Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XV-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Amos 7,12-15
Efeseni 1,3-14
Marcu 6,7-13

Marcu 6,7-13

I-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu, dar încălţaţi cu sandale şi: “să nu purtaţi două tunici”. Apoi le-a spus: “Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor. Ei au plecat şi au predicat ca [oamenii] să se convertească. Şi alungau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Nicolae Farcaş
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă

 

* * *

 

Scuturându-ne de praful eşecului

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un fermier a angajat un tâmplar ca să îl ajute să îşi repare vechea fermă. Prima zi a tâmplarului a fost groaznică. A ajuns târziu la fermă pentru că i s-a spart un cauciuc, la jumătatea lucrului fierăstrăul electric i s-a stricat, iar când să plece acasă seara maşina nu i-a mai pornit. Fermierul l-a dus atunci cu maşina sa acasă. Ajunşi acolo, tâmplarul l-a invitat să intre, să îi cunoască familia. Dar înainte să intre, tâmplarul s-a oprit puţin în faţa unui copac, atingându-i trunchiul cu ambele mâini. Apoi a intrat în casă şi cu un zâmbet călduros şi-a îmbrăţişat copiii şi şi-a sărutat soţia. După cină l-a condus pe fermier la maşină. Trecând pe lângă copac, fermierul nu şi-a mai putut stăpâni curiozitatea şi l-a întrebat de ce făcuse mai înainte acel gest. “O, ştii, acesta este copacul necazurilor mele”, i-a răspuns tâmplarul. “Ştiu că inevitabil mai am necazuri când lucrez, dar un lucru este sigur: aceste probleme nu ţin de copiii şi de soţia mea. Aşa că atârn necazurile de copac în fiecare seară când vin acasă. Apoi dimineaţa le iau din nou. Şi ştii ce este interesant? Când vreau să le ridic dimineaţa nu mai sunt atât de multe pe cât mi se părea cu o seară înainte.”

Copacul necazurilor este o soluţie pentru a face faţă eşecurilor şi problemelor care uneori pot părea copleşitoare. Deoarece ele fac parte din viaţă, cu toţii avem nevoie de un copac al necazurilor. De aceea Isus, când şi-a trimis apostolii să evanghelizeze lumea, s-a gândit că ar fi bine să le dea şi un copac al necazurilor: “Dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor” (Marcu 6,11). Cu alte cuvinte, dacă încercaţi să predicaţi oamenilor dintr-o anume localitate şi lucrurile nu merg bine, nu lăsaţi ca eşecul să vă copleşească. Scuturaţi-vă de praful acelui loc şi mergeţi în altul, ca un nou început. Scuturarea prafului de pe picioare este modul lor de a-şi atârna problemele în copacul necazurilor.

Asemenea apostolilor şi tâmplarului, şi noi avem nevoie de un copac al necazurilor. De ce? Deoarece pentru oricine vrea să trăiască o viaţă în care să facă ceva, eşecurile şi problemele sunt inevitabile. Dar uneori ne adâncim prea mult în nereuşitele trecutului şi le permitem să ne răpească entuziasmul şi bucuria. Uneori le permitem problemelor şi presiunilor de la locul de muncă să ne ruineze pacea vieţii de familie. Pentru ca aşa ceva să nu se întâmple, avem nevoie de un copac al necazurilor unde să ne agăţăm şi uităm de cele rele, cel puţin pentru o vreme. Trebuie ca la sfârşitul zilei să putem să ne scuturăm de praful grijilor şi nereuşitelor, ştiind că ziua de mâine va aduce cu ea noi oportunităţi. Este ca la un meci de fotbal. Poate că ieri ai pierdut cu 5-0, dar astăzi începe un meci nou, şi scorul porneşte de la 0-0.

Ce se întâmplă dacă nu avem un copac al necazurilor? Dacă nu avem o modalitate de a ne scutura de praful eşecurilor de ieri, praful se acumulează pe picioare şi ni le îngreunează. Rezultatul este depresia şi disperarea. Şi atunci renunţăm. Renunţăm în loc să mergem într-un loc nou, să ne asumăm un proiect nou. Dar Isus nu doreşte ca noi să clacăm în faţa greutăţilor. El doreşte ca noi să fim oameni care încep cu curaj fiecare zi. O nouă zi, noi provocări, noi ocazii!

Suntem oamenii lui Dumnezeu şi trebuie să îi fim recunoscători chiar şi pentru eşecurile noastre, pentru slăbiciunile noastre, pentru imperfecţiunile noastre. Oamenii lui Dumnezeu nu sunt cei care nu greşesc niciodată, ci sunt cei care îşi conştientizează greşelile, se luptă cu ele, şi când este cazul le pun în urmă şi merg mai departe, începând fiecare zi nouă cu o speranţă nouă. Dumnezeu în milostivirea sa ne oferă un copac al necazurilor: Cristos. El însuşi a luat păcatele noastre în trupul său pe cruce (1 Petru 2,24). Prin sacramente, în special prin sacramentul spovezii, avem acces la acest copac al vieţii. De asemenea prin rugăciunea zilnică, atunci când facem aşa după cum ne spune Sfântul Petru: “Lăsaţi pe seama Lui orice amărăciune a voastră, căci El vă poartă de grijă” (1 Petru 5,7).

 

* * *

 

Predestinarea şi liberul arbitru

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Odată un grup de teologi dezbătea problema predestinării şi a liberului arbitru. În curând grupul s-a împărţit în două tabere opuse, nereuşind să se înţeleagă. Unul dintre teologi era nehotărât. Într-un final s-a decis să meargă în tabăra celor care credeau în predestinare. “Cine te-a trimis aici?”, a fost el întrebat teologii care susţineau predestinarea. “Nimeni”, a răspuns el. “Am venit că aşa am vrut eu.” “Din voinţă liberă?”, au exclamat ei. “Atunci nu poţi să fii cu noi! Tu ţii de ceilalţi!” Aşa că teologul s-a dus în celălalt grup. Teologii susţinători ai liberului arbitru l-au întrebat: “De ce te-ai hotărât să te alături nouă?” Teologul a răspuns: “Păi nu m-am hotărât eu, ci am fost trimis aici.” “Trimis aici?!”, au strigat teologii. “Nu poţi să fii cu noi decât dacă ai ales liber. Nu eşti de-al nostru. Eşti de-al lor!”

Există oameni care în a doua lectură de astăzi din Scrisoarea către Efeseni şi nu văd nimic decât predestinare. Desigur, pasajul vorbeşte despre Dumnezeu care “întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, [...] rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Isus Cristos” (Efeseni 1,4-5). Dar trebuie să citim aceste cuvinte nu izolate, ci în armonie cu alte învăţături biblice privind libertatea umană şi responsabilitatea pe care o avem privind mântuirea noastră. Problema nu este dacă Biblia vorbeşte sau nu despre predestinare, ci cum înţelegem noi această învăţătură.

În istoria gândirii creştine, învăţăturile despre predestinare pot să fie clasificate în două curente mari. Primul curent afirmă că Dumnezeu a creat două feluri de oameni: cei pe care El i-a predestinat să fie mântuiţi (cei aleşi) şi cei pe care El i-a predestinat să fie damnaţi (cei condamnaţi). Conform acestei viziuni, cei care sunt destinaţi să fie mântuiţi se vor mântui, iar cei care sunt destinaţi să fie damnaţi, vor fi damnaţi, indiferent ce ar face în viaţa lor. Această versiune a predestinării este cunoscută ca predestinarea deterministă.

Problema cu predestinarea deterministă este că îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un împărţitor arbitrar al harului. Contrazice ceea ce citim la Fapte 10,34-35: “Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El”. Mai mult, această teorie neagă validitatea eforturilor omului. Dacă Dumnezeu a decis deja unde vor merge după ce vom muri şi nu putem face nimic pentru a schimba decizia, de ce ne-am mai strădui să facem voia lui Dumnezeu? De ce ne spune atunci Paul “cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2,12)?

Din fericire există o a doua cale de înţelegere a predestinării, care lasă loc libertăţii umane şi lucrării umane. În această variantă, predestinarea înseamnă pur şi simplu că Dumnezeu l-a creat pe fiecare dintre noi cu un anume scop. Dumnezeu nu ne aduce pe lume şi ne părăseşte apoi să ne găsim scopul. “Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare”. (Ieremia 1,5). În această înţelegere a predestinării, Dumnezeu i-a creat pe toţi oamenii cu un scop bun. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a predestinat mântuirii. Dumnezeu îi creează doar pe cei pe care i-a ales. Dumnezeu nu creează pe nimeni pentru damnare.

Dumnezeu însă nu ne impune binecuvântările sale. El ne iubeşte prea mult pentru a face aceasta. Aşa că Dumnezeu ne dă tuturor puterea de a-i spune Nu sau Da. Acesta este misterul libertăţii umane. Putem să mergem pe drumul pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit. În voia Sa este pacea noastră. Dar putem să mergem şi în direcţia opusă, suferind consecinţele îndepărtării noastre de Dumnezeu. Atunci facem efortul de a ne întoarce pe drumul trasat de Dumnezeu pentru noi. Toate eforturile noastre nu sunt decât cooperarea cu harul lui Dumnezeu primit liber.

Lectura de astăzi ne spune de ce Dumnezeu ne-a ales şi ne-a creat. “Întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui” (Efeseni 1,4). Acesta este motivul pentru care Dumnezeu l-a creat pe oricare dintre noi. A deveni credincios nu schimbă scopul creării noastre, ci ajută la împlinirea lui. Celebrând astăzi împreună cu Paul minunatul har de care ne bucurăm în Cristos, să ne rugăm şi să lucrăm ca toţi oamenii să ajungă să îl cunoască pe Cristos şi să realizeze scopul creării lor, asemenea nouă.

 

* * *

 

Misiunea apostolică

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Profeţii stingheresc pe cei care îşi fac din această lume un scop al existenţei; iar aceştia din urmă caută înlăturarea lor, împingându-i dincolo de graniţele vieţii de pe acest pământ. Profetul Amos ne stă drept exemplu, aşa cum reiese din prima lectură.

Cei care îşi au ca ţintă a vieţii ceva mai presus de această lume se simt cuprinşi de o bucurie sufletească de nedescris, aşa cum reiese din lectura a II-a.

Isus vrea ca toţi oamenii să ajungă la bucuria de a se simţi fericiţi ca fii adoptivi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai vieţii veşnice. Din acest motiv îi trimite pe apostoli doi câte doi să predice evanghelia, să scoată pe diavoli şi să vindece pe cei bolnavi, aşa cum reiese din lectura a III-a.

Să pătrundem puţin în taina misiunii apostolice! Câtă grijă a pus Isus când i-a ales! A ieşit din oraş; s-a retras pe munte şi acolo s-a rugat toată noaptea (cf. Lc 6,12); în ziua următoare i-a ales pe acei pe care Tatăl i-a voit. Din această zi începe pregătirea lor, luându-i cu sine oriunde mergea: din cetate în cetate, din sat în sat (Lc 8,1); le desluşeşte în particular sensul misterios al parabolelor, făcându-i să înţeleagă tainele împărăţiei cerurilor (Mt 13,11). Timp de doi ani şi jumătate i-a făcut martori, nu numai la minunile cele mai strălucitoare, la sublimitatea învăţăturilor sale, dar chiar la viaţa sa cea mai intimă cu Tatăl şi cu drepţii din Vechiul Testament care trecuseră de mult din această lume, precum Moise şi Ilie (cf. Mc. 9,2-10). A voit să-i convingă de transcendenţa firii sale divine, de Fiu al Tatălui, să le dea siguranţa mesianităţii lui, ca atunci când îl vor vedea înjosit, alungat, în postura profetului neînţeles, murind pe cruce, să creadă în iubirea lui.

Câtă grijă a pus Isus când i-a trimis doi câte doi, ca atunci când unul cade, celălalt să-l ridice; când unul afirmă, celălalt să confirme; să fie mereu doi adunaţi în numele lui Isus, ca să aibă siguranţa că el este mereu între ei (Mt 18,20); ca de pe aceasta să cunoască lumea că ei sunt ai lui: de pe dragostea care îi uneşte în aceeaşi misiune de iubire divină (In 13,35). Cea mai convingătoare predică este pacea şi iubirea dintre cei doi, viaţa trăită pentru acelaşi ideal. Îi trimite fără aur, fără argint şi fără bani, fără încălţăminte şi chiar fără toiag (afară de toiag, zice sfântul Marcu). De ce aşa? Ca să înţeleagă importanţa misiunii lor; ea nu trebuie compromisă cu nimic. Fariseii şi cărturarii îşi compromiteau predicile şi învăţăturile lor tocmai prin ceea ce aveau sau pretindeau de la ascultători. Isus îi trimite pe ucenicii săi mai săraci decât ultimul sărac, ca să le arate că misiunea lor este atât de importantă încât însăşi Providenţa se va îngriji de toate în cele mai mici amănunte, chiar păzindu-i de câini, fiind fără toiag.

Sfântul Luca adaugă că Isus le-a mai spus la plecare să nu salute pe nimeni pe cale (Lc 10,4); adică să se grăbească atât de mult încât să nu piardă timpul cu bineţele, fiindcă la evrei acestea se prelungeau destul de mult, mai mult chiar de un sfert de oră. Sfântul Ambrozie face această remarcă; Frumos este salutul, dar mai frumoasă este graba. Ea trezeşte mai mult interesul trecătorilor şi-i face cu luare aminte la misiunea lor. Cine nu-i curios să afle de ce fuge unul sau altul şi mai ales când fug mai mulţi împreună? Graba arată urgenţa unui lucru important care nu suferă amânare.

Isus le mai spune: În orice casă veţi intra, rămâneţi acolo până la plecare (Mc 6,10) şi Nu umblaţi din casă în casă (Lc 10,7). Misiunea nu permite pierderea timpului cu umblatul, cu vizitele, aşa cum spune un cântec popular destul de bine: Cine umblă prin vecini, nu mai prinde rădăcini, nu-şi mai poate întocmi o gospodărie ca lumea; pe când misiunea lor este de a pune bazele unei noi împărăţii dumnezeieşti.

Misiunea lor este atât de importantă încât, pentru ducerea ei la bun sfârşit, Isus îi înzestrează pe ucenici cu carisme deosebite. Mai clar decât Marcu o spune evanghelistul Matei: Mergeţi, le zice Isus, vestiţi că se apropie împărăţia lui Dumnezeu; vindecaţi pe cei bolnavi, înviaţi pe cei morţi, curăţaţi pe cei leproşi, alungaţi diavolii. În dar aţi primit, în dar să daţi! (10,7-8).

Misiunea lor este atât de importanţă încât merită să sufere oricât de mult, chiar oferindu-se pentru sacrificiul total. De aceea, Isus le-a spus: Iată eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Vă vor trimite în judecată şi vă vor biciui în sinagogile lor (Mt 10,16-17).

Ca să-şi poată împlini misiunea, ca ei să aibă garanţia succesului, Isus face o rugăciune plină de iubire către Tatăl, ca să-i păzească de Cel Rău şi să-i sfinţească întru adevăr (In 17,9-17), adică să nu-şi caute în misiune propria mărire, ci numai gloria numelui lui Dumnezeu.

Pentru o cât mai bună îndeplinire a misiunii încredinţate, Isus le făgăduieşte cea mai mare răsplată, o împărăţie la fel de mare şi strălucitoare precum este cea pe care Tatăl însuşi i-a pregătit-o lui, ca să se bucure la masă împreună cu el şi apoi, în ziua cea de pe urmă, să fie judecători imparţiali pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22,29-30).

Iar când ucenicii s-au întors şi i-au spus plini de bucurie: Doamne, şi diavolii ni se supun la numele tău, el le zice: Să nu vă bucuraţi că vi se supun duhurile, ci pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri (Lc 10,17-20).

Misiunea apostolilor este atât de importanţă încât, dacă cineva nu le va da crezare şi ascultare, va primi pedeapsă mai mare chiar decât aceea pe care o vor primi desfrânaţii din Sodoma şi Gomora în ziua judecăţii de apoi (Mt 10,15).

Aici ar trebui să stăm şi să ne gândim serios: cum primim noi mesajul evanghelic, mesajul mântuirii? Îl cred? Îl trăiesc?

Încă nu am terminat expunerea despre importanţa misiunii apostolice, fiindcă Isus făgăduieşte cea mai mare răsplată, nu numai lor, apostolilor, dar şi acelora care îi vor ajuta să şi-o îndeplinească, zicând: Cine vă primeşte, pe mine mă primeşte şi cine mă primeşte, primeşte pe acela care m-a trimis (pe Tatăl). Şi cine va da chiar numai un pahar de apă rece unuia dintre aceştia mici, pentru că este ucenicul meu, adevăr vă spun, acela nu-şi va pierde răsplata sa (Mt 10,40-42).

Trecuseră doi ani şi jumătate de când Isus trimisese pe ucenicii săi, doi câte doi, pentru prima dată ca să predice, ca un fel de repetiţie înaintea trimiterii definitive dinaintea Înălţării (cf. Mt 28,19). Isus le reaminteşte de acest fapt, ca să le dea mai mare încredere în cuvântul său şi le zice: Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus lipsă de ceva? Iar ei i-au răspuns: De nimic (Lc 22,35).

Toate acestea le-a făcut Isus pentru sufletele noastre; şi s-a rugat nu numai pentru ucenici, ci şi pentru toţi acei care prin cuvântul lor vor crede (cf. In 17,20) şi vor mărturisi că el este Domnul şi se vor mântui (Rom 10,9).

Datoria noastră este de a crede în iubirea lui divină, care ne poartă de grijă, ne vrea mântuiţi, adică să devenim instrumente muzicale vii care cântă laudă lui Dumnezeu (Ef 1,12). Patriarhul Iacob a avut la Betel viziunea unei scări, care lega cerul cu pământul, pe care îngerii coborau şi urcau la tronul lui Dumnezeu (Gen 28,19). Betel înseamnă Poarta Cerului. Cine trăieşte după cuvântul lui Dumnezeu predicat de apostoli, el însuşi predică la Betel ca profetul Osea, va vedea poarta cerului deschisă şi el însuşi va urca spre tronul Celui Preaînalt, fiindcă fiii învierii vor fi asemenea cu îngerii lui Dumnezeu în ziua de apoi (Mt 22,30).

Dă, Doamne, să fim şi noi ca îngerii tăi, acum şi-n veşnicie! Amin.

 

* * *

 

I-a trimis doi câte doi

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“I-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate. Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la brâu, dar încălţaţi cu sandale şi: ‘să nu purtaţi două tunici’”. Bibliştii explică faptul că Marcu, atunci când vorbeşte despre faptele şi cuvintele lui Cristos, ţine cont de situaţia şi nevoile Bisericii din timpurile în care scria el Evanghelia, adică după învierea lui Cristos. Însă principalul eveniment şi îndrumările pe care Cristos le dă apostolilor Săi în acest pasaj fac referire la Isus în perioada în care a trăit pe pământ.

Este începutul şi testul general al misiunii apostolice. Pentru moment este o misiune limitată la cei dimprejur, adică la compatrioţii evrei. După Paşti, această misiune va fi extinsă la întreaga lume, şi la păgâni: “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la toată făptura” (Marcu 16,15). Acest fapt este de o importanţă decisivă pentru a înţelege viaţa şi misiunea lui Cristos. El nu a venit să se împlinească personal. Nu a dorit să fie un meteorit care străbate cerul doar pentru a dispărea mai apoi în neant. Nu a venit, cu alte cuvinte, doar pentru câteva mii de oameni care au avut posibilitatea de a-l vedea şi a-l asculta personal în timpul vieţii Sale. Misiunea Lui trebuia să continue, să fie permanentă, pentru ca fiecare persoană, în toate timpurile şi locurile din istorie, să aibă posibilitatea de a auzi Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu şi a fi mântuită.

De aceea Isus a ales colaboratori şi a început să îi trimită înaintea Lui să vestească Împărăţia şi să îi vindece pe bolnavi. El a făcut cu discipolii Săi ceea ce un bun rector face astăzi cu seminariştii săi, atunci când, la sfârşit de săptămână, îi trimite în parohii pentru ca ei să înceapă să dobândească experienţă pastorală, sau îi trimite la instituţii de caritate pentru a-i ajuta pe cei care au grijă de săraci, pregătindu-se pentru ceea ce într-o zi va fi misiunea lor. Invitaţia lui Isus “Mergeţi!” este adresată mai întâi apostolilor, şi astăzi succesorilor lor: Papa, Episcopii şi preoţii, dar nu numai lor. Ei trebuie să fie îndrumători, animatori ai celorlalţi în misiunea comună. A gândi altfel ar fi ca şi când am spune că războiul poate fi dus numai cu generali şi căpitani, fără soldaţi; sau că o echipă de fotbal poate fi înfiinţată doar cu un antrenor şi un arbitru, fără jucători.

După această trimitere a apostolilor, se arată în Evanghelia lui Luca, Isus “a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el” (Luca 10,1). Aceşti şaptezeci şi doi de discipoli erau probabil toţi cei care s-au adunat în acel moment, sau cei care îl urmau cu o anumită continuitate. Isus, aşadar, şi-a trimis toţi discipolii, de asemenea laici. Biserica post-conciliară a fost martora înfloririi acestei conştientizări. Laicii din mişcările eclesiale sunt succesorii acestor şaptezeci şi doi de discipoli. Vigilia Rusaliilor a oferit o idee despre dimensiunea acestui fenomen, cu acei sute de mii de tineri care au sosit în Piaţa Sf. Petru pentru a celebra Vesperele Solemnităţii cu Sfântul Părinte. Cel mai mult au impresionat bucuria şi entuziasmul celor prezenţi. În mod evident, pentru acei tineri a trăi şi a proclama Evanghelia nu este o povară care trebuie acceptată din datorie, ci o bucurie, un privilegiu, ceva care face viaţa mai frumoasă.

Evanghelia nu foloseşte decât un cuvânt pentru a indica ce trebuie apostolii să predice (“ca [oamenii] să se convertească”), în timp ce descrie pe larg cum trebuie ei să predice. În această privinţă, avem o învăţătură importantă în faptul că Isus i-a trimis doi câte doi. Se obişnuia în acele timpuri să se meargă doi câte doi, dar cu Isus acest fapt a primit o nouă semnificaţie, nu doar una practică. Isus i-a trimis doi câte doi – a explicat Sfântul Grigore cel Mare – pentru a insufla caritatea, deoarece cu mai puţin de două persoane nu poate exista caritate. Prima mărturie care trebuie dată despre Isus este aceea a iubirii reciproce: “Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13,35).

Trebuie să fim atenţi să nu interpretăm greşit cuvintele lui Isus despre scuturarea prafului de pe picioarele lor atunci când nu sunt primiţi. În intenţia lui Cristos, aceasta era destinată a fi o mărturie “pentru” ei, nu împotriva lor. Ea slujeşte la a-i face pe oameni să înţeleagă faptul că misionarii nu au venit din motive egoiste, pentru a lua bani sau alte lucruri de la ei; mai mult, ei nu au dorit să ia nici măcar praful lor. Ei au mers pentru mântuirea lor şi, respingându-i, se lipseau pe sine de cel mai mare bine. Trebuie să subliniem acest lucru şi astăzi. Biserica nu proclamă Evanghelia pentru a-şi creşte puterea sau numărul de membri. Dacă ar acţiona astfel, ar fi prima care să trădeze Evanghelia. Ea o proclamă deoarece doreşte să împărtăşească darul primit, deoarece a primit de la Cristos mandatul: “În dar aţi primit, în dar să daţi” (Matei 10,8).

 

* * *

 

Duminica a XV-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Felician Tiba
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 16 iulie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XV-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi: el le-a dat putere asupra duhurilor rele şi le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât doar un baston. Să nu aibă nici pâine, nici sac cu provizii, nici bani la cingătoare. Să fie încălţaţi numai cu sandale şi să nu îmbrace două tunici. Şi le-a mai spus: “Când intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până la plecarea voastră din acea localitate. Şi dacă într-o localitate nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, plecaţi mai departe scuturând praful de pe picioarele voastre ca o mărturie împotriva lor. Cei doisprezece au plecat, au predicat oamenilor că trebuie să se convertească, au scos mulţi diavoli, au uns pe mulţi bolnavi cu untdelemn şi i-au vindecat. (Marcu 6,7-13)

După ce a relatat vizita lui Isus la Nazaret (6,1-6) şi a menţionat faptul că Isus cutreiera satele dimprejur, învăţând, sfântul Marcu prezintă prima trimitere a ucenicilor în misiune (6,7-13). În felul în care este redactată pericopa noastră, ea privilegiază trei aspecte ale unei misiuni apostolice: puterile atribuite lor de către Isus (v. 7), recomandările făcute în vederea împlinirii misiunii încredinţate (vv. 8-11) şi realizarea ei (vv. 12-13).

E drept că în fragmentul de care ne ocupăm, scopul misiunii este abia schiţat. Mai multe detalii în acest sens au fost oferite în episodul care relata instituirea celor doisprezece apostoli (Mc 3,14-15): El a ales doisprezece, pe care i-a numit apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice şi să aibă putere să alunge diavolii… Prin urmare, predica şi expulzarea diavolilor reprezintă scopul acestei dintâi trimiteri în misiune, la care trebuie adăugate numeroasele vindecări. Or aceste trei aspecte sunt identice cu cele care caracterizează, în viziunea sfântului Marcu, şi activitatea lui Isus (1,32-39).

Cât despre recomandările date celor doisprezece, ele se pot grupa în două categorii. Prima categorie are în vedere sărăcia. Apostolul trebuie să se mulţumească cu minimum necesar (vv. 8-9); el trebuie să fie liber şi disponibil, şi să manifeste acest lucru prin detaşarea sa totală. Motivul teologic va fi dat de către ceilalţi sinoptici (Lc 10,7 şi Mt 10,10): muncitorul îşi merită plata. A doua categorie are în vedere atitudinea pe care apostolii trebuie să o adopte în cazul în care nu vor şi primiţi şi nici nu vor fi ascultaţi. Ei nu trebuie să-i constrângă dar va trebui să-şi exprime nemulţumirea scuturând praful de pe picioare ca mărturie împotriva lor (v. 11), gest ce vrea să sublinieze gravitatea refuzului Evangheliei.

Această primă misiune încredinţată celor Doisprezece orientează deja întreaga misiune apostolică: continuarea lucrării mântuitoare inaugurate de Isus. Adoptând sărăcia ca o condiţie a libertăţii sale interioare, apostolul porneşte în misiune încărcat cu mesajul Evangheliei şi cu puterile atribuite lui de Cristos. De-a lungul activităţii sale el se va întâlni cu suferinţa omului dar mai ales se va izbi de refuzul lui, refuz care pune în lumină lucrarea Satanei în lume. Noi presimţim deja că o perseverenţă curajoasă, o modestă asigurare şi o grijă atentă faţă de toate nevoile omului sunt calităţile majore ale apostolului (istoria Bisericii, începând din ziua Rusaliilor, ne arată în ce fel este sau trebuie să fie exercitată această misiune, în permanentă referinţă la voinţa mântuitoare a lui Isus).

 

* * *

 

Duminica a XV-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Ionuţ, un austriac de cincisprezece ani, lucra ca brutar la o familie din satul său. Copilul stăpânului său voia mereu să îl însoţească în turul său zilnic la clienţi. Şi iată-l pe brutăraşul nostru cu rucsacul în spate şi cu copilaşul în braţe mergând pe stradă, în timp ce oamenii curioşi comentau:

- Iată-l pe sfântul Cristofor!

Când, ajuns acasă, a povestit faptul patroanei, aceasta i-a răspuns:

- Sfântul Cristofor eşti tu!

Şi i-a povestit viaţa marelui sfânt, care, ducând oamenii de pe un mal pe celălalt al râului Oronte, a dus într-o zi un copil graţios, care într-un moment periculos al traversării i-a spus:

- Curaj! Îl duci pe Cristos!

Ionuţ a fost încântat de povestire:

- O, dacă aş fi într-adevăr sfântul Cristofor şi l-aş putea duce pe Isus…

Visa să devină preot. A ajuns preot şi sfânt: sfântul Clement Maria Hofbauer, apostolul Vienei (M. Pellegrino).

Uneori parohul îi adună pe cateheţi şi le face recomandări pentru ca predarea catehismului să fie făcută din ce în ce mai bine şi să fie tot mai iubit de copii şi de adulţi. La fel a făcut şi Isus cu apostolii.

2. Tema

“Vestiţi tuturor evanghelia iubirii lui Dumnezeu!”

3. Mesajul zilei

Şi tu trebuie să fii ca profeţii: să li-l vesteşti tuturor pe Isus venit în mijlocul nostru şi iubirea sa faţă de toţi, mai ales faţă de cei săraci şi umili.

- Şi tu trebuie să fii asemenea apostolilor.

- Şi tu trebuie să fii cel puţin asemenea cateheţilor din parohia ta.

Ce le recomandă Isus mesagerilor săi? Iată.

- Cum am făcut eu, să faceţi şi voi! (Cum?)

- Lucrul cel mai urgent este misiunea. Trebuie să puneţi pe primul loc vestirea iubirii lui Dumnezeu (Importanţa mărturiei).

- Să nu aveţi alte griji: providenţa lui Dumnezeu vă va asista (Să fim pregătiţi, dar încrezători în Domnul care trăieşte în noi).

- Nu căutaţi bani. Trăiţi ca săracii (Nu căutaţi propriul interes).

- Duceţi vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu, nu altceva… Nu veşti rele. (Comunicaţi bucuria vieţii harului).

- Duceţi-o mai ales celor săraci, celor bolnavi, celor tulburaţi de rău şi de păcat (Cui să ne adresăm de preferinţă?).

- Nu constrângeţi pe nimeni să se convertească. Duceţi tuturor mântuirea lui Dumnezeu, chiar dacă o vor refuza. Eu voi fi cu voi. (Să semănaţi fără încetare. Cine ştie…).

Astăzi Isus te invită şi pe tine să fii mesagerul iubirii sale.

- Care va fi răspunsul tău?

- Mergi bucuros la catehism?

- Te comporţi bine?

- Participi la iniţiativele parohiale?

Citeşte viaţa marilor misionari:

- Sfântul Francisc Xaveriu, patronul misionarilor;

- Sfânta Tereza a Pruncului Isus, patroana misiunilor;

- Daniele Comboni, fondatorul combonienilor;

- Guido Maria Conforti, fondatorul saverienilor;

- Angelo Ramazzotti, fondatorul PIME (Pont. Inst. Miss. Est.);

- Giuseppe Allamano, fondatorul misionarilor Mângâietoarei;

- Maddalena di Canossa… Francesca Saverio Cabrini etc.

4. Exemple

a) Pedro Ribadeneira, un băiat foarte vioi, a fost primul novice al Societăţii lui Isus. La şcoala sfântului Ignaţiu de Loyola dorea fierbinte să devină călugăr, dar încă era prea tânăr. Într-o zi, nemaiavând răbdare, Pedro a început să insiste mai mult decât de obicei la părintele Ignaţiu.

- Vreau să intru în Societate, şi imediat!

- Nu poţi intra: eşti încă mic.

- Nu sunt mic, sunt mare!

- Mare? Eşti un ghemotoc! Ştii când te voi primi? Vezi bastonul acesta? Ignaţiu îl purta din cauza piciorului rupt în bătălia din Pamplona.

- Sigur că îl văd!

- Ei bine, când vei fi înalt cât bastonul acesta, te voi primi în noviciat.

Pedro a rămas o clipă blocat; apoi a privit bastonul, apoi sfântul, şi în ochii a apărut o scânteie, iar în colţul gurii un zâmbet maliţios.

- Bine! a spus Pedro. Promiteţi?

- Promit? a răspuns sfântul.

Pândeşte bastonul lui Ignaţiu şi, când l-a văzut… la odihnă, i-a tăiat partea de jos, atât cât să îl reducă la statura lui. Apoi, întinzându-l ca pe un trofeu, s-a prezentat triumfător la părintele Ignaţiu.

- Părinte Ignaţiu, priviţi! Sunt cât bastonul. Părinte Ignaţiu, promisiunea! Sfântul priveşte şi zâmbeşte din toată inima, între bucurie şi emoţie.

- Am promis, Pedro! Ce pot face?

Acel băieţaş era irezistibil. Şi imediat a fost admis la noviciat.

b) Sfântul Francisc Xaveriu, patronul tuturor misionarilor, într-o zi, în India, a aflat că într-un sat foarte izolat trăiau mulţi păgâni.

Dar cum să găsească drumul ca să se ducă acolo? Auzind că cineva mergea într-acolo, l-a rugat să îl ia ca însoţitor.

Acela a acceptat, dar cu condiţia să îi ducă bagajul greu, ca el să poată merge lejer pe cal.

Şi iată-l pe Francisc, misionar îndrăgostit, mărşăluind pe jos pe cărarea pietroasă, alături de bogatul cavaler, ore în şir, până la acei fraţi îndepărtaţi, lipsiţi de cunoaşterea cea mai frumoasă din lume, cea a lui Isus.

c) Marco Polo, în faimoasa lui călătorie spre orient, aproape de Marea Neagră, a întâlnit nişte misionari creştini. A întrebat:

- Unde mergeţi?

I-au răspuns:

- Spre tătari şi mongoli pentru a le duce evanghelia.

Marele călător a observat:

- Dar nu vă înspăimântă pericolele infinite ale unei călătorii atât de obositoare? Şi, în plus, văd că sunteţi singuri şi fără bagaje. Ce duceţi cu voi pentru o astfel de expediţie grea?

Misionarii i-au răspuns cu simplitate:

- Suntem echipaţi cu credinţă, speranţă şi iubire. Călăuza noastră este Domnul. Credem că ne ajung acestea!

 

* * *

 

Duminica a 15-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 6,7-13

Isus îi trimite pe cei doisprezece apostoli

Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi, pentru prima oară, i-a trimis doi câte doi: el le-a dat putere asupra duhurilor rele 8 şi le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât doar un baston. Să nu aibă nici pâine, nici sac cu provizii, nici bani la cingătoare. 9 Să fie încălţaţi numai cu sandale şi să nu îmbrace două tunici. 10 Şi le-a mai spus: “Când intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până la plecarea voastră din acea localitate. 11 Şi dacă într-o localitate nu vă vor primi şi nu vă vor asculta, plecaţi mai departe scuturând praful de pe picioarele voastre1 ca o mărturie împotriva lor”.

12 Cei doisprezece au plecat, au predicat oamenilor că trebuie să se convertească, 13 au scos mulţi diavoli, au uns pe mulţi bolnavi cu untdelemn şi i-au vindecat.2

___________________________________________________________________________________

1 6,11 A-şi scutura praful de pe picioare: Pentru iudei, a-şi scutura praful de pe picioare sau de pe haine era o demonstraţie de respingere a celorlalţi. În felul acesta se făcea cunoscut oamenilor că erau respinşi ca parte a poporului lui Dumnezeu.

2 6,13 Chiar dacă untdelemnul de măsline are o putere curativă, în acest text şi în Iac 5,14 este folosit ca simbol al puterii miraculoase a lui Dumnezeu pentru a vindeca persoanele.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În capitolul 3 din Evanghelia după Marcu, Isus i-a instituit pe cei doisprezece, acum este momentul trimiterii oficiale.

Domnul continuă să străbată toate regiunile învăţându-i pe toţi oamenii Vestea cea Bună a Împărăţiei. Însă această misiune de acum încolo nu o va realiza singur, ci pe cei doisprezece pe care i-a ales în mod special dintre ucenicii săi acum îi trimite doi câte doi ca “să alunge duhurile rele”, adică pentru a elimina răul în toate formele sale. Cei doisprezece trebuie să facă în numele Domnului ceea ce El însuşi a venit ca să facă.

Le dă acestor doisprezece câteva “norme” concrete pentru a realiza această datorie, pentru a realiza misiunea. În cadrul acestor recomandări este semnificativ că în Marcu li se permite să ia baston şi sandale, dat fiind faptul că în Matei şi în Luca le este interzis. Este posibil ca Marcu, care scrie Evanghelia sa romanilor, “să permită” şi “să justifice” folosirea bastonului şi a sandalelor pentru distanţele lungi pe care misionarul va trebui să le parcurgă dacă ne gândim la numărul de kilometri care există între Ţara Sfântă şi Roma. Mai mult decât asta, se insistă să nu ia mâncare, nici desagă, nici bani; de asemenea, nu trebuie să ia decât o haină. Toate acestea marchează ceea ce am putea intitula astăzi “austeritatea” misiunii. Altfel spus, pentru a nu pune accentul atât pe “mijloacele” misiunii cât mai ales pe scopul ei: viaţa veşnică; pe mesajul ei: Evanghelia; şi pe cel care trimite: însuşi Isus Cristos. Se percepe cu claritate că exigenţele misiunii itinerante sunt foarte mari.

Li se spune că trebuie să rămână într-o singură casă. Probabil că asta pentru ca din “acest” loc începe să se formeze Biserica, comunitatea domestică; pe atunci aici se celebra cultul. Pe de altă parte este posibil de asemenea ca în felul acesta se va limita excesul multor “profeţi” şi “filozofi” care bântuiau prin zonă şi cereau întreţinerea lor. Domnul previne ospitalitatea din partea celor care acceptă mesajul evanghelic.

În faţa realităţii de a nu fi primiţi şi ascultaţi li se recomandă să facă gestul tipic din mentalitatea iudaică atunci când a sosit în patria sa după ce s-a mers în ţară străină: să scuture praful de pe picioare pentru a nu aduce nimic “necurat”. Însă se imită gestul într-un context şi cu un sens diferit: să se elibereze de responsabilitate faţă de cei care folosindu-se rău de libertatea lor resping mesajul mântuirii.

Pentru a ţine cont: Faptul de “a merge doi câte doi” înseamnă diferite lucruri. Pe de o parte necesitatea a “doi martori” pentru declararea evenimentelor importante (cf. de exemplu Dt 17,6; 19,5; Num 35,30). Pe de altă parte este importantă valoarea companiei reciproce în integrarea, ocrotirea şi munca împreună (cf. de exempul Ios 2,1; Am 3,3; Tob 5). În Biserica primară s-a continuat cu acelaşi obicei (cf. de exemplu Fap 13,2; 15,40; Mt 18,20; Lc 24,36).

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 10,9-14; Lc 9,1-6; Mc 3,13-19.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “Trimis, a trimite”.

Întrebări pentru lectură

- Prin ce locuri merge Isus?

- Ce face el?

- Pe cine-i adună?

- Ce face cu ei?

- Ce poate să însemne “a alunga duhurile rele”?

- Ce le porunceşte celor doisprezece?

- Pentru ce pot să ia baston şi sandale?

- Pentru ce nu pot lua mâncare şi nici desagă?

- Pentru ce trebuie să ia numai o tunică?

- Pentru ce trebuie să rămână într-o singură casă atunci când ajung într-o localitate?

- Ce se întâmplă dacă într-un loc nu vor să-i primească şi nici să-i asculte? Ce trebuie să facă?

- Ce înseamnă “a scutura praful de pe picioare”?

- Ce au făcut discipolii odată ce au primit poruncile lui Isus?

- Cum se termină relatarea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Îl las pe Isus ca să mă înveţe o dată şi de mii de ori vestea cea bună a Împărăţiei?

- Mă simt parte dintre cei “doisprezece” pentru că am fost convocat de Isus ca să trăiesc credinţa?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi a fi un “trimis” al lui Isus? În ce locuri mă trimite în mod deosebit?

- Ce implicaţii are pentru mine faptul de a fi trimis “doi câte doi”? Trăiesc misiunea ca ceva comunitar sau am tentaţia de a fi un “franctiror”?

- Care ar fi “duhurile rele” pe care le au oamenii astăzi?

- Cum pot ajuta pentru ca să fie alungate graţie puterii lui Cristos? Ce pot face în mod concret?

- Accept că datoria misionară trebuie să fie “austeră”?

- Ce înseamnă pentru mine a lua baston şi sandale? Ce am trebuinţă astăzi pentru a îndeplini misiunea pe care Isus o pune ca provocare în viaţa mea?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi să nu iau nici mâncare, nici desagă, nici bani? În definitiv: de ce lucruri pot să fac abstracţie pentru datoria misionară astăzi? De care lucruri trebuie să mă eliberez, să mă detaşez, pentru a îndeplini misiunea?

- La ce dau mai multă importanţă în datoria misionară? Mă las ademenit mai mult de “mijloacele” misiunii, chiar dacă sunt necesare? Pun accentul pe ceea ce este central: scopul: viaţa veşnică; mesajul: Evanghelia; şi pe cel care trimite: însuşi Isus Cristos?

- Sunt capabil să “construiesc” comunitatea în provocarea misiunii?

- Ce “case” ar trebui să evanghelizez astăzi?

- Ce fac şi cum mă simt atunci când cineva nu vrea să asculte Cuvântul? Mă descurajez, mă supăr sau sau las în voia lui responsabilitatea care-i revine în respingerea Evangheliei?

- În ce situaţii din viaţa mea ar trebui “să scutur praful de pe picioare” în datoria misionară?

- Îi invit pe fraţii pe care Dumnezeu îi pune în viaţa mea să înceteze să păcătuiască şi să se apropie de Dumnezeu?

- Cum pot eu “să vindec bolnavii” actualmente? Care ar fi semnificaţia simbolică însă reală a acestei expresii pentru mine astăzi? Care sunt bolile din lumea noastră actuală?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a face rugăciunea, luăm câteva fraze dintr-un text din Concluzia Documentului Final de la Aparecida:

“Nu putem să nu profităm de această oră de har. Avem nevoie de noi Rusalii! Avem nevoie să ieşim în întâmpinarea persoanelor, familiilor, comunităţilor şi popoarelor pentru a le comunica şi a le împărtăşi darul întâlnirii cu Cristos, care a umplut vieţile noastre de “sens”, de adevăr şi iubire, de bucurie şi de speranţă!”…

“Este urgent să mergem în toate direcţiile pentru a proclama că răul şi moartea nu au ultimul cuvânt, că iubirea este mai tare, că am fost eliberaţi şi mântuiţi prin victoria pascală a Domnului istoriei”…

“Suntem martori şi misionari: în marile oraşe şi sate, în munţii şi pădurile din America noastră, în toate locurile convieţuirii sociale, în cele mai diferite “areopaguri” ale vieţii publice a naţiunilor, în situaţiile extreme ale existenţei, asumând “ad gentes” grija noastră pentru misiunea universală a Bisericii”…

(Documentul de la Aparecida 548)

Să ţinem cont de forţa şi ardoarea misionară pe care le degajă acest frumos text latino-american.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a lumina contemplaţia noastră propunem fraza trimiterii comunitare:

- I-a trimis doi câte doi… pentru a-i vindeca pe bolnavi…

- I-a trimis doi câte doi… pentru a vesti Împărăţia…

- I-a trimis doi câte doi…

- I-a trimis doi câte doi…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Fă o rugăciune particulară pentru toţi creştinii din teritoriile de misiune. În special pentru aceia care trăiesc vreun tip de suferinţă sau persecuţie.

Propunere comunitară

- Realizează o activitate misionară cu grupul tău de tineri într-un loc special: zonă rurală, casă de copii, spital, etc. Ce trebuie să le vestim acestor fraţi?

 

* * *

 

Duminica a XV-a de peste an

Autor: pr. Nicolae Farcaş
Copyright: Predici.cnet.ro

I.C. În prima lectură ne-au fost prezentate două personaje semnificative şi total opuse: Amazia, preotul bine integrat în structura religioasă, plin de merite şi privilegii, şi Amos, simplul păstor care, în mod imprevizibil, a început să facă pe profetul. Primul este omul de succes, aclamat şi respectat pentru că, fiind prieten cu cei de la putere, a ajuns într-o poziţie prestigioasă. Nu e de invidiat: are totul, dar nu e liber; în orice moment poate fi şantajat de cel de la putere care-i dă pâine, dar poate şi să i-o refuze; este constrâns să arate respect şi veneraţie necondiţionată, să fie totdeauna gata să linguşească, să facă jocurile politice ale protectorului său şi să închidă ochii la faptele sale rele. Amos este sărac, dar independent, poate spune ceea ce gândeşte, nu are nimic de pierdut, nimic de apărat, nu are nici o datorie faţă de nimeni.

“Săraci pentru a fi liberi“, acesta poate fi motto-ul care rezumă condiţiile puse de Isus în Evanghelia de azi celor care sunt chemaţi să vestească Cuvântul său. Ei trebuie să se asemene lui Amos, nu lui Amazia.

Evanghelia se deschide cu trimiterea celor Doisprezece în misiune. Toţi sunt trimişi, nimeni nu este exclus, aceasta arată că vestirea Evangheliei nu este rezervată numai unor membrii din comunitate. Ucenicul care nu simte nevoia de a împărtăşi cu alţii darul primit, probabil nu este încă convins că, descoperindu-L pe Cristos, a descoperit comoara cea mai preţioasă.

Apostolii sunt trimişi “doi câte doi“, nu pentru a-şi ţine companie, dar dintr-un motiv teologic. Spre deosebire de hinduism, de budism şi de toate celelalte religii care propun ca ideal atingerea propriei perfecţiuni spirituale, a propriului echilibru interior, a propriei purificări, chiar izolându-ne de ceilalţi, în singurătate completă, creştinismul nu poate fi trăit decât în comunitate iar, pentru a constitui o comunitate e necesar să fie măcar două persoane. Iată motivul pentru care evanghelizarea nu este niciodată opera unor oameni singuri care predică propriile intuiţii sau inspiraţii personale. Cine vesteşte Evanghelia trebuie să se menţină în comuniune cu Biserica.

Isus îi mai învaţă pe apostoli să meargă în casele oamenilor, în ambientele în care trăiesc; nu trebuie să aştepte ca oamenii să-i caute. În sfârşit, apostolilor le este conferită o putere. Poate ne surprinde că Isus nu le dă puterea de a comanda, de a da legi. Unica putere care le e conferită e cea exercitată de Isus: să poruncească spiritelor necurate. Prin “spirite necurate” se înţelege toate acele forţe care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de viaţă, care trezesc în noi sentimente rele şi cauzează violenţe şi nedreptăţi. Din înfruntarea cu aceste forţe rele care domină lumea, comunitatea creştină va ieşi victorioasă, pentru că Învăţătorul ei a investit-o cu o forţă irezistibilă, însuşi Spiritul său.

În a doua parte a Evangheliei sunt date instrucţiuni referitoare la echipamentul pe care mesagerii Evangheliei trebuie să-l poarte cu ei. Trebuie să fie foarte lejeri: să aibă numai o haină, o pereche de încălţăminte, un baston şi nimic altceva; restul constituie un bagaj care împovărează. Mijloacele materiale trebuie reduse la esenţial.

Începem cu bastonul. Era arma celui sărac, de aceea în Evanghelia lui Matei, Isus o interzice. Ucenicii lui Isus sunt constructori ai păcii, deci, renunţă la toate instrumentele care duc la violenţă. În fragmentul de azi, în schimb, apostolilor le este permis să ia bastonul. Motivul stă în faptul că, în Biblie, bastonul are şi o altă semnificaţie simbolică. Moise şi Aron, împreună, “doi câte doi”, cum recomandă şi Isus, au luptat împotriva forţelor represive ale faraonului, au împlinit opera de eliberare a poporului lor slujindu-se de un baston, semnul puterii lui Dumnezeu. Cu el Moise a săvârşit fapte minunate în faţa faraonului, a întins mâna asupra ţării Egiptului şi a făcut să vină lăcustele, a împărţit în două Marea Roşie, a făcut să ţâşnească apă din stâncă.

Şi ucenicii lui Isus, pentru a săvârşi eliberarea omului de sub puterea celui rău, au în mână numai un baston, pot conta pe o singură forţă, cea încredinţată lor de Isus: Cuvântul său. Apoi este indicat ceea ce nu trebuie să poarte cu ei: nici pâine, nici sac, nici bani… Este evident că aici Isus recurge la paradoxuri, dar trebuie să fim atenţi să nu interpretăm reductiv aceste cuvinte, să nu răstălmăcim mesajul, lipsindu-l de conţinutul provocator. Propunând sărăcia, Isus voia să păzească pe ucenicii săi de ispita de a crede că eficacitatea misiunii ar depinde de calitatea mijloacelor materiale pe care le au la dispoziţie. Isus n-a dispreţuit niciodată bunurile materiale, nu a prezentat niciodată mizeria ca ideal de viaţă, totuşi a pus în pază ucenicii de pericolul de a fi condiţionaţi de sărăcie. Nu e liber să spună adevărul şi să exprime ceea ce gândeşte cel care trebuie să placă cuiva, care, asemenea lui Amazia, este plătit şi trebuie să fie recunoscător.

De-a lungul secolelor, Biserica a plătit cu mare preţ acordurile şi alianţele cu cei puternici ai acestei lumi, compromisurile cu cei care i-au oferit privilegii, favoruri şi garanţii. Le-a plătit cu pierderea libertăţii şi a autonomiei. Mai există un alt motiv, mai important, care-l face pe Isus să ceară ucenicilor săi sărăcia materială. Cine-şi arată superioritatea, în mod inevitabil generează suspiciuni şi provoacă refuz. Oamenii se încred numai în cei care nu se impun cu putere, care nu umilesc, de aceea modul cel mai eficace pentru a cuceri încrederea este de a încredinţa propria viaţă în mâinile celor cărora le este oferită Evanghelia, arătând că depind de ei şi pentru propria susţinere.

Nu este permisă pâinea în desagă pentru că nu e nevoie de ea, pentru că împovărează, că este inutilă. Ucenicului nu-i este permis să facă provizii pentru ziua de mâine; pâinea pe care o cere Tatălui este “cea de toate zilele“, şi, dacă primeşte mai mult trebuie să o împartă cu cel nevoiaş.

În cea de-a treia parte a Evangheliei Isus vorbeşte de primirea rezervată celor trimişi: unii vor fi primiţi cu bucurie, alţii vor fi respinşi cu ură. Cum trebuie să reacţioneze? “Când intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până la plecarea voastră“. La prima vedere această recomandare pare o invitaţie de a vizita o singură familie, neglijând pe celelalte; în realitate, Isus atenţionează asupra unei mari greşeli care ar putea compromite lucrarea misionarilor săi: cine vesteşte Evanghelia va găsi mereu persoane evlavioase şi generoase care îl vor primi în casa lor, dar, cum e uşor de imaginat, prima locuinţă nu va fi cea mai bună, dar va trebui să se adapteze să trăiască.

Însă misionarii vor întâlni oameni dispuşi să le ofere locuri mai bune şi aşa vor căuta confortul. Isus le recomandă să rămână în prima casă. Ucenicilor li se cere o mărturie de viaţă austeră, sobră, fără lux. În joc este însăşi credibilitatea misiunii. (Aici poate fi adus ca model Sf Ioan Vianney, pe care-l avem ca exemplu de slujire preoţească în acest an dedicat Sfintei Preoţii). Iar atunci când vor fi alungaţi trebuie “să-şi scuture praful de pe picioare“. Era gestul pe care fiecare israelit îl făcea când, părăsind pământul păgânilor, intra în ţara sfântă. Exprima astfel convingerea că e necesar să se elibereze chiar şi de praful lor.

Isus sugerează ucenicilor săi să facă acest gest nu ca un semn de refuz sau de dispreţ, dar ca o mărturie pentru ei. Textul originar spune: “pentru ei“, nu “împotriva lor“. Această cerere a lui Isus este o expresie de respect, e o invitaţie de a nu insista mai mult pe datorie, de a nu deveni obsesivi, pentru a nu obţine efectul contrar, acela de a plictisi persoanele şi de a le îndepărta definitiv de la credinţă.

Adevăraţii apostoli sunt atenţi să nu forţeze libertatea celorlalţi, să nu se transforme în gălăgioşi fanatici şi intoleranţi. Sunt conştienţi de a fi trimişi să ducă o propunere, nu să se angajeze în lupte teologice. Datoria lor nu e de a obţine convertiri numeroase, ci de a vesti cu fidelitate Cuvântul lui Dumnezeu. Adeziunea sau refuzul, roadele mai mult sau mai puţin abundente nu depind de ei, ci de tipul de teren pe care vor împrăştia sămânţa Cuvântului, cu abundenţă, cu respect şi bunătate.

Ultimul verset relatează succesul misiunii apostolilor. Cu puterea conferită de Isus, ei vor înfăptui opera de mântuire pentru care au fost trimişi. Semnul acestei mântuiri este înfrângerea oricărei forme a răului, răul fizic (boala) şi răul moral (scoaterea diavolilor).

 

* * *

 

Profetul “băgăreţ”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

O conjuraţie împotriva regelui?

Astăzi se spune: “Vina este a jurnalelor care exagerează, inventează, falsifică faptele, pescuiesc în apă tulbure”. O dată se spunea: “Toată vina este a profetului”. S-a întâmplat şi în timpul lui Ieroboam II, regele Israelului, cu reşedinţa în Samaria, mai mult sau mai puţin în jurul anului 760 î.C. Ocupa acel tron de circa 25 de ani. A câştigat numeroase victorii militare, graţie cărora a reuşit să mărească teritoriul pe care îşi exercita suveranitatea proprie. Acum se bucură de roade. Comerţul este prosper, bogăţia se măreşte, lucrurile merg bine (cel puţin pentru unii).

Dar iată că apare o ameninţare a opoziţiei. Un funcţionar sârguincios al sanctuarului din Betel (20 de kilometri la nord de Ierusalim, chiar acolo unde trece graniţa care separă regatul lui Iuda de Israel), preotul Amasia, observă că circulă liber un un ţăran necioplit, un anume Amos, care s-a pus împotriva autorităţilor constituite. Este un vizionar agitat, un demagog, unul care ameninţă pacea. Astăzi am spune: un element destabilizator. Se configurează un “complot” (deja în acele timpuri teza comodă a complotului găsea un credit larg, fie în apropierea palatului regal, fie în jurul templului).

În realitate, Amasia prezintă adevărul din punctul său de vedere care, trebuie s-o spunem, cu privire la capul statului. Şi dacă vede bine trebuie să semnaleze că cuvintele înfocate ale lui Amos – inspirate de Jahweh – privesc nedreptăţile răsunătoare şi situaţiile intolerabile. În timp ce se aşteaptă răspunsul regelui (Samaria se află la 50 de kilometri de Betel), preotul zelos, din iniţiativă proprie, îl sfătuieşte în secret pe Amos să înceteze cu acţiunea sa temerară, să nu mai deranjeze, să meargă în altă parte.

“Pleacă, văzătorule, retrage-te în ţara lui Iuda; acolo să mănânci pâinea ta şi acolo vei putea profeţi, dar la Betel să nu mai profeţeşti, pentru că acesta este sanctuarul regelui şi este templul regelui”. Îi spune practic: aici ai o faimă proastă. Viţa ta este în pericol. Este mai bine să dispari înainte de a fi prea târziu. Eu te avertizez, cât mai este timp nu aş vrea să fiu răspunzător de necazurile pe care ţi le atragi cu predica ta nesocotită. Tu poate nu-ţi dai seama cu cine ai de a face. Ascultă-mă: nu trebui să te joci cu focul. După toate, îţi cer numai să pleci mai încolo. Cum vezi, soluţia mea este raţională, chiar avantajoasă pentru tine. De fapt înţeleg că şi tu trebuie să-ţi câştigi existenţa. Este suficient să mergi cât mai departe posibil, ca astfel să nu deranjezi această zonă protejată. Pentru a parafraza un cântec un pic… zeflemist. “Cuvintele tale fac rău regelui”.

“Eu nu eram…”

Interesant răspunsul lui Amos – primul dintre profeţi care au încredinţat mesajul lor scrisului – pentru ca să ne permită să înţelegem sensul acelei vocaţii deosebite: Eu nu eram profet, nici fiu de profet; eram un păstor şi culegător de sicomore; Domnul m-a luat de la turmă şi Domnul mi-a spus: “du-te, profeţeşte poporului meu Israel”.

Concret, Amos precizează aceste fapte: – Nu este profet de carieră. Nu el a ales această carieră, din moment ce avea deja o meserie. – El este pur şi simplu un laic, în viaţa “seculară” a acestuia a intervenit pe neaşteptate Jahweh. – Nu are în spate nici un grup de presiune. Nu depinde de nimeni, numai de Dumnezeu care i-a impus acea misiune neplăcută. Preotul raţionează în termeni de oportunitate, consideraţii politice şi economice. Amos vorbeşte limbajul de libertate.

Aşa cum nu a putut rezista lui Dumnezeu, aşa nici regele nu trebuie să reziste Cuvântului lui Dumnezeu. Amos explică vocaţia proprie mai mult sau mai puţin astfel: “Eu nu mă bag… Nu pot face nimic…” Cu profetul nu poţi să tratezi, să faci comprmisuri. El depinde de un Altul. Amasia îl acuză pe profet de trădare, de delictul de lezmajestate. Amos răspunde afirmând că adevăratul delict este cel de a rezista lui Dumnezeu. Profetul este văzut ca un agitator, perturbator al ordinii publice. El, însă, este în esenţă un perturbator de conştiinţe. Preotul, din harnic funcţionar al regelui, responsabil al sanctuarului naţional, pus sub tutela suveranului, raţionează în termeni de spaţii de competenţă. Profetul nu poate suporta aceste spaţii rezervate şi le invadează. Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde peste tot.

Regele controlează pe preotul adept al cultului lui Dumnezeu în sanctuar. Dar nu reuşeşte să controleze pe profetul care este purtător al unei instanţe superioare. Cuvântul lui Dumnezeu îl judecă atât pe rege cât şi pe preot. Profetul posedă o autoritate “diferită”, de neînlocuit în cadrul instituţional. El este purtătorul Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu. Pentru aceasta intră în conflict aproape inevitabil cu diferite puteri, cu autoritatea constituită, şi prezintă o critică internă, o verificare continuă şi plictisitoare a fidelităţii faţă de acel Cuvânt. Desigur, apare neliniştitoare imaginea unui templu “închis” la Cuvântul lui Dumnezeu.

Profetul nu acceptă o sistematizare

Contrastul dintre preotul-funcţionar şi profet apare incurabil. Unul raţionează în termeni de drept: permisiuni, interziceri, excepţii. Celălalt se referă la o vocaţie irezistibilă şi incontrolabilă. Preotul transmite ordinele regelui, sau de-a dreptul interpretează şi anticipă intenţiile sale. Profetul primeşte ordine numai de la Dumnezeu. Amasia este preocupat de interesele suveranului.

Lui Amos îi stă la inimă binele poporului. După slujbaşul sanctuarului, predicatorul incomod ar trebui să se retragă, să fugă. Dar profetul nu intenţionează în nici un fel să fugă de Dumnezeu, să se sustragă de la exigenţele misiunii proprii. Amos, o dată smuls de la turma sa şi de sicomorii săi (sau smochini după unii traducători), nu are nici o intenţie să părăsească acea poziţie destul de puţin confortabilă. Adevăratul profet nu va accepta niciodată o “sistematizare”.

Cuvântul “triat” în altă parte

Am spus că apare neliniştitoare imaginea unui templu care “se închide” la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne gândim bine, însă, scena se repetă şi în casa mea. Acel Amasia care sunt eu este mereu foarte ocupat să închidă porţile în faţa profetului deranjant, să baricadez ferestrele pentru a evita ca cineva să vină să răpească liniştea mea. În loc să primesc, mă sforţez să ţin sub control acel Cuvânt, împiedicându-l să pătrundă în anumite sectoare ale existenţei mele, să-l fac să stea departe de anumite afaceri.

Nu mă simt în stare să-l refuz total, dar nici să-i permit prea multă libertate de mişcare. Nu se poate şti ce se poate întâmpla. Ar fi sfârşitul liniştii. Şi apoi este mereu acea tactică foarte lăudată: a îndrepta pe profet la locuinţa vecinului. Acolo, poate, îşi va afla locul potrivit pentru el. Eu sunt deja foarte ocupat, şi apoi nu-mi trebuie acel produs, nu ţin o escortă mare în casă, acel mesaj nu mă priveşte. Este nevoie de claritate. Dar un pic mai încolo. Nu trebuie să priveşti în faţă pe nimeni. Eu, totuşi, sunt diferit şi merit o minimă atenţie. Este necesară denunţarea. Să lovească mereu pe alţii.

Nu trebuie să mă tem de a critica. Eu însumi critic totul şi pe toţi şi mereu. Vai, însă, de cel care se hazardează să-mi facă o observaţie mai puţin favorabilă. Curăţenie, convertire, sfârşitul abuzurilor. E bine, fără ca totuşi să exagereze. “A aţipi, a reteza, părinte prea cucernic: a reteza, a aţipi…”, conform formulei ilustrate perfect de unchiul conte în timpul colocviului cu părintele provincial, în Logodnicii. Numai că eu sunt mai deprins să moţăi decât să retez… “Spune-mi adevărul, cu preţul de a-mi face rău…” Apoi, când soseşte o aşchie de adevăr, protestez: “Nu mă recunosc în acest portret… Este nedrept…”

Amasia, în fond, foloseşte bunele maniere. Îl dă afară pe profet, dar îi lasă deschise multe alte căi, care să-l poarte cât mai departe posibil. Şi eu, în acelaşi fel ca el, pot să reiau cultul meu, în acel sanctuar bine reparat care sunt obiceiurile mele vechi, fără pericolul de a trebui să ascult voci care deranjează. Şi pot să-l asigur pe rege – intronizat în centrul gândurilor mele şi al inimii mele – că totul s-a terminat cu bine. Din păcate.

Apropo de ospitalitate

Unele observaţii rapide asupra trimiterii în misiune a celor Doisprezece:

1 – În loc să dea dispoziţii precise cu privire la sărăcie (şi spun mulţumesc lui Marcu pentru că a permis sandalele, interzise de Matei şi ignorate de Luca), mi se pare că Isus subliniază prin cuvintele sale libertatea apostolului. O libertate posibilă numai cu o atitudine de detaşare de piedici şi diferite îngreunări. 2 – Evanghelistul pune în evidenţă “puterea” conferită de Isus mesagerilor săi. Este vorba de puterea exercitată asupra “duhurilor necurate” şi asupra diferitelor infirmităţi care lovesc omul. Astăzi se obişnuieşte să se spună că trebuie să distingem între autoritate şi putere. Că autoritatea este slujire şi nu stăpânire. Şi este bine. Eu, totuşi, aş permite şi o mare parte de putere celui care deţine autoritatea, obligându-l s-o exercite într-un fel controlabil de toţi. Numai să fie puterea de a vindeca pe cei bolnavi, a elibera, de a face minuni…

3 – Apropo de ospitalitate. Nu este permis să separăm persoana celui trimis de mesajul pe care îl poartă. Unii oameni prezintă frecventarea propriei case sau propriul salon din partea preoţilor simpli, sau înalţi prelaţi, sau clerici învăţaţi. Dar avem impresia unui pact tacit, prin care omul lui Dumnezeu trebuie să lase afară – sau în anticameră – tot ceea ce constituie raţiunea lui de a fi preot. În acest caz, nu este vorba de a scutura praful de pe picioare pentru a da mărturie de refuz. Dar de a lua din spate orice urmă de Evanghelie pentru a fi primiţi…

4 – Pentru apostoli, în schimb, este problema de a nu utiliza identitatea proprie pentru a cultiva interese meschine, a scoate avantaje şi privilegii. Invadarea, indiscreţia, pretenţia, interesul personal nu pot obţine acoperirea misiunii, şi nu au nimic în comun cu ospitalitatea datorată apostolului. Ar fi bine să ne amintim de aceste recomandări conţinute într-un foarte vechi document creştin: “Pe orice apostol care ajunge la voi primiţi-l ca pe Domnul. El nu va rămâne decât o singură zi; dacă este nevoie, şi o alta. Dacă rămâne pentru trei zile este un profet fals. La plecare, apostolul să nu ia nimic decât o pâine, necesară de a ajunge până la casa următoare. Dacă cere bani este un profet fals…

… Dacă cineva va spune: dă-mi bani sau alte lucruri, nu-l ascultaţi” (Didahe).

 

* * *

 

Şi le dădu putere asupra spiritelor necurate

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus, în calitatea sa de Fiu al omului şi trimis al Tatălui, este profet. A fost prezis că va fi profet. Moise spunea poporului: Profet ca şi mine va ridica Domnul Dumnezeul tău din mijlocul fraţilor tăi; pe acela să-l ascultaţi (Dt 18, 15). Isus însuşi se recunoaşte profet dispreţuit de concetăţenii săi (Mt 13, 57; Mc 6, 3-4; In 4, 44). Poporul îl recunoaşte profet (Mt 21, 46; Mc 12, 12; Lc 20, 19). Inspirat de Tatăl ceresc Petru recunoaşte că Isus este mai mult decât profet şi primeşte aprobarea din partea Mântuitorului (Mt 16, 16), conformând că el a venit să desăvârşească Legea şi profeţii (Mt 5, 17).

Ce este profetul sau prorocul?

Un dicţionar dă două definiţii: Ales al lui Dumnezeu, înzestrat cu darul de a desluşi cele necunoscute sau neînţelese şi de a prevedea (a proroci, a profeţi) viitorul. A doua definiţie mi se pare mai exactă: Profetul este mijlocitorul între Dumnezeu şi om; el este inspirat de Dumnezeu şi vorbeşte în numele Acestuia” (Radu CIOBANU, Mic dicţionar de cultură religioasă, Ed.Helicon, Timişoara 1994, p. 201).

Ca să înţelegem mai bine misiunea profetică a lui Isus, Liturgia cuvântului de azi ne propune ca model de profet pe Amos (7, 12-15). Amos nu este, ca Amasia, un profet făcut la comandă de oameni şi plătit de rege, el este ales de Dumnezeu şi prin urmare este liber de legăturile omeneşti; singura lui legătură este adevărul şi fidelitatea faţă de Dumnezeu care l-a ales. Amos apare ca un om dezrădăcinat din lumea sa şi chiar din sine însuşi şi total dispus să vestească un cuvânt care nu este al său, ci al lui Dumnezeu (cf. MAC p.900). Isus apare şi mai mult. Fragmentul ne relatează întâlnirea dintre Amasia şi Amos. Predica lui Amos a avut menirea să trezească conştiinţele adormite ale claselor conducătoare. Amasia, marele preot al sanctuarului regal din Betel («Casa lui Dumnezeu»), se simte apăsat de denunţurile şi ameninţările lui Amos. Şi, fiind în slujba regelui, îi trimite acestuia o relatare răstălmăcită despre activitatea lui Amos: că atacă pe rege în predicile sale şi incită poporul la răscoală. Opt secole mai târziu, aceeaşi acuză falsă se va aduce şi împotriva lui Isus.

Fără să mai aştepte reacţia şi răspunsul regelui, Amasia ia iniţiativa să-l alunge pe Amos: Pleacă, văzătorule!, insultându-l că şi el este profet cu slujbă şi fiu de profet. Amos se apără: Nu sunt profet şi nici fiu de profet. Ce a voit să-i spună? Încă de pe vremea lui Samuel, fenomenul profetismului era o realitate în Israel. Ilie şi Elizeu au avut ucenicii lor ducând viaţă comună şi erau ferm hotărâţi să trăiască postulatele iachwiste cât mai coret. Cu timpul aceste comunităţi au degenerat fiindcă mulţi pierde vară s-au strecurat în rândul lor numai ca să-şi asigure traiul şi să nu facă nimic. Amasia îl învinuieşte pe Amos că este pierdevară, care o face doar pe profetul. Ca să-l convingă pe Amasia că nu este fiu de profet, un pierde vară, îi spune că: Domnul m-a luat, m-a scos de la munca mea şi mi-a spus: Mergi, proroceşte poporului meu Israel! Am venit; am spus ceea ce mi-a încredinţat şi iată mă întorc la munca câmpului, la păzitul oilor şi la culesul sicomorelor. Deci n-am nici un interes să o fac pe profetul.

Nici Amasia, nici regle şi nici poporul nu l-au ascultat şi nu s-au convertit. Dar ceea ce a spus Amos s-a împlinit: Amasia moare după şase luni; în anul 734 Tegla-Falasar al III-lea cucereşte Israelul şi duce cu sine pe primii deportaţi în sclăvie, apoi în 724 cade definitiv şi Samaria şi cu ea regatul de nord sub Sargon al II-lea (cf. CBL p. 772).

Isus se prezentase în patria sa, la Nazaret, ca profet. Ai săi nu l-au primit. Isus le spune cu regret: Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi patria sa, printre rudele sale şi în casa sa (Mc 6, 4). Isus nu se descurajează; îşi asociază pe ucenicii săi şi îi trimite să ducă oamenilor Vestea cea bună pe care el însuşi a primit-o de la Tatăl. Această primă trimitere în misiune este prefaţa trimiterii finale, desăvârşite prin moarte şi înviere: Precum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi (In 20, 21), Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mt 28, 19). La această primă trimitere, Isus, în calitate de profet – trimis al Tatălui – dar mai mult decât profet – Fiu al Tatălui – dă ucenicilor săi putere asupra duhurilor necurate, ca pe cei înstrăinaţi prin păcat de duhurile necurate să-i aducă la demnitatea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Îi trimite doi câte doi arătând că mesajul său are un conţinut comunitar, nu este vorba de o iniţiere secretă şi nici de un triumfalism misionar, de aceea ucenicii trebuie să ducă cu sine numai strictul necesar, ca să nu apară ca persoane importante în sine, ci în mesajul lor care nu trebuie compromis de orgoliul personal, de interese materiale şi mai cu seamă să nu existe pericolul de a nu respecta libertatea umană, chiar când cineva s-ar opune planului divin. Vestea cea bună va putea fi numai oferită, niciodată impusă.(cf. CBL p. 1048). Fiindcă întotdeauna va fi adevărat că numai ceea ce se acceptă responsabil, conştient şi liber, constituie începutul generării filiaţiunii divine mai presus de filiaţiunea naturală.

Dar ce se va întâmpla cu cei care nu vor să primească vestea cea bună? Vor fi judecaţi şi condamnaţi mai rău decât cei din Sodoma şi Gomora (Mt 10, 15).

Rezultatul misiunii profetice a lui Isus şi a ucenicilor săi ne este descris mai precis de lectura a II-a (Ef 1, 3-14) în care sf. Paul arată clar că Biserica este noul popor al lui Dumnezeu. Ea s-a realizat după un plan din vechime al lui Dumnezeu, după o dorinţă divină anterioară chiar creaţiei lumii. Biserica, după planul prestabilit de Dumnezeu, este un spaţiu în care oamenii devin fiii săi adoptivi. Isus Cristos este Fiul natural care, prin încorporarea credincioşilor în persoana sa, îi transformă în fii adoptivi ai Tatălui său. Biserica lui Isus, Trupul său mistic, este – şi trebuie să fie – noul popor al lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, Israelul a fost poporul lui Dumnezeu fiindcă l-a răscumpărat de sub puterile lumeşti care îl asupreau. Prin Isus Cristos nu se mai pune problema răscumpărării unui anumit popor de pe o anumită bucată de pământ, ci a întregii omeniri; şi nici de sub stăpânirea unui anumit tiran plămădit din carne şi oase menite putrezirii, ci de sub tirania păcatului, adică a aceluia care împiedică omenirea să se realizeze ca un singur popor conform planului divin dintru început. Biserica este platforma de pe care se poate lua această direcţie spre unirea universală geografică şi istorică a omenirii, fiindcă aceasta este ţinta misterului Tatălui ceresc: să reunească toate în Cristos. Biserica are misiunea de a proclama cu smerenie oamenilor acest «mister» de gravitaţie creştină în istorie. Ritmul bătăilor inimii lui Dumnezeu în istorie îl poate percepe numai acela care are urechea credinţei deschisă la cuvântul lui Cristos, numai acesta va deveni moştenitorul Împărăţiei (cf. CBL p. 1666-1667).

Vedeţi pentru ce omul de reavioinţă va fi judecat mai aspru decât Sodoma şi Gomora?

În sânul Bisericii fiecare creştin este chemat să fie profet. Şi am spus: ceea ce se cere de la un profet este de a se dezbrăca de sine însuşi, de a nu pune cont pe propriile capacităţi sau spirit de iniţiativă spre a se face mesaj, un mesaj a cărui iniţiativă aparţine numai lui Dumnezeu. Creştinul este chemat să colaboreze la construirea unei istorii care are drept ţel întâlnirea cu Tatăl. Incapacitatea omului, datorită păcatului, este remediată de răscumpărarea adusă de Cristos prin sângele său. Darul Duhului Sfânt de la Botez devine garanţia, certitudinea mersului sigur spre o unificare cosmică într-o comuniune trinitară: Dumnezeu, om şi natură.

Îmbogăţind cu câteva elemente din predică rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii, o vom spune în forma următoare: Dumnezeule, tu ne arăţi nouă, celor rătăciţi din cauza păcatelor noastre, lumina adevărului, ca să ne putem întoarce pe calea ta; dă-ne tuturor celor botezaţi şi care purtăm numele de creştin putere asupra spiritelor necurate, aşa cum Isus a dat ucenicilor săi, ca să putem înlătura tot ceea ce se împotiveşte intrării noastre în împărăţia ta şi de a împlini ceea ce ne cere misiunea profetică pe care ne-ai încredinţat-o în această lume. Amin.