Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XV-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Deuteronom 30,10-14
Coloseni 1,15-20
Luca 10,25-37

Luca 10,25-37

Iată că un învăţat al Legii s-a ridicat ca să-l pună la încercare, spunând: “Învăţătorule, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” El i-a zis: “Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” Acesta a răspuns: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. El i-a spus: “Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi!” Acela însă, voind să se justifice, i-a spus lui Isus: “Şi cine este aproapele meu?” Isus a continuat: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâna tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au strivit în bătaie, au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, a trecut pe drumul acela un preot, dar, văzându-l, a trecut mai departe. La fel şi un levit, trecând prin locul acela, văzându-l, a trecut mai departe. Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă. În ziua următoare, a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Îngrijeşte-te de el şi ceea ce vei mai cheltui îţi voi da când mă voi întoarce». Cine dintre aceştia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” El a răspuns: “Cel care a avut milă de el”. Atunci Isus i-a spus: “Mergi şi fă şi tu la fel!”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Petru Tamaş
pr. Şerban Tarciziu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Budău
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

În căutarea aproapelui

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cât timp trăim pe acest pământ, trebuie să-l căutăm mereu pe Dumnezeu.

Oricât l-am găsi prin creaţie, revelaţie, filozofie şi ştiinţă, prin oamenii care sunt chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26), mai rămâne încă mult de căutat până îl vom găsi definitiv, total, pentru a-l vedea aşa cum este (1In 3,2).

La fel este cu iubirea: cât timp trăim, trebuie s-o căutăm şi să ne-o însuşim mereu. Oricât am găsi-o, mai rămâne încă mult de căutat, de găsit şi de însuşit. Problema se pune în felul următor: care este calea spre iubire, ca prin ea să-l găsim pe Dumnezeu şi viaţa veşnică? Să căutăm răspunsul în Liturgia cuvântului de azi!

Prima lectură (Dt 30,10-14) ne arată drumul spre noi înşine; legea divină este scrisă de Dumnezeu în inima noastră. Grecii, preluând învăţătura lui Socrate, spuneau: Gnoti se auton – Cunoaşte-te pe tine însuţi! Cine se cunoaşte pe sine cu adevărat, se smereşte, recunoaşte măreţia Creatorului şi-l numeşte Tată, îl iubeşte din toată inima şi din tot sufletul, mulţumindu-i că l-a făcut o creatură atât de minunată. Tatăl şi-a pus amprenta iubirii sale în fiecare om. O cunoaştem? Cineva a spus: Cine nu-l găseşte pe Dumnezeu în propria inimă, nu-l poate găsi nici în rai, chiar dacă l-ar căuta o veşnicie cu lumânarea aprinsă în amiaza mare. Sfântul Augustin, când l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa printr-o convertire definitivă, spune că Dumnezeu este mai strâns unit cu firea omului decât este unit trupul cu sufletul. Prima lectură ne cere şi nouă această convertire totală, să ajungem la cunoaşterea de noi înşine chiar prin analiza anatomică, psihologică şi spirituală a raţiunii. Prin această cunoaştere ajungem la iubirea lui Dumnezeu care este atât de strâns unită cu firea noastră; iar iubirea noastră faţă de noi înşine va izvorî din iubirea cu care el ne-a creat.

Lectura a II-a (Col 1,15-20) ne arată calea spre semenii noştri, spre ceilalţi oameni. Îi cunoaştem? Cine este aproapele meu?

Toate au fost create prin Cristos (In 1,3). Întreaga creaţie are o valoare unică, ea, normal, întrecând în valoare pe cea individuală. Valoarea individului se naşte tot din valoarea întregului. Valoarea întregului neam omenesc, pe care noi suntem chemaţi să o cunoaştem în lumina credinţei, este ascunsă în Cristos; el este capul întregului. Cunoscând capul, cunoaştem întregul. Omul capătă valoare individuală numai în măsura în care caută să se încadreze în tot, ca să fie cât mai strâns unit cu capul. Îşi pierde orice valoare acela care se exclude din tot şi caută să facă din sine un cap care ştie toate şi nu are trebuinţă de nimeni.

Întreg Noul Testament urmăreşte integrarea omului în valoarea totală a creaţiei. Astfel, rugăciunea lui Isus ca toţi să fie una (In 17,21), porunca nouă a iubirii (In 13,34), înfiinţarea sfintei Euharistii (Mt 26,26-27), parabola bunului păstor (In 10,1-21) şi a viţei de vie (In 15,1-7), precum şi judecata universală (Mt 25,31-46), iar imaginea împărăţiei lui Dumnezeu, descrisă de Apocalips (22,1-21), apare atât de frumoasă tocmai din valoarea unică a întregului. Efortul nostru trebuie să constea, nu numai dintr-o luptă continuă de a nu ne desprinde de tot, de întreg, ci de a-i menţine pe toţi cât mai strâns uniţi cu capul, cu Isus, spre a ne menţine în dubla valoare: a întregului şi a individului. Valoarea individuală apare din capacitatea personală de a fi liant în întreg.

Lectura a III-a (Lc 10,25-37) ne arată că Isus este calea spre viaţa veşnică, spre Dumnezeu. Capul merge întotdeauna înainte.

Tragem puţin folos din parabola samariteanului milostiv datorită faptului că ne-ar plăcea să fim ca el, samariteni milostivi, dar nu ne place nici să ne gândim că ar fi posibil să ajungem în postura victimei, a omului căzut în mâinile tâlharilor. Ne place să fim consideraţi binefăcători, dar nu ne place să ne recunoaştem victime ale diavolului, ale patimilor din noi, robi ai averii şi ai onorurilor etc. Pentru cei care s-au ataşat atât de mult de toate aceste lucruri lumeşti, care şi-au făcut chiar un zeu din pântecele lor, cum spune sfântul Paul (Fil 3,19), Isus spune că nici nu se mai roagă (In 17,9).

Dat fiind faptul că acela care pune întrebarea ispititoare este un învăţător al Legii, unul mândru de ştiinţa sa şi de poziţia pe care o ocupă în lume, Isus nu intenţionează să-i dea o lecţie de iubire, fiindcă o cunoştea, ci de umilinţă, pe care nu o avea, ca să ajungă la trăirea iubirii în adevăratul ei sens teologic, de legătură cu Dumnezeu şi numai apoi cu lumea.

Dat fiind faptul că învăţătorul Legii îşi formulează întrebarea în aceşti termeni: Şi cine este aproapele meu? Isus îi dă răspunsul prin parabola umilinţei. Problema nu este pentru cine sunt eu aproapele, binefăcătorul, salvatorul, mântuitorul, ci: Cine este aproapele meu, adică cine este salvatorul, binefăcătorul, mântuitorul meu. Care este binele pe care mi-l face acum, sau mi l-a făcut mai înainte, sau mi-l poate face de acum încolo! Cu ce măsură îi voi răsplăti?

Samariteanul este cel care trebuie căutat, în care trebuie pusă speranţa; el este cel care poate salva viaţa, poate mântui.

Acest samaritean milostiv este Isus, el mântuieşte pe gratis, spală şi unge rănile, pune pe animalul său şi duce la spital, el plăteşte şi răsplăteşte la întoarcere, merge să caute şi pe alţi nenorociţi căzuţi în mâinile tâlharilor – Mai am şi alte oi pe care trebuie să le aduc (In 10,16), el dă viaţa cea nouă şi în ziua de apoi îi va recunoaşte pe toţi ai săi după speranţa pe care şi-au pus-o în el.

Dat fiind faptul că samariteanul – Isus – ne este dătătorul vieţii celei noi, ca început al vieţii veşnice care ne va face ca îngerii cerului (Mt 22,30), datoria noastră este de a-l iubi fără măsură, fiindcă binele făcut este infinit, dobândit cu preţul unei smerenii infinite, fără a ţine cont de egalitatea sa cu Dumnezeu, s-a făcut om, a luat înfăţişarea de rob şi de blestemat să moară pe lemnul crucii; Isus s-a făcut cu adevărat un samaritean, fiindcă aceştia, samaritenii, erau socotiţi de evrei drept condamnaţi, excomunicaţi, excluşi din rândul poporului ales etc. Oare nu aşa a fost socotit Cristos? Dacă el s-a smerit, fiind capul nostru, înţelepciunea smereniei noastre trebuie să-şi aibă izvorul în cap. Trebuie să recunoaştem că suntem simpli oameni, că am căzut în mâinile tâlharilor prin orice păcat, că suntem inconştienţi de gravitatea păcatului, că desprinzându-ne de întreg, de trupul mistic al lui Isus, rămânem, ca nenorocitul din parabolă, fără nume, fără rude, fără patrie, fără apărare etc. Cel care se smereşte, găseşte în orice necaz sau nenorocire un samaritean milostiv în orice om, fiindcă Isus ni se descoperă prin oameni, tocmai spre a da mai mare valoare întregului trup mistic, spre a mări împărăţia lui Dumnezeu. Nu este iubire fără smerenie şi nici smerenie adevărată fără iubire, deoarece cel care vrea să fie cel dintâi samaritean milostiv asemenea lui Isus – trebuie să fie slujitorul tuturor (Mt 20,27).

Această interpretare, pe care am dat-o lecturilor de azi, este conformă cu învăţătura patristică a Bisericii şi mai ales a marelui Origene. Acesta spune că omul care se cobora era Adam; Ierusalimul este paradisul ceresc; Ierihonul este lumea; tâlharii sunt puterile vrăjmaşe ale iadului; preotul este Legea lui Moise; levitul reprezintă profeţii; samariteanul milostiv este Cristos; hanul care primeşte pe toţi cei care vor să se vindece este Biserica; cei doi dinari sunt Tatăl şi Fiul; hangiul este păstorul Bisericii; vinul şi uleiul pus peste răni este Duhul Sfânt mângâietorul. Faptul că samariteanul făgăduieşte că se va întoarce, arată cea de-a doua venire a lui Isus pe norii cerului cu mărire şi slavă la sfârşitul lumii (Hom in Lc 34).

Isus s-a smerit şi s-a pus în postura samariteanului, arătând prin aceasta că nimeni nu trebuie dispreţuit, nici un om nu trebuie înjosit, fie el oricât de rău, nu trebuie neglijat, abandonat, fiindcă atâta timp cât mai există în el o licărire de viaţă veche, poate primi viaţa cea nouă, păstrează în sine capacitatea ca prin cuvântul lui Dumnezeu să înfăptuiască lucruri mari (lectura I-a). Valoarea individuală îşi va primi răsplata la a doua venire – când mă voi întoarce îţi voi plăti tot, din valoarea globală, care va fi izvorul fericiri veşnice.

Îndemnul lui Isus – Mergi şi fă şi tu la fel -, în primul rând este un îndemn de a fi un alt samaritean prin smerenie, ca iubirea să poată fi legătura desăvârşirii trupului său mistic.

Fiindcă Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,48), să o rugăm pe preacurata să ne facă şi pe noi cât mai asemenea cu Isus, blânzi şi smeriţi cu inima. Amin.

 

* * *

 

A-ţi da seama de ceea ce este aproape

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Prea simplu…

Totul este acolo la îndemâna ochilor, mâinilor, a inimii. Ajunge să vedem, să ne plecăm, să ascultăm. “Acest cuvânt este foarte aproape de tine, este în gura ta şi în inima ta…” (prima lectură). Nouă, însă, nu ne plac prea mult lucrurile de aproape. Ne interesează cele îndepărtate, posibil de neatins. Şi trăim în aşteptarea marilor călătorii, expediţii spaţiale. “Cine se va sui pentru noi în cer, pentru a ne aduce (această poruncă) pentru a ne-o face auzită ca s-o putem împlini?… Cine va traversa pentru noi marea pentru a ne-o aduce, pentru a ne-o face să auzim şi ca s-o putem împlini?…”

Şi cel puţin noi nu ezităm să traversăm mările pentru a colecţiona experienţe şi emoţii exotice, să explorăm cerurile pentru a proba un oarecare fior mistic posibil numai în anumite atmosfere rarefiate. Răsfoim cărţi obscure, frecventăm formule misterioase, înfruntăm un limbaj cifrat. Şi aici, aproape, este o carte care ne aşteaptă de mult timp să fie deschisă. Dar are vina de a nu fi o noutate, de a nu apare printre cărţile clasice ale best-sellerului. Biblia? Evangheliile? Dar noi vrem ceva mai puţin ordinar, mai puţin auzit, ceva “diferit”.

Dacă mă prezint în faţa prietenelor mele şi spun că am citit scrisoarea către Tesaloniceni, îmi aruncă priviri de compătimire. Nu interesează pe nimeni. Lucrurile simple nu ne plac. Dacă o problemă apare de rezolvat uşor, mirosim de departe cursa, şi ne gândim s-o răsucim, recurgând, dacă este cazul, la colaborarea nu totdeauna dezinteresată a unui psiholog, psihanalist, sociolog. Trebuie luată o decizie, mai degrabă clară, evidentă, necesară? Un moment, dacă nu sunt complicaţii, nu are măcar gust. Şi atunci avem nevoie de cineva care să ne ajute să nu decidem, care să ne asigure că “chestiunea este complexă şi trebuie înfruntată sub diverse unghiuri…”

Recrutăm zeci de consilieri, fără a lua în seamă distanţele şi nici cheltuielile. Şi ar fi suficient să ne închidem pentru o oră în propria cameră, să facem puţină linişte, să consultăm acel expert neascultat care este conştiinţa. Dar pe aceea, din păcate, o avem în casă (chiar dacă nu mai este în uz, dezactivată), gratuită (chiar dacă nu este comodă, plictisitoare), disponibilă (chiar dacă nu este mereu dispusă să ne dea dreptate), afabilă (chiar dacă nu ne însoţeşte de-a lungul dorinţelor noastre). Nici o satisfacţie. Ne trebuie ceva din depărtare, care face senzaţie, impresii, să ne uluiască.

“Acest cuvânt este foarte aproape de tine…” Dar nouă ne plac cuvintele care vin de departe. Cuvinte străine, chir obscure. Poate pentru că, din cauza parcursului lung, au secat încărcătura lor, şi reuşesc numai să atingă pielea noastră. Vin sleite, stinse. Inofensive. Decorative. Chiar ceea ce ne trebuie. Care suntem curioşi de toate noutăţile, numai să nu schimbăm nimic. Care vrem să ascultăm, interpelăm, adunăm păreri, să auzim voci “calificate”, numai să nu ne lăsăm puşi cu adevărat în discuţie.

Curiozitatea evită riscul explorării în profunzime. Categoria interesantului înlocuieşte pe cea a datoriei. “Cel îndepărtat” devine un fel de alibi, care permite să nu ne dăm seama, şi mai ales de a nu ne lăsa implicaţi, ocupaţi de ceea ce ne stă alături.

Când “ştiinţa” devine o “faptă”

Vine momentul în care trebuie să inventăm anticul, să începem să citim cărţile pe care le cunoaştem din memorie, să învăţăm rugăciunile pe care le recităm în toate zilele, să înţelegem lucrurile pe care le învăţăm şi explicăm altora, să explorăm camera noastră, să descoperim persoana care trăieşte alături de noi de atâţia ani, să găsim ceea ce mânuim zilnic, să dorim ceea ce posedăm… Vine mai ales momentul în care “ştiinţa” trebuie să devină “faptă”.

Dar doctorul în lege dorea cu adevărat să ştie? El dorea să discute, să examineze o chestiune, să deschidă o dezbatere, să angajeze o disertaţie, să poarte – cum se zice astăzi – un discurs, să rezolve un caz, să precizeze, să prezinte că… Lui îi convenea o ştiinţă care să nu-l compromită prea mult. Lui Isus, în schimb nu-i plăcea deloc acest tip de discurs neangajant. Să-mi fie permisă impertinenţa. Dar am impresia că Isus nu poate suferi un astfel de individ: insistent, arogant, bănuitor, pretenţios, chiţibuşar, care ştie totul, răspunde drept, dar se arată îndărătnic să facă dovada faptelor.

Învăţătorul, atunci, apare nerăbdător să încheie dezbaterea teoretică şi să deschidă capitolul acţiunii concrete. Nu-l interesează să-l supună la examenele teoriei. – Ce stă scris în Lege? Ce citeşti în ea? Ca şi cum i-ar fi spus: – Grăbeşte-te, că nu aici este punctul central. Este sigur că acela va răspunde în linia celei mai perfecte ortodoxii, a celei mai ireproşabile tradiţii.

Isus vede că este momentul să-l pună la examenele practicii: – Fă aceasta şi vei trăi… Şi, chiar după parabolă, acela deduce foarte bine şi dă o interpretare corectă despre comportamentele altora. Isus, are în inimă să ştie să interpreteze propriul rol activ: – Du-te şi fă şi tu la fel. De notat insistenţa pusă pe verbul “a face”. Ştii totul. Dar, până când nu vei învăţa să faci, ştiinţa ta nu valorează nimic, este inutilă, ca o monedă fără valoare. Cunoaşterea, în termeni de viaţă creştină, nu este o ştiinţă, şi nici o simplă vedere (şi preotul şi levitul au “văzut”), ci o faptă. Cunoaşterea este inseparabilă de practică. Poţi spune că ştii numai lucrurile pe care le faci.

Eu cunosc o persoană când o iubesc, nu când ştiu totul despre ea. Eu cunosc pe altul, pe cel diferit (apropiat sau îndepărtat, nu are importanţă), când îmi pun viaţa pentru el, mă compromit pentru el. Cristos este păstorul care cunoaşte oile sale, pentru că îşi dă viaţa pentru ele. Ştiu cine este aproapele, când nu stau pe locul meu, mă apropii, înving distanţele, cobor de pe animalul ştiinţei mele, adică mi-l fac apropiat. Progresez în cunoaşterea aproapelui în măsura în care mă ocup de el, mă las provocat de exigenţele lui, implicat în situaţia lui, mă identific cu situaţia sa concretă.

Isus nu spune: “Ai răspuns bine, deci poţi fi în siguranţă, eşti în deplina ortodoxie”. Ci. “Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi”. Aş îndrăzni să traduc: “Ai răspuns bine… dacă faci aceasta” Acel “fă”, totuşi, este un ordin peremptoriu. Încă odată porunca lui Dumnezeu este “aproape”, răsună aici, acum, pentru tine. Nu trebuie să cauţi departe. Nici nu poţi aştepta, Şi pentru că este cineva, de-a lungul unui drum oarecare, care te aşteaptă.

Ce lovitură pentru omul ştiinţei acel verb: a avea milă. Samariteanul este urcat pe catedră de Isus pentru a ne învăţa lecţia fundamentală. Samariteanul are dreptate, este convingător, pentru că “are milă”, adică, literalmente, simte un fior în măruntaiele sale, sau o durere în inimă (umilinţă, cum spun ruşii). Mai importantă decât gândurile subtile, decât argumentaţiile docte elaborate de creier, este tresărirea care se simte în măruntaie. Dreptatea este cea a inimii. Cel înţelept se salvează numai dacă riscă inima, dacă nu-i este teamă de a iubi, nu păstrează distanţă, se coboară de la catedră, îşi murdăreşte mâinile, îngenunchează pentru a sluji, adică mai reuşeşte să observe un fior în măruntaie.

Cu privire la “vizibilitate”

Isus este adevăratul samaritean. El s-a plecat spre om, vindecându-i rănile milenare, punându-l pe picioare, redându-i un chip de om. Şi tocmai prin gestul samariteanului, devine “imaginea lui Dumnezeu invizibil” (a doua lectură). Preotul, levitul, nu vor putea să fie aceasta. Pentru că au pretenţia de a prezenta imaginea lui Dumnezeu invizibil făcându-se la rândul lor “invizibili”, când ar fi vorba să se oprească, să modifice programul lor religios, să pună la inimă un om în carne (sfâşiată) şi oase (frânte).

Este inutil de a flecări despre “vizibilitate”, dacă mai întâi nu se fac văzuţi, prezenţi la proba faptelor, ale gesturilor concrete. Posibil în afara fascicolului de lumină a reflectoarelor (vizibilitatea cea mai convingătoare este cea “invizibilă” pentru telecamere). Este inutil de a urma “acel” preot şi “acel” levit. Nu au absolut nimic de spus (chiar dacă pretind că au un fel de adevăr exclusiv) în contul lui Dumnezeu. Este mult mai bine să ne îndreptăm către eretic, spre samaritean. Cunoaşterea lui Dumnezeu, într-adevăr, trece în mod necesar prin cunoaşterea omului. Aceea parcursă de ei nu este o trecere care duce direct la Dumnezeu. Acela este pur şi simplu un drum care nu duce nicăieri.

Numai omenia, fiorul din măruntaie, durerea inimii, este o “sintomă” a divinului. Cineva ne avertizează despre rumoarea îngerilor. Ferice de el. Isus, mai realist, afirmă că este necesar de “a simţi compasiune”, să observe ceva din partea inimii. Dumnezeu este aproape. Pentru a-l atinge… este suficient să ne oprim. Alături de aproapele.

 

* * *

 

Toţi sunt aproapele, fără excepţie

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Catherine Booth, co-fondatoare a Armatei Salvării alături de soţul ei, William Booth, ţinea nişte discursuri electrizante. Oriunde mergea, mulţimi de oameni se înghesuiau să îi asculte mesajul de speranţă: prinţi şi nobili, dar şi cerşetori. Într-o seară, după ce vorbise într-un anume oraş, o doamnă a invitat-o pe doamna Booth la cină. Întâmpinând-o, aceasta i-a spus: “Dragă doamnă, întâlnirea a fost oribilă.” “Ce vreţi să spuneţi?”, a întrebat doamna Booth. “Când vorbeaţi, m-am uitat la oamenii de lângă mine. Feţele celor mai mulţi dintre ei erau groaznice. Nu cred că voi dormi la noapte!” “De ce? Nu îi cunoşteaţi?”, a întrebat doamna Booth. “Cu siguranţă că nu!”, a răspuns gazda. “Hmmm, interesant”, a spus doamna Booth. “Nu i-am adus cu mine din Londra; sunt semenii Dvs!”

Regula de Aur, “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” (Luca 10,27), pe care am auzit-o în Evanghelia de astăzi, nu este o idee ce aparţine doar creştinismului. Fiecare religie şi cultură are Regula de Aur sub o formă sau alta. Evreii spun: “Ce urăşti nu fă semenilor tăi. Aceasta este legea: restul este comentariu.” Musulmanii: “Nici unul dintre voi nu este credincios până când nu doreşte pentru fratele lui ceea ce vrea pentru el.” Hinduşii: “Astfel se rezumă îndatoririle: nu faceţi altora ceea ce v-ar provoca durere dacă vi s-ar face vouă.” Budiştii: “Nu răniţi pe nimeni în feluri care ştiţi că v-ar răni pe voi.” Iar adepţii confucianismului spun: “Nu fă altora ceea ce vrei ca ei să nu îţi facă ţie.”

Dacă Regula de Aur este atât de binecunoscută culturilor străvechi, de ce Isus a acordat atâta timp acestei învăţături, ca şi cum ar fi ceva nou? Deoarece Isus a explicat o înţelegere complet nouă a poruncii. Regula de Aur este înţeleasă diferit de la religie la religie, de la cultură la cultură. Cheia înţelegerii Regulii stă în întrebarea pe care învăţatul i-a pus-o lui Isus în Evanghelia de astăzi: “Cine este aproapele meu?” (versetul 29). Cine este aproapele meu faţă de care am obligaţia de a-l iubi?

Printre evreii din vremea lui Isus erau unii pentru care conceptul de “aproape” era foarte limitat. Esenienii din Qumran, de exemplu, cereau noilor membri să jure iubire faţă de fiii luminii şi ură faţă de fiii întunericului. Pentru ei, semeni erau cei care împărtăşeau aceleaşi convingeri religioase cu ei. Pentru alte grupuri, precum zeloţii, aproapele era doar cel care avea aceeaşi naţionalitate şi etnie cu ei. Evreul de rând nu îl considera pe samaritean ca fiind aproapele. Aceştia erau în afara cercului semenilor pe care trebuiau să îi iubească. Isus a venit în lume pentru “noi” şi “ei”, “noi” fiind cercul celor care se recunosc semeni între ei, iar “ei” fiind restul lumii, formată din străini ostili, din duşmani.

Noutatea în învăţătura lui Isus despre iubirea aproapelui stă în insistenţa asupra ideii că întreaga omenire este aproapele fiecăruia. Astfel El a dărâmat zidurile diviziunii, prejudecăţilor şi suspiciunii, care s-au ridicat între “noi” şi “ei”. Pentru a clarifica aceasta, Isus spune o istorioară despre bunul samaritean. Acesta, privit ca inamicul numărul unu al evreilor pentru simplu fapt că era samaritean, este cel care se dovedeşte în final a fi aproapele evreului aflat în dificultate. Astfel că răspunsul lui Isus la întrebarea “Cine este aproapele meu?” este: oricine, fără excepţie.

Doamna care o invitase pe Catherine Booth la cină înţelegea “aproapele” ca limitat la cei de la acelaşi nivel social şi economic cu ea. Doamna Booth i-a amintit că “aproapele” este şi acel “nimeni” din societate. Asemenea acestei doamne, şi nouă trebuie să ni se amintească faptul că înţelegerea creştină a conceptului de “aproape” nu acceptă limite. Astăzi este ziua în care trebuie să identificăm şi dărâmăm toate acele ziduri pe care le-am ridicat între cei ce sunt cu noi (şi de aceea merită iubirea noastră) şi ceilalţi (de care se poate alege praful din partea noastră). Uneori aceste ziduri despărţitoare sunt de natură religioasă – precum intoleranţa religioasă – sau vin din neînţelegerile sau chiar ura dintre cei care se declară “conservatori” şi cei care se declară “liberali”. Alteori zidurile sunt etnice ori rasiale, ducând la băi de sânge ca în Africa sau în Balcani. Zidurile pot fi şi sociale sau economice, despărţind suburbiile sărace de centrul prosper al oraşului. Evanghelia de astăzi ne provoacă la dezmembrarea acestor ziduri. Astfel conlucrăm la visul lui Isus de a fi o lume în care toţi sunt aproapele, fără excepţie.

 

* * *

 

Samariteanul milostiv

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Mulţi s-au întrebat şi se mai întreabă încă dacă parabola Samariteanului milostiv este numai o simplă pildă sau o întâmplare adevărată; adică, dacă Isus ia ca punct de plecare un fapt real petrecut pe drumul ce duce de la Ierusalim la Ierihon, sau a inventat El însuşi această scenă, aşa cum obişnuia adesea. Răspunsul pe care tradiţia creştină l-a dat acestei întrebări este că sub această parabolă a Samariteanului milostiv se ascunde un fapt real. Însă nu o mică istorie, ci o istorie mare, atât de mare cât este de mare lumea: Istoria omenirii!

Una dintre primele interpretări ale acestei parabole sună astfel: “Omul care cobora de la Ierusalim la Ierihon este Adam. Ierusalimul este paradisul. Ierihonul este lumea, hoţii sunt duşmanii, preotul este legea, levitul proorocii, samariteanul este Cristos, rănile sunt neascultarea, măgarul este trupul lui Cristos, hanul, care îi primeşte pe toţi cei care vor să intre, este Biserica, cei doi dinari sunt Tatăl şi Fiul, hangiul este păstorul Bisericii, căruia i s-a încredinţat sarcina de îngrijitor; faptul că samariteanul făgăduieşte că se va reîntoarce indică cea de-a doua venire a Mântuitorului” (Origene, Hom. in Lc. 34).

Concentrându-se şi mai mult asupra figurii samariteanului, un alt autor antic spune: “Cine ar putea fi acest ‘aproape’ dacă nu însuşi Mântuitorul? Cine mai mult decât El a avut milă de noi care eram călcaţi în picioare de către stăpânitorii acestei lumi întunecate, plini de aceste răni, patimi, groază, ură, dureri, deziluzii, plăceri? Pentru toate aceste răni Isus este unicul medic, El este acela care varsă peste sufletele noastre rănite vinul, care este sângele vieţii lui David. El este acela care varsă cu mână largă uleiul binefăcător, care este Mila Tatălui” (Clement Alexandrinul: Quis dives, 29).

Aceasta nu este o lectură forţată şi arbitrară a parabolei evanghelice, nu este nici măcar o lectură alegorică, ci este perspectiva Istoriei Mântuirii fără de care este cu neputinţă a înţelege parabola în toată semnificaţia ei. Liturghia a adoptat acea lectură tradiţională a Sfinţilor Părinţi, pentru că a înscris astăzi parabola Samariteanului Milostiv în acele lecturi care toate vorbesc despre Isus şi despre apropiata Sa mântuire. Cuvintele pe care se bazează liturghia, în lectura ei cristologică a parabolei, sunt acestea: “S-a apropiat de el şi i-a legat rănile”.

Gestul cel mai important pe care îl face samariteanul este primul: acela de a nu sta deoparte, la distanţă, aşa cum făcură preotul şi levitul, ci a se apropia de omul nenorocit. Însă cine este cel care prin excelenţă s-a apropiat de om? Este Dumnezeu în Isus Cristos! Acum înţelegem pentru ce alegerea primei lecturi este, aparent, atât de străină temei: vorbeşte profetic despre Cuvântul lui Dumnezeu care este foarte aproape de noi, chiar în noi, în inima noastră, pe buzele noastre. Pe Dumnezeu nu trebuie să îl căutăm prea departe de noi, nici în cer şi nici dincolo de mare, pentru că El însuşi a venit să ne caute, făcându-se aproapele nostru: “Domnul este aproape pentru cel ce îl caută”, cântă psalmul responsorial de astăzi.

A doua lectură ne vorbeşte şi ea despre această apropiere de Dumnezeu în Isus Cristos: “Isus este chipul Dumnezeului cel nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea, pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în cer şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute. El este Capul Bisericii şi prin Sângele Său l-a împăcat pe om cu Dumnezeu. Parabola evanghelică se încheie cu următoarele cuvinte: “Mergi şi fă şi tu la fel! ” Acum ştim la cine se referă această poruncă, pe cine trebuie să imităm, cine este samariteanul anonim… A-l iubi pe aproapele, a ne apropia de el, este o urmare a faptului că Dumnezeu ne-a iubit şi s-a apropiat de noi. A doua poruncă se naşte din prima şi nu stă în picioare fără ea. Noi nu trebuie să-l iubim pe aproapele pentru ca Dumnezeu să ne iubească pe noi, ci pentru că însuşi Dumnezeu ne-a iubit mai întâi pe noi. Aceasta este morala care se bazează pe Istoria Mântuirii.

Acum, şi nu mai degrabă, putem trece la o lectură corespunzătoare a parabolei evanghelice, spre a trage învăţătură chiar şi din sensul ei literar şi imediat. Punctele asupra cărora Isus pare a insista într-un chip deosebit sunt două: de cine trebuie să ne apropiem, şi cum trebuie să ne apropiem, prin ce metodă. Problema care îl frământa pe doctorul în lege, atunci când a întrebat: “Cine este aproapele meu?”, era o problemă exactă. Existaseră pe vremuri chiar discuţii în această privinţă: cine anume trebuie considerat, pentru un izraelit, drept “aproapele” său?

Cei mai generoşi ajunseseră la concluzia că în categoria aproapelui trebuie să fie incluşi toţi conaţionalii, alţii însă au restrâns aria acestui domeniu şi au exclus din categoria aproapelui pe duşmanul personal. Sensul întrebării este aşadar acesta: Până unde trebuie dusă obligaţia de a-l iubi pe aproapele? Cine trebuie inclus în această poruncă? În răspunsul Său, Isus lărgeşte orizontul îngust al întrebărilor, făcându-ne să vedem aspectele şi dimensiunile neaşteptate ale problemei, prin actualizarea legii. Răspunsul este: Nu există nici o limită. Categoria aproapelui este universală, nu particulară, pentru că îl indică pe om, nu ruda, nu compatriotul, prietenul sau ucenicul; pe om în sine însuşi.

Comentând porunca: “Să iubeşti pe aproapele tău”, Isus explică şi pentru ce trebuie iubit aproapele: “Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Fiţi desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!” După cât se vede, noi suntem retrimişi în via Domnului. Aşa a voit Dumnezeu. “Dumnezeu ne-a iubit pe când noi eram încă duşmani ai Săi şi mari păcătoşi”. Încă odată: “Mergi şi fă şi tu la fel! ”

În cele din urmă, problema doctorului în lege este răsturnată: din problemă abstractă şi academică devine o problemă concretă şi operativă. Nu “Cine este aproapele meu?”, ci “Pentru cine aş putea deveni eu aproape? ” Stabilirea identităţi aproapelui nostru nu foloseşte la nimic. Şi iată al doilea Punct al parabolei: Cum putem deveni aproape pentru alţii? Din felul de a lucra al samariteanului reiese cel puţin un răspuns clar: trebuie să ne apropiem de fraţii noştri cu faptele şi nu cu vorbele, amintindu-ne de îndemnul evanghelistului Ioan: “Fraţii mei, să nu iubim prin cuvinte, ci cu fapta şi cu adevărul! ”

Dacă samariteanul s-ar fi mulţumit numai să se apropie şi să-i spună acelui nefericit care zăcea într-un lac de sânge: “Sărmanul de tine! Îmi pare rău că te văd în halul acesta! Cum a fost? Cum s-a întâmplat? Curaj! Ai să te refaci îndată! … ” sau alte cuvinte asemănătoare, însă care nu l-ar fi ajutat cu nimic, nu ar fi fost aceasta o ironie grosolană şi o insultă? Sfântul Iacob spune: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: ‘Duceţi-vă în pace şi încălziţi-vă’, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”

Pentru a iubi aşa cum cere Isus, trebuie să fim dispuşi să cheltuim nu numai ceva din ceea ce ne aparţine, ci chiar a ne jertfi. Aşa au făcut atâţia sfinţi care au existat în Istoria Bisericii, întruparea vie a samariteanului milostiv: bărbaţi şi femei care au întemeiat comunităţi pentru răscumpărarea sclavilor, pentru educarea orfanilor, pentru asistarea celor aflaţi pe patul morţii… Cu toată slăbiciunea omenească şi cu toată incoerenţa ucenicilor, Cuvântul lui Isus nu a căzut pe pământ pietros, nici pe drum, şi a adus totdeauna roadă: când sută la sută, când mai multă sau mai puţină. A adus rod fiindcă aceşti bărbaţi şi aceste femei eroice nu aveau în faţa ochilor numai parabola Samariteanului Milostiv, ci şi istoria acestui bun samaritean: Îl aveau pe Isus, dragostea Sa, pildele, făgăduinţele şi sacramentele Sale, dar mai presus de toate aveau Duhul Său.

Reflecţia cu privire la Evanghelie, până acum a mers de la realitate (Cristos) la parabolă, însă de acum va trebui să ia calea întoarsă: de la parabolă la realitate! “Mergi, fă şi tu la fel!” Acum înţelegem mai bine aceste cuvinte decât la început, pentru că ştim de cine să ne apropiem, ca şi procedura. Parabola aşteaptă să fie înscrisă în viaţa noastră de toate zilele, cu alte cuvinte, să se întrupeze tot aşa cum se întrupează în atâţia fraţi şi atâtea surori de-ale noastre, care sunt într-adevăr cuprinşi de zel pentru fraţii bolnavi şi lipsiţi de cele trebuincioase.

Citind parabola, poate că ne-a indignat purtarea inumană a acelui preot şi a acelui levit, care trec mai departe fără să se oprească, poate pentru a nu avea probleme sau mai probabil să nu se spurce, pentru că morţii, după mentalitatea vremii, îi spurcau pe cei ce se atingeau de ei. Cred că aici ar fi cazul să schimbăm macazul mâniei noastre. De câte ori acel levit şi acel preot nu am fost chiar noi înşine? Câţi oameni, pe jumătate morţi, nu am întâlnit noi în viaţa noastră, fără a le veni cu nimic în ajutor. Poate că ne-a fost şi nouă teamă să ne murdărim mâinile, să nu ne molipsim, dacă nu fizic, cel puţin moral.

Lucrând în anumite situaţii mai puţin igienice, pot interveni chiar riscuri; însă împreună cu Isus, toate acestea pot fi depăşite. “Chiar şi Isus a riscat să se spurce – aşa cum spune un autor antic – atunci când s-a decis să coboare în haznaua acestei lumi, plină de necurăţii” (Tertulian). Pe Isus L-a murdărit lumea cu păcatele ei, însă El le-a spălat prin puterea dragostei şi a jertfei Sale.

 

* * *

 

Cum să devii din tâlhar samaritean

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Ori de câte ori am în faţă parabola Samariteanului milostiv, îmi revine în minte o scenă la care am fost martor nu cu mulţi ani în urmă şi care a avut loc într-unul dintre satele catolice ale Moldovei. Exista o învrăjbire între tinerii a două sate, cum că unii vin din satul vecin pentru a fura fetele celorlalţi. S-a întâmplat că într-una din zile cinci tineri l-au întâlnit pe un altul din satul vecin la ieşirea din localitate, pe când se întorcea liniştit acasă cu o bicicletă, după ce fusese în satul cu pricina pentru cumpărături. Fiind mai mulţi şi pe propriul teren, l-au oprit şi l-au bătut măr pe străin, după care l-au lăsat trântit în şanţ şi i-au luat bicicleta. Nu i-a mai interesat absolut nimic. Au trecut pe acolo câţiva biciclişti, dar văzându-l în şanţ s-au gândit că e mort de beat şi nu i-au dat parea mare atenţie; l-au zărit şi câţiva conducători auto ce goneau să-şi pună la punct o afacere sau alta, dar şi-au văzut liniştiţi de drum. Două femei simple care se întorceau de pe câmp au fost ceva mai curioase şi au vrut să vadă ce-i cu el. Au înţeles îndată că tânărul nu e beat, ci fusese bătut. I-au acordat primele îngrijiri aşa cum ştiau şi puteau ele, după care au anunţat poliţia şi au încercat să afle identitatea tânărului pentru a-i informa familia.

Ne spune evanghelia de astăzi că un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile tâlharilor. Om în toată firea, nevinovat, victima unor tâlhari. Evanghelia nu ne spune cărei categorii sociale aparţinea el, deoarece cu toţii am putea deveni victime, în ciuda măsurilor noastre de siguranţă. Am încercat pentru moment să mă pun în pielea tânărului bătut pe nedrept, victima unei uri nemeritate. Cum i-aş fi perceput pe tâlhari, cum aş fi perceput persoanele care au trecut indiferente continuându-şi drumul şi cum le-aş fi perceput pe cele care s-au apropiat şi au dat o mână de ajutor? E uşor de înţeles cât de diferiţi sunt oamenii, că la rândul nostru putem fi o victimă, un preot, un levit, poate chiar un samaritean, dar putem fi şi tâlhari.

Greşeala omului “modern” nu e aceea că se regăseşte mai bine în pielea preotului sau a levitului care trec nepăsători pe lângă trupul zdrobit şi aproape mort al aproapelui, dar faptul că el însuşi devine în multe circumstanţe un tâlhar, fără a conştientiza acest lucru. E mai uşor să te consideri victimă decât tâlhar, e mai uşor să accepţi că ai fost cel care a avut de suferit decât cel care a provocat suferinţă şi durere. Şi tutoşi, în realitate, devenim adesea tâlhari. Devenim atât tâlharii altora, cât şi propriii noştri tâlhari.

Există tâlhării mici şi tâlhării mari, tâlhării mici care lovesc puternic şi care zdruncină din temelii viaţa celuilalt, există de asemenea tâlhării mari care nu mai deranjează pe nimeni, pentru că anormalul a devenit normal. Tineri care pentru a-şi găsi un loc de muncă trebuie să se vândă pe ei înşişi. Oare aceasta nu este o tâlhărie? Bolnavi care pentru a prinde rând la o operaţie trebuie să lase acasă copii nemâncaţi şi parteneri de viaţă disperaţi. Oare aceasta nu este o tâlhărie? Au loc tâlhării şi în familie. Atâţia copii nevoiţi să-şi proiecteze şi să viseze viitorul în funcţie de refulările bizare ale părinţilor, părinţi uitaţi şi expropriaţi de proprii copii. Oare acestea nu sunt acte de tâlhărie? Oare tâlharul din evanghelie nu era şi el aproapele omului pe care l-a zdrobit? În ciuda diferenţei sociale, între oameni există o egalitate fundamentală, aceea de creaturi ale lui Dumnezeu, creaţi “după chipul şi asemănarea sa”. Orice act de tâlhărie reprezintă o negare a demnităţii persoanei. În ciuda tentativelor sale disperate de a-i răpi celuilalt demnitatea, omul nu va reuşi niciodată aceasta, întrucât Dumnezeu i-a oferit omului demnitatea şi doar el i-o poate lua.

Zilele trecute un asistent social mi-a povestit cu lacrimi în ochi istoria unui bătrân de la marginea Iaşiului. Având o minte sclipitoare a dorit din toată fiinţa să înveţe şi să realizeze ceva măreţ în viaţă. În anul II de facultate s-a considerat că provine dintr-o familie de chiaburi şi i s-a interzis să mai studieze. Un zbor frânt. S-a resemnat şi a ajuns un simplu muncitor într-o fabrică. După revoluţie primeşte o altă lovitură. Garsoniera în care locuia este revendicată de foştii proprietari. Nu are încotro şi trebuie să se mute într-o cocioabă la marginea oraşului împreună cu cei trei copii. Această lovitură a fost atât de puternică, încât l-a paralizat. Cei trei copii trebuiau acum să-şi înăbuşe visul unui viitor mai bun, deoarece starea materială era de-a dreptul precară. Un asistent social întâlnind această situaţie, este marcat de suferinţa acestei familii şi se decide să se folosească de toate cunoştinţele şi calităţile pe care le are şi să dea o mână de ajutor. Şi i-a reuşit. Deşi starea materială a familiei nu s-a îmbunătăţit, cei trei copii au reuşit să urmeze o facultate şi să-şi găsească un loc de muncă. Copilul mai mare era de-acum în pragul căsătoriei, când tatăl paralizat i-a spus asistentului social: “Fiica mai mare se căsătoreşte. Nu vom face un ospăţ deosebit, dar vom întinde o masă aici în faţa cocioabei noastre, iar pe dumneata te invităm să ocupi locul de onoare!”. Cine a fost acest asistent social, dacă nu un samaritean milostiv, care s-a ataşat de viaţa celuilalt şi a vrut să-l ajute să fie mai senin? Câte astfel de situaţii nu întâlnim în viaţa noastră, în mediul în care trăim şi lucrăm! Tâlharul şi samariteanul sunt două personaje opuse: unul distruge, iar celălalt construieşte, unul răneşte, iar celălalt vindecă. Sunt convins că nimeni nu îndrăgeşte figura tâlharului, că toţi ne dorim să fim samariteni. Sunt convins că de altfel nimeni nu îşi doreşte să fie nici măcar un preot sau un levit care trece indiferent, deşi trebuie să o recunoaştem îmbrăcăm adesea haina indiferenţei şi căutăm ca mai întâi să punem la punct propriile interese, iar apoi la întoarce sperăm să dăm o mâna de ajutor. Numai că s-ar putea să fie prea târziu: ori ne-a luat-o cineva înainte, ori e de-a dreptul prea târziu.

Devenim însă adesea şi proprii noştri tâlhari; suntem propriile noastre victime. Suntem victimele dorinţelor noastre necontrolate, victimele propriilor orgolii şi ambiţii nemăsurate, suntem victimele propriilor noastre sisteme deficitare de valori. Lovind în ceilalţi, lovim de fapt în propria noastră demnitate. Suntem în acelaşi timp victime şi tâlhari. Cel mai ruşinos este că după ce am conştientizat greşeala comisă fugim de la locul faptei, refuzăm să ne privim în ochi, să vedem chipul suferind şi rănit al victimei din noi, refuzăm să acceptăm realitatea tristă pe care o exprimentăm. Avem însă şi momente de tresărire în care ne dăm seama că nu suntem în situaţia cea mai bună, dar acum jucăm rolul preotului sau al levitului. Avem ceva de lucru şi ne grăbim, există alte priorităţi, nu avem timp să ne ocupăm de propria noastră vindecare, gonim nebuneşte spre noi cuceriri şi neglijăm faptul că suntem trântiţi în mocirlă. Jucăm aşadar rolul preotului şi al levitului cu noi înşine atunci când refuzăm să ne apropiem de starea noastră bolnavă, refuzăm să o acceptăm şi înaintăm prin noroiul drumului care în orice caz nu va duce nicăieri, refuzăm vindecarea. Putem fi însă şi proprii noştri samariteni atunci când avem curajul să intrăm în noi înşine şi să observăm propria boală, propriile slăbiciuni, atunci când avem curajul să luăm decizii spre vindecarea noastră, chiar daca aceasta ne va răpi timp, ne va opri din drum, chiar dacă va trebuie să smulgem din economiile noastre, chiar dacă va trebui să apelăm şi la serviciilor celorlalţi pentru ca vindecarea să fie completă şi reală.

Păstrând proporţiile, fiecare dintre noi a fost la un moment dat în viaţă un mic tâlhar, care a lovit, deşi inconştient, în zborul celuilalt sau chiar în propriul zbor spre împlinire. Oameni pe care i-am bruscat prin cuvinte şi gesturi şi pe care nu i-am mai privit în ochi; omisiunile noastre în îndeplinirea sarcinilor încredinţate au reprezentat de asemenea acte de tâlhărie. Ne-am regăsit de atâtea ori şi în pielea preotului şi a levitului, atunci când am trecut nepăsători, indiferenţi şi reci pe lângă cei abandonaţi, singuri, la marginea prăpastiei disperării şi a durerii. Uneori indiferenţa e mai dureroasă decât tâlhăria. Dacă am fost tâlhari e nevoie să devenim samariteni, dacă am avut comportamentul preotului şi al levitului e nevoie să adoptăm atitudinea samariteanului. A fi samaritean înseamnă a rupe din timpul tău, din energiile tale, uneori chiar şi din ceea ce ai, pentru a te îndrepta spre cel de lângă tine. Există şi o mică artă de a fi samaritean. Pentru a o dobândi nu trebuie să urmezi şcoli înalte, ci doar şcoala vieţii, nu e nevoie să fii bogat, ci trebuie doar să ai o inimă mare, nu-i nevoie să cauţi situaţiile disperate pentru a te dovedi samaritean, pentru că la fiecare pas întâlneşti ocazii de a fi ceea ce trebuie să fii “un samaritean milostiv”. Pentru a fi samaritean trebuie doar să fii sensibil, să înţelegi, să oferi fără a pune întrebări, să iubeşti fără să întrebi cine şi ce eşti, să zâmbeşti şi să iubeşti, indiferent de răspunsul celuilalt, să faci totul fără a aştepta o răsplată, pentru că răsplata va veni de la sine.

 

* * *

 

Duminica a XV-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Moise a pus poporului israelit: “Ascultă glasul Domnului Dumnezeului tău şi împlineşte hotărârile şi poruncile scrise în această carte a Legii… Căci această Lege, pe care ţi-o prescriu eu astăzi, nu este nici prea înaltă pentru tine şi nici prea departe de tine… Cuvântul acesta este chiar lângă tine, pe buzele tale şi în inima ta, ca tu să-l poţi împlini”. (Dt 30,10-14)

Acest fragment din cartea Deuteronomului ne propune o concepţie foarte profundă cu privire la Legea revelată lui Moise pe muntele Sinai. Ea ar trebui să fie un principiu interior, adică cuvânt şi în acelaşi timp inspiraţie interioară în vederea unei acţiuni. Această speranţă nu putea să se realizeze decât prin darul Duhului Sfânt (2Co 3,3), Duhul Fiului care a fost răspândit în inima omului pentru constitui în noi un dinamism care ne ajută să iubim şi să împlinim voinţa Tatălui.

E real un astfel de dinamism?

Ca să-l prindă în vorbă pe Isus, un învăţător al Legii i-a pus aceasta întrebare: “Învăţătorule ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” Isus l-a întrebat: “În Lege ce este scris? Ce citeşti?” El i-a răspuns: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău… şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Isus i-a zis: “Bine ai răspuns; fă aşa şi vei dobândi viaţa!”… (Lc 10,25-37)

Fragmentul citit în această duminică este alcătuit din două părţi bine articulate între ele: 1. o dezbatere cu privire la modalitatea de accedere în viaţa veşnică, dezbatere care aşează în centru împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele; 2. o parabolă (a Samariteanului milostiv) enunţată cu titlu de exemplu al modului de împlinire a poruncii iubirii. Dezbaterea nu are nevoie de mult timp pentru a atinge esenţialul, identificarea poruncii care stă în inima revelaţiei iudaice şi mai apoi creştin. Cea care ridică probleme este împlinirea ei. Or Isus, în parabola enunţată pune în scenă un samaritean (ne-evreu) care se dovedeşte capabil să facă un gest de solidaritate faţă de un semen aflat în suferinţă. Gestul său este cu atât mai semnificativ cu cât cel de care se îngrijeşte pansându-i rănile şi purtându-l la un han pentru a se reface nu era un conaţional al său. În acest fel samariteanul dă dovadă că în adâncul inimii lui s-a sălăşluit acea Lege a Duhului Sfânt care îndeamnă la iubire fără prejudecată şi fără limite.

Aşadar acel dinamism e cât se poate de real de vreme ce Isus este Samariteanul milostiv care se aplecat asupra nevoilor noastre ale tuturor.

 

* * *

 

Duminica a XV-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Ca să-l prindă în vorbă pe Isus, un învăţător al Legii i-a pus această întrebare: “Învăţătorule ce trebuie să fac, ca să dobândesc viaţa veşnică?” Isus l-a întrebat: “În Lege ce este scris? Ce citeşti?” El i-a răspuns: “Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Isus i-a zis: “Bine ai răspuns: fă aşa şi vei dobândi viaţa!” Însă el, voind să-şi justifice întrebarea, i-a spus lui Isus: “Şi cine este aproapele meu?” Isus a reluat: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut în mâinile tâlharilor, care, după ce l-au jefuit şi l-au bătut, rănindu-l grav, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare a trecut pe acolo un preot, care l-a văzut, dar a trecut mai departe. Tot aşa şi un levit, ajungând în acel loc, l-a văzut şi a trecut mai departe. Dar un samaritean, care era în călătorie, a ajuns în dreptul lui, l-a văzut şi i s-a făcut milă de el. Atunci s-a apropiat, i-a pansat rănile turnând pe ele ulei şi vin, apoi l-a pus pe animalul său de povară, l-a condus la un han şi i-a purtat de grijă. A doua zi a scos doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Ai grijă de el, şi tot ce vei mai cheltui îţi voi da înapoi când mă voi întoarce»”. Ce părere ai, care din cei trei a fost aproapele omului care căzuse în mâinile tâlharilor?” Învăţătorul Legii i-a răspuns: «Cel care a avut milă de el». Isus i-a zis: «Mergi şi fă şi tu la fel!». Luca 10,25-37

Sfântul evanghelist Luca este singurul care ne relatează parabola bunului samaritean. El o prezintă ca pe un răspuns dat de Isus întrebării unui învăţător al Legii: Cine este aproapele meu? În felul acesta parabola devine o învăţătură referitoare la dragostea frăţească. Dar ne-am putea întreba dacă aceasta ar fi unicul sens dat parabolei de către Isus ştiind că punctul culminant al ei stă în aceea că bietul om care a căzut victimă a bandiţilor este salvat de către un samaritean atunci când preotul şi levitul au trecut pe lângă suferinţa lui fără să schiţeze măcar un gest binevoitor.

Dacă interpretăm parabola în sensul iubirii frăţeşti, fără a ţine cont de întreaga activitate a lui Cristos, devine imposibil să nu citeşti în ea o critică morală a preoţilor şi a leviţilor. Aceştia ar fi criticaţi pentru că nu se sinchisesc de un om, fie el suferind, dacă nu aparţine castei lor, în timp ce samariteanul dă dovadă de multă milostivire atunci când se apleacă asupra celui rănit fără ca, în prealabil, să-l interogheze asupra apartenenţei sale religioase, etnice, etc., ci pentru simplul motiv că este un om căzut în nenorocire. Prin urmare, ucenicul lui Cristos ar trebui să se comporte nu ca preotul sau levitul din parabolă ci ca samariteanul: să considere pe fiecare om căzut în nenorocire ca fiind aproapele său, fără a face distincţie de castă, de rasă ori de religie.

O astfel de învăţătură este cât se poate de valabilă şi mereu actuală. Cu toate acestea, situată în contextul activităţii Mântuitorului, parabola capătă un plus de semnificaţie. Ea are în vedere persoana însăşi a lui Isus. El opune activitatea sa aceleia a preoţilor din Vechiul Testament. Omul căzut încă de la începuturi în mâna “tâlharilor”, mai precis omul căzut în sub stăpânirea principelui acestei lumi din cauza păcatului său, nu a putut fi salvat de către vechea preoţie. Isus este cel care îl salvează. Isus se identifică cu samariteanul (poate în mod ironic, ştiind că evreii i-au dat acest titlu ca să-l insulte – In 8,48; cfr. Lc 17,16 -) pentru a se deosebi de preoţii vechiului legământ (cfr. Ps 110,4 şi Ev 7). Cu alte cuvinte, ceea ce preoţia levitică nu a putut să aducă oamenilor, a adus Isus Cristos.

Înţeleasă în acest fel, parabola bunului samaritean constituie, împreună cu cea a viticultorilor ucigaşi (Mt 21,33-46 şi par.) şi cu cea Păstorului cel bun (In 10) o trilogie care cuprinde cele trei mari instituţii ale vechiului legământ: nici preoţia levitică, nici vechii profeţi (simbolizaţi prin servitorii trimişi să aducă roadele viei) şi nici regalitatea (simbolizată prin păstorii năimiţi, plătiţi) nu l-au putut salva pe om. Singurul Mântuitor este Isus Cristos, Samariteanul cel bun, Păstorul cel bun, Fiul Stăpânului viei (Fap 4,10-12). El este Mântuitorul nu doar al unui popor ci al lumii întregi (In 4,42). Numai în felul acesta El a devenit modelul perfect de iubire, cel care ne-a învăţat să recunoaştem în fiecare om, oricare i-ar fi originea, clasa socială, religia… pe aproapele nostru.

 

* * *

 

Aproapele meu de departe: cel în a cărui inimă mă descopăr

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Am citit odată o întâmplare contemporană, intitulată “Oferta”. La o agenţie matrimonială, unui tânăr academician i se făceau tot felul de oferte care de care mai atractive. “Ascultaţi-mă, această domnişoară este din cale afară de frumoasă şi inteligentă, exact ceea ce vi s-ar potrivi”. “Nu-mi place”, a murmurat tânărul. “Dacă atunci nu vă încălzeşte prea mult frumuseţea şi inteligenţa, v-o recomand pe aceasta. Nu este extraordinar de frumoasă, dar nici urâtă nu i se poate spune, dar posedă o avere deloc de neglijat”. “Acesta nu-i un criteriu pentru mine”, a replicat tânărul. “Aha, nu vă ajunge?! Am înţeles. Iată aici o domnişoară care, pe lângă un cont serios în bancă, mai deţine o viluţă frumoasă, maşină proprie şi o locuinţă de vacanţă în Toscana”. “Vă rog, nu înţelegeţi? Banii nu joacă pentru mine nici un rol în cazul de faţă”. “Cred că acum am înţeles ce anume căutaţi. Doriţi o fată dintr-o familie bună. Dar am şi din acestea. Această domnişoară, spre exemplu, provine dintr-o familie în care generaţii de-a rândul, înaintaşii au fost doar medici şi jurişti. E cea mai potrivită pentru dumneavoastră. Pe deasupra, e şi drăguţă”, jubilă agentul. “Ascultaţi, nu vreau să ştiu nimic din toate acestea. Dacă mă voi căsători, o voi face doar din iubire”, spuse hotărât tânărul. La care agentul căzu puţin pe gânduri, şi spuse cu glas mai potolit:”Să nu ne pierdem cu firea, domnule! Cred că, dacă mă gândesc mai bine, vă pot face şi în acest sens o ofertă atractivă…” Şi căzu pe gânduri, neînţelegând ce anume căuta acest tânăr ciudat, care pronunţase un criteriu nemaiauzit la această agenţie matrimonială, iubirea.

Cine este aproapele meu? Pe cine pot şi trebuie să-l iubesc? Dar pe mine cine mă iubeşte? Cui îi sunt eu aproape? Şi cum se iubeşte cu adevărat? Cum se poate trăi de facto “regula de aur” care stă în centru evangheliei de astăzi şi a parabolei samariteanului milostiv, care o exemplifică? Mai e posibil cu adevărat aşa ceva? Iată întrebările care trebuie să ne răscolească la ascultarea aceste veşti bune de la această Sfântă Liturghie. Cristos pare că doar ne teoretizează conceptul de iubire creştină, dă exemple ideatice, dar în realitate totul e o parabolă a ceea ce a făcut şi face şi astăzi pentru noi. Altfel nu ar spune fiecăruia dintre noi clar şi fără echivoc “Mergi şi fă şi tu la fel!”

Dacă v-aş întreba care sunt cele mai cunoscute asemănări rostite de Cristos, cu siguranţă, după parabola fiului risipitor ori a tatălui milostiv, aţi numi-o şi pe cea din evanghelia de astăzi, cea a samariteanului milostiv. Chiar şi cei care au, din diferite motive, mai puţin de-a face cu Biserica, ştiu ori au auzit de această parabolă şi cunosc semnificaţia lui “a fi samaritean milostiv” în cotidianul nostru. Mari artişti au reprezentat scene din această parabolă, cum e spre exemplu Vincent van Gogh, care surprinde momentul în care samariteanul îl aşează pe animalul său de povară pe cel căzut în mâinile răufăcătorilor.

Ne-am creat parcă o afinitate cu acest personaj, samariteanul milostiv, care ne-a devenit apropiat, simpatic, un model de omenie pe care nu-l întâlnim pe toate drumurile: un om care e atent la suferinţa celuilalt, îşi face milă şi ajută concret, energic şi fără să perceapă ceva în schimb. A devenit imaginea ideală pentru cei care se îngrijesc de alţii sau lucrează în domeniul medical.

Iar mesajul acestei parabole pare atât de clar şi simplu: cel mai important om este cel pe care tu îl însoţeşti, pe care-l întâlneşti. Cel mai important moment pentru a pune în practică regula de aur a iubirii faţă de Dumnezeu şi aproapele este acum. Cea mai importantă acţiune este cea prin care îi poţi face bine celui ce-ţi este aproape acum. Cred totuşi că această parabolă are şi o altă dimensiune, una profundă. E precum o scoică, pe care o găseşti pe fundul mării. Deschizi scoica şi, dacă ai noroc, afli în ea o perlă de o valoare inestimabilă şi o frumuseţe inefabilă. O astfel de perlă vă invit să descoperim şi în parabola samariteanului milostiv. Să o citim cu mai multă atenţie, eventual cu ochii inimii.

E vorba despre un om despre care nu ştim mai nimic: nici ce meserie are, nici cât de învârstă e nici ce urmăreşte. Aflăm despre el doar că vine de la Ierusalim şi se îndreaptă spre Ierihon. Aceasta ne spune că avem voie să presupunem că era un om credincios, unul care tocmai a fost la templu şi a adus jertfă Domnului, şi-a oferit darul. Un astfel de personaj era cu siguranţă în ochii învăţătorului legii care dorea să-l prindă în vorbă pe Isus simpatic, pozitiv; se putea chiar regăsi în situaţia lui particulară. Era exact ceea ce urmărea şi Cristos: ca ascultătorul parabolei să se identifice cu acest om, să intre în pielea lui. Ies apoi pe scenă trei figuri inedite, un preot, un levit şi, în cele din urmă, samariteanul vorbesc prin comportamentul lor concret şi dau răspunsul la întrebarea învăţătorului legii: nu cel de la care mă aştept mai mult, întrucât îmi este rudă de sânge, tovarăş, prieten, din aceiaşi breaslă cu mine sau aliatul meu ci acela care e lângă mine şi pune umărul, mă ajută concret se dovedeşte a fi într-adevăr aproapele meu.

Ce face aşadar Isus? El schimbă întrebarea învăţătorului legii. El dorea să ştie ce trebuie să facă pentru a dobândi viaţa veşnică. O întrebare justă, esenţială care arată că pe el îl interesa problema în ansamblu. Acum însă Cristos îl determină să se aşeze în rolul celui rănit, însângerat, căzut în mâinile tâlharului, care zace aproape mort în praful drumului şi pe care proprii semeni nu-l ajută, ci trec indiferenţi pe lângă suferinţa lui. Ce poate însemna aceasta decât că Isus vrea să-i spună învăţătorului legii şi să ne deschidă nouă, tuturor, ochii cât priveşte situaţia ontologică reală în care ne aflăm:

“Omule, care te gândeşti ce poţi face tu însuţi pentru a ajunge în cer şi a moşteni viaţa veşnică, trebuie mai întâi să conştientizezi cine eşti de fapt! Trebuie să îţi dai seama şi să recunoşti că zaci lovit de moarte, plin de răni şi însângerat, din cauza păcatului tău care te-a răpus, din cauza puterii celui Rău care ţi-a răpit totul, chiar şi ultima fărâmă de demnitate, tot ceea ce era mai sfânt şi important pentru tine!

Când ai recunoscut acest adevăr despre tine, cine eşti şi ce ai, de abia atunci înveţi să fii recunoscător omului pe care nu l-ai luat în seamă până acum şi cu care nu doreai să ai de-a face prea mult, pentru că… vine din Samaria. El devine un Cineva important pentru tine, căci îţi salvează viaţa, te ridică pe animalul său de povară şi te conduce la un han, un loc unde să fii în siguranţă, unde să fii îngrijit şi să te odihneşti”.

În acest pasaj Isus vorbeşte de fapt despre sine. El vorbeşte despre un Samaritean milostiv. În acest bărbat străin, din Samaria, Isus vrea să fie recunoscut el însuşi. De ce? Din cel puţin două motive. Mai întâi, pentru că Isus ştie prea bine că în curând va fi dat la moarte de proprii lui semeni şi fraţi în credinţă, va fi trădat, străpuns şi ucis, că în acel ceas nimeni nu va mai dori să audă de el ori să mai aibă de-a face cu el, va fi motiv de poticnire şi ruşine pentru mulţi, care până atunci se dăduseră din breasla sa, de aceeaşi parte cu el. Şi, în al doilea rând, pentru că această parabolă este plasată în Evanghelia lui Luca imediat după pasajul în care Isus anunţă că s-a hotărât să se îndrepte spre Ierusalim, spre locul unde ştia prea bine că va fi aruncat şi dat la moarte, dar şi unde va învia şi îşi va împlini misiunea. Şi pe acest drum al său spre Ierusalim ne întâlneşte pe noi, cei care prin păcat am devenit neputincioşi şi zăcem ca şi răpuşi la pământ. El ne pansează rănile şi ne vindecă de durerile turnând în sufletele noastre uleiul tămăduitor şi miraculos al sacramentelor. El ne ia cu el şi ne duce într-un loc sigur, de odihnă şi de pace, mai ales sufletească. Hanul devine aşadar o imagine minunată a Bisericii, care îi slujeşte prin miniştri ei sacri, preoţii, pe toţi cei care au nevoie de ajutor şi vindecare şi astfel împlineşte misiunea ei primită de la Domnul: “Ai grijă de el, de ea, de toţi cei pe care ţi i-am încredinţat”, este misiunea ei. “Păstrează-i şi îngrijeşte-i până când eu mă voi întoarce”.

Iată în ce fel este această parabolă o adevărată perlă şi o comoară inestimabilă, care ne este încredinţată, pentru ca astfel să alegem drumul corect pentru a-l afla pe Isus, adevăratul samaritean milostiv, Iubirea, şi găsindu-l, să avem viaţă prin el. Dacă ne-am descoperit în inima sa milostivă, am aflat deja cine este aproapele nostru, cel care cerşeşte iubirea noastră în toţi semenii noştri, pentru că el ne-a iubit mai întâi, pe când noi eram încă păcătoşi (Cf Rom 5,8).

 

* * *

 

Duminica a XV-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

O povestire antică ni-l prezintă pe un om căruia Creatorul i-a garantat împlinirea unei dorinţe. Omul s-a gândit câteva secunde şi apoi a spus: “Aş vrea să fac bine fără să ştiu”.

Dumnezeu l-a ascultat.

Mai târziu, Creatorul a considerat că este vorba despre o hotărâre atât de bună încât a transmis-o tuturor oamenilor.

Şi aşa a fost până în zilele noastre.

Nu te subevalua. Poate nu vei avea niciodată o confirmare, dar eşti mult mai important decât crezi. Toţi facem parte dintr-un plan mai mare pe care nu-l vom vedea niciodată în întreaga lui frumuseţe.

2. Tema

“Creştin este cel care iubeşte, pentru că Dumnezeu este iubire“.

3. Mesajul zilei

Ce ne învaţă parabola bunului samaritean?

- Ne învaţă să-i iubim pe ceilalţi, chiar dacă sunt necunoscuţi sau duşmani, dându-le ajutor, timp, bani etc.

Ştiţi cum puteţi distinge un creştin adevărat de alţii care sunt doar cu numele?

- Isus a spus: din aceasta vor recunoaşte că sunteţi ucenicii mei: dacă vă veţi iubi unii pe alţii.

- Creştinii se deosebesc de ceilalţi nu atât prin faptul că poartă o medaliuţă sau un crucifix, cât, mai ales, prin iubirea pe care demonstrează că o au. Semnele distinctive ale creştinilor sunt:

- – vorbesc cu iubire;

- – lucrează cu iubire;

- – gândesc cu iubire.

Ştiţi cum a rezumat Isus cele zece porunci?

- Iubeşte-l pe Domnul tău din toată inima ta, cu toată puterea, iar pe aproapele ca pe tine însuţi.

Isus ne dă o poruncă nouă: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; aşa cum v-am iubit eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”.

- Biblia ne aminteşte în multe pagini de angajamentul de a-i iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, dar în fiecare dintre paginile ei ne descoperă că Dumnezeu ne iubeşte până la a deveni samaritean mântuitor.

- “Părinte, în Isus ne-ai arătat iubirea ta faţă de cei mici şi săraci, faţă de cei bolnavi şi cei excluşi. Nu s-a închis niciodată în faţa nevoilor şi a suferinţelor fraţilor. A vestit lumii prin viaţă şi cuvânt că tu eşti Tată şi că ai grijă de toţi fiii tăi” (Rugăciunea euharistică V/C).

Asemenea lui Isus, noi toţi, fiii lui Dumnezeu, trebuie să devenim buni samariteni.

4. Exemple

Biserica ne aminteşte: “Mai ales astăzi creşte obligaţia să devenim cu generozitate aproapele fiecărui om şi să-l slujim prin fapte pe cel care trece pe lângă noi, bătrân abandonat de toţi sau muncitor străin dispreţuit pe nedrept sau emigrant sau copil dintr-o familie cu dificultăţi sau flămând care face apel la conştiinţa noastră…” Pot fi utile aceste mărturii.

a) Este încă vie în memoria noastră amintirea Sarei Folino, lovită de o maşină condusă de un extra-comunitar beat. “Avea cincisprezece ani, era din Torvajanica, era angajată în parohie, credea în pace şi în posibilitatea ca oamenii să cadă de acord între ei. Banii adunaţi la înmormântarea ei au fost trimişi copiilor ruandezi şi celor din centrul de primire al imigranţilor. Şi prietenii ei vegheau ca amintirea ei să nu fie murdărită de gesturi de intoleranţă”. “Am învăţat să caut să înţeleg persoanele şi pe mine însămi, scrie Sara, să privesc în inima mea pentru a înţelege lucruri despre care nu m-am întrebat niciodată. Vreau să continui să urmez această cale pentru a nu mă opri ca un zid care nu ne face să ne simţim liberi, ci marionete”. Nu sunt numai cuvinte: părinţii povestesc întâmplări. Sara invită la prânz un vânzător ambulant de culoare pe care l-a întâlnit în faţa casei. Plânge când tatăl povesteşte despre linşarea unui imigrant de către şase tineri la staţia de autobuz. Dojeneşte câţiva colegi de şcoală care se iau de marocani, “toţi beţivi şi hoţi”.

“Era o fată matură, în formă. Cu siguranţă, nu era bigotă”, povesteşte Fabrizio Cecchini, fostul ei profesor de religie şi responsabil al Centrului Misionar Diecezan. “Sara căuta valori, avea un simţ ascuţit al vieţii şi al dreptăţii şi nu se mulţumea cu explicaţii uşoare. Mi-a cerut deseori să vină cu mine în Africa, într-o călătorie pe care o organizăm în misiuni. Dar era încă prea tânără” (B. CAROZZOLO, Famiglia Cristiana, 3/1995).

b) Într-o după-amiază, un copil a ieşit la plimbare în oraş, însoţit de tatăl său.

La un moment dat, a trecut un domn foarte robust. Părea un butoi. Se clătina la fiecare pas. Văzând aceasta, copilul a râs în hohote şi, în momentul îl care domnul i-a depăşit, l-a tras pe tatăl său de haină şi i-a spus:

- Ai văzut, tată, ce gras e domnul acela? E atât de gras că nu poate nici să meargă.

Tatăl a tăcut o clipă. Iritat de atitudinea fiului, a considerat că e bine să-i dea acest răspuns:

- Ştii, nici nu mi-am dat seama. Îl priveam în faţă şi am văzut doar că zâmbea.

După o pauză lungă, a adăugat:

- Când întâlneşti pe cineva, nu te opri la aspectul său fizic. Priveşte-i faţa: acolo ai putea găsi chiar un cadou pentru tine.

Întorcându-se spre casă, s-au întâlnit din nou cu domnul de mai înainte. Şi de această dată, copilul a ridicat privirea şi a văzut că omul era orb de un ochi. Dar când l-a salutat, i-a zâmbit cu atâta bucurie şi mulţumire, încât lumina acelui zâmbet, pentru o clipă, a şters chiar şi malformaţia sa.

c) Într-o zi, în satul său natal, se juca de-a războiul cu un prieten. S-a trezit înfruntat cu aceste cuvinte: “Dacă aş avea acasă atâta mâncare câtă ai tu, ţi-aş fi dat atâtea lovituri încât ai fi murit!”

Au fost cuvinte de foc care l-au făcut pe micuţul Albert Schweitzer să simtă ruşinea de a avea mâncare şi îmbrăcăminte. În zadar a încercat tatăl să-l facă să îmbrace halatul cel nou. A preferat să fie pălmuit decât să fie văzut mai bogat decât ceilalţi copii de vârsta lui (La carità, Palermo, februarie 1976, 26).

d) Este clasic exemplul lui R. Follereau: “Am visat”.

Un om s-a prezentat la judecata Domnului.

I-a spus:

- Vezi, Dumnezeul meu, am păzit legea ta, nu am făcut nimic rău, nedrept. Doamne, mâinile mele, priveşte-le, sunt curate!

Bunul Dumnezeu i-a răspuns:

- Fără îndoială, fără îndoială, sunt curate, dar sunt şi goale!

 

* * *

 

Glasul verbului “a face”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Porunca aceasta pe care ţi-o dau eu astăzi nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine… ca să nu o poţi practica…” Deut. 30, 10-14

“Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu sine în El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri făcând pace prin sângele crucii lui.” Col. 1, 13-207

“Fă aşa şi vei avea viaţă veşnică…” Lc. 10, 25-37

Există ceva mai înaintea legii. Aici intervine o trăsătură care leagă tematicile acestor ultime trei duminici: vocaţia creştină implică o cunoaştere a misiunii şi printre aceste două intervine realizarea planului divin care esenţialmente este un plan al dragostei. şi exact acesta este argumentul celor trei lecturi de azi, pe care le putem subîmpărţi în felul următor: Cristos reprezintă ultima realizare a planului lui Dumnezeu (lectura a II-a); planul divin se află în lege (lectura I-a); ascultarea faţă de lege se exprimă printr-o practică, printr-o activitate, care se manifestă în întâlnirea cu aproapele (evanghelia).

Înaintea legii a existat o Persoană care este chipul Dumnezeului nevăzut care-şi revendică o stăpânire cosmică pentru că toate lucrurile “printr-însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic din ceea ce s-a făcut, nimic nu s-a făcut”. Prin urmare, Cristos se află la originea a toate şi toate prin El se mişcă spre a se desăvârşi în El. Isus este centrul care dă coeziune, sensul şi unitatea întregii creaţii. Totuşi, primatul lui Cristos, nu se limitează la creaţie ci se afirmă în răscumpărare. El este strămoşul unei noi omeniri, smulsă puterii şi rapacităţii morţii şi împăcată cu Tatăl prin sângele vărsat pe cruce.

Cristos nu este numai începutul armoniei cosmice ci întemeiază şi legitimează o nouă ordine în raporturile dintre oameni. Iar biserica, al cărei cap este şi care formează trupul său mistic nu poate decât să se refere la plinătatea sa, pentru a fi în lume sacramentul dragostei al acestei noi ordine. În raport cu cele ce ne priveşte, putem spune: Cristos este revelatorul feţei ascunse şi inaccesibile a lui Dumnezeu, este revelatorul planului său pentru omenirea întreagă.

Aici nu poate avea loc nici o scuză. Textul din cartea Deuteronomului, care este pus în perspectiva legământului şi al relativelor exigenţe începe cu un peremtoriu: “Dacă vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tău, păziţi poruncile şi rânduielile lui scrise în cartea aceasta a legii…” (Deut. 30, 107) În cele din urmă se subliniază faptul că textul legii nu-i săpat pe lespezi de piatră ci este scris în inima omului. Evident, cartea rămâne, dar numai ca o mărturie. Deci, adevăratul text trece printr-un proces de interiorizare.

Cu alte cuvinte, legea nu este ceva numai de suprafaţă. Cu un prea puţin aspect de obligativitate, ci este un cuvânt de chemare care aşteaptă un răspuns spontan din partea omului la cele propuse de legământ. În felul acesta ascultarea devine o referinţă din partea celui care se înrolează într-un dinamism al dragostei şi care nu se mulţumeşte numai cu registrul cel aspru al obligaţiei, al datoriei. Cuvântul Domnului nu-l apasă şi nu-l striveşte pe om, ci trezeşte în inima lui avântul spre cunoaşterea şi actualizarea voinţei sale.

Însă punctul culminant îl constituie răspunsul la o întrebare dintre cele mai comune: împlinirea voinţei lui Dumnezeu reprezintă o acţiune care depăşeşte puterile şi posibilităţile omeneşti. Moise spune categoric cum că aici este vorba doar de o scuză banală fără nici o acoperire. Răspunsul în credincioşie nu este peste puterile omului: “Porunca aceasta pe care ţi-o dau azi, nu este peste puterile tale, nici departe de tine”.(Deut. 30, 11). Aici nu este vorba nici de a te urca în cer şi nici de a traversa mari şi oceane. “Legea aceea este foarte aproape de tine, ecoul ei se află pururi în conştiinţa ta. Este cuvântul adresat ţie de un Dumnezeu care te iubeşte. Este un cuvânt care te cheamă la acel “mai bine”, şi care se află în inima fiecărui om.

Planul acesta al lui Dumnezeu, care se află în lege, rămâne necunoscut de două categorii de oameni, şi anume: pentru cel învăţat, care se limitează la o cunoaştere de tip intelectual; pentru cel practicant, care nu vrea să ştie nimic de aproapele, ca nu cumva să se împiedice de el. Aceste două abateri, sunt exprimate în evanghelia de astăzi, care ne prezintă parabola Samariteanului milostiv. Aşadar, în primul loc, doctorul în lege este un pedant, un sofist, chiţibuşar, care se joacă cu cuvintele. El pretinde să discute, să precizeze, să se măsoare cu Isus, să-şi justifice propriile cunoştinţe, să definească exact definiţia de aproapele şi să determine cu precizie limitele dragostei.

Isus nu se prestează jocului său de cuvinte spre a se angaja într-o discuţie interminabilă ci caută a-l aduce pe interlocutorul Său la realitate: ”Bine ai răspuns: Fă aşa şi vei avea viaţă veşnică!”. Cu alte cuvinte nu are nici un rost să mai discutăm despre un argument, pe care-l cunoşti foarte bine. Un singur lucru îţi lipseşte, şi anume: de a traduce în fapte tot ceea ce cunoşti şi ştii. Isus este plictisit şi chiar scârbit de acea ştiinţă, care nu devine dragoste concretă.

şi chiar după ce a lămurit îndoielile doctorului în lege, nu printr-o demonstraţie teoretică, ci printr-o simplă povestire, prin care l-a convins că “cine anume este aproapele meu”, şi după ce s-a convins că omul acesta, intelectual, a înţeles corect lecţia, îi spune categoric: “Mergi şi fă şi tu la fel!” Aceste două verbe: “a merge” şi “a face”, lipsesc din vocabularul cărturarului îngâmfat. Dar nu lipsesc din vocabularul samariteanului milostiv, adică a duşmanului, a ereticului, a unei persoane nedorite.

Isus se arată a fi nerăbdător a-i convinge pe cunoscătorii legii că sunt datori nu numai a o cunoaşte, dar şi de a o practica prin dragoste.

Comportarea samariteanului este diametral opusă comportării preotului sau levitului. Profesioniştii religiei îl văd pe rănit, la fel cum îl vede şi samariteanul. Vederea le este comună celor trei. Ceea ce-i deosebeşte este cu totul altceva. Preotul îl vede pe cel rănit, şi trece mai departe, ceea ce face şi levitul. Însă numai samariteanul l-a văzut şi i s-a făcut milă de dânsul. Simţirea compătimirii, adică luând parte activă la suferinţa altora, suferind împreună cu alţii, face ca omul să se oprească din drumul lui, oricât de grăbit ar fi, spre a veni în ajutorul celui nenorocit.

Aş vrea să subliniez aici numai semnificaţia acestor cuvinte: “şi când a văzut pe omul acesta a trecut pe alături, înainte”. (Lc. 10, 32) Pentru că gestul samariteanului nu are nevoie de comentarii, ci numai de imitare, aşa cum a spus şi Isus: “Mergi şi fă şi tu la fel!”. Cei doi specialişti în ale religiei, îşi închipuie că vor ajunge la Dumnezeu “trecând mai departe”, pe lângă omul nenorocit. Oamenii aceştia, pentru a-şi realiza planul lor religios nu au timp să mai privească şi spre suferinţele altora, pentru că obligaţiile lor religioase nu le mai permit să se mai aplece şi spre suferinţele sau necesităţile altora. Din această cauză asemenea oameni sunt reci, distanţi, şi chiar aroganţi. Dar, se înşeală amar, căci nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu trecând peste aproapele.

Nimeni nu-l poate întâlni pe Dumnezeu, dacă este lipsit de dorinţa de a se întâlni cu fratele său. Nimeni nu poate cunoaşte voinţa Domnului atâta vreme cât ignoră realitatea provocatoare pe care o are în faţa ochilor. Nimeni nu se poate ocupa de lucrurile lui Dumnezeu fără să ţină cont de ceea ce stă la inima lui Dumnezeu, care-i iubeşte pe toţi oamenii ca pe adevăraţii lui fii. Nimeni nu-şi va mântui sufletul, dacă va fi surd la strigătul sau la chemarea tacită a celui care suferă şi este izolat, părăsit. Nimeni nu poate pretinde că se află în prietenia lui Dumnezeu, atâta vreme cât face rău aproapelui, care este prietenul lui Dumnezeu. În concluzie, lui Dumnezeu nu-i place exactitatea şi disciplina în exercitarea funcţiilor religioase, dacă acestea nu sunt însoţite de milostivire şi de dragoste faţă de cei părăsiţi şi suferinzi.

O altă variantă a străzii, cel puţin a străzii, a căii ce duce spre Dumnezeu. Unica parte carosabilă pentru a ajunge la destinaţie, este aceea “barată” de prezenţa nu totdeauna plăcută, şi prea adesea neprevăzută, a aproapelui. În asemenea cazuri, acest Dumnezeu care se află atât de departe şi nevăzut, atât de bun şi de necuprins este cel mai aproape de noi. Nici nu ne punem problema – aşa cum foarte bine observă Moise, de a ne urca la cer sau a ne coborâ pe fundul mării spre a-l afla. Samariteanului i-o fi fost suficient să se coboare de pe dobitocul lui (catâr, măgar, cal, fotoliu, pupitru, tribună, etc.), un gest la îndemâna oricui, întrucât nu este un gest senzaţional, de a-l ajuta pe un om care se află în suferinţă, oricare ar fi acesta.

Persoanele bisericeşti, preotul şi levitul, au ajuns fără întârziere la slujbele lor, însă nu şi-au dat seama că lipsesc la întâlnirea cu Dumnezeu. Samariteanul nu a făcut decât doi paşi, însă l-a întâlnit pe Dumnezeu în omul suferind de la marginea drumului.

 

* * *

 

Ai răspuns bine; fă aceasta şi vei trăi!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Experienţa vieţii arată fragilitatea omului în faţa morţii. Simte că trebuie să existe cineva care să-i dea garanţia existenţei şi dincolo de acest moment al nimicirii fizice. Fără a dispera, omul a căutat dintotdeauna prin cult şi rituri să se apropie de Dumnezeu, de izvorul existenţei. Nu surprinde pe nimeni întrebarea învăţătorului legii din evanghelia zilei: Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?

Prima lectură (Dt 30,10-14) ne relatează răspunsul cunoscut în Vechiul Testament: singura cale a mântuirii este fidelitatea faţă de alianţă, fiindcă Dumnezeu s-a angajat să salveze gratuit pe acei care aşteaptă toate de la el şi-i observă Legea cu scrupulozitate (cf. MAC pag. 1104). Cunoscând valoarea vieţii, Legea nu trebuie să pară nimănui grea. Când este acceptată ca venind din partea lui Dumnezeu, când glasul său rămâne în interiorul omului, atunci nu mai este nici o distanţă între om şi Lege şi, în angajarea practicării ei, nu-i angajată numai puterea omului, ci atotputernicia lui Dumnezeu care însufleţeşte omul. Expresiile legea este în inima ta şi pe buzele tale ne sugerează gândul că Legea devine cu adevărat parte integrantă a fiinţei umane, că Dumnezeu însuşi este în viaţa persoanei şi-i dă puterea necesară ca s-o împlinească (cf. CBL pag. 276).

Nu trebuie să ne mire faptul că prin Lege omul a putut ajunge la acea încredere şi speranţă de supravieţuire pe care o găsim mai ales în psalmi, aşa cum se exprimă regele profet David: Cu inimă curată vreau să mă înfăţişez înaintea ta, Doamne, să privesc cu nesaţ chipul tău (Antif. int. Ps 16,15).

Răspunsul total, pe care omul îl poate experimenta încă din această viaţă, îl dă Isus – desăvârşitorul – învăţătorului Legii: Fă aceasta şi vei trăi! Ce trebuie să facă?

Isus conştientiza pe ucenici de fericirea lor de a fi cu el şi de a vedea faptele sale care îl dezvăluie pe Tatăl (Lc 10,22-24). Un învăţător al Legii se apropie de Isus nu cu cea mai bună intenţie şi vrea să afle de la el ce trebuie făcut ca să moştenească viaţa veşnică. Isus îl aduce la ceea ce învăţătorul Legii ştia, la cea mai mare poruncă din Lege: porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi aproapele (cf. Lev 18,5). Luminat de întreaga experienţă a istoriei poporului său, învăţătorul Legii ştie să-l iubească pe Dumnezeu, dar nu cunoaşte conţinutul iubirii faţă de aproapele, întreaga gamă a semenilor care trebuie să intre în orizontul iubirii sale. Considerând că mulţi ar trebui excluşi, îi mai pune a doua întrebare: Cine este aproapele meu?

Învăţătorul Legii, neînţelegând că orice fiinţă umană îi este aproapele, chiar şi duşmanul, nu înţelegea cum poate iubi pe oricine ca pe sine însuşi. Prin aceasta arăta de fapt că nu se cunoştea pe sine însuşi. Isus porneşte de la cunoaşterea de sine, pe care trebuie s-o aibă fiecare om, spre a înţelege şi iubi pe aproapele său. Isus îi propune spre aprofundare problema responsabilităţii faţă de viaţă. Viaţa, oriunde apare, este opera iubirii Creatorului. Pornind de la iubirea faţă de viaţă, asemenea Creatorului, omul devine aproapele pentru orice om, aşa cum este Dumnezeu aproapele fiecărei fiinţe umane.

Descrierea parabolei este arhicunoscută. Felul de a-l iubi pe aproapele constă în a-l ajuta pe cel marginalizat şi pe oricare om care suferă, indiferent cum, fiindcă orice suferinţă este un atentat la existenţa lui şi a tuturor, inclusiv a mea. Viaţa, fiind un bun comun, este strâns legată de cea mai mare poruncă. Evanghelia ne arată un sărman om fără patrie, fără familie, fără nume, fără vârstă, fără religie etc., spre a pune în evidenţă doar valoarea vieţii lui care se afla în primejdie. S-ar părea că nu maltratarea are importanţă, dar nu-i departe de centrul atenţiei lui Isus care vrea să arate că omul este liber şi poate crea răul. Cineva a spus că în orice om există un sfânt şi un diavol. Orice om este capabil de a fi un bandit şi de a-l face pe altul să sufere. Problema este cum să ne vindecăm de banditism, să ne eliberăm de Cel Rău, mai ales când ne credem sfinţi, fiindcă tocmai atunci banditul din noi poate trece mai departe sub chipul preotului sau levitului. Atunci atitudinea nepăsătoare sau chiar dispreţuitoare demonstrează că iubirea faţă de Dumnezeu, pe care o reprezintă, este o minciună şi întreaga existenţă religioasă este o înşelătorie (cf. CBL pag. 1207). Isus arată că omul devine bun când devine conştient că este părtaş la tot răul din lume. Samariteanul devine bun când ascultă de glasul conştiinţei şi înţelege că el însuşi a fost cauză de suferinţă pentru altul şi altul pentru el, dar răul trebuie înlocuit cu binele.

La moartea mamei sale, Monica, sfântul Augustin rostea aceste cuvinte: Doamne, nu te întreb de ce mi-ai luat-o, ci îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat-o. Parafrazându-l, fiecare om, în faţa nenorocirii altuia, nu trebuie să se întrebe de ce şi cum, cine este şi dacă merită sau nu atenţie, iubire, ci să-i spună lui Dumnezeu: Doamne, îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat ocazia şi posibilitatea să-mi dovedesc iubirea faţă de tine prin această persoană care suferă. Aşa devin eu aproapele fratelui meu în Cristos. Realitatea iubirii noastre faţă de aproapele se manifestă pe terenul relaţiilor interumane. Aici trebuie să domnească porunca lui Dumnezeu şi să transforme existenţa umană. Fă aceasta şi vei trăi! Devenind normă de conduită, parabola bunului samaritean poate fi temelia unui nou concept al umanităţii în care să fie depăşite barierele rasiale şi religioase. Ceea ce este esenţial este faptul ca iubirea să-şi intre în drepturile ei depline, conform voinţei lui Isus (cf. o.c., pag. 1207).

În contextul evanghelic, parabola capătă un parfum deosebit şi profund cristologic. Atât samariteanul, cât şi nenorocitul lăsat aproape mort la margine de drum, îl reprezintă pe Cristos care ne revelează prin samaritean iubirea Tatălui şi prin călătorul căzut în mâinile tâlharilor iubirea Fiului făcut om.

Tatăl se identifică cu bunul samaritean.

Întreaga omenire se identifică cu poporul lui Dumnezeu din Egipt, chemat să moştenească ţara în care curge lapte şi miere, unde existenţa este la adăpost de orice nenorocire. Dumnezeu, în iubirea sa nemărginită faţă de poporul său, îi spune lui Moise: “Am văzut prea bine asuprirea poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigătul lor împotriva celor care îi asupresc, aşa că ştiu necazul lor. M-am coborât să-i mântuiesc din mâna egiptenilor şi să-i strămut din ţara aceea, într-o ţară roditoare şi largă, într-o ţară în care curge lapte şi miere” (Ex 3,7-8).

Isus însuşi se identifică cu iubirea Tatălui şi devine bunul samaritean pentru întreaga omenire, tocmai din postura falimentului uman, din postura omului nenorocit căzut în mâinile tâlharilor. Coborât din cer, Isus ia chipul sclavului (Fil 2,7) şi la Ierusalim coboară de pe măgăruş pentru a se lăsa în mâinile duşmanilor, pentru a îmbrăţişa crucea, ca prin ea să ne ofere vin şi ulei pentru rănile noastre: iertarea păcatelor, Euharistia ca hrană şi pe Duhul Sfânt ca ulei mângâietor; ne duce la han, adică ne întăreşte în convalescenţă prin ungerea cu sfântul Maslu; plăteşte cu vârf şi îndesat cu bucurii cereşti tuturor acelora care se consacră carităţii lui şi făgăduieşte că va veni spre a umple de fericire existenţa tuturor acelora care s-au angajat în misiunea de a fi aproapele celor nenorociţi fizic şi spiritual în această lume.

Măreţia lui Isus din această parabolă, atât din postura bunului samaritean, cât şi din cea a sărmanului nenorocit de tâlhari, se desprinde din atitudinea lui dumnezeiască: nu critică şi nu condamnă pe nimeni, ci îi învaţă pe toţi.

În cea de-a doua lectură (Col 1,15-20) apostolul Paul, contemplând această icoană desăvârşită a iubirii lui Dumnezeu, scoate în evidenţă biruinţa vieţii asupra morţii în Cristos care deţine primatul învierii, adică dreptul de prim – născut al întregii existenţe. Aşa cum prin Lege primului-născut îi erau rezervate toate şi avea dreptul să instaureze o nouă ordine în tot ce-i aparţinea, la fel Isus, primul – născut dintre cei morţi, are dreptul să pună în ordine escatologică sensul existenţei noastre de pe pământ, dându-i plinătatea, adică viaţa veşnică (cf. CBL pag. 1711), ca acolo unde este el, să fim şi noi (In 17,24).

După cum Isus s-a identificat cu iubirea Tatălui devenind aproapele nostru, tot aşa fiecare dintre noi, devenind creştin prin botez, trebuie să devină aproapele tuturor celor din jurul său prin iubirea lui Isus.

Pentru realizarea în noi a vieţii lui Isus, Biserica ne îndeamnă să ne rugăm: Dumnezeule, tu arăţi celor rătăciţi lumina adevărului, ca să se poată întoarce pe calea ta; dă tuturor acelora care poartă numele de creştin tăria de a înlătura tot ceea ce se împotriveşte acestui nume şi de a împlini ceea ce îi corespunde (LR). Amin.

 

* * *

 

Mergi şi fă şi tu la fel!

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Parabola bunului samaritean este, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase parabole care au ieşit de pe buzele Mântuitorului. Se pune întrebarea: această povestire a bunului samaritean este o parabolă sau este o istorie adevărată, adică Isus a inventat această scenă, aşa cum face de obicei când povesteşte parabole, sau relatează un fapt real ce s-a întâmplat cu adevărat pe drumul care Coboară de la Ierusalim la Ierihon?

Tradiţia creştină a susţinut întotdeauna că în parabola bunului samaritean avem de-a face cu un fapt real, care s-a petrecut cu adevărat şi care a ajuns la urechile lui Isus. Drumul dintre Ierusalim şi Ierihon străbate pustiul Iudeii şi are vreo 30 km. Pe vremea lui Isus, beduinii, care trăiau cu turmele lor de oi şi capre în pustiu şi care se ascundeau în peşterile pustiului, erau un pericol pentru călători şi erau temuţi de toată lumea; ieşeau la drumul mare şi atacau trecătorii. De altfel, şi astăzi situaţia este aceeaşi; e foarte periculos să străbaţi acest drum pe jos (drum străbătut de preoţi şi leviţi, întrucât majoritatea acestora locuiau în afara Ierusalimului). Dar această mică istorie, petrecută pe drumul ce duce de la Ierusalim la Ierihon, în parabola lui Isus, devine o istorie mare de tot, cât de mare e lumea şi cât e istoria omenirii de mare.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii interpretează astfel această parabolă: Ierusalimul e paradisul pământesc; Ierihonul e lumea; omul căzut în mâinile tâlharilor e Adam (şi toţi urmaşii lui Adam); tâlharii sunt forţele răului, Satana, care l-au tâlhărit şi l-au jefuit pe om de tot ce avea: de harul sfinţitor şi toate darurile cu care fusese înzestrat când Dumnezeu l-a creat şi l-a aşezat în paradisul pământesc; l-au lăsat pe om plin de răni, de rănile păcatului, în mijlocul drumului; samariteanul milos, care cobora pe acelaşi drum, nu este altcineva decât Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om, a coborât din cer şi, văzându-l pe omul rănit zăcând în mijlocul drumului, i s-a făcut milă, s-a oprit, i-a spălat rănile, le-a dezinfectat, le-a uns, le-a bandajat; hanul în care omul rănit este adăpostit şi îngrijit este Biserica; hangiul este Păstorul suprem al Bisericii, orânduit de Cristos; şi faptul că samariteanul promite să se întoarcă este o referire la a doua venire a lui Cristos.

Nu avem de-a face aici cu o interpretare forţată sau arbitrară a parabolei evanghelice şi nici cu o alegorie, ci este prezentat, în sinteză, întregul tablou, întreaga imagine a istoriei mântuirii lumii, până la a doua venire a lui Cristos.

În Isus Cristos, Dumnezeu s-a făcut aproapele omului. Preotul şi levitul Vechiului Testament, cu toate jertfele lor de la templu, n-au putut să-l salveze pe omul rănit de moarte. Omul nu-l poate salva pe om. A trebuit să coboare Fiul lui Dumnezeu, Bunul Samaritean, ca să-l salveze. Preotul şi levitul trec pe lângă omul din mijlocul drumului, îl privesc, îl ocolesc şi îşi văd de drum, grăbind pasul. Şi-or fi zicând: “Nu mai mişcă. Dacă e mort? Nu ne putem atinge de el, ca să nu ne contaminăm de impuritate şi să putem sluji la templu”. Într-adevăr, un preot sau un levit, dacă atingea un mort, devenea necurat şi nu mai avea voie să atingă cele sfinte, să slujească la templu. Isus nu se teme de contaminare: se apropie şi se lasă contaminat: ia asupra sa toate impurităţile, toate păcatele oamenilor, spre a le ispăşi în trupul său.

Primele două lecturi ale Liturghiei confirmă învăţătura centrală a parabolei evanghelice, aşa cum apare ea în interpretarea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu, am auzit în prima lectură din Cartea Deuteronomului, nu e departe, nu e nevoie să mergi să-l cauţi în înălţimea cerului sau dincolo de mare: Cuvântul lui Dumnezeu care s-a făcut om a venit el însuşi să ne caute, s-a făcut aproapele nostru, e aproape de noi, e în inima noastră.

Acelaşi gând îl exprimă apostolul Pavel în a doua lectură luată din Scrisoarea către Coloseni: “Isus este chipul, imaginea lui Dumnezeu cel nevăzut”; în Isus, Dumnezeu cel nevăzut s-a făcut văzut, a coborât la noi, s-a aplecat asupra noastră, ca să ne lege rănile, s-a făcut aproapele nostru.

Parabola lui Isus se încheie cu cuvintele: “Mergi şi fă şi tu la fel”. Fii şi tu un samaritean milostiv; fă-te aproapele semenilor tăi, apropie-te, ajută-i, aşa cum Dumnezeu, în Isus Cristos, s-a făcut aproapele tău, i s-a făcut milă şi ţi-a venit în ajutor.

Şi cine este aproapele meu? Aici era problema cea mare, întrebarea care chinuia mintea cărturarilor. Cine este aproapele pe care trebuie să-l iubesc? În cercurile teologice evreieşti erau dezbateri aprinse. Cei mai generoşi considerau că în categoria aproapelui intrau membrii poporului evreu şi prozeliţii, cei care îmbrăţişau iudaismul. Alţii restrângeau cercul: duşmanul personal nu mai era aproapele. Pentru farisei, aproapele era cine făcea parte din partida lor. Pentru esenieni, care se autointitulau “Fiii luminii”, aproapele era numai cine făcea parte din secta lor, restul, “Fiii întunericului”, erau excluşi.

Răspunsul lui Isus e categoric: toate barierele dispar. Aproapele este orice om, inclusiv duşmanul. Orice om, indiferent de rasă, de etnie, de stare socială, este aproapele nostru, aşa cum samariteanul s-a făcut aproapele evreului căzut în mâinile tâlharilor, deşi, cum notează şi evanghelistul, evreii şi samaritenii se urau, nu aveau nici un fel de raporturi.

Mergi şi fă şi tu la fel. Concret, prin aceste cuvinte, două lucruri cere Mântuitorul de la fiecare dintre noi. Primul: să nu excludem pe nimeni de la iubirea noastră. “Dacă îi iubiţi numai pe cei care vă iubesc pe voi, ce mare lucru faceţi? Nu fac asta şi vameşii, şi păgânii?” Isus ni-l arată ca model de urmat pe Tatăl din cer, care face să cadă ploaia, fără nici o deosebire, şi peste cei buni, şi peste cei răi, şi să răsară soarele şi peste cei recunoscători, şi peste cei nerecunoscători, şi peste cei care i se închină, şi peste cei care îl înjură.

Şi al doilea lucru: iubirea noastră să nu se reducă la vorbe, la sentimente sterile. Poate că preotul şi levitul din parabola lui Isus, trecând pe lângă omul ce zăcea în mijlocul drumului într-o baltă de sânge şi văzându-l, vor fi zis: “Vai, sărmanul de tine! Mi se rupe inima de milă! Dar cum s-a întâmplat? Cine ţi-a făcut una ca asta? Hai, curaj!” Şi au plecat mai departe. În schimb, samariteanul nu s-a pierdut în vorbe, în sentimentalisme, şi-a suflecat imediat mânecile şi i-a dat omului îngrijirile de trebuinţă. “Copiii mei”, scrie sfântul Ioan, “să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1In 3,18). Iar sfântul Iacob se întreabă: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele şi unul dintre voi le-ar zice: «Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!», fără să le dea cele de trebuinţă trupului, la ce le-ar folosi?” (Iac 3,15-16)

“Mergi şi fă şi tu la fel!” Isus ne dă nu numai porunci, ci şi forţă, ca să împlinim ce ne porunceşte să facem. Acum, la sfânta Liturghie, Isus ne oferă ca hrană Trupul său şi ca băutură Sângele său, ca să avem putere să facem ceea ce ne cere el: să facem şi noi la fel, să fim şi noi samariteni milostivi pentru cei care suferă în jurul nostru.