte şi nu ne interesează în nici un fel. Ştiu însă clar că dacă s-ar vorbi despre bani, vacanţe, sănătate, politică… ar mai merge. Dar despre “împărăţia cerurilor”?…

Dar iată că tocmai despre aceasta intenţionează să ne vorbească Isus prin cele două scurte parabole ale comorii ascunse şi pietrei preţioase de mare valoare. În ambele cazuri este vorba despre o “descoperire”, o descoperire aşa de importantă încât conduce la hotărâri radicale, la o adevărată cotitură, întorsătură în viaţa celor interesaţi (un sărac pălmaş în primul caz, un bogat negustor în cel de-al doilea caz).

Modalitatea în care are loc descoperirea nu are importanţă în ceea ce priveşte scopul parabolelor: pentru cei doi protagonişti este importantă convingerea că au găsit ceva aşa de preţios, încât merită să “vândă toate averile”, pentru a putea dobândi acel ceva.

“Împărăţia cerurilor” este asemenea… cu aşa ceva, ne spune Isus. Totul constă în a descoperi acel ceva, în a ne da seama de acel ceva. Dar tocmai acest lucru este dificil!

Realitatea concretă a lumii prezente şi a vieţii pământeşti (şi cu toate contradicţiile sale), imposibilitatea de a vedea clar cu ochii noştri dincolo de moarte, adesea fac să apară în inima noastră (chiar dacă nu o spunem cu glas tare) mai mult decât un dubiu referitor la efectiva consistenţă şi importanţă a “împărăţiei cerurilor”, adică a realităţilor pe care Evanghelia le numeşte drept realităţi importante, ba chiar decisive, pentru realizarea noastră şi pentru “reuşita” vieţii noastre.

Trebuie să facem şi noi o descoperire: descoperirea faptului cât este de preţios planul lui Dumnezeu pentru noi şi pentru viaţa noastră; acel plan pe care noi îl putem înţelege prin cuvântul şi viaţa lui Isus Cristos.

În fond, totul depinde de curajul de a crede într-adevăr în învierea sa. Pentru că a vorbi despre “împărăţia cerurilor” sau “împărăţia lui Dumnezeu”, înseamnă a ne gândi că Dumnezeu ne cheamă să fim şi noi ca Isus cel înviat. A vorbi despre “împărăţia cerurilor” înseamnă a recunoaşte că – dincolo de orice evidenţă imediată – totul, chiar şi suferinţa şi moartea, “totul concură spre binele acelora care-l iubesc pe Dumnezeu” (lectura a doua).

Parabolele lui Isus erau o provocare pentru lumea timpului său. Oare mai sunt încă o provocare şi pentru oamenii din timpul nostru? Poate că da!

O provocare la primirea sfidării credinţei. O invitaţie la o examinare sinceră a noastră, referitor la care sunt valorile care călăuzesc de fapt alegerile şi hotărârile noastre, şi cât “valorează” într-adevăr lucrurile cărora le acordăm de fapt mare importanţă. Pe scurt: în ultimă analiză, ce are într-adevăr importanţă, după părerea noastră, în viaţa noastră?

Descoperirea valorilor adevărate şi faptul de a avea curajul de a le urma cu orice preţ: iată învăţătura acestor parabole, iată “înţelepciunea” pe care trebuie s-o cerem de la Dumnezeu în rugăciune, aşa cum a făcut Solomon (prima lectură).

În concret, a ne aminti că numai Dumnezeu este absolutul, fără de care “nu există nimic valabil şi sfânt”: aceasta ne va permite să ne “folosim cu înţelepciune de bunurile pământeşti, într-o continuă căutare a bunurilor cereşti şi veşnice” (cf. colecta).

 

* * *

 

Duminica a XVII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Liturgia cuvântului din duminica de a¬stăzi, împreună cu Jertfa Euharistică pe care urmează s-o cele¬brăm, ne luminează pentru a putea urma cu fidelitate calea spre Împărăţia lui Dumnezeu, cale începută deja la Botez.

În timpul vieţii sale pământeşti, Isus Cristos, vorbea dese¬ori ascultătorilor săi despre Împărăţia cerurilor. Evanghelia de astăzi, încheind ciclul parabolelor despre Împărăţie început acum două duminici, ni-l prezintă din nou pe Isus în mijlocul oamenilor învăţându-i ce fel de atitudine trebuie să aibă faţă de bunurile acestei lumi, pentru ca ele să nu-i împiedice să intre în Împărăţia veşnică a Tatălui.

Din cauză că limbajul omenesc fiind prea sărac pentru a arăta în ce con¬stă o astfel de Împărăţie, Isus este nevoit să recurgă la dife¬rite imagini, la diferite asemănări, la parabole, pentru ca oame¬nii să înţeleagă valoarea inestimabilă a acestei Împărăţii. Duminica de astăzi ne prezintă trei astfel de parabole. În prima parabolă, Isus compară Împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă într-un ogor, pe care un om o găseşte. Pentru a o dobândi, pentru a o poseda, nu se dă în lături de la nici un fel de sacri-ficiu, pentru că ştie că posedând-o, cu ea poate cumpăra orice. În cea de a doua parabolă Împărăţia cerurilor este comparată cu un negustor care caută mărgăritare de mare preţ, iar când găseşte unul, se duce, vinde tot ce are şi-l cumpără.

Această comoară ascunsă, acest mărgăritar de mare preţ, este Împărăţia cerurilor, este prietenia cu Dumnezeu, este mântuirea noastră, pe care trebuie s-o căutăm, iar când am găsit-o, s-o păstrăm cu preţul oricărei jertfe. Toţi oamenii au posibilitatea să aleagă această comoară, însă lipsa de angajare indiferenţa, superficialitatea, lumea cu ten¬taţiile ei îi împiedică s-o facă.

Omul s-a lăsat orbit de comorile înşelătoare ale acestei lumi şi le preferă în locul lui Cristos. În acest sens, apostolul şi evanghelistul Ioan ne spune: “Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul, deoarece faptele lor erau rele” (In 3,19).

Din sufletul omului modern, lipseşte simţul recunoaşterii valorilor spirituale, deoarece s-a lăsat infestat de teorii care caută să arunce şi să calce în picioare mărgăritarele de mare preţ ale credinţei creştine, s-a lăsat infestat de filozofii care compromit morala creştină. Activitatea umană este coruptă de păcat. Progresul omului, deşi este un mare bine pentru acesta, îl determină totodată să schimbe ierarhia valorilor. Răul este preferat în locul binelui, ura şi egoismul în locul iubirii, iar în felul acesta, pământul încetează să mai fie terenul fertil al unei adevărate fraternităţi.

Munca noastră de fiecare zi, activitatea în care suntem integraţi, este un tezaur preţios pe care îl putem folosi pentru a dobândi roade vrednice de viaţa veşnică, roade vrednice de Împărăţia lui Dumnezeu. De felul cum ne străduim să realizăm această Împărăţie depinde soarta noastră viitoare. În fiecare zi recităm rugăciunea învăţată de Isus şi-l implorăm pe Tatăl Ceresc: “Tată, vie Împărăţia ta”. Dar, facem noi ceva concret în fiecare zi pentru ca această împărăţie să vină într-adevăr? Astăzi, fiecare dintre noi să ne răspundem la această întrebare cu sinceritate. Reluând mâine munca noastră activitatea de zi cu zi să ne străduim s-o sfinţim, îndeplinind-o bine din iubire faţă de Dumnezeu. În acest fel ea va căpăta o valoare mântuitoare şi va facilita intrarea noastră în Împărăţia veşnică a Tatălui. Să oferim în fiecare zi lui Dumnezeu un mic act de iubire, o rugăciune, să învingem o ispită; iar dacă am pierdut comoara prieteniei lui Isus, să nu întârziem a o dobândi prin sacramentul spovezii.

Mântuirea sau condamnarea finală, de care ne vorbeşte cea de-a treia parabolă din duminica de azi – parabola năvodului -, este consecinţa alegerii libere din partea omului. Dumnezeu, în nespusa sa bunătate, a dăruit omului libertatea, dar odată cu această libertate, i-a dăruit şi posibilitatea de a refuza planul său de mântuire. De aceea, primirea sau excluderea de la Împărăţia lui Dumnezeu depinde de răspunsul pe care îl dăm la chemarea lui.

Descoperirea lui Dumnezeu, posedarea adevărului divin, liniştesc inima, liniştesc conştiinţa, dau speranţă. Cine l-a găsit pe Dumnezeu a găsit pacea sufletului, a găsit adevărata comoară, a găsit viaţa. Nici o jertfă nu este prea mare pentru a păstra această comoară. Isus ne cere mult, ne cere totul pentru a intra în Împărăţia sa, dar nici ceea ce ne oferă el nu este puţin, ci totul: fericirea veşnică. De aceea, alegerea şi angajarea noastră să fie înţelepte şi să includă pe lângă înţelepciunea şarpelui şi simplicitatea porumbelului.

Un exemplu de alegere matură întâlnim în prima lectură din duminica de astăzi, luat din cartea întâi a Regilor, în care ni se relatează frumoasa rugăciune a regelui Solomon. Rugăciunea sa este deosebit de plăcută lui Dumnezeu pentru două motive: – întâi pentru felul în care este făcută, adică cu umilinţă şi încredere; – apoi pentru obiectul ei, care este înţelepciune pentru a putea conduce poporul ales.

Pentru un om şi mai ales pentru un rege tânăr, o astfel de decizie este deosebit de plăcută lui Dumnezeu. Regele Solomon ar fi putut cere cu totul altceva, dar nu, el preferă înţelepciunea în locul altor valori; înţelepciunea este preferată în locul bogăţiilor acestei lumi, în locul vieţii lungi, în locul unei domnii liniştite. Problemele sociale, politice, chiar cele religioase vor fi înfruntate de acum, nu de un tânăr, dar de un rege atât de înţelept încât din toate colţurile pământului vor veni oameni care să asculte înţelepciunea pe care Dumnezeu a pus-o în inima sa (1 Rg 10,24).

Pentru noi creştinii, adevărata înţelepciune constă în alegerea lui Dumnezeu, în descoperirea lui Dumnezeu, care s-a făcut prezent în mod vizibil în mijlocul oamenilor prin Cris¬tos, care este înţelepciunea însăşi.

Isus Cristos este un prieten care valorează infinit mai mult decât toate comorile acestui pământ. Odată ce l-am gă¬sit, nu trebuie să-l schimbăm cu nici o altă valoare, deoarece numai prin el avem viaţa. Mântuitorul a explicat deseori că nici cele mai mari bogăţii pământeşti nu valorează cât viaţa veşnică. Aurul, diamantele, pot fi distruse, pot fi furate, veşmintele, oricât de scumpe şi frumoase ar fi ele, până la urmă vor fi mâncate de molii. Ceea ce rămâne, şi aceasta este esenţial, este o viaţă trăită în prietenie cu Isus, în harul lui Dumnezeu. Iată, adevărata comoară; iată alegerea înţeleaptă şi matură! Imaginea evanghelică a năvodului aruncat în mare, care a¬dună tot felul de peşti, ne arată că Dumnezeu cheamă toţi oame¬nii la mântuire. Tocmai această chemare universală, o descrie Apostolul Paul în lectura din Scrisoarea către Romani. Dumnezeu cheamă pe toţi oamenii, dar nu sileşte pe nici unul, nici nu promite un paradis pământesc sau o fericire fără jertfă. Apostolul neamurilor ne arată scopul pe care îl urmăreşte Dum¬nezeu cu noi. Dumnezeu ne iubeşte, el vrea ca să reproducem în noi chipul Fiului său, pentru a putea fi părtaşi şi de slava lui. Cei chemaţi de Dumnezeu trebuie să se asemene lui Cristos, iar din această asemănare nu poate lipsi calvarul încer¬cărilor. Isus însuşi ne spune: “În lume veţi avea mult de suferit, dar aveţi curaj, eu am învins lumea!” (In 16,33). Dacă menirea creştinului este de a fi asemenea lui Cristos, şi dacă lui Cristos nu-i putem scoate cununa de spini de pe cap, nici nu-i putem îndepărta de pe trup rănile biciuirii şi ale răstignirii, atunci şi noi creştinii, noi cei prezenţi aici, pe acest pământ, să înfruntăm toate încercă¬rile vieţii cu frunţile senine, conştienţi şi siguri că odată vom ajunge şi noi acolo unde este Cristos, în Patria fericită.

Să veghem, aşadar, şi să ne rugăm pentru ca bunurile aces¬tei lumi, pentru ca zgomotul acestei lumi să nu ne împiedice să auzim mesajul de chemare al lui Dumnezeu. El ne cheamă pe toţi la Împărăţia şi mărirea sa, ne cheamă la libertate, la sfin¬ţenie, la viaţa veşnică. Să fim treji pentru ca ziua noii veniri a lui Cristos să ne găsească cu candela aprinsă, pentru a putea auzi chemarea sa: “Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, primiţi ca moştenire Împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii” (Mt 25,31-34).

Mihai Mărtinaş

 

* * *

 

Duminica a XVII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

În viaţa noastră, fiecare dintre noi căutăm binele şi ne străduim din răsputeri să ocolim răul, nenorocirea, neplăcerile şi necazurile, căci prin însăşi natura sa, omul se îndreaptă mereu spre bine, se îndreaptă spre frumos. Rareori sau poate niciodată nu vom întâlni oameni care să spună că ei n-au avut niciodată necazuri, greutăţi, probleme. Într-o măsură sau alta toţi suntem supuşi răului care există în lume. Dumnezeu ne încearcă pe fiecare, îngăduind să ni se întâmple ceva ce poate mai puţin ne dorim. Sunt momente în care toţi ar trebui să ne analizăm puţin viaţa noastră, să ne analizăm faptele şi comportamentul nostru. Sunt momente care ne dau prilejul să ne punem o serie de întrebări ca: Încotro mergem? Care este sensul atâtor acţiuni ale noastre? Care este sensul vieţii noastre? Avem nevoie uneori de a ne desprinde de obişnuinţa noastră, de monotonia faptelor noastre, pentru a găsi o soluţie la problemele şi la punctele în care simţim că ar mai trebui schimbat ceva.

În prima lectură am auzit cum Solomon ajunge să fie ales rege în locul tatălui său David; un moment decisiv pentru el! Acum el se opreşte şi se analizează, se gândeşte de ce anume are nevoie pentru a face faţă acestui nou statut, acestei noi responsabilităţi pe care i-a oferit-o Dumnezeu: aceea de a fi rege, de a fi judecător al poporului. Şi am auzit ce-i cere Solomon lui Dumnezeu: “Dă-mi Doamne o inimă înţeleaptă care să ştie să deosebească binele de rău!” (1Rg 3,9) Pentru el nimic nu întrece înţelepciunea care vine de la Dumnezeu. Ar fi putut să-i ceară cu totul altceva: putere, moartea duşmanilor, bogăţie. Însă Solomon se gândeşte că toate acestea n-ar avea nici o valoare fără înţelepciunea care vine de la Dumnezeu. Rugăciunea lui e diferită de cea a celorlalţi regi care, contrar lui Solomon, cereau de la protectorii lor viaţă lungă şi un destin fericit. Pentru el, inima contează înainte de toate! De aceea el cere o inimă înţeleaptă, o inimă ascultătoare, o inimă care să ştie să judece drept, atunci când va trebui să judece în calitate de judecător al poporului.

Evanghelia din duminica de astăzi ne prezintă trei parabole, toate având ca centru de referinţă Împărăţia lui Dumnezeu. În primele două parabole, Isus compară împărăţia cu un năvod aruncat în mare şi cu o perlă de mare valoare. În cazul parabolei cu năvodul, Isus vrea să scoată în evidenţă faptul că aici pe pământ, toţi oamenii trăiesc împreună: atât cei buni cât şi cei răi. La sfârşitul lumii însă, aşa cum pescarul desparte peştii cei buni de cei răi, la fel vor fi despărţiţi şi oamenii: cei buni vor merge în Împărăţia lui Dumnezeu iar cei răi vor fi trimişi în iad.

Isus mai compară Împărăţia cu o perlă de mare valoare. Când negustorul o vede face tot ce-i stă în puteri pentru a intra în posesia ei. Tot astfel, creştinul care vrea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să se lepede de toate şi să se facă vrednic de această Împărăţie.

În al treilea rând, Isus ne prezintă Împărăţia ca pe o comoară ascunsă într-un ogor. Un om o găseşte şi vrea să intre în posesia ei. Din evanghelie reiese că acest om era un om oarecare, un muncitor ca toţi ceilalţi. Acest om muncea din greu în fiecare zi pe un ogor care nici măcar nu era al lui. Cine ştie de câte ori s-o fi întrebat: de ce trebuie să muncesc aşa mult? De ce viaţa e aşa dură cu mine? Ce sens are toată munca mea? Şi iată că dintr-o dată soarta i se schimbă radical. Într-una din zile, ne spune evanghelia, el găseşte o comoară; plugul său se opreşte cu un sunet ascuţit şi metalic în pământ. Se opreşte, scormoneşte pământul şi dă de o grămadă de monede. Îşi dă imediat seama că se află într-o stare decisivă a vieţii sale. Nici nu-i trece prin cap să rateze această ocazie. Priveşte în jur, reacoperă comoara şi continuă munca până seara. Să ne imaginăm însă cât de deosebită este acum munca sa! El poartă cu sine un secret extraordinar. Un singur lucru îl obsedează: cum să facă să intre în posesia comorii? Şi soluţia vine imediat: vinde casa, bunurile, vinde tot ce are pentru ca în acest fel să procure banii necesari pentru a putea cumpăra ogorul. Bineînţeles că toţi cei din jur încep să-l considere drept nebun. Însă el nu ţine cont de comentariile celor din jur. Este sigur şi conştient că face cea mai mare alegere a vieţii sale. De acum, existenţa sa capătă o fizionomie complet nouă. Cu această comoară el îşi plăteşte datoriile, îşi face o casă mai mare şi răscumpără tot ceea ce vânduse înainte.

Această comoară despre care ne vorbeşte evanghelia de astăzi, este tocmai Împărăţia Cerului. Faţă de alte mari opere ale omenirii, ea poate părea un nimic. La fel poate părea un nimic harul, Euharistia, poate părea un nimic mântuirea sufletului. Şi totuşi, dacă analizăm bine, vom vedea că ele sunt totul. Însă pentru a ne da seama de aceasta, avem nevoie de ochi care să privească dincolo de aparenţe, dincolo de aspectul vizibil al lucrurilor. Numai astfel vom putea observa ceea ce Dumnezeu înfăptuieşte în Biserica sa, în sacramentele sale şi în inima celor ce cred. Fără ochii credinţei nu vom putea observa niciodată realitatea Împărăţiei Cerului care se desfăşoară de-a lungul istoriei noastre şi care va fi definitivă la a doua venire a lui Cristos. Creştinul trebuie să ducă o luptă continuă pentru a face să triumfe Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul său şi în afara sa; o luptă continuă împotriva puterilor răului, împotriva păcatului care a luat atâtea forme în lumea noastră de astăzi.

Ce este de fapt această Împărăţie despre care ne vorbeşte evanghelia de astăzi? Această Împărăţie este însuşi Cristos! Nu există nici o diferenţă între alegerea pentru Împărăţie şi alegerea pentru Cristos; sunt unul şi acelaşi lucru! Cu Isus a început deja ultima fază a împlinirii timpurilor. Împărăţia este deja pe pământ în persoana lui Isus Cristos, iar adeziunea la persoana lui Cristos este de fapt pronunţarea dorinţei de a intra în Împărăţie. Astfel trebuie să înţelegem noi creştinii Împărăţia lui Dumnezeu. Să nu o reducem la o simplă idee proiectată în viitor, la o realitate de existenţa căreia uneori poate ne şi îndoim. Noi, creştinii, ne rugăm în fiecare zi la rugăciunea Tatăl Nostru: vie împărăţia ta. La ce ne gândim când pronunţăm aceste cuvinte? Care este Împărăţia pentru care optăm noi? Şi dacă ne-am dat seama de realitatea acestei Împărăţii, ce facem noi pentru a ne face vrednici de ea?

Într-o biserică, la una din Sfintele Liturghii, un preot predica despre paradis şi despre Împărăţia lui Dumnezeu. După Liturghie se prezintă la preot un om şi-i spune: “Părinte, aţi vorbit foarte frumos despre paradis, dar aţi uitat să specificaţi un lucru esenţial; anume, unde se află acest paradis?” Preotul îi arată o casă vis-a-vis de biserică şi îi spune că acolo locuieşte o văduvă cu trei copii a cărui soţ îi murise în război. “Mergi, îi spune preotul, şi ajut-o cu ceea ce poţi tu!” Omul respectiv merge la acea casă luând cu sine câteva daruri pentru cei trei copii. Văzând darurile, văduva, cuprinsă de emoţii, începu să plângă, iar copiii o întrebară: “Mamă, de ce plângi, nu cumva acesta este tatăl nostru?” Şi fără să aştepte răspunsul, copiii îl înconjurară pe străin mulţumindu-i pentru darurile aduse. Impresionat, omul exclamă atunci cu lacrimi în ochi: “Nu sunt eu tăticul vostru, dar de azi înainte mă voi îngriji de voi ca un adevărat tată!” Şi întorcându-se la preot îi spune următoarele cuvinte: “Părinte, acum ştiu unde este paradisul, el este în inima mea!”

Iată deci cum trebuie să înţelegem noi Împărăţia lui Dumnezeu! Iată unde trebuie să o căutăm! Ea este în inima fiecăruia dintre noi, iar noi creştinii trebuie să luptăm neîncetat pentru a face să triumfe în noi această Împărăţie. Trebuie deci să vindem toate pentru a fi liberi să-l primim pe Cristos. Iar pe primul loc în inima noastră trebuie să fie Cristos. Ernest Hello, un scriitor german, îi spunea soţiei sale chiar în ziua nunţii: “nu vreau să ocup în inima ta decât locul al doilea; primul trebuie să fie ocupat de Isus Cristos!“

Şi pentru noi, preocuparea principală trebuie să fie aceea de a-l întâlni pe Cristos. Să nu rămânem orbiţi de dorinţa de câştig, căci cele mai multe probleme se ivesc atunci când noi uităm să mai spunem stop; uităm să ne mai rugăm şi să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darurile sale. Nu bogăţia, nu puterea, nu fericirea, ne fac pe noi vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu! Pentru a intra în Împărăţie, avem nevoie de o inimă curată, de o inimă nobilă şi sinceră. De aceea să cerem şi noi de la Dumnezeu asemenea lui Solomon: “Dă-mi Doamne o inimă înţeleaptă care să ştie să discearnă între ce e bine şi ce e rău. Dă-mi o inimă care să caute mereu dreptatea ta şi să împlinească mereu voinţa ta, pentru ca astfel să devin vrednic de împărăţia ta”.

Adrian GHERGHELUCĂ

 

* * *

 

Duminica a XVII-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus mulţimilor: “Împărăţia cerurilor este asemenea cu o comoară ascunsă într-un ogor pe care un om, găsind-o, o ascunde din noi şi, cuprins de bucurie, se duce, vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela. Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. Când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce, vinde tot ce are şi îl cumpără. Împărăţia cerurilor se mai poate asemăna cu un năvod aruncat în mare care strânge tot felul de peşti. Când s-a umplut, pescarii îl trag la ţărm, se aşază şi aleg peştii buni în coşuri, iar pe cei răi îi aruncă…” (Mt 13,44-52)

În această duminică ne sunt propuse spre meditare ultimele parabole ale Mt 13. Două dintre ele pun accentul, pe de-o parte, asupra valorii Împărăţiei cerurilor atunci când o compară cu o comoară sau cu un mărgăritar de mare preţ, dar, pe de altă parte şi în mod deosebit, asupra eforturilor pe care cei care ştiu să le aprecieze le fac pentru a le dobândi: vând tot ce au ca să cumpere comoara. A treia parabolă privilegiază mai curând calitatea celor care urmează să facă parte din Împărăţie atunci când ni-i prezintă pe pescarii care aleg peştii buni pentru a-i pune în coşuri, iar peştii răi îi aruncă. Dacă am citi această ultimă parabolă prin prisma primelor două am putea spune că peştii buni ar fi cei care şi-au agonisit comoara sau mărgăritarul de mare preţ. Prabola, însă, vorbindu-ne despre peşti buni şi nu despre vreun personaj care poartă în mână vreun obiect de mare preţ pentru a se prezenta înaintea Judecătorului, lasă să se înţeleagă că tocmai ei sunt comoara, ei au devenit ceea ce trebuia să devină, ei alcătuiesc împreună cu Dumnezeu Împărăţia.

Fraţilor, noi ştim că Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc pe el, adică al acelora care au fost chemaţi potrivit planului său. Într-adevăr, pe aceia pe care i-a ştiut mai dinainte i-a şi predestinat să poarte chipul Fiului său, ca Fiul să fie primul născut dintr-o mulţime de fraţi. Pe cei pe care i-a predestinat să aibă această asemănare i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat i-a şi îndreptăţit; pe cei pe care i-a îndreptăţit i-a şi condus la mărirea sa. (Rm 8,28-30)

A deveni comoară a Împărăţiei nu este rodul exclusiv al faptelor bune pe care le-am face. Apostolul Paul (Pavel) explică acest proces al devenirii a ceea ce trebuie să fim folosind câteva expresii cheie: 1. Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele celor care îl iubesc; 2. Dumnezeu toate le îndreaptă spre binele celor care au fost chemaţi potrivit planului; 3. cei chemaţi sunt predestinaţi să poarte chipul Fiului său; 4. pe cei chemaţi Dumnezeu i-a îndreptăţit; 5. pe cei îndreptăţiţi Dumnezeu i-a condus la mărirea sa.

În tot acest proces se întrevede o colaborare între cei care îl iubesc pe Dumnezeu şi Dumnezeu care înfăptuieşte esenţialul devenirii: cheamă, predestinează, îndreptăţeşte şi conduce la mărirea sa.

Chiar dacă această schematizare a procesului transformării de care beneficiază cei care îl iubesc pe Dumnezeu comportă o notă de abstractizare trebuie totuşi să o gândim ca pe o lucrare tainica ce se realizează în noi în fiecare clipă, în fiecare situaţie, grea sau uşoară, tristă sau veselă a vieţii noastre.

 

* * *

 

Summum bonum

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În filozofia creştină, există ceva cunoscut ca summum bonum sau binele suprem. Summum bonum este considerat a fi nu doar cel mai bun lucru pe care cineva l-ar putea avea vreodată, ci totodată acel bun care conţine în sine sau aduce cu sine toate celelalte lucruri bune şi dezirabile, care satisfac pe deplin dorinţele altfel imposibil de împlinit ale inimii umane. Summum bonum pare o idee abstractă, dar poate fi ilustrat prin intermediul unei experienţe din copilărie dintr-un sat african obişnuit.

Există obiceiul să i se ceară unui copil să prindă o cloşcă cu, să spunem, şapte pui. Copilul, invariabil, va începe cu puii. Dar cum aceştia aleargă stânga-dreapta, copilul va avea multă bătaie de cap ca să prindă chiar şi numai un pui. Mai rău, cloşca, pentru a-şi apăra puişorii, va veni după copil cu ciocul şi ghearele sale. După mult efort cu prea puţine rezultate, copilul va renunţa la urmărirea inutilă a puilor, şi atunci va veni în ajutor mama copilului.

Mai întâi ea va lua un coş mare, o va ademeni pe cloşcă şi o va acoperi cu coşul. Cloşca îşi va chema atunci puişorii şi aceştia se vor aduna cu toţii în jurul coşului. Femeia va ridica puţin coşul şi toţi puii se vor grăbi să intre pentru a fi alături de mama lor. În câteva minute ai astfel şi cloşca şi puii ei. În acest exemplu, puii pot fi comparaţi cu numeroasele lucruri bune ale vieţii, iar cloşca cu summum bonum, bunul suprem care aduce cu sine toate celelalte bunuri.

Lecturile de astăzi ne invită să ne punem această importantă întrebare: Dintre toate lucrurile pe care le doresc în viaţă, care sunt puişorii şi care este cloşca? Oare care este acea dorinţă din viaţa mea care odată împlinită va aduce cu sine împlinirea tuturor celorlalte dorinţe legitime ale mele? Evanghelia numeşte această dorinţă supremă a inimii umane “împărăţia lui Dumnezeu”. “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6,33).

Împărăţia lui Dumnezeu este domnia lui Dumnezeu în inimile noastre, în vieţile noastre, în familiile noastre, în societatea noastră şi în lumea noastră. Cel care găseşte împărăţia lui Dumnezeu găseşte tot ceea ce îşi mai poate dori. De aceea este comparată cu comoara ascunsă într-un ogor pe care cineva o descoperă, apoi merge şi vinde tot ceea ce are pentru a cumpăra ogorul acela; sau cu un mărgăritar de preţ pentru care un negustor vinde toate câte le are ca să îl poată cumpăra. De fapt, aceste parabole ne invită nu doar să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, ci să căutăm doar împărăţia, deoarece cu ea vine orice alt bun pe care îl dorim.

Solomon, în prima lectură, este un bun exemplu de om care a mers după cloşcă şi nu după pui. Ca tânăr rege, el avea multe nevoi legitime. Avea nevoie de bogăţie, de putere militară, faimă, securitate, prosperitate, viaţă lungă şi fericire. Dar când Dumnezeu îi spune să îi ceară un lucru, el cere summum bonum, înţelepciune. Ştia că cu înţelepciunea vine orice alt lucru bun de care avea nevoie şi pe care îl dorea. Şi Dumnezeu a confirmat alegerea lui cu aceste cuvinte: “Iată, Eu îţi dau minte înţeleaptă şi pricepută, cum nici unul n-a fost ca tine înaintea ta şi cum nici nu se va mai ridica după tine. Ba îţi voi da şi ceea ce tu n-ai cerut: bogăţie şi slavă, aşa încât nici unul dintre regi nu va fi asemenea ţie, în toate zilele tale” (1 Regi 3,12-13).

Dacă Dumnezeu v-ar apărea la noapte în vis şi v-ar spune să îi cereţi un singur lucru, ce anume aţi cere? Aţi cere bogăţie sau succes în afaceri sau în iubire? Aţi avea înţelepciunea lui Solomon să cereţi domnia lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră personală şi profesională? Este împărăţia lui Dumnezeu atât de importantă pentru dumneavoastră încât sunteţi pregătiţi să vindeţi şi să împărţiţi tot ceea ce aveţi pentru a o dobândi? Amintiţi-vă, împărăţia lui Dumnezeu nu este doar unul între atât de multe alte lucruri bune şi dezirabile. Este summum bonum, bunul suprem, singurul lucru bun de care avem nevoie pentru a ajunge la totală satisfacţie şi împlinire în viaţă. Dacă aveţi împărăţia lui Dumnezeu aveţi totul şi dacă nu aveţi împărăţia lui Dumnezeu nu aveţi nimic.

 

* * *

 

Dumnezeu iubeşte pe aceia care sunt dispuşi să rişte totul

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Solomon nu crede în “harul stării”

Este o deosebită plăcere să întâlneşti pe unul care recunoaşte că nu este la înălţime, nu este pregătit, se teme – pentru a o spune în termeni moderni – că a ajuns la propriul “grad de incompetenţă”. În rugăciunea lui Solomon se observă de îndată un timbru de autenticitate. Nu recită în faţa lui Dumnezeu partea celui umil, despre care afirmă că nu este vrednic (…şi aşteaptă să-l audă spunând că nu este adevărat). Se prezintă pur şi simplu aşa cum este: mărturiseşte insuficienţele proprii şi limitele proprii (“sunt un copil”), incapacităţile şi nesiguranţele proprii (“nu ştiu să mă comport ca rege”).

Nu-şi imaginează chinuri şi nelinişti. Şi nici nu este înspăimântat. Chiar faptul că acest faimos dialog cu Domnul are loc în vis, indică faptul că noul rege, deşi preocupat, reuşeşte totuşi chiar să doarmă. Pur şi simplu lasă să se înţeleagă că “ajuns” la acea îndatorire nu înseamnă nimic. Este important şi decisiv ceea ce urmează. Examenele adevărate încep din ziua următoare şi nu se vor termina niciodată. Nu aş spune că Solomon tremură la această idee. Ceva diferit: nu se simte sigur pe sine. Mai mult decât nesigur, se declară lipsit de experienţă. Nu este vorba de a căuta sprijin şi recomandări pentru carieră. Sprijinul adevărat trebuie să fie asigurat, de sus, de cât mai sus posibil, după ce şi-a pus piciorul pe acea treaptă (care apoi, în perspectiva evanghelică, este cea care permite cel mai bine de a se pleca pentru a spăla picioarele altuia.)

Solomon nu prezintă titlurile proprii. Nu se laudă cu nici o specializare. Nu expune justificări ridicole: “Nu am căutat eu… Eu am fost primul care am fost surprins… A trebuit să mă resemnez, să mă plec… Nu am putut face altceva decât să ascult, aşa cum am făcut mereu în viaţa mea…” Se declară disponibil să primească. După ce i-a fost oferită autoritatea, aştepta… tot restul care, într-un anumit sens, s-o justifice. Regele nu este preocupat pentru chipul propriu, succesul, popularitatea. Îi stă la inimă binele altora. Ştie că dacă săvârşeşte vreo nebunie, nu compromite numai prestigiul propriu, ci sunt la mijloc persoanele de care este responsabil.

Solomon nu ţine să apară ca unul care ştie. Se consideră mai degrabă, unul care trebuie să înveţe, care începe să înveţe. A obţine de la Dumnezeu “o inimă docilă”, nu înseamnă de fapt a aduna înţelepciune, ci de a asculta. Dumnezeu îi dăruieşte “o inimă înţeleaptă şi inteligentă”, nu un “depozit” de adevăr, de reţete şi de răspunsuri prefabricate numai de folosit. Adică, în practică, îi promite că în fiecare zi îl va instrui, îl va face să înţeleagă ceva, îl va corecta, îl va certa dacă este cazul.

Solomon nu dobândeşte o posesiune definitivă de la pornire, un bagaj de ştiinţă pe care nimeni nu va mai îndrăzni s-o pună în discuţie. I se garantează, în schimb, posibilitatea de a vedea, examina, hotărî în chip drept treptat-treptat.

Aş îndrăzni să spun: unica siguranţă pe care o cere este cea de… a nu fi prea sigur de sine. Adică: siguranţa dubiului zilnic. Se simte asigurat de un “responsabil” care nu este semeţ, nu este prezumţios, nu se arată dezinvolt, stăpân pe situaţie, şi, în loc să se ia în serios, ia în serios ceea ce vine numai de la Domnul, pe care îl invocă cu umilinţă. Evident nimeni (nici chiar Dumnezeu) nu l-a informat pe Solomon despre existenţa aşa zisului “har al stării”. Totuşi, “o inimă docilă” este ceva diferit de “harul stării”. Mai de încredere… Apelând la harul stării, este riscul de a apăra şi erorile cele mai mari. Cu inima docilă nu ezită să se pună în discuţie (şi a se lăsa pus în discuţie) şi, când este cazul, de a recunoaşte greşelile.

“Nu te accept cum eşti, ci cum erai…”

Toţi putem să ne însuşim rugăciunea lui Solomon, chiar dacă nu avem responsabilităţi deosebite de a guverna. O inimă “docilă, înţeleaptă şi inteligentă” rămâne pentru totdeauna necesară pentru a duce viaţa noastră, de a şti “să distingem binele de rău”, de a poseda discernământul drept. Recurgerea constantă la Domnul este indispensabilă pentru a nu pierde orientarea. Şi apoi aceeaşi rugăciune este permisă de a o formula în avantajul tuturor acelora care, în Biserică, deţin autoritatea.

În loc de a ne lamenta, în loc de a depăna rozariul celui nemulţumit (rostind mereu “misterele de durere”; un astfel de om îmi mărturisea, apropo de dificultăţile pe care le avea cu autoritatea constituită, că nu reuşeşte să accepte “misterele… misterioase”), în loc de a dori superiori după gusturile noastre, este bine să ne rugăm cu insistenţă ca Domnul să le dea “o inimă docilă”. Nu avem nevoie ca “şefii” să fie cum îi vrem noi, să acţioneze pe linia dorinţelor noastre, să corespundă aşteptărilor noastre. Bineînţeles, toate acestea nu sunt în mod necesar un rău. Mai rău: nu sunt realiste.

Dacă Domnul ar asculta fiecare rugăciune care exprimă un anumit ideal de autoritate, ar fi constrâns să ne dea responsabili de comunităţi “modelaţi”, fiecare, în zeci (sau sute) de forme diverse. Ceea ce nu este la îndemâna nici… a atotputerniciei divine.

Este lucru “înţelept şi inteligent”, în schimb, de a insista ca oricine ar fi “investit cu autoritate” să primească în dar, în fiecare zi, o inimă înzestrată cu docilitate. Un păstor cu adevărat docil Domnului ar putea şi să nu ne placă, să nu ne “mulţumească”. Dar este desigur în avantajul nostru. Personal, însă, mă hazardez să adaug o clauză la această rugăciune pe care o iubesc atât.

Aud adesea un oarecare “responsabil” declarând pe un ton peremptoriu: “Trebuie să mă acceptaţi aşa cum sunt”. Într-adevăr, a lua sau a lăsa. Nu sunt foarte de acord. Trebuind să înregistrez adesea anumite schimbări neaşteptate de ton şi atitudini şi limbaj şi chiar idei, aş propune o corecţie mică: “Să nu-mi ceri să te accept cum eşti. Am putea ajunge la un fel de compromis. Dacă eşti de acord, prefer să te accept… cum erai. Vreau să spun cum erai înainte de a ţi se fi întâmplat acel lucru, înainte de îmbrăca rolul sau, mai rău, ai devenit un personaj. Acceptarea îmi stă bine. Numai să fie acceptarea a ceva autentic, sincer (inclusiv defectele), nu ceva artificial.

Şi apoi, să ne gândim bine, acceptarea reciprocă nu este decât un punct de plecare în vederea unei creşteri, a unui drum de făcut împreună, în timpul căruia, puţin câte puţin, toţi ne-am regăsi (cel puţin un pic) diferiţi. Deci, te accept (de preferinţă cum erai, “nu îmbrăcat în autoritate”), dar aş vrea să-mi promiţi că vom da o mână de ajutor pentru a schimba în bine (cel puţin un pic). Inima docilă ar trebui să slujească, în loc să forţeze poziţiile noastre, să le părăsim când El ne avertizează că ne aşteaptă în altă parte…

Descoperirea

Isus, în evanghelie, vorbeşte despre împărăţie în termeni de descoperire. Descoperirea unui “tezaur ascuns într-un ogor”. Descoperirea “unui mărgăritar de mare valoare”. S-ar spune un mare noroc. Numai că acest mare noroc este plătit cu preţul dezlipirilor, renunţărilor şi sustragerilor. Ţăranul este constrâns să “vândă toate bunurile sale” pentru a intra în posesia acelui ogor. Chiar şi negustorul trebuie să “vândă toate bunurile sale” pentru a obţine acel mărgăritar.

Trei observaţii. 1 – Cine ştie dacă reuşim să concepem şi să prezentăm creştinismul, nu în termeni de povară apăsătoare de greutăţi şi datorii de purtat, ci ca o descoperire bucuroasă, posibilitate de a deveni uşori, liberi. “L-am aflat pe Mesia”, anunţă cu un aer de triumf Andrei pe fratele său Simon (Io 1,41). Ca şi cum ar comunica: a fost un lucru extraordinar, o întâlnire surprinzătoare, o experienţă uimitoare. De acum înainte toată viaţa noastră se poate schimba.

2 – Împărăţia nu este un adaos la tot ce posedăm, şi pe care vrem să-l ţinem strâns. Împărăţia este totul, unicul lucru necesar, care ne face să părăsim toate, ne face să lăsăm, fără regrete, restul. Nu se ajunge la unu adunând, ci scăzând! 3 – Să spunem lucrurilor pe nume. Ţăranul, negustorul, se consideră mai mult decât mulţumiţi de ogorul cu comoara îngropată, cu mărgăritarul. Nu rezultă, cel puţin din evanghelie, că pretind altceva, după aceea. Nu au nevoie de altceva. Tot ceea ce ar putea obţine, ar fi derizoriu faţă de ceea ce au dobândit. În schimb se poate întâmpla ca cineva, obţinând o dată împărăţia, să urmeze un itinerariu invers. Şi să înceapă a căuta posturi, onoruri, titluri, privilegii, diferite gratificaţii.

Ca şi cum împărăţia ar asigura acele alte lucruri de la care ar trebui în schimb să renunţe , şi care de multe ori sunt chiar incompatibile cu ea. Sau, mai rău, că împărăţia ar fi o pierdere, pentru care ar trebui să ne despăgubim din belşug cu tot felul de compensaţii. Atunci când se fac operaţii de acest fel – care nu sunt rare – se aseamănă cu un negustor care, ajuns în posesia comorii fabuloase, o vinde (mai bine, o vinde în pierdere) pentru a câştiga un pic de marfă de proastă calitate.

Vrem să ne convingem, o dată, că întâlnirea cu Cristos nu ne face să câştigăm nimic, din moment ce El însuşi este cel mai mare câştig? Vrem să ne convingem, în sfârşit, că de fiecare dată împărăţia devine pretext pentru alte cuceriri, am pierdut deja împărăţia, sau oricum am contribuit s-o devalorizăm? Cei doi din parabolă erau tipi serioşi, cu ochi siguri, capabili de a face bine socotelile. Noi, în schimb, suntem “socotitori” meschini, prea prudenţi, incapabili de a risca. Cel puţin ştim să descriem comoara, s-o explicăm, să-i povestim istoria, să-i schiţăm dezbateri interminabile, dar nu ne decidem să ne-o însuşim. …Şi Dumnezeu iubeşte pe aceia care riscă, nu pe cei care se limitează să cunoască regulile jocului.

Promovarea se obţine cu o serie de respingeri (la examene)

Noi ştim că totul conlucrează spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu”, ne asigură Paul în a doua lectură. Ştim, dar ignorăm în ce fel. Accidente, cruci, realităţi neplăcute, situaţii dureroase, nenorociri, supărări, le considerăm ca un rău pentru noi, ceva care întârzie, împiedică, sau de-a dreptul spulberă proiectele noastre. Totuşi Dumnezeu reuşeşte să transforme aceste realităţi negative în “bine”.

Procedeul, totuşi, rămâne secret, ascuns de ochii noştri şi de înţelegerea noastră (nimeni nu a pătruns vreodată în acel laborator secret unde Dumnezeu, alchimistul inaccesibil, săvârşeşte transformarea miraculoasă). Şi ieşirea pozitivă de atâtea ori se manifestă în timpi foarte lungi. Credinţa şi speranţa ne garantează, sau cel puţin ne fac să bănuim că la construirea binelui nostru conlucrează nu numai acele elemente pe care noi le considerăm utile, dar şi acelea pe care le socotim dăunătoare, acele materiale pe care noi le înlăturăm fără milă.

Totuşi continuăm să rămânem în întuneric, ca să observăm contradicţiile, până şi scandalul. Nu înţelegem îndată. Nici Dumnezeu nu ne dă explicaţii sau justificări. Acesta este paradoxul credinţei. A crede că se va ajunge la soluţia justă, la rezultatul pozitiv, prin atâtea evoluţii care, după criteriile umane, sunt greşite. A crede că totul este o achiziţie avantajoasă, chiar şi pierderile cele mai dureroase. A crede că Dumnezeu, adesea, ne spune “da” cu o serie de “nu”. A crede că iubirea (“…celor care îl iubesc pe Dumnezeu”) reuşeşte să înfăptuiască miracolul de a transforma în promovare un lanţ de căderi.