Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XVI-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Geneza 18,1-10
Coloseni 1,24-28
Luca 10,38-42

Luca 10,38-42

Pe când mergeau, au intrat într-un sat. Acolo l-a primit în casa ei o femeie cu numele de Marta. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: “Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!” Domnul i-a răspuns: “Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Partea cea mai bună

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Problema pe care şi-o pun sufletele sincere în faţa propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu este aceasta: Ce este cel mai bine de făcut pentru a-mi mântui sufletul?

Pentru că Isus a spus Martei că Maria, sora ei, a ales partea cea mai bună, să alegem şi noi din fiecare lectură de la Liturgia cuvântului de azi partea cea mai bună, adică pe aceea care ne apropie cel mai mult de Dumnezeu Tatăl, de Fiul şi de Duhul Sfânt, de izvorul fericirii veşnice.

Mulţi comentatori ai Sfintelor Scripturi văd în cei trei tineri care au apărut lui Abraham (numele semnifică tată al unei naţiuni) la stejarul Mambre, prima manifestare a celor trei persoane din Dumnezeu, căci, deşi erau trei, Abraham îi numeşte ca pe unul singur – Domnul -, fiindcă toţi trei aveau aceeaşi înfăţişare tinerească, aceeaşi voinţă, aceeaşi ştiinţă, aceeaşi putere, iubire etc. toţi trei fac aceeaşi făgăduinţă: Când vom veni peste un an, Sara, soţia ta, va avea un fiu. (Sara înseamnă prinţesă, mamă de popoare şi regi).

Abraham a câştigat bunăvoinţa celor trei tineri, adică a Domnului, prin ospitalitatea sa generoasă, dând din bunurile materiale cu toată căldura inimii.

A da, a dărui, a oferi cu toată dragostea constituie o virtute – milostivirea – care îl apropie pe om de Dumnezeu Tatăl, care nu se lasă întrecut în dărnicie, dă lui Abraham nu numai un fiu, pe Isaac (numele înseamnă Dumnezeu râde – cf. Monumenta linguae dacoromanorum – genesis, pag. 346), nu numai ploaie şi soare celor buni şi celor răi (cf. Mt 5,45), ci, prin darul său făcut patriarhului, oferă în fapt pe propriul său Fiu, ca prin el să dea lumii întregi mântuirea.

Revelaţia confirmă că tot darul desăvârşit, partea cea mai bună, vine de sus, de la Tatăl luminilor (Iac 1,7); Tob 4,19). Acela care îşi deschide inima către darul Tatălui devine capabil, la rândul său, de o generozitate autentică şi are menirea de a-l dărui, chiar datoria, fiindcă Tatăl şi-a dat sufletul pentru noi, adică pe Fiul, de aceea şi noi suntem datori să ne punem sufletul pentru fraţi (1In 3,16). Suntem conştienţi de această datorie? Oare dacă Isus ne-ar spune ca femeii samaritene: Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu, nu l-am cere cu toată insistenţa? Cine îl primeşte pe Fiul, îl primeşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, fiindcă în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei lui Dumnezeu (Col 2,3), toată bogăţia Tatălui: cuvinte şi fapte, puterea de a judeca şi de a da viaţă, de a da nume, slavă, iubire etc. toate au fost date lui Isus (cf. In 1,44; 17). Ca recunoştinţă faţă de iubirea Tatălui (cf. In 15,10), Isus se dăruieşte total pe sine: îşi dă viaţa (Mt 20,28); el, fiind adevărata pâine cerească dăruită de Tatăl, îşi dă trupul său pentru viaţa lumii (In 6,32). Acesta este trupul meu dat pentru voi. Şi nu numai atâta, dar pentru faptul că s-a dăruit ca jertfă pentru viaţa lumii, are dreptul de a dărui pe Duhul făgăduit (Fap 2,33), darul lui Dumnezeu prin excelenţă (Fap 8,20; 11,17). Îmbogăţiţi cu aceste daruri încă de pe acest pământ, în chip tainic dar real, trăim deja viaţa veşnică, viaţa cea nouă, darul gratuit din partea lui Dumnezeu (Rom 6,23), adică preludiul vieţii îngereşti (Mt 22,30).

Datoria noastră de a dărui nu trebuie să constituie un act comercial – do ut des = îţi dau ca să-mi dai -, sau de simplă filantropie, ci un act cu adevărat religios, deoarece trebuie să-şi capete valoarea reală din aceea că vine în contact direct cu Dumnezeu însuşi, cu caritatea sa; de aceea cel care are milă de sărman, împrumută Domnului şi el îi va răsplăti fapta bună (Prov 19,17). Numai aşa se creează un drept la răsplată (Ez 18,7 ş.u.) şi la iertarea păcatelor (Dan 4,24; Qoh 3,30), numai aşa echivalează cu o jertfă oferită lui Dumnezeu (Qoh 25,2) şi asigură o comoară în cer (Qoh 29,12). Prin Cristos, darul nostru îşi capătă un nou sens şi o valoare deosebită: Ceea ce aţi făcu unuia dintre aceştia mici, mie mi-aţi făcut (Mt 25,31-46); îi facem lui care, bogat fiind, s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim (2Cor 8,9), să ne îmbogăţim cu plinătatea lui Dumnezeu, adică cu învierea lui Cristos, cu fericirea veşnică a Tatălui, cu toată iubirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta se întreba apostolul Ioan: Cum ar putea să rămână dragostea lui Dumnezeu în acela care îşi închide inima faţă de fratele său care este în nevoie? (1In 3,17; Iac 2,15).

Abraham a dat şi a dobândit un fiu pe pământ, un moştenitor prin care se vor binecuvânta toate neamurile pământului (Gen 18,18). Dăruind vei dobândi. Creştinul care dă câştigă pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatăl însuşi, pe Duhul Sfânt şi viaţa veşnică. Ce parte poate fi mai bună?

Sfântul Paul spune (lectura a II-a) că acum se dezvăluie misterul ascuns de secole şi la cunoaşterea lui ajung sfinţii zilelor noastre, toţi acei care se bucură în suferinţele lor, completând ceea ce a lipsit pătimirilor lui Cristos. Oare opera mântuirii nu a fost desăvârşită? Mai trebuie completată cu ceva din partea omului? De ce spune apostolul Paul că suplineşte în trupul său ceea ce a lipsit pătimirilor lui Cristos? Poate fi ceva desăvârşit şi totuşi să aibă lipsuri? Opera mântuirii înfăptuită de Cristos este desăvârşită tocmai pentru că în ea a fost prevăzută şi partea noastră de contribuţie, că ne-a făcut cooperatori cauzali ai operei sale, de aceea spune sfântul Petru că în nimeni altul nu este mântuire, fiindcă nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care trebuie să ne mântuim pe noi (Fap 4,12; 3,31).

Ce a lipsit suferinţelor lui Isus şi poate fi completat acum şi oricând de fiecare creştin, asemenea apostolului Paul? Acea cruce zilnică, acea părticică din crucea lui Isus despre care Mântuitorul a spus: Cine vrea să vină după mine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze (Mt 16,24). Acei care îşi înţeleg partea lor de cruce prevăzută în opera lui Isus, repartizată prezentului, sunt cei care înţeleg rostul revelator al suferinţei – suferinţa revelează iubirea – revelează şi actualizează trecutul în prezent precum că nimeni nu are o iubire mai mare ca aceasta, ca a Fiului lui Dumnezeu care îşi pune viaţa pentru noi, confirmă în prezent ceea ce Isus a spus: Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa (Lc 24,26), a pătimit ca să ne dea o parte pe care să o primim şi noi, a pătimit ca să dea valoare pătimirii noastre şi aşa cum el a intrat în slava sa, la fel şi noi, să-l putem urma în slavă, fiindcă această dovadă a iubirii prin pătimire constituie partea cea mai bună pe care Fiul o oferă Tatălui, constituie dovada supremă a împlinirii voinţei sale: revelaţia iubirii supreme. Din acest motiv Isus simte o trebuinţă continuă de oameni care să-l urmeze până pe Calvar, spre a dovedi în prezent, în mod vizibil, atotputernicia iubirii dătătoare de viaţă. Cel ce-şi duce crucea îl re-prezintă azi pe Cristos ca mântuitor al lumii.

Marta l-a primit pe Isus în casă (lectura a III-a), dar Maria a ales partea cea mai bună.

Am arătat deja că partea cea mai bună este Domnul sub chipul celor trei tineri: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, parte care se dobândeşte prin ascultarea cuvântului divin.

Marta îi slujea lui Isus, se străduia pentru multe, dar Maria ne arată cum să primim şi cum să păstrăm partea cea mai bună: contemplând înţelepciunea divină, ascultând şi păstrând în inimă revelaţia divină.

Rugăciunea contemplativă este partea cea mai bună a rugăciunii care deseori duce la extaz, la acea stare în care sufletul nu are nimic de spus, ci ascultă şi se bucură, stare în care poate spune cu mireasa din Cântarea Cântărilor: Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli şi ne vom bucura de tine. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării. Smochinul îşi dezvăluie mugurii şi florile de vie parfumează văzduhul (1,3; 2,12-13). Aprecierea supremă: Iubitul meu e alb şi rumen, între zeci de mii este întâiul. Capul lui, aur curat; părul lui, păr ondulat. Trandafir mirositor sunt obrajii lui; buzele lui la fel cu crinii roşii; braţele sunt drugi de aur cu topaze împodobite; stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temelie de aur aşezate (id. 5,10-15). Contemplaţia miresei este tradusă într-o viziune pământească, dar sfântul Paul, răpit până în al treilea cer, a văzut frumuseţi de neimaginat şi a auzit cuvinte de nespus (2Cor 12,4).

Noi credem că ne rugăm bine când îi spunem lui Dumnezeu cuvinte frumoase, din formulări personale sau împrumutate de la alţii, credem că ne rugăm când spunem multe, când argumentăm lui Dumnezeu ca unui ignorant, deşi Isus ne-a avertizat că nu acestea sunt partea principală (Mt 6,7), ci rugăciunea prin excelenţă constă în a asculta, în a medita, în a se lăsa vrăjit de frumuseţea, înţelepciunea şi iubirea cuvântului divin. Dacă nu ne rugăm cum trebuie, este semn că nu ştim să ascultăm şi nici să păstrăm în inimă cuvântul Domnului.

Deschide-mi, Doamne, urechile ca să te aud; deschide-mi inima ca să-ţi primesc cuvântul şi sunt sigur că în ziua de apoi mi se vor deschide ochii sufletului şi te voi vedea aşa cum eşti! Amin.

 

* * *

 

Ospitalitate şi înstrăinare

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Iese în plină evidenţă, din prima lectură şi din evanghelie, tema ospitalităţii. Aceasta nu înseamnă că în cele două episoade nu apar diferenţe importante. Avram, de exemplu, află o totală colaborare din partea soţiei în pregătirile pentru a primi pe cei trei oaspeţi misterioşi (adică pe Domnul). Marta, în schimb, nu reuşeşte să obţină complicitatea surorii sale Maria, în activitatea ei frenetică determinată de sosirea în casă a prietenului Isus. Pe lângă aceasta: Domnului pare să-i placă mult banchetul somptuos pregătit de Avram. În timp ce Isus nu aprobă truda Martei, mai mult o mustră, fie chiar şi cu afecţiune (“Marta, Marta…”). Oricum, aş vrea să subliniez trei elemente comune: spontaneitatea, gratuitatea, primirea celuilalt.

Spontaneitatea

Gesturile lui Avram, dar şi atitudinea Mariei, şi chiar preocupările Martei, sunt semnul spontaneităţii, al naturaleţei, al căldurii umane, al cordialităţii. Nici un ritualism dictat de convenienţe, nici o artificialitate, nici o ceremonie. Nu este vorba pur şi simplu de a deschide uşa casei. Persoana trebuie “să se deschidă”, să părăsească reticenţele, să-şi dăruiască propria fiinţă. Nu este problema de a oferi sau prezenta lucruri, ci de a “descoperi”, a se dărui pe sine fără rezerve.

În anumite forme de ospitalitate, se observă o distanţă, o neîncredere, o frică de a comunica într-adevăr, care provoacă o evidentă indispoziţie interioară. În momentul în care este primit celălalt, este ţinut la distanţă. Este primit (anumite “primiri” de persoane cu greutate…), dar protejându-se, apărându-se, menţinând un prag precaut de distanţă. Uneori, sub spoiala curteniei formale, se observă chiar şi refuzul. Crusta subtilă şi lucitoare a gentileţei lasă să se filtreze răceala. Pentru aceasta cineva se simte primit şi respins în acelaşi timp. Învăluit de curiozitate şi de neîncredere. Te poţi scufunda în fotoliu, dar observi duritatea ambientului. Sub surâs surprinzi plictiseala. Nu-ţi lipseşte nimic, paharul este mereu umplut cu grijă. Dar te simţi jenat, deoarece căldura lipseşte. În mod paradoxal, ai senzaţia că te-au primit în casă pentru a te face să te simţi un străin. Se interesează cu ostentaţie de tine pentru a masca indiferenţa.

Gratuitatea

Celălalt aspect este gratuitatea. Caricatura ospitalităţii este calculul oportunist, substratul utilitarist, instrumentalizarea mai mult sau mai puţin neruşinată. Acea persoană îmi poate servi pentru a-mi procura o favoare determinată, îmi poate fi de folos pentru a dobândi acel obiectiv, pot să am nevoie de el din cauza cunoştinţelor pe care le are şi a poziţiilor pe care le ocupă, şi deci îl copleşesc cu atenţii, delicateţe, nu mă zgârcesc la onoruri şi ceremonii şi cheltuieli. În sfârşit, o bună investiţie, după totul…

Dau, dar numai pentru că vreau să primesc, să-mi iau revanşa. Nu mă interesează valoarea persoanei, ci avantajul, după o mai mare sau mai mică scadenţă, pe care pot s-o scot din el. Tratamentul este subordonat interesului. Nu este altceva în centru. Centrul sunt eu. Profitul meu, ambiţia mea, vanitatea mea, succesul meu, cariera mea, imaginea mea publică. În cazul în care celălalt este un personaj important, vestit, să fie “folosit” ca o floare la butonieră. Numai la sfârşit Domnul îi spune lui Avram că va răsplăti ospitalitatea sa atentă cu venirea pe lume a fiului îndelung aşteptat. Celălalt este primit nu pentru că am nevoie de lucrurile sale, de favorurile sale, ci pentru că am nevoie de ceea ce este. Adevărata ospitalitate este cea “pentru nimic”. Care îşi arată bucuria de a sta împreună, de a comunica, de se cunoaşte, de a se întâlni, de a se uimi de celălalt, să-i atingă cel puţin misterul său, să se bucure de prezenţa sa.

Cea mai genuină tradiţie creştină a subliniat totdeauna caracterul sacru al oaspetelui. Pentru călugării antici, din deşerturile Egiptului, când era vorba de a primi un oaspete (un “frate”, sau oricare călător în trecere), cădea orice obligaţie cu privire la tăcere şi post. Sărbătoarea avea preponderenţă asupra practicilor riguroase ascetice. Era Cristos însuşi care era primit ca oaspete în hainele necunoscutului, străinului, al celui lipsit de locuinţă. Pentru care se dădeau onoruri cvazi religioase tocmai pentru că era sărac, lipsit de importanţă, neinfluent, lipsit de titluri. Era considerată absurdă orice discriminare pe baza funcţiei, rangului social, prestigiului, averii. Dimpotrivă, precedenţa i se dădea ultimului. Locul cel mai înalt era rezervat celui care stătea pe treapta cea mai de jos în ierarhia oamenilor. Primatul îl avea cel mai prost îmbrăcat, nu personajului ilustru.

Sfântul Camil De Lellis, la sfârşitul sec. XVI, introduce şi practică personal în spitale “ritul primirii” bolnavului, care urmează scheme liturgice, cu gesturi şi semne care exprimă un sens religios accentuat şi arată o evidentă căldură umană, pentru care noul sosit trebuie să aibă senzaţia, chiar de la uşa de intrare, că va fi tratat cu respect şi iubire, şi nu vor primi numai îngrijiri medicale. Va găsi persoane care “vor avea inimă” pentru el. În acest domeniu trebuie să recunoaştem că s-au făcut mulţi paşi. Nu totdeauna, din păcate, în direcţia justă.

Primirea celuilalt

În sfârşit, ospitalitatea trebuie să fie sub semnul diversităţii. Pentru a primi este nevoie de “a ieşi”. Avram iese hotărât din mentalitatea restrânsă a propriului clan, a propriului trib. Rupe cercul rigid al ambientului familiar, pentru a face loc celor trei personaje necunoscute. Îl lasă să intre în casa sa pe cel diferit, pe străin. Pentru a practica ospitalitatea, trebuie depăşite graniţele înguste ale autosuficienţei, ale superiorităţii, ale vanităţii. Trebuie să ne dăm seama că criza respingerii în privinţa străinului, excluderea celuilalt, reprezintă, în afara faptului că este un păcat prin excelenţă împotriva ospitalităţii, şi o sărăcire.

“Eliminând ceea ce nu se aseamănă cu noi, săvârşim un act vătămător în acelaşi timp împotriva universalităţii noastre de oameni şi împotriva sfinţeniei lui Dumnezeu. Dumnezeu vine între noi în haina celui diferit, a celui care nu are măsurile noastre, şi care este, tocmai de aceea, sacramentul lui Dumnezeu” (E. Balducci).

Sfântul Toma susţinea că noi îl cunoaştem pe Dumnezeu ca necunoscut. Cred că acest adevăr se poate verifica mai ales atunci când este vorba de “a-l recunoaşte” sub travestirea oaspetelui necunoscut, fără nume, fără faimă, fără bogăţii, fără lucru. Sub travestirea celui de departe, neasemănător. Dumnezeu soseşte adesea în casa noastră sub travestirea celui neaşteptat. Şi chiar al celui neasemănător, de nerecunoscut. O ospitalitate practicată numai între asemănători sau egali, pare să întărească identitatea, coeziunea grupului. În realitate întăreşte cercul exclusiv, care devine astfel o ameninţare de sufocare.

Marta

Marta reprezintă un model de ospitalitate care, în ciuda intenţiilor lăudabile, nu reuşeşte să “iasă”. Ea constrânge pe prieten în propriile scheme, în propriile programe, în propriile dorinţe. Decide ea ceea ce trebuie să-i facă plăcere în mod necesar oaspetelui. Şi nu-şi dă seama că, în loc să se intereseze de Învăţătorul – cum face Maria – se interesează de propriile lucruri. Acestea ajung să devină un lucru absolut.

Este riscul pe care îl întâmpină persoanele religioase când Dumnezeu devine prea “cunoscut”, familiar. Ne înşelăm că cunoaştem totul, că interpretăm – cum se face cu un vechi amic al casei – gusturile sale. Şi nu observăm că riscăm să-i impunem obiceiurile noastre, ceea ce este comod pentru noi (chiar dacă sunt lucruri care ne pun în agitaţie, ca în cazul Martei. La anumiţi creştini, tocmai agitaţia, activismul frenetic, multiplele servicii, “multele lucruri” la care se dedică, constituie o tactică diversivă şi defensivă, pentru a se pune la adăpost faţă de adevăratele exigenţe, pentru a nu da socoteală oaspetelui, pentru a nu înfrunta obligaţiile faţă în faţă cu el).

Dumnezeu nu este programabil. Nu suntem noi care putem să decidem, odată pentru totdeauna ceea ce îi face plăcere. Marta făcând aceasta devine tabloul aceleia care are prezumţia de a-l “poseda” pe Dumnezeu, administrându-l după propriile dorinţe. Dumnezeu astfel riscă să devină ostatic, fie chiar un ostatic stimat, riscă să fie redus la un Dumnezeu al familiei, al tribului, al clanului, al asociaţiei. Numai ascultarea, oprirea tăcută, atitudinea contemplativă a Mariei, permite să i se facă loc în spaţiul interior al fiinţei noastre, să-i interpretăm exigenţele lui, să-i respectăm imprevizibilitatea Sa.

Totdeauna trebuie să presupunem că El vrea altceva. “Partea mai bună” pe care trebuie s-o alegem, din când în când, este cea a primirii misterului său, care implică dilatarea continuă a spaţiilor noastre, depăşirea măsurilor noastre, disponibilitatea de a frânge cercul obişnuinţelor noastre. Aşa zişii “negociatori ai lui Dumnezeu” sfârşesc prin a face totul, prin a face chiar prea mult, dar evită cu grijă să facă “singurul lucru necesar”.

 

* * *

 

Relaţia cu Domnul şi slujirea Lui

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un misionar catolic făcea o treabă foarte bună într-un sătuc din Africa inferioară. În câţiva ani a botezat mulţi oameni, a construit o biserică, o şcoală şi un centru medical. Munca lui neîntreruptă s-a întors împotriva lui sub forma unei boli, aşa că a trebuit să se întoarcă în Europa la tratament. După mai multe luni s-a simţit suficient de bine pentru a se întoarce în Africa. Spre surprinderea şi dezamăgirea lui, a descoperit că întreg satul abandonase catolicismul şi trecuse la un cult evanghelic, susţinut de un predicator. Chiar şi biserica ce o construise el devenise acum evanghelistă. “Ce nu a mers bine?”, s-a întrebat el. Cum de misiunea înfloritoare dezvoltată de el a decăzut în câteva luni? “Părinte, ai făcut multe pentru noi. Ai dat copiilor noştri haine şi ne-ai dat un centru medical. Dar un lucru nu ai făcut: nu ne-ai adus aproape de Isus, de Domnul şi Mântuitorul nostru.” A face lucrarea Domnului este ceva minunat. Dar a-l cunoaşte pe Domnul este mai important, mai măreţ.

Evanghelia de astăzi ne povesteşte despre două surori, Marta, care era ocupată să lucreze pentru Domnul, şi Maria, mai interesată să îl cunoască pe Domnul decât să lucreze pentru El. În timp ce pentru Marta slujirea este pe primul loc, pentru Maria este relaţia personală. Asemenea misionarului de la început, Marta trebuie să fi fost şocată să îl audă pe Domnul însuşi spunându-i că relaţia cu El vine pe primul loc, pentru că fără ea slujirea îşi pierde sensul.

Sunt unii care o văd pe Marta din această parabolă ca fiind femeia materială, iar pe Maria ca fiind femeia spirituală. Dar gândirea în aceşti termeni de separare între spirit şi materie nu este proprie Evangheliei lui Luca. Mai degrabă Luca le prezintă pe Marta şi pe Maria ca surori ambele interesate de Domnul, două femei care vor în egală măsură să îi fie pe plac. Diferenţa stă în maniera în care caută fiecare să fie plăcută Domnului. Marta alege calea slujirii. Maria alege calea relaţiei personale.

Marcu ne spune că atunci când Isus i-a chemat pe Apostoli să îi urmeze, le-a prezentat un dublu scop: “ca să fie cu El, să-i trimită să predice” (Marcu 3,14). Pe de o parte a fi cu Domnul, a-l cunoaşte, a fi prieten cu El şi a te lăsa hrănit de cuvântul Lui, şi, pe de altă parte a face lucrarea Domnului, a-i sluji Domnului în alţii, a-i proclama mesajul de iubire prin cuvinte şi fapte – vedem aici un conflict. Care aspect trebuie pus pe primul loc? Cât din timpul nostru trebuie să îl dedicăm la a fi cu Domnul, rugăciunii şi ascultării cuvântului Lui, şi cât timp lucrului pentru Domnul? În ciuda nevoii urgente de a lucra pentru Dumnezeu, singurul lucru logic de spus este că în relaţia mea cu Domnul cunoaşterea Lui trebuie să preceadă lucrarea pentru El.

Scopul parabolei cu întâlnirea dintre Isus şi cele două surori nu este să ne invite la o alegere: vrem să fim ca Marta, sau ca Maria? Adevăraţii discipoli trebuie să fie atât Marta cât şi Maria. Scopul Evangheliei de astăzi este să ne provoace o reflecţie asupra priorităţilor personale, pentru ca să vedem că prietenia cu Domnul trebuie să stea înaintea lucrării în via Lui. Avem un timp zilnic în care să stăm cu Domnul? Mulţi fac aceasta mergând zilnic la Sfânta Liturghie, unde îl pot primi sub chipul pâinii şi vinului, dar şi asculta din Evanghelie. Alţii au o oră pe zi de tăcere, când se roagă şi citesc cuvântul lui Dumnezeu. Oricum am face, este important ca toţi creştinii să fim asemenea Mariei, şezând la picioarele Domnului pentru a-i asculta cuvintele, şi în acelaşi timp asemenea Martei, aruncându-ne cu energie în slujirea Lui.

 

* * *

 

Marta şi Maria sau partea cea mai bună

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dacă ar trebui să urmăm indicaţia Liturghiei, fără îndoială astăzi ar trebui să vorbim despre virtutea ospitalităţii. De fapt, aceasta este tema unitară a Liturghiei de azi. În prima lectură se pare că însuşi Dumnezeu se prezintă ca oaspete al lui Avraam (tradiţia creştină a interpretat totdeauna cei trei oameni, sau îngeri, primiţi de Avraam, ca simbolul Preasfintei Treimi). În lectura evanghelică, Isus este cel primit ca oaspete în casa Martei şi a Mariei. Tema aceasta, a ospitalităţii, trebuie redescoperită complet în societatea noastră individualistă şi anonimă.

Scriptura ne ajută să descoperim în profunzime ce este ospitalitatea; ea nu este numai un semn de umanitate, ci un aspect al poruncii celei noi a lui Isus Cristos. Primirea de oaspeţi, adică a străinului, pentru noi înseamnă a-L primi pe însuşi Cristos, care s-a identificat cu toţi cei străini şi nevoiaşi, şi care, în episodul ucenicilor de la Emaus, a luat El însuşi înfăţişarea unui călător. Înseamnă să deschidem uşa casei noastre, aşa cum au făcut Avraam, Marta şi Maria, spre a-L primi în casa noastră pe Isus, care trece astăzi prin lume. Tocmai această însemnătate o au cuvintele: “… Mie Mi-aţi făcut!” În cele din urmă mai înseamnă că noi toţi suntem nişte oaspeţi şi străini pe acest pământ, adică numai în trecere spre Domnul.

Aceasta este tema pe care ne-o propune Liturghia din această duminică, şi este unica ocazie din cei trei ani liturgici când acest fapt răsună în liturghia duminicală, iar noi avem stricta obligaţie de a nu-l lăsa să sune în pustiu. Isus se află la Betania, în casa Martei şi a Mariei, surorile lui Lazăr. Aceasta era o familie de prieteni, în care Isus obişnuia să vină din când în când, atunci când se afla prin părţile locului. Maria avea o bucurie nespusă că L-a văzut pe Învăţător în casa lor, spre a putea asculta în tăcere şi cu toată atenţia inimii cuvintele vieţii de veci. Cu această intenţie şi cu aceste gânduri, ea îi sorbea cuvintele, ghemuită fiind la picioarele Sale.

În schimb Marta era foarte preocupată de a-i face lui Isus o primire cum se cuvine. Nu este greu de imaginat tonul, între serios şi glumă, cu care ea se opreşte în faţa lui Isus şi a Mariei, spunând: “Doamne, drept este ca sora mea să mă lase singură, tocmai acum când am atâtea de făcut? Spune-i să mă ajute şi ea!” Tocmai acesta a fost momentul în care Isus a rostit acele cuvinte care de sine stătătoare formează o mică Evanghelie: “Marta, Marta, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, însă un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu se va lua de la dânsa”.

Acum trebuie să părăsim casa Martei şi a Mariei, şi să revenim la momentul de faţă. Noi, în clipa aceasta, suntem familia care L-a primit pe Isus ca oaspete; această biserică, şi această adunare a noastră, este casa din Betania, în care vorbeşte Învăţătorul, iar noi suntem Marta şi Maria. Aşadar El, în clipa aceasta, ne spune: “Prietene, tu te preocupi şi te agiţi, vrând a face mai multe lucruri deodată, şi nu-ţi dai seama că întotdeauna uiţi de lucrul cel mai de căpetenie şi cel mai important…” Cât de adevărate sunt aceste cuvinte ale Domnului! El are dreptate: viaţa noastră se scurge cu greu printre multe lucruri: visuri, proiecte, afaceri, ocupaţii, griji… Noi suntem tot atâtea Marte, extrem de ocupaţi, închipuindu-ne că executăm lucrurile cele mai importante din lume, dar în schimb nu facem altceva decât să pierdem vremea: facem lucruri inutile, ne agităm pentru anumite lucruri numai pentru că sunt urgente, nu importante, ne gândim la unele evenimente care poate nu se vor întâmpla niciodată.

Aceasta nu poate fi decât minciuna şi vanitatea vieţii noastre: “Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, spune textul biblic. Isus a spus o dată: “Cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate adăuga măcar un cot la înălţimea lui?… Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: Ce vom mânca sau ce vom bea; sau cu ce ne vom îmbrăca?” Prin cuvintele Sale, Isus ne îndeamnă să ieşim din această vanitate şi împrăştiere a minţii, şi ne arată calea ce duce spre adevăratul lucru de trebuinţă… Este aceeaşi chemare pe care o aflăm şi în altă Evanghelie, atunci când se vorbeşte despre omul care a descoperit o comoară în ţarina lui, sau despre negustorul care a aflat o perlă preţioasă, şi care îşi vinde toate pietrele sale scumpe, ca să o cumpere.

Dar care ar fi oare unicul lucru cu adevărat important, această “parte mai bună”, care nu se va lua de la cel ce şi-a ales-o? Evanghelia ne răspunde răspicat: este tocmai ceea ce şi-a ales Maria. Dar ce şi-a ales Maria? Ea s-a hotărât să-l asculte pe Isus, şi cu Isus, ea a ales totul: împărăţia Sa, voinţa Sa…, a ales ceea ce este veşnic, ceea ce rămâne pentru totdeauna, comoara ascunsă, pe care hoţii nu o pot fura şi pe care nici moliile nu o pot distruge. Sfântul Paul, în cea de-a doua lectură, se obligă a ne lămuri bine în ce constă acest lucru necesar, această parte mai bună despre care ne vorbeşte Evanghelia. Această parte, spune el, este Cristos în voi, taina ascunsă din veşnicie şi din toate veacurile, descoperită însă acum sfinţilor Săi, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între neamuri: “Cristos în voi, nădejdea slavei”.

Cristos în noi, nădejdea slavei. Acesta este într-adevăr lucrul cel mai mare şi mai trebuincios. Trebuie să-L cunoaştem pe acest Cristos care se află în noi, în inima noastră, pe care nimeni nu ni-L poate răpi, care se află de faţă şi care ne vorbeşte în Biserică, aşa cum vorbea în casa Martei şi a Mariei, şi care este speranţa şi garanţia slavei, adică a biruinţei noastre finale asupra deşertăciunii şi a morţii.

Ce vom spune atunci despre toată truda şi despre toate preocupările Martei? Despre zelul ei? Cuvintele lui Isus nu au descalificat acest zel. Desigur, nu întâmplător, Luca a plasat unul după altul episodul Samariteanului Milostiv şi episodul Martei şi al Mariei. Ceea ce El dojeneşte tacit în comportarea Martei nu este voinţa ei de a sluji, grija sau graba pentru ca oaspetele să se simtă bine în casa ei, pentru că aceasta intră, aşa cum am văzut, în porunca dragostei faţă de aproapele, şi ştim cu toţii cât de mult stătea la Inima lui Isus aceasta. Ceea ce corijează Isus în comportarea Martei este că ea se lasă prea mult antrenată de iureşul ocupaţiilor: excesiva importanţă pe care o acordă lucrurilor exterioare şi materiale, pierzând oarecum chiar sensul proporţiilor şi al valorilor.

Din moment ce îl cunoştea pe Isus, Marta ar fi trebuit să ştie, de acum, că mai multă plăcere ar fi avut El ca ea să stea lângă dânsul şi să-L asculte, decât să trudească pentru pregătirea unui prânz copios, deoarece hrana Lui cea mai bună era de a face şi de a vesti voinţa Tatălui. Toate acestea ne fac să înţelegem, aşa cum se întâmplă adesea în cazuri similare, că Marta, fără să-şi dea seama, căuta mai mult a face să pară că este o bună gospodină, decât a face ca oaspetele să fie mulţumit; cu alte cuvinte, se căuta mai mult pe sine însăşi.

Din episodul Martei şi al Mariei vom scoate în cele din urmă această învăţătură: cea mai bună metodă de a fi Marta este a fi Maria! Ascultarea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu, obişnuinţa de a ne ruga şi de a reflecta, dacă nu chiar şi a contempla, purifică orice acţiune, împiedică să ne căutăm pe noi înşine, chiar şi atunci când venim în ajutorul fraţilor noştri; permite să observăm şi să respectăm prioritatea, să facem totul cu calm, care este cea mai bună metodă de a face bine toate lucrurile, şi de a produce chiar mai mult.

Maria şi-a ales partea cea mai bună. Dar noi? Oare am ales noi totdeauna partea cea mai bună? Nu cumva suntem şi noi tot atâtea Marte preocupate de lucruri inutile, care se vor sfârşi odată cu noi? Alegerea se poate observa printr-un fapt precis: Maria, şezând la picioarele lui Isus, asculta Cuvântul Său. Asculta nu numai cu urechile, ci şi cu toată inima şi cu toată fiinţa ei; ea dădea ascultare lui Isus. Şi noi trebuie să învăţăm această ascultare profundă, în aşa fel încât tot Cuvântul lui Isus, pe care-l ascultăm în biserică, sau pe care-l citim, să ne revină în minte la momentul oportun, atunci când ne aflăm în faţa unei hotărâri de luat, sau când avem de depăşit o dilemă sau chiar o ispită. Noi trebuie să fim pentru Cuvântul lui Dumnezeu acel teren bun, despre care se vorbeşte în parabola Semănătorului.

Marta nu înţelesese că Isus venise în casa ei pentru a o hrăni, şi nu ca să fie hrănit El de către dânsa, de aceea era atât de preocupată cu bucătăria. Aceasta este veşnica ispită, de a da prioritate faptelor, nu credinţei, de a nu ne lăsa întrecuţi de Dumnezeu în generozitate şi dragoste. Chiar şi aici, printre noi, Isus vine ca oaspete, însă El este Acela care vrea să ne hrănească, ceea ce a şi făcut până acum, cu al Său Cuvânt, şi o va face peste puţină vreme şi cu Trupul Său. Să-L primim cu bucurie şi cu fervoare, fiindcă tocmai El este “Partea cea mai Bună” pe care nimeni nu o va lua de la noi, în veci de veci.

 

* * *

 

Duminica a XVI-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

Lectura I (Gen 18,1-10a)

Avram este un model al ospitalităţii întrucât demonstrează astfel de trăsături. Promptitudine: “Când i-a văzut, a alergat la intrarea în cort” (v.2), apoi demonstrează acest lucru prin gesturi de reverenţă (“S-a aruncat la pământ“) şi de atenţie oferind oaspeţilor apă pentru a se spăla şi dându-le posibilitatea să evite căldura soarelui (“sub copac”: vv. 4.8). Ba chiar consideră o favoare faptul de a putea oferi ospitalitate: “Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău” (v. 3): vede un drept al celui străin faptul de a fi găzduit (v. 5). Apoi delicateţea se vede şi din faptul că el însuşi se ocupă de ei, implicându-i şi pe familiari (“s-a dus în grabă” … “s-a dus la cireadă”; Sara trebuie să facă “imediat”; chiar şi sluga “s-a grăbit”: v. 6). Este generos: pune să pregătească “trei măsuri” (3 x 15 litri) din făina cea mai bună, un viţel frumos şi fraged”, “unt” şi “lapte”. Şi nu doar atât, ci rămâne să le slujească până la sfârşit: “Le-a pus înaintea lor … în timp ce el stătea în picioare lângă ei sub copac”.

Misterios este numărul oaspeţilor: sunt “trei bărbaţi” sau un singur “Domn” (v. 2)? Concluzia episodului va revela caracterul divin al apariţiei. Înainte de a pleca, oaspetele face o promisiune: “Mă voi întoarce la tine peste un an … şi atunci Sara, soţia ta, va avea un fiu” (v. 9). Avram avea 75 de ani când Domnul îi adresează chemarea şi-i face pentru prima oară promisiunea unei descendenţe (Gen 12,4); la 99 de ani îi reînnoieşte promisiunea care se va împlini când va avea 100 de ani (17,1.17). Astfel Dumnezeu îşi revelează puterea: “Există oare ceva care este imposibil Domnului?” (18,14).

Lectura a II-a (Col 1,24-28)

Paul vorbeşte despre misiunea sa şi despre modul cum o trăieşte: această misiune ia fost încredinţată de Domnul (v. 25; cf. Fap 9,15), nu este o iniţiativă personală. Această misiune consistă din “a fi ministru” al Bisericii – “trupul lui Cristos” (v. 24). Această slujire are ca şi conţinut “misterul” (v. 26) sau planul de mântuire universală pe care Dumnezeu vrea să-l realizeze în istoria omenirii. În centru nu este o realitate neutră, ci însăşi persoana lui Isus Cristos, Mesia: de la El vine “bogăţia minunată a acestei slujiri” (v. 28). Din acest motiv, lui Paul nu-i este teamă să înfrunte dificultăţile (v. 29); din contră, în aceste dificultăţi îşi află bucuria deoarece suportă toate din iubire faţă de creştini: “Mă bucur de suferinţele pe care le îndur pentru voi“.

Sugestivă este indicaţia pe care Paul o dă în ceea ce priveşte originea şi scopul acţiunii sale: “echipajul” spiritual îi este dat de sus: “prin puterea care vine de la El şi care acţionează în mine cu intensitate (v. 29). Scopul este acela de a contribui la pătimirile mântuitoare ale lui Cristos: “Completez în trupul meu ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos” (v. 24). Pentru Paul, aceste pătimiri ale lui Cristos sunt cu prisosinţă suficiente pentru a “lucra” mântuirea. Însă vestirea şi primirea ei comportă anumite suferinţe pe care Paul le vede ca şi “completare ale pătimirii”.

Evanghelia (Lc 10,38-42)

Isus ajunge în Betania şi este primit de cele două surori, Marta şi Maria; de fratele Lazăr nu se vorbeşte. Marta este prima pomenită: “L-a primit în casa sa” (v. 38). Maria oferă primirea ascultării: “Şezută la picioarele lui Isus, îi asculta Cuvintele” (v. 39). S-ar putea spune că Isus se bucură de o primirea completă şi armonioasă: Marta se îngrijeşte de aspectele materiale, Maria de cele spirituale. Dar echilibrul se distruge atunci când Marta, care se supraîncărcase cu o muncă “pe cinste”, se apropie de Isus şi-i adresează nişte cuvinte care lasă să se înţeleagă o anumită indignare faţă de sora ei – “m-a lăsat singură să slujesc” - dar şi o confidenţă nepoliticoasă faţă de oaspete, ajungând aproape până la a-l dojeni: “Doamne, nu-ţi pasă … Spune-i deci să mă ajute!” (v. 40). Pentru Marta, primirea pare că se reduce la aspectul material: Maria ar trebui să-i dea o mână de ajutor în loc să stea să caşte gura la Isus. Ba chiar oaspetele însuşi ar trebui – după ea – să-i poruncească Mariei de a munci pentru El, în timp ce El ar trebui să stea singur şi să aştepte cu răbdare prânzul.

Isus, care până în acel moment o “învăţase” pe Maria, acum “dă o lecţie” Martei: o dojeneşte cu gingăşie: “Marta, Marta” şi o atenţionează să observe că a alegerea făcută nu este cea mai nimerită pentru că a preferat “multe lucruri” unicului lucru “de care avem nevoie” (v. 41 şi urm.). O laudă în schimb pe Maria pentru că a ales “partea cea mai bună” (v. 42)

 

* * *

 

Duminica a XVI-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a intrat într-un sat. O femeie, cu numele de Marta, l-a primit în casa ei. Ea avea o soră, numită Maria, care, aşezată la picioarele Domnului, îi asculta cuvântul. Marta în schimb era ocupată până peste cap cu o mulţime de treburi. De aceea s-a dus şi i-a spus lui Isus: “Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i să mă ajute!” Dar Domnul i-a răspuns: “Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. Însă un singur lucru este necesar. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua”. Luca 10,38-42

Acest episod al Evangheliei provoacă în noi o reacţie spontană de genul: Adică cum…?, cea care se străduieşte să îi facă lui Isus o primire cât mai bună nu merită altceva decât reproşuri? Şi apoi, prin laudele aduse Mariei, Isus nu încurajează oare lenea? Or, atunci când se nasc în mintea noastră astfel de întrebări, oricât de spontane ar fi ele, se impune să refacem lectura textului, însă, cu mai multă atenţie.

Acest eveniment, relatat doar de sfântul Luca, se situează la începutul călătoriei lui Isus către Ierusalim (Lc 9,51-19-28). În prima parte evanghelistul reuneşte diferite elemente care privesc misiunea ucenicilor (Lc 9,51-10,20), învăţături referitoare la identitatea şi exigenţele condiţiei de ucenic (Lc 10,21-11,13). În acest context, parabola bunului Samaritean (Lc 10,25-37), care ilustrează modul de a-l iubi pe aproapele, cunoaşte o completare în relatarea vizitei făcute de Isus celor două surori, Marta şi Maria. Acest episod din urmă pune în valoare ascultarea cuvântului Domnului.

Textul nu precizează nici locul şi nici momentul în care are loc evenimentul. Dimpotrivă, el ne oferă încă de la început numele celor două surori, Marta şi Maria, lucru mai puţin obişnuit, dar care ne sugerează un interes aparte al sfântului Luca faţă de ele (v. şi In 11,1-12,11).

Întreaga scenă este centrată asupra modului în care cele două surori îl primesc pe Isus. Atitudinile celor două surori sunt foarte diferite, ceea ce o determină pe cea dintâi să formuleze un reproş. Povestirea culminează odată cu răspunsul lui Isus care aşează lucrurile la locul lor. Acest răspuns constituie cheia povestirii, mai exact învăţătura pe care Luca vrea să o transmită cititorilor săi.

Prima parte a textului descrie modul în care cele două surori înţeleg să-l primească pe Isus. Astfel, Maria adoptă atitudinea de ucenic: aşezată la picioarele Domnului (Lc 8,35; Fap 22,3) şi ascultând cuvântul său (Lc 6,47; 8,21; 11,28). Ea este cea care primeşte de la Isus. Marta, în schimb, se preocupe să ofere o ospitalitate cât mai generoasă lui Isus. Ea este cea care oferă lui Isus. Iar Luca marchează contrastul dintre simplitatea Mariei, pe de-o parte, şi agitaţia Martei, de cealaltă parte. In final, intervenţia Martei vizavi de Isus denotă faptul că ea subestimează atât modul surorii ei de a sluji cât şi ascultarea cuvântului Domnului.

În partea a doua a textului ne este oferit răspunsul lui Isus. El nu condamnă ospitalitatea şi nici slujirea aproapelui (v. parabola bunului Samaritean sau Mt 25,40-45). Ceea ce i se reproşează Martei este agitaţia şi neliniştile ei. Acest lucru ne reaminteşte cuvintele lui Isus care îi invită pe misionari să nu se preocupe de apărarea lor în faţa persecutorilor (Lc 12,11), pe ucenici să nu se neliniştească la gândul că ce vor mânca sau cu ce se vor îmbrăca (Lc 12,22-26). Astfel de nelinişti îi îndepărtează de mărturisirea Fiului omului (Lc 12,8), de căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Lc 12,31), de primirea Cuvântului (Lc 8,11-15). Neliniştile Martei, efortul pe care îl face, enervarea ei o îndepărtează de ceea este cu adevărat necesar.

Fără îndoială că ospitalitatea este apreciată, în schimb pe Isus îl slujim mult mai bine dacă îi ascultăm cuvântul şi ne străduim să-l şi punem în practică.

 

* * *

 

Duminica a XVI-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Sfântul Dominic îi îndemna deseori pe fraţi, fie prin viu grai, fie prin scrisori, să studieze întotdeauna Vechiul şi Noul Testament.

Purta mereu cu sine Evanghelia după sfântul Matei şi Scrisorile sfântului Paul şi le medita atât de mult timp pe acestea din urmă încât a ajuns chiar să le ştie pe dinafară.

Un profesor universitar, auzindu-l predicând foarte bine pe părintele Dominic, l-a întrebat ce cărţi studia…

Omul sfânt a răspuns:

- Fiule, cartea iubirii ( Biblia), mai mult decât în orice altă carte pe care am studiat-o: această carte învaţă totul!

2. Tema

“Părinte înţelept şi milostiv, dă-ne o inimă umilă şi blândă pentru a-l asculta cu supunere pe Isus şi a-l primi între fraţi” (Colecta).

3. Mesajul zilei

A şti să asculţi! Este atitudinea cea mai recomandată de Lege, de profeţi, de apostoli, de Isus! “Ascultă, Israele: Domnul este singurul…”

De ce să-l ascultăm pe Dumnezeu?

- Pentru că este cel care ne iubeşte cel mai mult.

- Pentru că este creatorul nostru.

- Pentru că este învăţătorul nostru.

- Pentru că este cel mai înţelept dintre toţi.

- Pentru că este Tatăl nostru.

- Pentru că este Dumnezeul nostru!…

- Pentru că ni l-a trimis pe Isus: “cale, adevăr şi viaţă!”

Cum să-l ascultăm pe Dumnezeu?

- Asemenea Mariei din Betania, despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi, “cu iubire”.

- Ca Maria, Mama lui Isus: “Fie mie după cuvântul tău”.

- Ca Samuel (cf. 1Sam 3): “Vorbeşte, Doamne: slujitorul tău ascultă”…

- Atenţie! Trebuie să ascultăm cu atenţie crescândă de învăţător, de părinţi, de tată, de Dumnezeu! Dar ascultarea lui Dumnezeu stă la baza tuturor.

Când să-l ascultăm pe Dumnezeu?

- Când ne vorbeşte în conştiinţă şi ne invită să evităm răul şi să facem binele.

- Când ne vorbeşte prin reprezentanţii săi legitimi, mai ales în familie.

- Când ne vorbeşte prin preoţii săi, mai ales la orele de religie de la şcoală sau la catehism.

- Când ne vorbeşte prin Biblie, în liturgia cuvântului.

- “Isus vorbeşte când se citeşte Sfânta Scriptură în Biserică!”

- Pe Dumnezeu trebuie să-l ascultăm întotdeauna cu iubire, nu numai pentru că o face pentru noi, dar şi pentru că el este Tatăl infinit de bun, înţelept şi milostiv.

- “Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!”

4. Exemple

a) Pentru a-i educa pe copii să nu fie distraţi în faţa cuvântului lui Dumnezeu, nici atunci când sunt prezentate fapte biblice pe care deja le cunosc, este bine să scoatem în evidenţă că, atunci când vorbeşte Dumnezeu, este întotdeauna foarte profund şi benefic.

În acest sens, poate folosi următorul exemplu:

Un evreu bogat, care iubea cuvântul lui Dumnezeu, avea un fiu foarte inteligent, Ce să facă din el? S-a gândit şi a hotărât: “Lucrul cel mai important pentru viaţa sa şi onoarea cea mai mare pentru familia noastră ar fi să devină rabin, expert în legea lui Dumnezeu, mare predicator”.

Pentru că nu ducea lipsă de bani, l-a trimis pe fiul său să studieze la şcoala celui mai învăţat rabin al timpului.

Fiul s-a dus şi mulţi ani a fost un ucenic atent. Întors, în sfârşit, acasă, tatăl, plin de orgoliu, a întrebat:

- Fiul meu scump, ce ai învăţat în aceşti ani de şcoală?

Fiul a răspuns stăpân pe sine:

- Foarte multe, tată! Gândeşte-te, am început să înţeleg ceva din primul rând al primei cărţi a lui Moise!

Imaginaţi-vă ce decepţionat a fost tatăl. Sâmbătă, când fiul s-a ridicat în sinagogă să vorbească, tatăl se temea că se va face de ruşine.

Însă fiul înţelept a început astfel:

- Cuvântul lui Dumnezeu este infinit de profund! Dragii mei consăteni, după atâţia ani de studiu, vă pot spune cu bucurie că aproape înţeleg frumuseţea primului cuvânt din primul rând din prima carte a lui Moise!…

Şi a vorbit atât de frumos încât toţi au rămas uimiţi, inclusiv tatăl.

Într-adevăr, şi numai un singur cuvânt al lui Dumnezeu este profund, infinit, plin de iubire veşnică.

b) Sfântul Anton, fiind odată la Rimini, unde era o mare mulţime de eretici, voind să-i readucă la lumina adevărului, le-a predicat multe zile şi a discutat despre credinţa lui Cristos şi despre Sfânta Scriptură; dar ei nu numai că nu au primit cuvintele sale sfinte, din cauza împietririi, nu voiau nici să-l audă. Atunci, sfântul Anton, din inspiraţie divină, s-a dus într-o zi pe malul unui râu de lângă mare; şi stând aşa pe mal, a început să zică: “Ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu, voi, peşti din mare şi din râu, pentru că ereticii nu vor să audă”. Când a spus aceste cuvinte, au venit la mal o mulţime de peşti mari, mijlocii şi mici, câţi nu au mai fost văzuţi niciodată în acel rău şi în mare: şi toţi ţineau capetele în afara apei şi erau atenţi în faţa sfântului Anton şi stăteau în linişte şi ordine… (cf. Fioretti di san Francesco, XL, FF 178s).

c) Mama mea era un suflet euharistic: pentru ea, fiecare Liturghie era o mare sărbătoare; în fiecare zi începea cu Liturghia şi cu sfânta Împărtăşanie. Într-o zi, am întrebat-o care este motivul acestei sărbători, în ciuda greutăţilor zilnice. “Nu ştiu cum aş reuşi să fac faţă vieţii, să vă iubesc atât de mult, dacă nu ar fi Isus, care este cu mine în Euharistie şi mă susţine!” (Mons. Riboldi).

 

* * *

 

Glasul cuvântului

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Doamne, dacă am căpătat trecerea în ochii tăi, nu trece, rogu-te, pe lângă robul tău…” Gn. 18, 1-10

“Mă bucur acum în suferinţele mele, pentru voi.” Col. 1, 24-28

“Marta, Marta, te sileşti şi de multe te-ngrijeşti…” Lc. 10, 38-42

Aceleaşi preparative, dar cu rezultate opuse

Marta şi Avram. Oricât de stranie ar părea apropierea dintre aceste două secvenţe, totuşi pentru duminica de astăzi este obligatorie. Două exemple de ospitalitate grijulie, cordială, şi sinceră. Dar deznodământul este cu totul deosebit. Primirea rezervată de Avram, care stătea în uşa cortului de sub stejarii lui Namre în timpul nădufului zilei, celor trei personaje misterioase, află mulţumirea Domnului, care-l răsplăteşte, vestindu-i apropiata maternitate a Sarei, adică împlinirea acelor făgăduinţe divine, după o îndelungată aşteptare.

Însă graba cea mare a Martei, merită dezaprobarea Domnului fie aceasta chiar şi cu un ton dintre cele mai afectuoase: “Marta, Marta…”, care o dojeneşte pentru că n-a ţinut cont de “singurul lucru de trebuinţă”. Dar înainte de a vedea lucrurile puţin mai aproape voi încerca să vă explic lectura a II-a, care în cea mai mare parte era străină motivului indicat, dar cu toate acestea, conţine o frază care se înscrie perfect în acel context şi anume: “Cristos este în voi, nădejdea slavei”. (Col. 1, 27) De altfel, Sfântul Paul scriind micuţei comunităţi din Colossa (un oraş din Asia Mică), sintetizează sensul propriei sale misiuni, prin două trăsături esenţiale a apostolatului:

Imitarea lui Cristos prin participarea la Patima Sa. “Împlinesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru trupul lui, care este Biserica”. (v. 24) Cuvintele acestea au dat loc la discuţii interminabile, şi continuă încă, a fi obiectul unor interpretări dintre cele mai diferite, şi nu totdeauna convingătoare. Totuşi, după părerea mea, este foarte clară în formularea ei: apostolul caută că completeze în trupul lui ce lipseşte patimilor lui Cristos, care marchează istoria mântuirii de participare la acele suferinţe îngrozitoare. Precum predicarea evangheliei este nedespărţită de cruce, slujitorul evangheliei ştie că şi el trebuie să-şi aducă propria contribuţie, şi să se achite conştiincios în ambele sectoare. Sfântul Paul spune: “Mă bucur acum în suferinţele mele”. Evident, el nu iubeşte durerea în ea însăşi, de aceea şi spune: “… pe care le îndur pentru voi”. De fapt, crucea este nedespărţită, atât de predicarea evangheliei, cât şi de dragoste.

Imitarea lui Cristos prin participarea la propovăduirea misterului. Sfântul Paul se simte obligat de a manifesta, de a face cunoscut, de a predica, de a înştiinţa şi de a învăţa pe fiecare om, şi, conţinutul a toate acestea este planul mântuirii revelat de Cristos. Aşadar, apostolul duce la îndeplinire, atât suferinţele cât şi Cuvântul lui Dumnezeu. Iar scopul declarat este acela de a-l duce pe fiecare credincios, la deplina maturitate creştină. Apoi, această misiune în vederea dezvoltării în dragoste a comunităţii, se explică (aşa cum se va preciza şi în alte scrieri), prin muncă sârguincioasă de fiecare zi şi în încercările legate de viaţa proprie. Prin urmare, cadrul care se evidenţiază, nu stă într-o proclamaţie publică a Cuvântului, şi într-o aspră şi tainică angajare, printr-o jertfire continuă în viaţa de toate zilele.

În ce anume a greşit Marta?

Să ne întoarcem acum la oile noastre, la obligaţia ospitalităţii. Avram iese înaintea celor trei mesageri şi se pleacă până la pământ în faţa lor. Îi roagă să se oprească puţin la el, porunceşte slugilor, el însuşi se interesează, ca oaspeţii aceştia să se simtă cât mai bine în cortul lui. Aici întâlnim două vorbe caracteristice: “a alerga” şi “a se grăbi”. În evanghelie, Marta este foarte activă “şi de multe se îngrijeşte” (mai mult sau mai puţin exact aşa ca şi Avram), cu singura deosebire că Avram avea slugi, cărora să le poruncească, în vreme ce Marta nu avea nici un ajutor din partea nimănui.

De fapt, sora ei stătea ghemuită la picioarele lui Isus, şi era ocupată numai cu ascultarea Cuvântului său. Învăţătorul nu aprobă graba, agitaţia, activitatea febrilă a stăpânei casei. În ce a greşit, în cazul acesta Marta? Mai întâi de toate o greşeală de perspectivă. Cu alte cuvinte ea nu înţelege că sosirea lui Cristos înseamnă în primul rând marea ocazie ce nu trebuie pierdută şi ca atare de a jertfi tot ceea ce este urgent şi important. Însă dezacordul în purtarea Martei reiese mai ales din contrastul, atitudinea pe care şi-o luase sora ei.

Maria în faţa lui Isus, alege de a primi. Marta este însă absolut hotărâtă de a “da”. Maria se plasează pe planul de a fi. Marta însă, pe planul de a munci. Maria dă întâietate ascultării. Marta, cu toate intenţiile lui bune, se limitează de a-l primi pe Isus în casa ei. Maria însă îi oferă ospitalitate într-un spaţiu interior, în inima ei, rezervată dragostei lui. Marta îi oferă lui Isus “multe lucruri”. Maria, se oferă pe ea însăşi.

Dar ce înseamnă asta?

Aşa cum însuşi Isus spune: “Maria a ales partea cea mai bună”, care, în ciuda tuturor aparenţelor nu este cea mai comodă, pentru că este mult mai uşor a alerga, a te agita, decât a înţelege, a pricepe. Din păcate, Marta, care ar vrea ca oaspetele ei să se simtă cât mai bine în casa ei, pierde din vedere unicul lucru necesar. Deci, în cazul acesta care este voinţa Domnului?

Problema aceasta este, de a descoperi din când în când (pentru că este vorba de o descoperire, care nu poate fi făcută odată pentru totdeauna), ce anume vrea cu adevărat Domnul de la tine. Dar dacă nu te opreşti, dacă nu ai timp ca să-l asculţi, dacă vei continua să fii agitat şi să porunceşti în dreapta şi în stânga, în loc să-i asculţi cuvintele, dacă te încăpăţânezi în aţi asuma iniţiative cu nemiluita spre a organiza banchete în onoarea lui, fără interpelarea celui interesat, nu vei înţelege niciodată care este cu adevărat voinţa lui Dumnezeu.

Prin forţa dedicaţiei lucrurilor Domnului, neglijând indicaţiile de rigoare, care pot veni numai din acceptarea profundă şi tăcută a Cuvântului, rişti de a-l pierde din vedere pe Domnul, şi în cele din urmă te vei vedea numai pe tine însuţi. Tot alergând mereu pentru a face plăcere Domnului, fără a te opri ca să te întrebi serios, ce anume i-ar plăcea lui să faci ca să-i fie pe plac, este primejdia de a descoperi în cele din urmă (şi aceasta ar fi deja un har), că în realitate tu căutai cu totul altceva decât de a plăcea Domnului.

 

* * *

 

Un singur lucru este necesar

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Aproape de Ierusalim, în casa lui Lazăr, Marta şi Maria din Betania, Isus face o afirmaţie surprinzătoare asupra unui singur lucru necesar şi Maria a ales partea cea mai bună care duce la câştigarea necesar-ului.

Care este acesta?

Acest lucru necesar cred că este acela despre care Isus a vorbit celor doi ucenici în drum spre Emaus: “Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa” (Lc 24,26). Necesară este intrarea în slavă, iar partea cea mai bună care duce aici este crucea, suferinţa în care ni se descoperă misterul iubirii divine. A alege cuvântul lui Dumnezeu, a-l accepta ca normă de viaţă, înseamnă a alege crucea care duce la înviere şi slavă.

Din prima lectură (Gen 18,1-10a) deducem că era necesar ca Avram să sufere în spirit de credinţă ieşirea din patria şi neamul său, să peregrineze la întâmplare, să ajungă la bătrâneţe şi să constate că parcă nimic nu se întâmplă, că Dumnezeu a uitat de promisiunile sale, că totul a fost numai o iluzie, ca să se descopere în cele din urmă misterul iubirii atotputernice a lui Dumnezeu tocmai atunci când omul se simte cel mai neputincios. Adevărata minune nu-i aceea pe care o realizează Avram prin ospitalitatea acordată celor trei oaspeţi, ci aceea pe care o realizează iniţiativa divină de a se face oaspetele omului: Stăpânul se pune la dispoziţia slujitorului, ba mai mult, se face slujitorul slujitorului său pentru a-l scoate dintr-o situaţie imposibilă: de a zămisli dincolo de limita firii omeneşti printr-un singur cuvânt: Mă voi întoarce la tine peste un an la aceeaşi dată şi Sara, soţia ta, va avea un fiu.

Acceptând credinţa, Avram a acceptat crucea şi prin aceasta i-a venit slava, nu atât de a avea un fiu, un moştenitor, cât mai cu seamă de a constata că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor sale, cuvântului său.

În acelaşi context se înscrie şi lectura a II-a (Col 1,24-28). Era necesar ca sfântul apostol Paul să sufere ca să devină apostolul iubirii lui Isus, care i-a spus preotului Anania: “Acest om îmi este o unealtă aleasă, ca să ducă numele meu în faţa păgânilor, a regilor şi a copiilor lui Israel. Eu însumi îi voi arăta cât trebuie să sufere pentru numele meu” (Fap 9,15-16).

Cuvintele lui Isus: Eu însumi îi voi arăta cât trebuie să sufere arată că Isus i-a stabilit lui Paul o anumită cotă de suferinţă pentru a-l face părtaş la misiunea sa de răscumpărare a omenirii. Apostolul Paul, conştient de această cotă de suferinţă care îi revine pentru zidirea Bisericii lui Cristos, spune că el doar completează în trupul său ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos. Apostolul nu vrea să spună că suferinţele lui Isus au fost incomplete pentru mântuirea lumii, ci fraza are un puternic aspect comercial, după cum se deduce din expresiile analoge elenistice conţinute în scrierile din acel timp. Sfântul Paul vrea să spună că din cota suferinţelor pe care Cristos i-a rânduit-o ca apostol, el a realizat o mare parte, şi i-a mai rămas doar o mică parte, pe care se bucură că acum i s-a oferit posibilitatea s-o ducă la desăvârşire prin noile suferinţe din închisoarea romană.

Slujirea pastorală nu-i o plimbare triumfală, ci o luptă serioasă plină de dureri în folosul umanităţii pe care apostolul o slujeşte clădind astfel Biserica adevărată (cf. CBL pag. 1715).

În virtutea acestei lecturi putem înţelege acţiunea lui Isus de a face din Maria, ba chiar şi din Marta (Lc 10,38-42), pietre vii ale Bisericii sale prin acceptarea cuvântului său, partea cea mai bună, care luminează, întăreşte credinţa şi dă forţa necesară pentru a înfrunta suferinţa şi moartea, pentru a ajunge în împărăţia slavei Tatălui său, care nu i se mai poate lua celui ce a ajuns aici.

În atitudinea Martei sau Mariei ne putem descoperi pe noi înşine.

Marta este simbolul acelei lucrări continue şi stresante care ne face sclavii lucrurilor din această lume şi nu ne permite să ascultăm cuvântul care ne revelează marele mister al lui Dumnezeu care ne înconjoară. Marta reprezintă numai acea acţiune care nu-i bazată pe cuvântul lui Isus (nu se menţine deschisă faţă de împărăţie). Marta, ocupată cu treburile ei, nu a descoperit glasul lui Dumnezeu care vine prin Cristos.

Avertizată de Isus că este mai puţin înţeleaptă decât Maria, care a ales partea cea mai bună, Marta va reflecta cu toată seriozitatea asupra cuvintelor lui Isus şi va ajunge la acea credinţă uimitoare din faţa morţii fratelui său Lazăr, când va spune: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit. Dar şi acum ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. Asigurată de Isus că el este învierea şi viaţa, Marta face profesiunea de credinţă de o înaltă ţinută creştină: “Da, Doamne, eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel ce vine în lume” (In 11,21-28).

Mulţi sunt înclinaţi să vadă în Maria un model de contemplaţie şi de viaţă mistică, ceea ce nu este exact întocmai. Contrar lumii greceşti, Israelul nu cunoştea ideea contemplaţiei pure. Din acest punct de vedere nu-i posibil să interpretăm că Maria este o expresie a misticii, care părăseşte cele lumeşti şi se preocupă numai de aprofundarea celor divine. În Israel, a-l cunoaşte pe Dumnezeu însemna doar a-i asculta cuvântul şi a-l pune în practică. Trebuie s-o privim pe Maria în contextul lumii din acea vreme, în care femeia era considerată ca un credincios de mâna a doua: nu lua parte în mod oficial la cultul din sinagogă şi nici nu putea să se dedice ascultării sau studierii Legii. Maria simbolizează o ascultare a cuvântului care trebuie să se traducă în mod necesar în iubire, adică în slujirea aproapelui (cf. CBL pag. 1207).

Isus vrea să facă din ambele surori chipul adevăratului creştin care nu trebuie să se mulţumească doar cu ascultarea cuvântului divin, ci să descopere cuvântul lui Dumnezeu în Isus Cristos, să-l înţeleagă pe Cristos ca pe iubirea lui Dumnezeu întrupată: iubirea carne, iubirea cruce, iubirea slujire, iubirea înviere.

A-l primi pe Cristos înseamnă a-l accepta în totalitatea sa: divinitate, carne, cruce, slujire, moarte şi înviere. A-i asculta cuvântul înseamnă divinizare, umanizare, crucificare, slujire, înmormântare şi înviere. Chiar când este primit de prieteni pentru mai mult timp, ca Marta şi Maria, Isus nu se comportă ca un oaspete obişnuit: el cere atenţie asupra esenţialului cuprins în mesajul său şi a persoanei sale. A-l primi pe Cristos ca oaspete înseamnă, mai presus de toate, a-l asculta, a se pune în situaţia de primire, mai mult decât a-i oferi ceva. Prin ascultare se intră în comuniune cu el şi se ajunge la o schimbare esenţială. Cine se preocupă mai mult de cele ce trebuie oferite, decât de persoana cu care se dialoghează, rămâne străin în propria casă (cf. MAC pag. 1109).

Iată stau la uşă şi bat, spune Domnul. Dacă cineva aude glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu mine (Antif. de la int. Ap 3,20).

Cu adevărat cuvântul Domnului este hrana de la cină, hrana necesară vieţii după o zi de muncă, de necaz, de suferinţă, este singura hrană care ne reface credinţa, speranţa şi caritatea.

Să cerem această hrană cu întreaga Biserică prin ruga stăruitoare de la începutul sfintei Liturghii de azi: Priveşte cu îndurare, Doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale! (LR). Amin.

 

* * *

 

Dumnezeu – oaspetele nostru

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Tema principală ce se desprinde din lecturile biblice propuse pentru Liturghia duminicii de astăzi este ospitalitatea. Prima lectură ni-l prezintă pe Dumnezeu însuşi primit ca oaspete de către patriarhul Abraham. Tradiţia creştină a văzut întotdeauna în cei trei bărbaţi sau îngeri care s-au prezentat la Abraham un simbol al Sfintei Treimi. Fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat ni-l prezintă pe Isus ca oaspete în casa celor două surori: Marta şi Maria, din Betania.

În societatea noastră egoistă, în care dictează doar banul şi câştigul, aproape că nu se mai ştie ce este ospitalitatea. Străinul îşi plăteşte cazarea, închiriază o cameră la hotel sau la particulari. Şi dacă vrea să mănânce, plăteşte la restaurant. În trecut, la popoarele creştine, ospitalitatea era sfântă. În special, poporul român era cunoscut ca un popor foarte primitor. Pelerinii, care mergeau, se înţelege, pe jos, la diferite sanctuare, să zicem la Santiago de Compostela, la capătul celălalt al Europei, în Spania, sau chiar la locurile sfinte, în Palestina, erau găzduiţi noaptea şi primiţi la masă de fraţii lor creştini pe tot parcursul pelerinajului.

Sfânta Scriptură ne ajută să redescoperim virtutea creştină a ospitalităţii. Ea nu este doar un semn de omenie, ci ţine de porunca cea nouă a lui Cristos: cine îl primeşte pe străin, pe omul obosit, flămând, fără adăpost, îl primeşte pe Cristos, aşa cum Abraham l-a primit ca oaspete pe Dumnezeu, aşa cum surorile din Betania l-au primit ca oaspete pe Cristos. Cristos se identifică cu omul străin, obosit şi flămând: “Am fost străin şi m-aţi primit. Tot ce aţi făcut pentru fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

Dar să ne oprim câteva momente la scena fascinantă care s-a petrecut în casa din Betania, scenă pe care o descrie Evanghelia de azi. Isus trăgea des în casa prietenilor săi, Marta, Maria şi Lazăr, mai ales seara, după o zi grea de muncă la Ierusalim şi de hărţuială din partea duşmanilor săi. Betania e dincolo de Muntele Măslinilor, la numai câţiva km distanţă de Ierusalim. Cât era de plăcut pentru el să petreacă câteva ceasuri de linişte, de bucurie, de intimitate în această casă unde găsea inimi deschise, prietenoase, primitoare şi o farfurie cu mâncare!

Aşadar, odată, Isus intră în casa celor două surori. Maria imediat se aşază la picioarele Mântuitorului, aşa cum se obişnuieşte şi azi în Orient, şi îi soarbe cu nesaţ cuvintele. În schimb, Marta îşi suflecă mânecile şi se apucă de treabă: aleargă în cămară, mestecă în cratiţe, aşază masa, se agită, prinsă peste cap de o mulţime de treburi, vrea să iasă un prânz cât mai reuşit. La un moment dat, îşi pierde răbdarea şi i se plânge lui Isus: “Doamne, ţi se pare corect că sora mea nu-mi dă o mână de ajutor? Eu nu-mi mai văd capul de treabă, iar ea nu face nimic, stă acolo nemişcată la picioarele tale”.

Probabil că îndărătul acestor cuvine era şi un pic de invidie, şi un pic de vanitate, de mândrie: Marta voia să-şi dea importanţă, să se vadă cât este ea de harnică, în comparaţie cu sora sa, care o lăsa singură să muncească. Şi atunci vin extraordinarele cuvinte ale lui Isus, care valorează cât toată Evanghelia: “Marta, Marta, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi; Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua”.

Ce-i reproşează Isus Martei: faptul că-i făcea de mâncare spre a-i potoli foamea? Nicidecum. Făcea o faptă de caritate, poruncită şi aceasta de Cristos: “Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc”. Nu întâmplător, evanghelistul pune această întâmplare după episodul samariteanului milostiv, pe care l-am auzit la Evanghelia din Duminica trecută. Ceea ce îi reproşează Martei este agitaţia, preocuparea excesivă pentru lucrurile exterioare, materiale, încercarea de a-şi face imagine, de a impresiona cu ceea ce realizează ea. Preocupată cu muncile sale, uita pentru cine muncea: bucatele pe care le pregătea ea erau mai importante decât oaspetele dumnezeiesc pe care îl avea în casă, decât persoana lui Isus. Isus ar fi putut să-i spună: “Marta, nu am nevoie să-mi faci zece feluri de mâncare, fă mai puţine, şi găseşte un moment de răgaz ca să asculţi cuvintele mele, cum face sora ta; cuvintele mele sunt pentru tine o mâncare mult mai necesară decât mâncarea pe care o faci tu pentru mine; căci nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

E o învăţătură fundamentală, nu numai pentru Marta, ci şi pentru noi toţi. Ca şi Marta, alergăm, muncim, ne zbatem, ne agităm să facem, să dregem, să câştigăm, să avem cât mai mult; dimineaţa abia dacă apucăm să facem o cruce, seara cădem frânţi şi nici cruce nu mai apucăm să mai facem. Ca şi Marta, alegem partea cea mai rea, care la moarte se va lua în întregime de la noi; căci la moarte nu vom lua nimic cu noi, ne vom trezi la realitate şi vom recunoaşte cu Înţeleptul: “Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune şi goană după vânt”. Şi uităm partea cea mai bună, pe care a ales-o Maria, singurul lucru necesar care nu se pierde, rămâne în veşnicie. Şi care este singurul lucru necesar? E Cristos însuşi, e cuvântul lui, e împărăţia lui Dumnezeu. E singurul lucru cu adevărat necesar, care nu se va pierde, nu se va lua de la noi, căci aceasta înseamnă, în fond, mântuirea noastră veşnică.

Isus ne cere să respectăm ierarhia valorilor, proporţiile juste: să fim şi Marta, şi Maria. Românii petrec în medie cinci ore pe zi în faţa televizorului. Câţi români găsesc o jumătate de oră pe zi pentru rugăciune, pentru a participa la Sfânta Liturghie, nu zic în fiecare zi, dar măcar Duminica. Unde este ierarhia valorilor, unde sunt proporţiile juste? E necesar să găsim zilnic câteva minute de tăcere totală, în care să rămânem numai cu Cristos, să ne rugăm, să reflectăm, să citim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Şi care loc poate să fie mai retras şi mai liniştit, mai ferit de zgomot, decât biserica, aici, la picioarele lui Isus din tabernacol? Mai ales în vacanţă, în concediu, trebuie să găsim mai mult timp pentru rugăciune, pentru reflecţie, pentru reculegere, pentru a ne recupera în tăcere energiile sufleteşti. Din păcate, tocmai locurile destinate destinderii, concediului sunt mai zgomotoase, cu muzică, cu difuzoare date la maximum, şi ne întoarcem acasă mai epuizaţi sufleteşte, mai obosiţi decât am venit. Spune atât de frumos un poet oriental: “Aşază-te pe ţărmul aurorei şi pentru tine va răsări soarele. Aşază-te pe ţărmul nopţii şi pentru tine vor sclipi stelele. Aşază-te pe ţărmul râului şi pentru tine va cânta privighetoarea. Aşază-te pe ţărmul tăcerii şi Dumnezeu îţi va vorbi”.

Acum, la sfânta Liturghie, ne aflăm în casa Domnului. Nu el este oaspetele nostru, ci noi suntem oaspeţii lui. El ne oferă hrana sa: ne hrăneşte acum cu cuvântul său, care se citeşte din Sfânta Scriptură şi ni se explică, ne va hrăni peste câteva momente cu Trupul şi Sângele său, în Sfânta Împărtăşanie. Să-l primim cu bucurie şi însufleţire, căci aceasta este partea cea mai bună, care nu se va lua niciodată de la noi; e comoara adevărată, pe care hoţii nu o pot fura, moliile şi rugina nu o pot distruge.

* * *

După ce am ascultat cu atenţie cuvântul lui Dumnezeu din Liturghia duminicii de astăzi, am putea numi această zi Duminica ospitalităţii. Am auzit în prima lectură cum Abraham îi acordă ospitalitate lui Dumnezeu. E singurul text din Vechiul Testament în care Dumnezeu e primit în vizită de oameni. Tradiţia creştină consideră că cele trei persoane care poposesc în cortul lui Abraham de la Mambre sunt cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

În Noul Testament, îl găsim de nenumărate ori pe Fiul lui Dumnezeu găzduit de oameni. Astfel, îl găsim pe Isus în vizită la masă în casa lui Zaheu. De bucurie că l-a onorat cu vizita sa, Zaheu e dispus să dea jumătate din averea sa săracilor. Îl găsim la masă în casa lui Levi, viitorul apostol Matei. Îl găsim la masă în casa lui Simon Fariseul, atunci când, pe neaşteptate, vine Maria Magdalena şi se aruncă la picioarele lui, i le spală cu lacrimi, le sărută, le şterge cu părul capului. În Evanghelia de azi, îl găsim pe Isus în casa prietenilor săi din Betania, la Lazăr şi la surorile sale, Marta şi Maria. Toate aceste texte din Sfânta Scriptură ne arată că Dumnezeu nu este un străin, el vrea să fie aproape de oameni, alături de oameni, în mijlocul oamenilor. Pe de altă parte, arată dorinţa şi aspiraţia oamenilor de a fi aproape de Dumnezeu, de a-l găzdui pe Dumnezeu.

Nouă, creştinilor, Dumnezeu ne satisface această dorinţă. Prin Botez, noi devenim locuinţe ale lui Dumnezeu. “Dacă cineva mă iubeşte”, spune Isus, “Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi ne vom face lăcaş la el”. Când judecătorul păgân a întrebat-o pe sfânta Felicitas de unde are curaj, ea, o femeie slabă, să reziste ameninţărilor, să meargă chiar la moarte, răspunsul a fost: “Duhul Sfânt care locuieşte în mine îmi dă putere”.

Apoi, Cristos este musafirul nostru ori de câte ori luăm parte la Sfânta Liturghie, la ospăţul euharistic. Cristos stă la masă cu noi aşa cum stătea la masă cu prietenii săi din Betania. Noi stăm la picioarele lui ca şi Maria şi îi ascultăm cuvântul, el ne dă ca mâncare şi băutură Trupul şi Sângele său. Lucrul cel mai important în viaţa noastră creştină este să nu-l izgonim pe Dumnezeu din suflet prin păcatul de moarte. Oferindu-i lui Dumnezeu permanent găzduire în locuinţa sufletului nostru, el ne va oferi găzduire după moarte în locuinţa sa din ceruri, aşa cum am cântat puţin mai înainte la psalmul responsorial: “Cel curat cu inima va locui în casa ta, Doamne!”