Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIV-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 22,1-14
Apostolul: 2Corinteni 1,21-2,4

Matei 22,1-14

Şi, răspunzând, Isus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Nick Brown
pr. Mihai Tegzeş
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Jertfa Sfintei Liturghii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Nunta împărătească despre care ne vorbeşte Isus Cristos în parabola citită azi, la Sfânta Liturghie, nu este altceva decât unirea dintre El şi noi, care formăm Împărăţia Sa, adică Biserica la care a chemat mai întâi, prin profeţi, pe evrei, pe care i-a ales ca popor al Său. Dar fiindcă acesta a respins invitaţia la nuntă, adică pe Cristos şi mântuirea oferită de El, Dumnezeu a chemat pe păcătoşi şi popoarele păgâne să se împărtăşească de harurile răscumpărării. Astfel, Împărăţia Sa s-a răspândit pe întreg pământul. Intrarea la această nuntă, în Împărăţia Sa, cum ştim, se face prin uşa Sfântului Botez, Taina prin care odată cu harul sfinţitor primim viaţa divină şi întreg organismul acestei vieţi supranaturale – cele trei virtuţi teologale, darurile Spiritului Sfânt şi virtuţile morale (prudenţa, dreptatea, cumpătul şi tăria). Această viaţă dumnezeiască ne-o alimentăm la ospăţul euharistic al Sfintei Liturghii, unde Împăratul Cristos, Mirele sufletelor noastre, ni Se dăruieşte ca hrană spirituală, cu trupul şi sângele Său şi cu dumnezeirea şi fiinţa Sa umană. Iar această unire este mai mult decât aceea dintre mire şi mireasă, căci Isus spune: “Cel ce mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan VI, 56).

Cum ştim, Sfânta Euharistie este Taina Tainelor, deoarece, spre deosebire de celelalte şase Taine, aici primim nu numai harul sfinţitor şi asigurarea celorlalte haruri specifice fiecăruia dintre ele, ci pe Însuşi autorul harurilor, pe Mântuitorul, sub smeritele aparenţe de pâine şi vin. Acesta este un mister al atotputerniciei divine, mai presus de orice înţelegere, pe care însă îl acceptăm prin credinţă, căci dacă Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, din nimic, dacă tot prin cuvânt a preschimbat apa în vin la nunta din Caana şi a înmulţit pâinile în pustiu, de ce nu ar putea schimba pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său la Sfânta Liturghie?

Desigur, toţi creştinii adevăraţi cred în acest mister şi participă cu regularitate la Sfânta Liturghie – nu numai în duminici şi în sărbătorile de poruncă, ci şi în zilele de rând -, dar ştiu oare toţi că Sfânta Euharistie, Cuminecătura, este nu numai o Taină, adică un mijloc de împărtăşire a harului, de sfinţire, ci şi o Jertfă, singura Jertfă a Legii Noi, a creştinismului, şi, dacă ştiu, sunt ei deplin conştienţi de conţinutul acestui cuvânt, de ceea ce înseamnă Jertfa? Iar dacă şi aceasta o ştiu, trăiesc ei conform acestei conştiinţe: Căci cel mai important pentru un creştin autentic este nu cât ştie, ci cât trăieşte din ceea ce ştie. De aceea spunea un predicator: “Predico vorbis non novum ut sciatis, sed notum ut faciatis” (Vă predic nu lucruri noi ca să le ştiţi, ci lucruri ştiute ca să le faceţi).

Iată de ce vom face în cele ce urmează câteva reflecţii asupra Sfintei Euharistii, considerate ca Jertfă.

La romani, de exemplu, în ajunul unei lupte, sau în prima zi după victorie, ori pentru a ispăşi public o ofensă comisă faţă de divinităţi, se aducea jertfă. Se alegea un animal fără pată şi se punea pe altar. Preotul îmbrăcat în veşminte rituale examina victima, cerea asistenţei să păstreze reculegere, rostea o rugăciune, pe care o repetau şi cei prezenţi, apoi stropea victima cu apă curată, o tămâia şi – cu o lovitură puternică – o sacrifica, iar carnea o distribuia spre consum celor prezenţi.

Care este semnificaţia acestui act?

Animalul reprezintă ceea ce este mai preţios în creaţie: viaţa. Această viaţă a creaturilor, Dumnezeu a pus-o la dispoziţia omului încă dintru început. Jertfind-o, în semn de omagiu, lui Dumnezeu, omul vrea să spună: Iată, viaţa şi tot ce am, sunt ale Tale. Tu eşti stăpânul meu absolut, şi ca să-Ţi dovedesc dependenţa mea totală şi recunoştinţa pentru tot ce mi-ai dăruit, îţi dăruiesc, în locul vieţii mele, viaţa acestui animal, ca să se ridice la Tine ca acest fum de tămâie. Ţi-o dăruiesc de asemenea în semn de mulţumire pentru toate binefacerile şi ca ispăşire pentru ofensele ce Ţi le-am pricinuit folosind darurile primite nu după placul Tău, ci după poftele mele. Cred că această ofrandă exprimă mai bine omagiul meu decât o simplă rugăciune.

Iată limbajul, semnificaţia jertfei. Toate popoarele, oricât de primitive, au exprimat şi exprimă prin jertfele lor sensul acestui omagiu adus divinităţii. În Testamentul Vechi jertfa ocupă un loc de frunte, începând cu jertfele lui Cain şi Abel, continuând cu jertfa lui Avraam, până la jertfele numeroase prescrise de Legea lui Moise, şi culminând cu jertfele lui Solomon, prilejuite de consacrarea Templului. Dar cele mai semnificative sunt două: jertfa de pâine şi vin adusă de Melchisedec, împăratul Salimului, jertfă ce prefigurează jertfa Sfintei Liturghii, şi jertfa Mielului pascal, semn al eliberării evreilor din robia egipteană, jertfă care prefigurează pe Isus Cristos, Mielul nevinovat, jertfit pe Cruce în mod sângeros, şi la Sfânta Liturghie în mod nesângeros, jertfă anunţată şi de profetul Isaia cu sute de ani înainte: “Ca un miel la înjunghiere s-a adus şi ca o oaie înaintea celui ce o tunde, nu-şi deschide gura” (Isaia LIII, 7).

Această jertfă a Crucii, actualizată la Sfânta Liturghie, prin care omenirea întreagă a fost răscumpărată, este singura jertfă desăvârşită, capabilă să împace pe om cu Dumnezeu, deoarece atât Marele Preot, cât şi victima, fiind una şi aceeaşi persoană, Fiul lui Dumnezeu, sunt de o maiestate infinită, preotul fiind doar jertfitorul instrumental, reprezentant al poporului.

Iată de ce în clipa când Mântuitorul a murit pe Cruce, toate celelalte sacrificii din Legea Veche îşi pierd valoarea, deoarece ele au fost doar prefigurarea jertfei de pe Calvar. De acum singura jertfă este Jertfa Sfintei Liturghii, adică Jertfa Crucii, actualizată aici şi pe toate meridianele globului zilnic şi în fiecare clipă până la a doua venire a Domnului, pentru ca sufletele de pretutindeni şi în toate timpurile să se poată împărtăşi de harurile izvorâte din coasta Mântuitorului.

Aci, la Sfânta Liturghie, preotul, prin cuvintele consacrării, săvârşeşte ceea ce făcea preotul păgân când sacrifica victima. Şi, tot timpul cât victima divină, Isus, se află pe altar, până în clipa când o consumă prin cuminecătură, se reînnoiesc toate emoţiile şi sentimentele ce puseseră stăpânire pe Inima Dumnezeului răstignit; omagiul ce se înălţa atunci spre Tatăl, omagiu de adoraţie, de mulţumire, de împăcare şi cerere, se înalţă şi acum, de pe altar.

Iată ce este Sfânta Jertfă a Liturghiei. Momentul culminant şi esenţial este consacrarea, când roadele Jertfei de pe Cruce se revarsă asupra tuturor participanţilor care asistă cu dispoziţiile sufleteşti cuvenite şi îndeosebi asupra acelora pentru care se oferă în mod special Sfânta Liturghie, astfel că acei ce lipsesc de la această parte, nu numai că nu beneficiază de harurile Jertfei, ci comit păcat de moarte, nesatisfăcând porunca a doua bisericească. Celelalte părţi care premerg consacrării şi cele care urmează sunt, de asemenea, obligatorii, sub păcat grav ori uşor, după însemnătatea părţii omise. Dar a lipsi, de pildă, de la partea de la început până la Evanghelie, sau de la cea de după cuminecare, pe motivul că nu constituie decât păcat uşor, înseamnă a-ţi face un calcul meschin şi constituie o piedică în calea spre desăvârşire.

Ce consecinţe decurg din înţelesul Sfintei Jertfe Liturgice? În primul rând unirea noastră strânsă cu Cristos victima, care prin mâinile preotului se jertfeşte pentru noi Tatălui. În al doilea rând, pentru ca această unire să fie completă, trebuie să consumăm jertfa, adică să ne împărtăşim cu Cristos. “Beţi dintru acesta toţi (…)”. În al treilea rând, întrucât Cristos este Capul Trupului Mistic, adică al Bisericii, care suntem noi, ca mădulare ale acestui trup, noi trebuie să participăm activ la aducerea jertfei, adică să ne rugăm împreună cu Capul şi cu preotul care ne reprezintă, să ascultăm cuvântul lui Cristos rostit prin gura preotului, să trăim cu el dispoziţiile sufleteşti legate de diferitele momente ale Liturghiei, iar în clipa solemnă a prefacerii să ne oferim Tatălui pe noi înşine împreună cu Cristos, victima divină. Căci dacă un organism, o fiinţă vie, are o singură gură şi o singură inimă, noi care formăm un singur trup mistic cu Cristos trebuie să ne rugăm sincronic, să avem aceleaşi gânduri, aceleaşi sentimente, o singură gură şi o singură inimă, aşa cum sună îndemnul: “Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă să preamărim (…)”. Liturghia este rugăciunea oficială publică, prin excelenţă, a Bisericii: os Ecclesiae, lingua Ecclesiae (gura Bisericii, limba Bisericii). Aci toţi ne rugăm cu întreaga Biserică, pentru întreaga Biserică. În consecinţă, nu au ce căuta rugăciunile particulare, cum e rozariul sau alte devoţiuni, ci să ne concentrăm atenţia şi inima asupra rugăciunilor şi ceremoniilor, participând la ele cu toată evlavia. Ce să mai vorbesc despre aceia care, în timpul sfintei slujbe se plimbă, vorbesc, se uită în dreapta şi în stânga, neluând seama că în aceste momente sfinte, acest loc nu este nici bâlci, nici piaţă, ci Catedrală.

O altă consecinţă logică şi practică ce rezultă din conceptul de jertfă este, cum spuneam, obligaţia de a consuma jertfa, de a ne împărtăşi cu Cristos victima; fără împărtăşire participarea noastră nu este completă: “Beţi dintru acesta toţi (…)” ne porunceşte Isus. Nu numai unii, ci toţi, căci pentru toţi se dă El morţii. Liturghia nu este o simplă întâlnire cu Mântuitorul, precum odinioară aceea a sutaşului sau a lui Zacheu, ci o unire intimă, inimă la inimă, o împărtăşire personală, o consumare a trupului Său, prin care însă, contrar pâinii cu care ne nutrim, nu El se transformă în noi, ci noi ne transformăm în El, suntem asimilaţi spiritualiceşte de El, sădind în noi virtuţile Sale teandrice (divino-umane). Şi fiindcă El se oferă Tatălui, înseamnă că şi noi trebuie să ne oferim cu tot ce gândim, simţim şi voim, cu toate preocupările, dificultăţile, suferinţele şi acţiunile noastre din ziua respectivă. Să-I oferim întreaga viaţă drept jertfă care să se consume ca prinos de laudă, mulţumire, ispăşire şi cerere. În felul acesta transformăm trăirea noastră într-o liturghie continuă.

Privită Sfânta Jertfă Liturgică în această lumină, cât ilogism şi inconsecvenţă în viaţa mea, când, de-abia întors de aici acasă, confruntat cu obişnuitele necazuri de fiecare zi, devin nerăbdător, mă lamentez, murmur sub povara lor şi uit că numai cu câteva momente înainte m-am oferit pe mine cu toată problematica mea Tatălui, ca victimă, împreună cu Isus şi prin Isus!

Câtă inconsecvenţă şi cât de puţină încredere în rugăciunile mele, uitând că din moment ce m-am identificat cu Cristos, rugăciunea mea, dacă este spre slava Tatălui ceresc, nu mai este doar rugăciunea mea, ci este rugăciunea lui Isus şi a mea; deci nu mă pot îndoi că va fi ascultată!

Nu înseamnă oare această conduită o retractare a dăruirii totale de mine însumi făcută la Sfânta Liturghie ca răspuns la invitaţia: “pe noi înşine şi unul pe altul şi toată viaţa noastră lui Cristos Dumnezeu s-o dăm”?

Să ne revizuim, iubiţi credincioşi, modul de a participa la Sfânta Liturghie; să conştientizăm sensul ei, să asistăm la ea cu atenţia, evlavia şi dispoziţiile cuvenite, şi să ne împărtăşim cât mai des cu Cristos victima divină, izvorul vieţii noastre supranaturale, ca să ne transforme zi de zi tot mai mult în El, şi să ne dăruim în întregime Lui, prin conformarea cu voinţa Sa preasfântă. El a spus: “Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan VI, 57). Amin.

 

* * *

 

Dreapta folosire a creaturilor

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Dar ei nu au ţinut seama de invitaţia lui şi au plecat:
unul la ţarina sa şi altul la negustoria sa.”
(Matei XXII, 5; Luca XIV, 16-24)

În pericopa evanghelică citită azi, Mântuitorul ne prezintă o parabolă cu un înţeles asemănător aceluia din parabola despre arendaşii ucigaşi. În parabola de azi El aseamănă împărăţia cerurilor, adică Biserica Sa, unui împărat care face ospăţ de nuntă unicului său Fiu şi, când toate sunt gata, îşi trimite servitorii să-i cheme pe cei invitaţi. Aceştia însă, nesocotind înalta onoare ce li se făcuse de a fi invitaţi la un ospăţ atât de distins, se duc la treburile lor – unul la ţarina sa, altul la negustoria sa, iar alţii, prinzând pe servitori, îi maltratează şi îi ucid. Mâniat, împăratul trimite din nou alţi servitori, ca să adune de la răspântiile drumurilor pe toţi pe care îi vor întâlni, buni şi răi, şi să-i aducă la ospăţ, pentru a i se umple casa. După ce toate au fost aranjate şi când toţi erau aşezaţi la masă, intră împăratul în sala ospăţului şi văzu printre comeseni pe unul care nu voise să îmbrace haina festivă de nuntă, oferită de servitori la intrare, potrivit unui obicei evreiesc. Indignat, împăratul dă ordin servitorilor să-l scoată afară şi să-l arunce în întunericul de afară, “unde este plâns şi scrâşnirea dinţilor”.

Înţelesul parabolei este limpede. Împăratul este Dumnezeu, care prin nunta pe care o face Fiului Său unic, unindu-L, prin Întrupare, cu firea omenească, îi invită pe toţi oamenii să se împărtăşească din firea divină, prin unirea cu Isus Cristos, împărtăşire ce începe aici pe pământ, în Împărăţia Sa care este Biserica luptătoare, şi se desăvârşeşte în Cer, unde este Biserica triumfătoare.

Cei dintâi invitaţi să intre în această Împărăţie au fost evreii, poporul ales, în sânul căruia Fiul lui Dumnezeu Şi-a logodit, prin întrupare, firea omenească. Dar ei au dispreţuit această cinste, şi, refuzând invitaţia, şi-au văzut de treburile lor vremelnice, ba, unii dintre ei, chiar i-au maltratat şi i-au ucis pe servitorii trimişi la ei, adică pe proroci. Ca urmare în locul evreilor, care s-au făcut nevrednici de alegere, Dumnezeu, prin misionarii Săi, i-a chemat la ospăţul Său spiritual pe toţi ceilalţi, buni şi răi, adică popoarele păgâne, care de-a lungul secolelor au continuat să îmbrăţişeze Biserica Sa.

Ceea ce ne reţine atenţia meditând parabola, este faptul că unii dintre cei care au refuzat invitaţia la o nuntă atât de aleasă au făcut-o fiindcă erau prea ataşaţi de treburile lor vremelnice – de ţarină şi de negustorie.

Preocuparea excesivă, înrobirea de bunurile materiale, iată una din principalele piedici ce opresc sufletele să urmeze chemarea lui Dumnezeu, să-l slujească cu fidelitate şi să se unească cu el, printr-o iubire mai presus de toate, adică să facă voia Lui, căutându-L pe El în toate. Tot ce există înafara Lui, toate creaturile nu sunt altceva decât simple mijloace puse de El în slujba noastră, ca să ne servim de ele, nici mai mult nici mai puţin decât în măsura în care ne pot ajuta să ne atingem scopul amintit. Ataşarea de aceste bunuri ca de un scop în sine este un abuz, o încălcare – mai mult sau mai puţin gravă – a ordinii stabilite de Dumnezeu.

Din păcate, iubirea de Dumnezeu, împlinirea voinţei Sale, adică a obligaţiilor ce le avem faţă de El, faţă de noi înşine şi faţă de semeni, întâmpină o continuă împotrivire din partea omului vechi din noi, adică a înclinaţiilor dezordonate din firea noastră dezechilibrată prin păcatul originar şi prin păcatele ascendenţilor noştri. De aici lupta necontenită cu noi înşine, care ne cere eforturi, jertfe, renunţări, spre a menţine în limitele ordinii fireşti atât instinctul de conservare individuală, cât şi pe acela al perpetuării speciei umane, al procreării.

Cum am mai subliniat, Dumnezeu a sădit în ambele aceste instincte un apetit, o poftă, precum şi o desfătare, al căror rost, în planul creatorului, este, pe de o parte, de a-l stimula pe om la truda şi jertfa ce o cere împlinirea obligaţiilor faţă de propria persoană şi faţă de copii, iar pe de altă parte, de a-l răsplăti pentru osteneala şi sacrificiul ce i le cere împlinirea acelor obligaţii grele. În general, rolul satisfacţiei create, adică al plăcerii sau desfătării legate indisolubil de folosirea creaturilor, deci de exercitarea oricărui instinct şi oricărei facultăţi biologice, este asemănător cu acela al apei şi uleiului în funcţionarea unei maşini.

Pentru a feri lagărul pe care se învârte roata unei maşini de supraîncălzirea şi uzura produsă prin frecare – ceea ce ar duce la topirea lagărului şi la blocarea roţii -, îl tratăm cu apă şi ulei, care uşurează alunecarea şi învârtirea roţii în lagăr. Dar aşa după cum ar fi o risipă iraţională de energie a-i da unei maşini pe care nu o folosim, apă şi ulei, lăsând-o să meargă în gol, tot astfel, de pildă, a mânca şi a bea numai pentru a ne desfăta în deliciile alimentelor şi băuturilor, depăşind măsura raţională pe care o cere păstrarea vigorii în scopul de a ne putea îndeplini obligaţiile familiale şi profesionale, precum şi a uza de plăcerile căsătoriei ca scop în sine, eludând scopul pentru care ele au fost date în virtutea ordinii fireşti – adică procrearea -, constituie un abuz grav, un păcat de moarte, fiindcă cel ce procedează astfel face din simplu instrument scop, sustrăgându-se scopului adevărat. În felul acesta, creaturile, lăsate de Dumnezeu ca să-i servească omului drept tot atâtea trepte pe care să urce şi să se unească cu El prin împlinirea voinţei Lui, îl coboară sub condiţia fiinţelor iraţionale, deoarece acestea nu încalcă niciodată legile fixate lor de Creator, legi care sunt, pentru ele, instinctele.

Toate creaturile reprezintă, în ce priveşte raportul nostru cu Dumnezeu care le-a pus în folosul nostru, ceea ce reprezintă bunăoară acul şi aţa pentru două bucăţi de pânză pe care vrem să le coasem împreună. Rolul acului şi al aţei este de a uni prin cusătură cele două bucăţi. Dar atâta vreme cât acul rămâne în pânză, firul de aţă nu poate intra în pânză şi astfel unirea celor două bucăţi nu se poate face. Ca să se poată îmbina, acul trebuie să intre şi să iasă din cele două bucăţi, şi cu cât această operaţie se repetă mai repede cu atât ele se îmbină mai repede. La fel este şi cu creaturile, a căror menire este de a ne uni cu Dumnezeu. Câtă vreme ele rămân în noi, sufletul nostru nu se poate uni cu El. Rostul lor este nu de a rămâne în suflet, ci de a ni-L aduce pe Dumnezeu în suflet, prin împlinirea scopului pentru care ne-au fost date, adică prin împlinirea voinţei Creatorului, deci prin iubirea faţă de El.

Au fost oare un rău în sine ţarina şi negustoria celor doi care au respins invitaţia la nunta împărătească? A fost oare un rău faptul că ei s-au ocupat de ele? Nicidecum, ci răul a stat în faptul că ei s-au alipit de ele ca de un scop în sine, care le-a umplut şi înrobit sufletul până acolo încât, de dragul lor, ei au refuzat să împlinească dorinţa împăratului lor de a-i împărtăşi din ospăţul nunţii fiului său.

Iubiţii mei, dacă suntem sinceri cu noi înşine, fiecare ne regăsim într-un moment sau altul din viaţă în trista postură a celor doi invitaţi. Pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, aceste trei imbolduri nedisciplinate cu care avem de luptat până la ultima suflare, nu o dată ne-au amăgit să ne lăsăm stăpâniţi fie de plăcere în ale mâncării ori băuturii, fie de gesturi, acţiuni ori judecăţi lipsite de caritate, împiedicând astfel unirea noastră cu Dumnezeu, împărtăşirea din darurile iubirii Sale. De aceea, se impune să facem ordine în lumea gândurilor şi pornirilor interioare. Să-L punem în centrul preocupărilor, al năzuinţelor şi acţiunilor noastre pe Împăratul Cristos. Bucuria şi ţelul vieţii aici şi dincolo să ne fie unirea cu El prin căutarea şi împlinirea în toate a voinţei Sale. El să ne stea în faţă ca învăţătorul şi Modelul nostru, urmărind să realizăm în trăirea din fiecare clipă, acasă şi la locul de muncă, acea minunată ierarhie pe care ne-o recomandă Sfântul Pavel când zice: “Toate sunt ale voastre (…), iar voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos al lui Dumnezeu”. Da. De toate ne putem bucura, căci Dumnezeu toate le-a pus în slujba noastră, dar să păstrăm limitele stabilite de El în însăşi firea lucrurilor, căci sufletul nostru, viaţa noastră întreagă cu aspiraţiile ei aparţin de drept lui Cristos, care prin Răscumpărare ne-a făcut proprietatea Lui exclusivă. De aceea să veghem ca nu cumva darurile Lui să le folosim spre înstrăinarea de El, ci fie că mâncăm, fie că bem, fie că facem orice altceva, toate să le facem spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Astfel ne vom împărtăşi încă aici pe pământ de bucuriile comuniunii cu El. Amin.

 

* * *

 

Despre haina de nuntă

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? (Matei 22, 12)

Iubiţi credincioşi,

Pilda din Sfînta Evanghelie de azi, pe lîngă alte învăţături tainice ce le ascunde în ea, ne aduce aminte şi de haina de nuntă, cu care ne-am îmbrăcat la sfîntul şi dumnezeiescul Botez. De această haină ni se va cere răspuns în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu de la sfîrşitul veacurilor.

Trebuie să înţelegem că această haină este Însuşi Iisus Hristos, Domnul şi Mîntuitorul nostru, după mărturia marelui Apostol Pavel care zice: Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat! (Galateni 3, 27). Ne punem întrebarea: ce datorie avem noi, cei care ne-am îmbrăcat în Sfîntul Botez cu Hristos? Ca răspuns vom spune că toţi cei ce ne-am îmbrăcat cu Hristos, avem datoria mare de a lepăda lucrurile întunericului şi de a ne îmbrăca în hainele luminii (Romani 13, 12).

Care sînt lucrurile întunericului şi de ce se numesc aşa? Lucrurile întunericul sînt toate faptele rele fără de rod, adică păcatele pe care le facem cu voia noastră, despre care ne spune dumnezeiescul Apostol Pavel (Efeseni 5, 11).

Faptele rele se numesc aşa din două motive şi anume: întîi, pentru că ele vin de la diavolul, care se zice stăpînul întunericului (Ioan 14, 30; Efeseni 6, 12; Coloseni 1, 13) şi, în al doilea rînd, se numesc fapte fără de rod ale întunericului, fiindcă întunecă mintea şi sufletul omului şi-l despart pe om de Dumnezeu, Care este lumină: Dumnezeu este lumină şi lumina luminează tuturor şi întunericul nu a cuprins-o (Ioan 1, 5), căci Dumnezeu locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16).

Care sînt hainele luminii pe care trebuie să le îmbrăcăm, după învăţătura Sfîntului Apostol Pavel? Acestea sînt toate faptele bune, care mai sînt numite şi arme ale luminii (Romani 13, 12). Cu aceste fapte bune şi arme duhovniceşti ale luminii se cade a ne îmbrăca noi creştinii, după cum ne îndeamnă acelaşi apostol, zicînd: Staţi deci tari, avînd mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcaţi-vă în platoşa dreptăţii şi vă încălţaţi picioarele voastre întru gătirea Evangheliei păcii. Întru toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse, şi coiful mîntuirii luaţi, şi sabia Duhului care este cuvîntul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 14-17). Aşadar, vedeţi ce fel de haine se cuvin nouă creştinilor a îmbrăca, şi care sînt faptele cele fără de rod ale întunericului de care trebuie a ne dezbrăca?

Noi, fraţilor, ne-am îmbrăcat în dumnezeiescul Botez cu Hristos şi prin El avem putere a lucra toată fapta bună, după cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte (Filipeni 4, 13). Încă şi Domnul ne-a arătat că, prin unirea cu El, toate faptele bune le putem lucra, iar fără de El, nimic bun nu putem face, după cum Însuşi spune: Rămîneţi întru Mine şi Eu întru voi, căci fără de Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 4-5). Căci trebuie să avem în toată vremea unire cu Hristos, prin credinţa cea lucrătoare care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6; II Tesaloniceni 3, 5), şi prin această credinţă, să lucrăm cu multă sîrguinţă toată fapta bună.

La dumnezeiescul Botez ne-am lepădat de satana şi de toate lucrurile lui. Dacă după Sfîntul Botez ne vom întoarce iarăşi la păcate şi nu ne vom pocăi de ele prin mărturisire la duhovnic şi prin facerea canonului dat, atunci ne asemănăm cu cîinele care se întoarce la vărsătura sa şi cu porcul ce se scaldă din nou în mocirla lui (II Petru 2, 22; Pilde 26, 11). Căci, într-adevăr mare datorie avem noi creştinii care ne-am îmbrăcat cu Hristos la Sfîntul Botez, să-I urmăm Lui prin toate faptele bune, aşa cum ne îndeamnă Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Următori făceţi-vă mie, fraţilor, precum şi eu lui Hristos (I Corinteni 11, 1). Dar să întrebăm pe marele Pavel, cum urma el lui Hristos, ca să ştim şi noi în ce fel să urmăm Lui. Să ascultăm ce ne spune el: Trei ani noaptea şi ziua n-am încetat cu lacrimi a învăţa sfătuind pe fiecare. în osteneli multe, în bătăi, în temniţe, în primejdii de multe ori (Fapte 20,31). De la iudei de cinci ori am luat cîte patruzeci lovituri de bici fără una am luat, de trei ori cu toiege am fost bătut, odată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori cu mine corabia s-a sfărîmat; o noapte şi o zi în largul mării am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii pe rîuri şi de la neamuri şi de la tîlhari, în primejdii în pustie şi pe mare, în osteneală şi trudă, în privegheri, de multe ori, în frig şi în lipsă de haine, pînă în ziua şi ceasul de acum şi flămînzim şi însetăm şi sîntem goi şi sîntem bătuţi, sîntem pribegi, ne ostenim lucrînd cu mîinile; noastre, ocărîţi fiind, binecuvîntăm; prigoniţi fiind, răbdăm; huliţi fiind, mîngîiem. Am ajuns ca nişte gunoi lumii, tuturor lepădătura pînă azi (II Corinteni 11, 25-27).

Iubiţi credincioşi,

Iată în ce fel şi prin cîte necazuri şi prigoane urma lui Hristos dumnezeiescul şi marele Apostol Pavel. Să ne punem întrebarea: oare noi creştinii de azi, care ne-am îmbrăcat cu Hristos prin Sfîntul Botez, mergem noi pe urma Sfîntului Apostol Pavel, precum mergea şi el pe urma suferinţelor lui Hristos? Dacă am lua noi aminte la Sfînta Evanghelie cîte a suferit Mîntuitorul pentru noi, cîte au suferit Apostolii şi toţi sfinţii pentru dragostea lui Hristos, am cunoaşte cît de păcătoşi şi neputincioşi sîntem şi cu cîtă lenevire şi nepăsare lucrăm pentru mîntuirea sufletelor noastre, am cunoaşte cît de puţin ne îngrijim să ne împodobim haina de nuntă a sufletelor noastre, pe care am luat-o la Botez mai curată decît soarele şi care ni se va cere în ziua morţii noastre şi în vremea înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu.

Sfîntul Apostol Petru, arătîndu-ne care este haina şi podoaba cea adevărată a creştinului, ne învaţă, zicînd: Podoaba voastră, să nu fie din afară, împletirea părului şi a podoabelor de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a Duhului, blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu (I Petru 3, 3-5). Acelaşi lucru învaţă şi Sfîntul Pavel pe femeile creştine, zicînd: Asemenea şi femeile în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcîndu-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau din mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu (I Timotei 2, 9-10).

Iată cum se cuvine a se împodobi femeile creştine. Adică a nu iubi numai podoaba cea din afară, ci a se împodobi mai ales cu haina cea duhovnicească a sufletului lor, prin lucrarea faptelor bune şi să-şi aducă aminte de ameninţarea lui Dumnezeu care zice: Pentru că fiicele Sionului sînt atît de mîndre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pînzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune; în loc de cingători, frînghie; în loc de cîrlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie; în loc de veşmînt preţios, zdrenţe şi în loc de frumuseţe, pecete de robie (Isaia 3, 16-24).

Dar nu numai femeile, ci şi bărbaţii trebuie să fugă de lux şi de podoabe şi să se silească fiecare a-şi împodobi cu fapte bune aurul cel dinăuntru, adică sufletul său. Fiecare creştin trebuie să-şi aducă aminte că la judecata viitoare, nu va judeca Dumnezeu hainele, ci faptele noastre. Cel ce se va sili a-şi împodobi haina sufletului său cu toată fapta cea bună, unul ca acesta nu se va ruşina cînd va fi chemat la nunta marelui Împărat (Apocalipsa 19, 7-9).

Dacă cineva dintre noi ar fi chemat să meargă înaintea unui împărat pămîntesc sau a unui mare conducător de ţară, cîtă grijă ar avea să-şi împodobească hainele sale ca să nu fie batjocorit pentru a sa neglijenţă. Dar noi cînd vom fi chemaţi la nunta mirelui Hristos înaintea Celui ce este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19, 16), ce fel de ruşine, cîtă groază şi muncă vom lua, dacă nu ne vom îngriji a ne împodobi haina sufletelor noastre? Oare nu vom auzi şi noi ca omul din pilda Evangheliei de azi: Prietene, cum ai intrat aici, neavînd haină de nuntă? Oare nu vom auzi noi atunci pe dreptul Judecător şi Preaveşnicul Împărat, zicînd: Legaţi-i mîinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară, unde este plîngerea şi scrîşnirea dinţilor (Matei 22, 13).

Vai de noi, fraţilor, cît de puţin ne îngrijim a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre şi cîtă pedeapsă de la Dumnezeu ne aşteaptă pentru această lenevire şi negrijă! Noi, păcătoşii, uităm că vine moartea şi după moarte este judecată şi muncă veşnică pentru cel ce moare nepocăit şi nepregătit.

Dumnezeiescul părinte Efrem Sirul, arătînd chinurile care îi aşteaptă acolo pe cei păcătoşi, zice: “Acolo se vor topi ochii beţivilor, acolo se vor veşteji cărnurile judecătorilor, acolo se vor chinui cu foame cumplită şi groaznic vor pătimi cei ce în alăute şi fluiere beau vinul; acolo cu mare durere se vor tîngui şi cu dinţii lor vor scrîşni şi cu amar îşi vor bate feţele lor desfrînaţii şi preadesfrînaţii, furii, ucigaşii de oameni, vrăjitorii, fermecătorii, descîntătorii, scriitorii de mincinoase scrisori, stricătorii de copii, vrăjitorii, mîncătorii de sînge. Aceştia toţi, şi cei asemenea lor, care fără pocăinţă au păcătuit pînă la sfîrşitul lor şi pe calea cea lată şi desfătată au umblat, care duce la pierzare, acolo în chinurile iadului îşi vor afla negreşit sălăşluirea” (Sf. Efrem Sirul, Tomul III, Bucureşti, 1910, p. 39).

Dumnezeiescul şi sfîntul Apostol Pavel gura lui Hristos ne arată că trebuie a ne dezbrăca de hainele răutăţilor noastre şi a ne îmbrăca cu omul cel nou, zicînd: V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit. Şi iarăşi zice: Îmbrăcaţi-vă, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi iubiţi cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blîndeţe şi cu îndelungă răbdare… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 12-15).

Aţi auzit, fraţi creştini, ce îmbrăcăminte trebuie să avem noi creştinii şi care sînt podoabele duhovniceşti ale hainelor de nuntă ale sufletelor noastre? O, de nu am uita noi păcătoşii, învăţătura şi sfătuirea marelui Apostol şi de ne-am îngriji în toată vremea a ne îmbrăca cu aceste sfinte virtuţi, care împodobesc haina cea de nuntă a sufletelor noastre, ca, în ziua cea mare a judecăţii lui Dumnezeu, să nu ne ruşinăm şi să nu fim aruncaţi în munca cea veşnică! În ziua aceea drepţii vor străluci ca soarele. Atunci se va vedea podoaba şi frumuseţea hainelor de nuntă ale fiecăruia şi se va cunoaşte după haina cea din afară dragostea şi silinţa fiecăruia, cu care am lucrat în această viaţă la mîntuirea cea veşnică a sufletului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit despre podoaba hainei de nuntă a sufletului nostru. În încheiere voi arăta cîteva istorioare sfinte, prin care veţi înţelege că oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu au strălucit în viaţa lor cu lumină duhovnicească, nu numai înăuntrul lor, ci chiar în afară s-au arătat cu podoabă şi slavă dumnezeiască, prin care se arată sfinţenia şi lumina cea duhovnicească a sufletelor lor.

De exemplu, citim în istorisirile sfinte că Set patriarhul, fiul lui Adam, cînd era de patruzeci de ani, a fost răpit de îngerul Domnului la înălţime şi a învăţat ştiinţa multor taine ale lui Dumnezeu şi vestita ştiinţă a astronomiei; iar cînd s-a pogorît pe pămînt, faţa lui s-a luminat foarte mult din cereştile vederi de acolo. Această strălucire şi slavă a feţei lui, care era ca o faţă de înger, a rămas la el toată viaţa sa (Hronograf, Mînăstirea Neamţ, 1837, p. 86-87).

La fel a strălucit faţa lui Moise, robul lui Dumnezeu, cînd s-a pogorît din muntele Sinai cu Tablele legii: Atît strălucea faţa lui Moise, încît toţi fiii lui Israel se spăimîntau la vederea feţei lui şi nu puteau să sufere strălucirea feţei lui, încît proorocul Moise îşi acoperea faţa sa, pînă cînd intrau ei să grăiască cu dînsul (Ieşire 34, 29-35). Aşa strălucea şi faţa sfîntului apostol, întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, ca o faţă de înger, cînd vorbea către evrei (Fapte 6, 15).

Faţa Sfîntului Sisoe cel Mare a strălucit ca soarele în vremea sfîrşitului său, după cum se scrie despre aceasta în Pateric: “Cînd vrea să se sfîrşească acest mare cuvios părinte, şezînd părinţii pustiului lîngă dînsul, a strălucit faţa lui ca soarele şi le zicea lor: “Iată, Avva Antonie a venit!” După puţin timp a zis: “Iată ceata Apostolilor a venit!” Şi s-a luminat faţa lui iarăşi şi iată era ca şi cum ar fi vorbit cu oarecare, şi s-au rugat lui bătrînii, zicînd: “Cu cine vorbeşti, părinte?” El a zis: “Iată, îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin!” Îi zic lui bătrînii: “Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte!” Şi le-a spus bătrînul: “Cu adevărat nu mă ştiu că am pus început bun”, şi au cunoscut toţi că este desăvîrşit. Şi iată că de năpraznă s-a făcut faţa lui ca soarele. El le zicea lor: “Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-Mi pe vasul pustiului!” Şi îndată şi-a dat duhul şi s-a făcut cu un fel de fulger, şi s-a umplut toată casa de bună mireasmă” (Pateric, Bucureşti, 1828, p. 70).

Iată, fraţi creştini, cum slăveşte Dumnezeu încă din acest veac pe oamenii Lui cei aleşi şi sfinţi, care cu adevărat în toată viaţa lor le-a plăcut binele şi care s-au ostenit cu mari nevoinţe, cu post, cu priveghere, cu rugăciunea, cu fecioria şi cu multe alte fapte bune, şi mai ales cu smerenia şi-au împodobit haina cea de nuntă a sufletului lor.

Zice Domnul în Sfînta Scriptură: Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi (Filipeni 4, 19; Romani 9, 23) şi iată cum a slăvit El pe cei ce L-au iubit chiar din veacul de acum. Vedeţi cît de mare şi adîncă smerenie avea acest sfînt şi bine plăcut al lui Dumnezeu. La moartea lui au venit marele Antonie, ceata proorocilor, a îngerilor şi, mai presus de toţi, Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, iar el se ruga să-l mai lase puţin să se pocăiască, că nu socotea în mintea lui că a pus început de faptă bună. Bine a zis sfîntul Isaac Sirul că: “Smerenia este haina lui Hristos”. Cu această haină a lui Hristos era îmbrăcat sufletul acestui mare sfînt Sisoe. De aceea, smerenia, zice Sfînta Scriptură, merge înaintea slavei. (Pilde 15, 33; 29, 23). Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos atît l-a slăvit şi l-a înălţat de a strălucit faţa lui ca soarele, asemenea cu a Sa în Muntele Taborului. Aceasta ca să se adeverească cuvîntul Său Care a zis: Pe cel ce Mă slăveşte pe Mine, îl voi slăvi (Psalm 83, 12; I Regi 2, 8) şi Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Matei 23, 12; Luca 9, 48; Iov 5, 11).

Aşadar, iubiţi fraţi creştini, să nu uităm şi noi nevrednicii, de slava acestor oameni sfinţi de care am amintit mai sus, şi să ne silim cu toată sîrguinţa a ne împodobi haina cea de nuntă a sufletelor noastre, cu toată podoaba faptelor bune, dar mai presus de toate, cu dragostea de Dumnezeu, de aproapele şi cu desăvîrşita smerenie. Amin.

 

* * *

 

Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un coşmar des întâlnit este acela de a visa că te afli la vreun eveniment important, cum ar fi o nuntă, o recepţie, o conferinţă sau o slujbă la biserică, cu haine neadecvate sau chiar fără haine pe tine! Dacă aţi fost vreodată la vreun eveniment social îmbrăcaţi neadecvat, ştiţi cât de jenant poate să fie.

Goliciunea trupească are o semnificaţie specială în Biblie. Este folosită pentru a-l descrie pe om stând în faţa lui Dumnezeu. Păcătuind împotriva lui Dumnezeu, Adam şi Eva au devenit dintr-odată conştienţi de goliciunea lor. Când au auzit glasul lui Dumnezeu au încercat să se ascundă. Adam s-a ascuns în spatele copacilor. Astăzi avem proprii noştri copaci în spatele cărora încercăm să ascundem de Dumnezeu goliciunea sufletului nostru. Încercăm să o ascundem în spatele gradelor universitare, a bunurilor, a acţiunilor, a proprietăţilor, a blănurilor, a diamantelor, a bijuteriilor. Încercăm să o ascundem în spatele măştilor pe care le purtăm. Pretindem a fi ceea ce nu suntem, gândindu-ne că în acest fel ne vom ascunde goliciunea.

Fără haine de nuntă

Isus a spus o parabolă despre un om care a venit la o petrecere de nuntă. Regele a venit şi s-a uitat la musafirii pe care i-a invitat la nuntă. El a văzut un om care nu avea haine de nuntă. Aici trebuie să înţelegem că în acele zile gazda care invita oaspeţii la o petrecere de nuntă le dădea fiecăruia o îmbrăcăminte specială de nuntă. Aceasta trebuia să fie purtată la intrarea în sala ospăţului. Văzând persoana fără haină de nuntă, regele i-a spus: “Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” Oaspetele a rămas fără grai. Atunci regele le-a spus servitorilor: “Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară”.

Există o altă sărbătoare de nuntă la care Regele, care este Domnul nostru, ne invită pe noi toţi. Este marele ospăţ al Cinei celei de Taină: Sacramentul Sfintei Euharistii. Este un ospăţ real de nuntă deoarece prin acest Sacrament Domnul Isus se căsătoreşte cu adevărat cu noi şi noi cu El în cea mai intimă relaţie care există între Dumnezeu şi om: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6,56).

Parabola ne spune că era un om care nu a făcut efortul de a veni pregătit aşa cum se cuvine. Este poate cazul unora dintre noi? Ne apropiem de Sacrament fără a ne fi pocăit cu adevărat. Păcatele noastre pot fi ascunse din punct de vedere uman. Confraţii noştri parohieni ar putea să nu ne suspecteze. Dar există Unul care ştie, Unul de care nu putem fugi. Este un moment teribil acela în care El ne spune: “Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”

Hainele adecvate de nuntă

Care sunt hainele adecvate de nuntă? Cum le obţinem? Acelaşi Dumnezeu care ne invită la ospăţul de nuntă, asigură o haină de nuntă pentru toţi cei care vor veni. Omul nu trebuie să îşi cumpere sau să îşi câştige această haină de nuntă; ne este dată de Dumnezeu. Este darul lui Dumnezeu. Este haina albă a mântuirii în Cristos. Sf. Pavel vorbeşte despre această haină când spune: “Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3,27). La botez suntem curăţiţi de păcate, suntem purificaţi. Dar ne îmbrăcăm de asemenea în Cristos aşa cum ne luăm un costum sau o rochie nouă. Totuşi, nu numai la botez ne îmbrăcăm în Cristos; dacă suntem cu adevărat creştini, ne îmbrăcăm în El în fiecare zi. În fiecare zi trebuie să ne îmbrăcăm în “gândul lui Cristos” (2Corinteni 2,16) pentru ca să gândim aşa cum gândeşte El, să vedem aşa cum vede El, să dorim ceea ce doreşte El. În fiecare zi trebuie să ne îmbrăcăm în compasiunea Lui, în bunătatea Lui, în smerenia Lui, în blândeţea Lui, în răbdarea Lui, în iertarea Lui şi mai presus de toate în iubirea Lui, care leagă toate în armonie perfectă (Coloseni 3,12-24).

Şi totuşi, mulţi dintre noi, atunci când venim la marele ospăţ al prezenţei lui Dumnezeu, Sacramentul Euharistiei, venim aşa cum suntem. Venim cu puţină sau poate fără nici o părere de rău pentru păcatele noastre. Venim cu puţină sau poate fără hotărârea de a depăşi şi de a renunţa la păcatele noastre. Venim simţind că Dumnezeu ne va ierta oricum; este de datoria Lui să ne ierte aşa cum este de datoria brutarului să facă pâine. Venim şi apoi ne întoarcem la aceleaşi păcate pe care le comiteam înainte. Tratăm cu prea multă uşurinţă iubirea şi dreptatea lui Dumnezeu. Venim fără o căinţă adevărată. Venim încrezători în propria noastră bunătate, simţind că am făcut atât de multe fapte bune încât Dumnezeu însuşi ne este îndatorat. Trebuie să ne accepte. Venim purtând haina propriei noastre auto-îndreptăţiri şi mândrii. Aceasta este exact haina pe care Regele nu o recunoaşte ca fiind a lui. “A văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă. Şi i-a zis: ‘Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?’ El însă a tăcut”.

Veniţi mai buni decât sunteţi

Când Dumnezeu ne invită la ospăţul de nuntă El nu ne spune “Veniţi aşa cum sunteţi”. Ne spune: “Veniţi mai buni decât sunteţi. Veniţi îmbrăcaţi în Cristos”. Când preotul ne invită să luăm parte la Euharistie în cadrul Liturghiei, el se întoarce spre adunare cu potirul şi nu spune “Veniţi aşa cum sunteţi”, ci “Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Veniţi, dar înainte să veniţi, distrugeţi omul cel vechi păcătos din voi. Pocăiţi-vă pentru păcatele voastre şi mărturisiţi-le. Detestaţi-le, şi hotărâţi-vă să renunţaţi la ele. Veniţi, dar înainte să veniţi, daţi-vă jos masca ipocriziei. “Omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia… mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră” (Coloseni 3,5-9). Veniţi, dar înainte să veniţi, îmbrăcaţi-vă în haina de nuntă a Regelui: îmbrăcaţi-vă în Cristos. Veniţi îmbrăcaţi în pocăinţă, în iertare, în iubire şi în smerenie.

Stai pe pământ sfânt

Dumnezeu i-a spus lui Moise la rugul care ardea: “Nu te apropia aici! Ci scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci e pământ sfânt” (Ieşire 3,5). Dumnezeu i-a cerut să îşi scoată încălţările obişnuite cu care umbla în fiecare zi, pentru că stătea acum pe un loc sfânt. Ar trebui să fie altfel pentru noi când stăm pe pământul sfânt al prezenţei Sale în marele Sacrament al Împărtăşaniei? Când venim în prezenţa lui Dumnezeu, nu purtăm haine de zi cu zi ca şi când nu ar conta prea mult. De aceea preotul nu poartă hainele sale de zi cu zi atunci când celebrează Sfânta Liturghie. El poartă haine speciale, numite ornate, pentru a arăta că trebuie să venim în prezenţa lui Dumnezeu nu aşa cum suntem, ci mai buni decât suntem, îmbrăcaţi în Cristos.

Un acoperământ pentru goliciunea omului

Omul experimentează astăzi o goliciune profundă; este goliciunea sufletului: un suflet care l-a pierdut pe Dumnezeu. Omul a încercat să fie propriul lui Dumnezeu şi astfel a ajuns să îşi descopere slăbiciunea şi nesiguranţa. Să ne gândim, de exemplu, cât de goi se simt oamenii în prezenţa bolii şi a morţii. Poate de aceea, când un om află mântuirea în Cristos, vorbeşte despre a fi “îmbrăcat” în El. Teologul Emil Brunner spunea: “Trebuie… să ne învelim pe noi înşine în harul lui Dumnezeu în Isus Cristos aşa cum un copil mic, când îi este frică, se înveleşte în şorţul mamei sale, strigă tare acolo, şi acest lucru… îl alină atât de mult încât sare înapoi fericit pe stradă”.

Marea noastră nevoie astăzi este de a ne înveli pe noi înşine în harul lui Dumnezeu în mod regulat prin credinţă, rugăciune, citirea Bibliei, Sacramente şi prin abandonarea totală a vieţii noastre în mâinile Lui. Persoana care se înveleşte zilnic în harul lui Dumnezeu îşi acoperă goliciunea sufletului, şi este “îmbrăcat” într-o siguranţă cu care nu se teme nici în faţa bolii şi nici a morţii. Cu cuvintele Apostolului Pavel, “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8,35-37).

Rugăciune

“Spre împărtăşirea Sfintelor Tale cum voi îndrăzni eu nevrednicul? Că de voi cuteza, împreună cu cei vrednici, a mă apropia de Tine, mă vădeşte veşmântul, că nu este al Cinei, şi voi găti pedeapsă mult păcătosului meu suflet. Curăţeşte, Doamne, spurcăciunea sufletului meu, şi mă mântuieşte, ca un iubitor de oameni” (Tropar din Rânduiala Sfintei Cuminecări).

 

* * *

 

Ospăţul fericirii

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Cât de uşor este să-ţi urmezi propria voinţă şi libertate. Este adevărat, că sunt două daruri pe care Dumnezeu le-a oferit omului. Dar tot atât de adevărat este că fără un far călăuzitor voinţa singură poate duce la rătăcire. Atunci când omul vrea să ajungă într-un loc, are nevoie fără îndoială de un reper după care să-şi orienteze drumul său. În momentul când ne decidem să facem o călătorie, ne stabilim un traseu pe care să-l urmăm pentru a ajunge în cele din urmă la locul dorit. Tot aşa şi atunci când este vorba despre cel mai important lucru pe care dorim să-l obţinem – mântuirea, avem nevoie de un reper. Pentru a ajunge la El, reperul oferit fiecăruia dintre noi, creştinii, sunt Poruncile. Ele nu constrâng libertatea şi voinţa noastră, ci le întăresc făcându-le viabile.

Evanghelia de astăzi, ne dovedeşte că păcatul este un fals reper în viaţă. În Sfânta Scriptură citim: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău… Să nu ai alţi dumnezei străini în afară de Mine… Să nu ucizi. Să nu faci fapte necurate. Să nu furi. Să nu minţi împotriva semenului tău…» (Exodul 20, 2). Poruncile lui Dumnezeu au fost scrise pe două table de piatră, fiind întipărite în inima şi conştiinţa fiecărui om încă de la începutul lumii. Decalogul lui Dumnezeu constituie pentru om îndatorire şi răspundere pentru neîndeplinirea lor. Ele sunt o linie care delimitează binele ce se cuvine a fi înfăptuit, de răul, care trebuie întru totul evitat. Cine nu este atent la această delimitare şi o încalcă, acela îl părăseşte pe Dumnezeu, rupe legătura vieţii cu El, care este izvorul tuturor bunătăţilor. Suferinţa este consecinţa faptelor omului. Dumnezeu nu pedepseşte, ci omul atrage asupra sa consecinţele faptelor sale nesăbuite. Corectarea voinţei proprii, greşit orientată spre iubiri deşarte, este un lucru dureros.

“Miraţi-vă de aceasta, ceruri; cutremuraţi-vă, îngroziţi-vă, zice Domnul! Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ieremia 2, 12-13). Amare sunt cuvintele acestea. Poporul ales L-a părăsit pe Dumnezeul său, Izvorul apei celei vii, şi a căutat apa, viaţa, fericirea şi apărarea acolo, unde nu a putut să le găsească. Pentru păcatul său, poporul infidel plăteşte cu lacrimi şi sânge distrugerea Templului din Ierusalim, apoi cu libertatea, precum şi umilinţa sclaviei din Babilon.

Cuvintele Profetului Ieremia caracterizează ceea ce înseamnă păcatul: “Că două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă…” Păcatul constă în îndepărtarea omului de Dumnezeu, în locul Lui acceptând ce-i iese în cale. Dumnezeu ne-a oferit poruncile Sale, ca pe un călăuzitor pe drumul vieţii noastre, pentru a fi siguri că ajungem la El, care reprezintă adevărata fericire şi iubire pentru om. Dacă vom fi conştienţi de aceasta, atunci nu ne va fi greu să înţelegem adevărul uitat de către foarte mulţi oameni, că păcatul este cel mai mare rău, care ne privează de cel mai mare Bine – Dumnezeu; păcatul este cea mai mare nefericire pentru om, devreme ce ne privează de cea mai mare fericire – Dumnezeu. Despre acest lucru au uitat oamenii din zilele noastre şi de care ne aminteşte şi Evanghelia de astăzi.

«Nu vă amăgiţi! Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici vrăjitorii…, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia cerurilor» (cf. 1 Corinteni 6, 9). Aceasta reprezintă o avertizare foarte serioasă pentru omul din zilele noastre. Cel mai mare păcat al omului contemporan este acela, că nu vrea să înţeleagă şi să recunoască păcatul.

Sfântul Beda Venerabilul afirma că prin păcatul strămoşesc omul s-a despuiat de darurile cereşti şi a primit o rană în darurile naturii. Omul, nu numai pentru că a fost lipsit de dreptate de la început şi de darurile supranaturale care se ţineau de aceasta, dar a mai suferit şi o mare slăbire în darurile naturale. Judecata i s-a întunecat, voinţa i-a slăbit; deasemenea i s-a micşorat şi înclinarea spre bine; pofta de a face răul i s-a întărit; memoria i s-a micşorat; închipuirea i-a devenit atât de înclinată spre distragere încât abia poate să facă o mică rugăciune cu atenţie; simţurile au pierdut din fineţea lor; corpul a rămas plin de stricăciune şi de porniri rele. În sfârşit, toată firea a fost atât de schimbată şi atât de stricată în om, încât tot ce-i era atunci uşor, acum îi pare greu de îndeplinit. Înainte de păcat omul iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însuşi; după păcat el se iubeşte mai mult pe sine decât pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, nu se iubeşte decât pe sine; el nu caută decât să-şi mulţumească poftele.

Trăim acele timpuri, în care lipseşte conştiinţa curată şi responsabilitatea. Papa Ioan Paul al II-lea, pe când activa ca profesor în Cracovia, propunea studenţilor săi la cursurile de etică, reflexii cu privire la raportul dintre persoana umană şi fapte. În concluzie, orice act “uman” este conştientizat de către autorul său, fiind astfel responsabil de faptele sale. Dicţionarul practic al omului contemporan nu cuprinde cuvintele: păcat şi răspundere. Este bolnav de moarte tocmai pentru că se consideră sănătos. Omul din zilele noastre este pe jumătate cufundat în mocirla infernului, dar se făleşte în continuare cu atribute precum: modernizăm, progres, cultură. Pentru cei mai mulţi, nu există răul. Lucrurile rele le numesc oportunităţi, desfrâul – iubire liberă, minciuna un sentiment al situaţiei, iar blasfemia – jargon al omului. Conducători lipsiţi de pudoare devin bogătaşi, iar femeile prostituate şi sodomiţii se ascund în spatele aşa ziselor libertăţi actuale. Nevinovăţia, fecioria şi căsătoria sunt în mod obişnuit luate în derâdere şi adeseori sunt considerate instituţii învechite. Infidelitatea şi imoralitatea sunt considerate ca perspective ale noii vieţi. Acest lucru nu înseamnă păgânism, căci păgânii cunosc conceptul de păcat, ci reprezintă o erupţie a vulcanului răzvrătirii spiritului şi a instinctelor animalice, pe care nu le pot stăpâni legile lui Dumnezeu sau oamenii. Pentru omul din zilele noastre nu există păcatul, pentru că în inima lui nu se mai află Dumnezeu. Păcatul devine dumnezeul, conţinutul şi sensul vieţii lui. Păcatul reprezintă trista lui fericire, pentru că el respiră răul şi încalcă tot ceea ce până atunci oamenii considerau sfânt.

Păcatul are o multitudine de şcoli şi nenumăraţi reprezentanţi, iar numărul celor ce vând moartea este în continuă creştere. Creşte numărul ascultătorilor şi adoratorilor păcatului. Prin urmare nu este nimic ciudat că acest climat pătrunde şi în viaţa multor creştini. Pentru mulţi creştini necurăţia este numai o joacă, iar pentru multe mame creştine distrugerea rodului pântecelui lor este doar o mică pierdere, neînsemnată şi fără nici o semnificaţie. În multe suflete deja s-a mistuit cu totul învăţătura lui Hristos. Sub influenţa lumii păcătoase dispare din sufletele creştinilor frica de Dumnezeu. Ne cufundăm încetul cu încetul în răzvrătirea şi lupta împotriva lui Dumnezeu. Totuşi este neapărată nevoie să ne amintim de învăţătura veşnică, că orice răzvrătire împotriva lui Dumnezeu se termină de fiecare dată cu pierirea răzvrătitorilor. Prin urmare, dacă vrem să ne împărtăşim de împărăţia cerurilor, suntem datori să păzim Decalogul Creatorului nostru (vezi Matei 19, 17). Ori altă cale de mântuire nu există. Poruncile ne călăuzesc în această lume a păcatului şi ne scot la liman, în ape liniştite, atunci când navigăm în mijlocul furtunii.

Rugăciune

O Hristoase, Te venerez din adâncul sufletului meu, mai mult ca oricând. Nu am înţeles niciodată iubirea, mai mult decât în clipele suferinţelor Tale, în timpul cărora aceasta Te-a îndemnat, să te dezici de totul pentru binele nostru. O Hristoase, prin Sângele Tău vărsat, prin Mama Ta, oferă-mi curajul, ca să trăiesc împreună cu Tine chinurile Tale…

Hristoase, o, Hristoase, viaţa mea nu doreşte alt drum, decât al Tău, Crucea Ta, Suferinţele Tale, Calvarul Tău. Doresc răspândirea împărăţiei Tale, simt o aversiune în faţa a tot ceea ce mă îndepărtează de Gloria ta. Fă cu mine ce doreşti, dar nu mă considera ca fiind nevrednic de Crucea ta, nu-mi refuza ajutorul, oferă-mi întreaga pace şi bucuria Ta…

Fă, să fiu pregătit să-mi sacrific viaţa. Învaţă-mă, ca la Sfânta Liturghie să-mi ofer toată viaţa şi moartea mea. Învaţă-mă să o dăruiesc voinţei Tatălui şi spre binele fraţilor mei. Învaţă-mă să confer vieţii şi morţii mele însemnătatea răscumpărării, postura fiului ascultător şi a iubirii fraterne. Amin. (P. Lyonnet)

 

* * *

 

Duminica a XIV-a dupa Rusalii

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Imparatul din Evanghelia de astazi este Dumnezeu, care prin nunta pe care o face Fiului sau, unindu-l, prin intrupare, cu firea omeneasca, invita pe toti oamenii sa imparateasca in unire cu Cristos.

Cei dintai invitati la acest ospat sunt evreii, poporul ales. Pentru aceasta, din timp, Dumnezeu, prin proorocii si profetii sai, i-a chemat la acest ospat, dar, nesocotind invitatia facuta si-au vazut fiecare de treburile lor. Mai mult, chiar, pe uni i-au gonit, pe alti i-au batut si schinjuit, iar pe alti i-au omorat. De aceea, in locul acestora, Dumnezeu, a chemat, prin misionari, sai la ospatul mantuirii, pe celelalte neamuri.

Ceea ce trebuie sa retinem din refuzul celor chemati, ca acestea au invocat drept scuza, ocupatiile pe care le aveau cu treburile vremelnice, ceea ce denota ca, preocuparea excesiva pentru cumularea averilor si inrobirea sufletului lucrurilor materiale, constituie una din piedicile care opresc sufletele sa urmeze chemarea lui Dumnezeu.

Faptul ca, cei chemati, s-au ocupat de tarina si de negustorie nu a fost nici un rau. Raul s-a produs prin faptul ca ei s-au alipit de aceste lucruri nepermis de mult si le-au umbrit ochii si sufletul pana acolo incat, de dragul lor, au uitat de Biserica, au uitat de Dumnezeu care ia chemat la el.

Daca suntem sinceri cu noi insine, vom recunoaste ca fiecare dintre noi, ne regasim intr-un fel sau altul, intr-una dintre aceste motivatii pe care cei chemati la ospatul Domnului le-au invocat. Pofta trupului, pofta ochilor si trufia vieti sunt cele trei imbolduri nedisciplinate ale trupului cu care avem de a ne lupta pana la ultima suflare.

Nu odata ne-am lasat si noi amagiti de placerea mancari, ori a bauturi, ori de gesturi sau actiuni lipsite de caritate si de milostenie, impidicand, astfel unirea noastra cu Dumnezeu si de impartasirea din darurile iubiri sale.

Parabola continua spunand ca dupa ce sala sa umplut, regele a venit sa-si vada invitati si acolo a vazut un om care nu era imbracat in haina de nunta, pe care dupa ce l-a certat, l-a scos afara.

Pentru a intelege parabola trebuie sa explicam aici ce era cu haina de nunta cu care acel om trebuia sa fie imbracat. In acele vremuri, cand cineva facea nunta sau un ospat cu mai multi invitati, gazda, la intrarea in sala unde se tinea ospatul dadea fiecarui invitat o haina in care sa-si petreaca. Astfel ca despre acea haina este vorba aici.

Aceasta parabola trebuie inteleasa in sensul ei metaforic, adica, ospatul la care sunt invitati oameni este acela de a gusta din sfantul Sacrament, Trupul si Sangele Domnului de la sfanta Liturghie, iar acel om nu a facut efortul de a veni, sa se impartaseasca, pregatit.

Este probabil si cazul unor dintre noi care ne-am apropiat sau ne apropiem de sfanta Impartasanie fara a fi pocait cu adevarat. Sigur ca, preotul, este si el om, nu are de unde sa stie care cat este de pregatit. Dar, sa stiti, ca exista Cineva, undeva de care nu putem fugi! Si, cred, ca ne va fi deosebit de penibil momentul in care ne va spune si noua: “Prietene, cum ai intrat aici, fara a fi imbracat in haina de nunta?!”

Cand preotul, cu potirul in mana, ne invita sa luam parte la jertfa lui Isus de pe sfantul Altar nu ne spune: “Veniti asa cum sunteti” ci ne spune: “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati.” Asadar, veniti, dar inainte de a veni sa fiti spovediti si sa fi eliminat omul vechi din voi, dati jos masca ipocriziei de pe fata voastra si omorati; desfranarea, necuratia, patima, lacomia, ura, dusmania si injuraturile de pe limba voastra. Veniti imbracati in haina de nunta a regelui Cristos, in pocainta, iertare, iubire si smerenie.

Jertfa de pe Altar este pentru toti credinciosi participanti la sfanta Liturghie deoarece Isus s-a jertfit pentru intreg neamul omenesc si din ea trebuie sa manance toti cei prezenti. Asa spune Cristos prin preot, la fiecare Liturghie: “mancati dintru acesta toti…” si “beti dintru acesta toti…” pe nici unul din cei de fata nu-l lasa neinvitat pentru ca, pentru toti si-a dat viata si toti trebuie sa manance Trupul sau si sa bea Sangele sau pentru ca altfel nu avem viata in noi.

A te impartasi inseamna a primi si tu un acoperamant pentru goliciunea sufletului tau, a fi si tu imbracat in haina de nunta si a avea astfel garantia ca Dumnezeu nu te va arunca si pe tine afara, deoarece Isus, in Io. 6,56 spune: “Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele meu, ramane in Mine si eu in el!”

Sa stiti ca in primele veacuri, cand crestini erau vanati ca niste animale, prigoniti si ucisi, pentru credinta in Cristos, toti participanti la sfanta Liturghie, se impartaseau si isi dadeau sarutul pacii, semnul iertari. Astazi, doar in Biserica Catolica numarul celor care se impartasesc este mai mare si sunt singuri care-si mai dau si dupa 2000 de ani sarutul pacii, gestul iertari.

Noi, astazi, aducem la Biserica doar trupul si acela gol, fara nicio haina de nunta si ne intoarcem acasa la fel de goi, fara sa fi primit in trupul nostru merindea vesniciei. Amin.

 

* * *

 

Împărăţia sau “nunta” veşnică

Autor: pr. Nick Brown
Copyright: Predici.cnet.ro

Profeţii au vestit şi descris pătrunderea definitivă a lui Dumnezeu în istorie, folosindu-se de imaginea “nunţii”, la care sunt invitate toate popoarele (cfr. Is. 25, 1-10). Această nuntă simbolizează fie “mântuirea” care satură foamea şi setea omului, fie bucuria, căci “Domnul va şterge lacrimile de pe feţele tuturor“, fie triumful vieţii, deoarece Dumnezeu “Va elimina moartea pe veci“, cât şi raportul profund de prietenie între Dumnezeu şi invitaţi, căci “Domnul va înlătura vălul care învăluie toate popoarele şi perdeaua care acoperă toate neamurile” (Is. 25, 7). Cu alte cuvinte, atunci când omul va fi împreună cu Dumnezeu – primind mântuirea adusă de Mesia – va fi vindecat de orbirea sa sufletească, ce-l împiedica să-L cunoască pe Mântuitorul şi să trăiască precum fraţii, cu semenii săi.

La începutul pericopei, Isus precizează că aceste profeţii, privitoare la tema “banchetului nupţial”, se împlinesc. Prin ceea ce a făcut, Isus a arătat că şi-a iubit mireasa (omenirea) până la jertfa de Sine, pentru a o mântui: nu numai a şters lacrimile de pe feţele oamenilor (cfr. Is 25, 6-7), ci a eliminat moartea pentru totdeauna… Într-adevăr, una dintre cele mai fascinante imagini este asemănarea Împărăţiei lui Dumnezeu, cu o mare sărbătoare de nuntă, la care este invitat tot pământeanul. Această nuntă este specială, deoarece Fiul lui Dumnezeu se căsătoreşte cu umanitatea, dorind să o unească cu Sine şi astfel, să o introducă în “intimitatea” Sfintei Treimi. Ce lucru minunat: Dumnezeul veseliei şi al bucuriei a hotărât să se “căsătorească” cu omenirea, pentru a o duce în familia Sa, copleşind-o cu iubirea Lui divină, pentru că a dorit să-I împărtăşească viaţa Sa, iubirea Sa, fericirea Sa! Prin urmare, veniţi la banchet! Cinstiţi şi împliniţi cea mai frumoasă istorie de dragoste!

Isus, adresându-se bătrânilor poporului şi preoţilor – persoane experte în Sfintele Scripturi, deci capabile să-I înţeleagă învăţătura – vorbeşte despre ei şi despre părinţii lor, accentuând că poporul lui Israel a fost cel dintâi chemat la nuntă, dar acesta, arătându-se indiferent şi chiar ostil, nu a dorit să-L întâlnească pe Domnul. Refuzul celor dintâi invitaţi este “nu”-ul necredinţei, pentru că sunt siguri pe ei şi se bazează doar pe modul lor de a vedea lucrurile. Totuşi, poporul ales, neacceptând invitaţia, deschide o pagină nouă în istorie: Împăratul trimite slujitorii să cheme la ospăţ toate popoarele, fapt vestit inclusiv de VT (cfr. Is. 25, 6) şi subliniat de Isus înainte de Înălţarea Sa la cer (cfr. F.Ap. 1, 8)… Azi vorbim de criză pe toate planurile. Dumnezeu continuă să ne cheme, dar noi suntem cei care ignorăm invitaţia Sa, fie pentru că ne lipseşte curajul – sau găsim alte scuze – fie pentru că preferăm să ne organizăm singuri viaţa, în chip “comod”.

Cu toţii suntem chemaţi să acceptăm invitaţia, conştienţi de faptul că Mirele ne cere aportul, ne responsabilizează în facerea binelui, deoarece darurile lui Dumnezeu, chiar dacă sunt gratuite, sunt exigente. Mântuirea noastră nu este automată, necesită ca noi să o acceptăm şi să colaborăm la obţinerea acesteia, cu toată conştiinciozitatea şi fermitatea.

Refuzul invitaţilor

Chiar dacă aud cuvintele: “Fericiţi cei invitaţi la ospăţul Domnului“… mulţi nu se împărtăşesc, arătând că nu au nevoie de hrana divină. Cu ce sunt diferiţi faţă de cei care nu au refuzat invitaţia Împăratului de a participa la banchet? Domnul se foloseşte de oamenii care vestesc adevărul. Atunci când ignorăm mesajul lor, refuzăm binele nostru şi ne îndreptăm spre Iad.

Răspunzând negativ invitaţiei continue a Domnului, omul îşi explică scuzele: indiferenţă, munca în exces, unii se supără că sunt deranjaţi şi-i iau la bătaie pe slujitori. Asemenea lor, noi găsim aceleaşi motive, când Domnul ne cere să sărbătorim şi să fim bucuroşi împreună cu El. Astfel, lucrurile multe pe care dorim să le facem, problemele care le avem de rezolvat, ne determină să credem că este mai bine să le realizăm, decât să ne deschidem Luminii şi mântuirii. Mergând, care la lucrul câmpului, care la afacerile noastre, ignorăm chemarea la nuntă, deoarece ne lăsăm dominaţi de interesele personale şi de câştig, demonstrând că respingem invitaţia, pentru că vrem să umblăm pe alte căi, diferite de cele indicate de Dumnezeu.

Nedorind să participe la banchet, oamenii reuşesc să-l dezamăgească pe Domnul. Refuzând darurile lui Dumnezeu, pentru a deveni sclavii idolilor (ai lucrurilor din lume), aceştia îşi arată rebeliunea şi nebunia de care sunt capabili: “De ce mă obligaţi să merg la Biserică, atunci când numai duminica am timp să merg la teatru, la pescuit, la vânătoare…?” Omul preferă, în locul onorării invitaţiei Împăratului, micile sale satisfacţii. Mulţi nu pricep acest lucru, iar Isus se roagă pentru ei: “Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). De fapt oamenii, prin comportamentul lor, transmit un mesaj clar Domnului: “suntem liberi, sărbătoarea Ta nu ne interesează, avem de împlinit afacerile noastre, facem ceea ce vrem“.

Pentru ca să-şi întărească autonomia, ei ucid trimişii Împăratului, opunându-se direct autorităţii lui Dumnezeu. Aceşti “rebeli” nu sunt doar contemporanii lui Isus – care I se opun, refuzând învăţătura Sa şi nerecunoscându-L ca fiind Mesia – ci sunt oamenii de pretutindeni, care privesc la Dumnezeu ca la un rival ce trebuie eliminat sau, ca la un stăpân aspru ce trebuie îndepărtat, pentru a putea trăi după bunul plac. De fiecare dată, când omul judecă astfel, experimentează “mânia” lui Dumnezeu, în sensul “că-şi sapă singur groapa”, uitând că Împăratul îi “distruge” pe duşmanii Săi… Şi la acest, aspect nu ar trebui să rămânem indiferenţi.

Răspunsul fidel al Împăratului

Refuzat fiind, Împăratul nu s-a predat, ci invitând alţi nuntaşi – toate popoarele – sala banchetului s-a umplut. Astfel, planul lui Dumnezeu nu s-a întrerupt, ci s-a produs, s-a actualizat cu o intensitate şi mai mare. De fapt, pericopa evanghelică ne dovedeşte că refuzului omului, Domnul îi răspunde cu o nouă fidelitate, o nouă invitaţie, deoarece nu se dă bătut, ci trimite alţi slujitori cu misiunea de a invita întreaga omenire la banchetul Său, pentru că vrea ca fiecare om să fie fericit şi să se bucure împreună cu El la ospăţul Mirelui.

Din conduita Împăratului, deducem că invitaţia la banchet este adresată tuturor oamenilor, în chip generos şi gratuit, indiferent dacă sunt buni sau răi: “Mergeţi şi chemaţi pe toţi cei de la răscruci de drumuri“. Acest fapt s-a verificat pentru evreii din timpul lui Isus. Ei nu au dorit să se “supună” Împăratului, iar Acesta a decretat: “Vă va fi luată Împărăţia şi va fi dată unui popor care va aduce roadă” (Mt. 21, 43). Astfel, oamenii au posibilitatea să răspundă afirmativ chemării Sale şi nimeni nu poate obiecta că nu a fost invitat, deoarece Fiul Stăpânului invită la ospăţ pe toţi marginalizaţii, săracii, nefericiţii, bolnavii, păcătoşii, căci a venit în lume: “Nu pentru cei drepţi, ci pentru păcătoşi“. Prin urmare, este limpede că Domnul dăruieşte tuturor harul necesar în vederea mântuirii. Chiar dacă respectă libertatea fiecăruia, ne informează că suntem responsabili de alegerea pe care o facem, iar aceasta determină destinul nostru veşnic. Iar dacă noi vom refuza invitaţia, alţii vor ocupa locul nostru.

Prietene, de ce nu ai “haina” potrivită pentru nuntă?

În partea a doua, pasajul evanghelic ne spune că dintre cei care au acceptat invitaţia, unul “fără nume” nu are haina corespunzătoare, fapt care stârneşte “mânia” Împăratului. Prin urmare, a hotărî să fii de partea lui Dumnezeu este un lucru foarte serios, căci Împăratul nu este pasiv, nu ia în glumă relaţia Sa cu omul, ci intrând la ospăţ, “se uită” la invitaţi şi, descoperind un om care nu avea haină potrivită pentru nuntă, îi supuse: “Prietene, cum de ai intrat fără să fi îmbrăcat haină de nuntă?“.

Astfel, chiar dacă la banchet au intrat şi bunii şi răii – semn că Dumnezeu îi iubeşte inclusiv pe cei răi, invitaţia Sa fiind gratuită – cere tuturor să îmbrace “haina” de sărbătoare, adică faptele dragostei frăţeşti, cum ne aminteşte pericopa dreptei judecăţi (cfr. Mt. 25, 31-46), deoarece, pentru a “benchetui”, fiecare trebuie să aibă “îmbrăcămintea” potrivită. Cu alte cuvinte, invitaţii trebuie să se folosească de timpul pe care l-au primit, ca să înveţe să se îmbrace în haina corespunzătoare, pentru participarea la banchetul regal.

Sf. Augustin ne spune că “haina” de nuntă este “caritatea”: “Îmbrăcaţi-vă cu această haină dacă doriţi să participaţi în siguranţă la banchetul la care aţi fost invitaţi… Pentru a vă îmbrăca cu această haină a carităţii trebuie să-i ajutaţi pe săraci, să faceţi fapte bune. Astfel, nu vă va fi frică de pedeapsa Iadului. Aveţi timp. Profitaţi!”

“Haina” poate însemna “dreptatea”, adică o viaţă trăită în fiecare moment în respectarea poruncilor Domnului (şi în realizarea faptelor de dreptate), care fac vădite coerenţa şi sinceritatea răspunsului nostru. Când umanitatea va fi pe punctul de a intra în veşnicie, va fi gătită asemenea “unei mirese” – cu o haină de vizon – scrie în Cartea Apocalipsei, pentru nunta Mielului: “căci vizonul sugerează faptele cele drepte ale sfinţilor.” (Ap 19, 7-8).

Printre invitaţi apare şi unul nevrednic, pe care doar Dumnezeu îl cunoaşte. Poate este vorba de cel care strigă: “Doamne, Doamne”, dar nu face voia Tatălui. Cei care vin la ospăţul Mielului, adică, cei care se împărtăşesc şi doresc să fie mântuiţi, trebuie să-şi schimbe viaţa şi comportamentul, iubindu-i pe cei din jur. Căci, la sărbătoare, fiecare om trebuie să îmbrace “haina” potrivită (bună dispoziţie, bucurie, simplitate, respect), altfel riscă să fie pedepsit. Mesajul este evident: întreaga noastră viaţa se îndreaptă către întâlnirea Creatorului cu noi, lucru pentru care trebuie să ne pregătim cum se cuvine.

Cei care acceptă invitaţia, trebuie să se îmbrace cu “haina” bucuriei, căci aceia care nu sunt bucuroşi, fericiţi, nu sunt adevăraţi creştini. Bucuroşi pentru că Dumnezeu le-a oferit un asemenea dar: posibilitatea mântuirii! De fapt, fiecare trebuie să aibă o inimă deschisă iubirii: faţă de Domnul şi faţă de aproapele şi, în acelaşi timp, să se debaraseze de tristeţe şi de egoism! Deoarece, cel care primeşte gratuit, trebuie să dăruiască şi altora, cu aceeaşi gratuitate.

Observând că unul dintre invitaţi nu îmbrăca haina potrivită, Dumnezeu ne avertizează să luăm în serios împlinirea datoriilor noastre, în conformitate cu cerinţele Împărăţiei, săvârşind faptele drepte şi bune ale sfinţilor (cfr. Apoc. 19, 8).

Omul, datorită lenei de a privi în jur, nici măcar nu a priceput că nu s-a îmbrăcat cu haina de sărbătoare. Astfel de persoane nu pot participa la banchet – din vina lor exclusivă – şi nu pentru că nu au fost invitate. Prin urmare, trebuie să ştim că pentru a intra în Împărăţie, trebuie să ne dezvoltăm calităţile: să ne deschidem ochii, să privim în jur şi să învăţăm de la cei care fac binele, nu de la cei care ne ademenesc cu plăceri trecătoare şi distructive. Lenea nu permite nimănui să acceadă în Împărăţie.

Cel care intră fără haina potrivită, poate fi şi un om “arogant”, deoarece face ceea ce vrea, nerespectând regulile. Violenţa, agresivitatea sunt o caracteristică a tinerilor, dar maturizându-se, aceştia se schimbă. Evanghelia ne atenţionează să nu fim colerici, căci riscăm să fim alungaţi din Împărăţie. Cine vrea să intre în Împărăţie, trebuie să se străduiască să muncească în acest sens, nu să se preocupe numai pentru interesele sale materiale şi economice, dar in acelaşi timp, efemere.

Dumnezeu ne va întreba “Ce ai făcut pentru Împărăţia cerurilor?” Noi îi vom prezenta realizările noastre… Iar El ne va răspunde: “Nu te-am întrebat ce ai făcut pentru tine, ci pentru Împărăţie…“. Din păcate, ne folosim de creştinism şi de numele lui Isus, dar nu-L slujim. Trebuie să facem ceva cu toţii. Mulţi oferă sume imense pentru realizarea unor proiecte personale… dar puţini dau câte ceva pentru Biserică, pentru educaţie… Un creştin ar trebui să ajute iniţiativele propuse de Biserică… fie cu bani, fie cu timpul său…

Avem cazul lui Nathan Rothschild, fondatorul puternicei Bănci ebraice. În 18 iunie 1815, la Waterloo (faimoasa bătălie a lui Napoleon), fiind unul dintre comandanţii generalului Wellington, el căuta să ştie care va fi finalul bătăliei. Abia a aflat că Napoleon va fi învins, că a şi încălecat, îndreptându-se cu toată viteza către coasta mării. În dimineaţa zilei de 19 iunie ajunse la Ostenda, dar marea era foarte agitată şi nimeni nu îndrăznea să o înfrunte. Rothschild oferi atunci 2000 franci: un marinar îşi asumă riscul. După câteva ore, Rothschild debarcă şi se grăbi să ajungă la Bursa din Londra, unde – presupunând cu toţii că Napoleon, ca întotdeauna, va câştiga – acţiunile aveau o valoare forte scăzută. Rothschild cumpără cât mai multe. Când a sosit vestea victoriei lui Wellington, acţiunile crescură imediat iar Rothschild câştigă 30 milioane franci, o sumă imensă.

Această întâmplare se potriveşte cu spusele lui Isus: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un negustor care a plecat în căutarea perlelor de mare preţ. Găseşte una de o mare valoare. Merge. Vinde toate averile sale şi o cumpără“. Totuşi, rămâne întrebarea: creştini fiind, eforturile, sacrificiile, alergările, le facem pentru ca să “cumpărăm” Împărăţia cerurilor, sau depunem atâtea eforturi – asemenea acelui evreu – numai pentru avantajele pământeşti?

Nu doar profeţii din VT, ci şi preoţii din zilele noastre, sunt slujitorii trimişi de Dumnezeu, să invite omenirea la ospăţul Său. Mai mult, fiecare avem datoria de a fi mesagerii Domnului, adică de a-i invita la sărbătoarea veşnică pe toţi din jurul nostru! Totuşi, trebuie să fim conştienţi că Împăratul ne invită, nu pentru că merităm, ci pentru că este bun. Amin.

 

* * *

 

Statornicia Domnului dă posibilitate păcătoşilor să sărbătorească

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

În această pericopă – informându-ne că poporul iudeu a refuzat darul mântuirii – Isus accentuează faptul că Împăratul, Dumnezeu-Tatăl, insistă să invite, până când realizează proiectul Său: “sala se umplu“. Acest fapt ne învaţă că dorinţa lui Dumnezeu de a mântui, nu slăbeşte, în ciuda opoziţiei oamenilor.

Evanghelia ne spune că suntem cu toţii invitaţi la Ospăţ, chiar dacă din punctul nostru de vedere ne împărţim în răi şi buni, vrednici şi nevrednici, sfinţi şi păcătoşi… Înainte de a-i vedea pe oameni buni sau răi, tari sau slabi, fragmentul evanghelic precizează că fiind iubiţi de Împărat, toţi sunt chemaţi să facă parte din împărăţia Sa: “Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Isus Cristos, după buna socotinţă a voii Sale” (Ef. 1, 4-5).

Şi în VT se vorbeşte despre o sărbătorire a Alianţei. Este vorba de celebrarea înţelepciunii, a comuniunii cu Dumnezeu, un timp în care El distribuie darurile Sale dătătoare de viaţă, eliminând moartea. Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu: Tatăl convoacă oamenii, pentru a le dărui adevărata înţelepciune, pentru a le reînnoi viaţa. Astfel, darurile pe care Dumnezeu le face “miresei” sale în VT sunt: dreptatea, bunăvoinţa, iubirea, fidelitatea şi cunoaşterea Sa.

Pentru Isus, celebrarea Alianţei (nunta) se realizează în comuniunea Sa cu păcătoşii, peste care revarsă mila gratuită a Domnului; Isus, care a venit pentru a-i mântui pe păcătoşi, este semnul apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu.

“Cei aleşi” sunt toţi oamenii, dar nu toţi acceptă invitaţia. Prin urmare, “ales” nu este doar cel chemat de Domnul, ci acela care a acceptat invitaţia şi s-a pregătit să participe cu demnitate la banchet, comportându-se în consecinţă.

La urma urmei, pericopa evidenţiază că mântuirea este un dar, pe care Dumnezeu ni-l oferă gratuit. Omul trebuie să creadă, să se convingă de acest lucru. Din păcate, el este ispitit să se bazeze numai în ceea ce produce singur, cu mâinile sale. Se încrede doar în realizările pe care le-a înfăptuit. Omul este ademenit mereu să se auto-considere “Mesia” (salvatorul) său, şi să fie atent numai la propriile-i proiecte.

“A crede”, înseamnă a accepta invitaţia de a-ţi abandona viaţa în mâinile lui Dumnezeu, îndeplinind poruncile Sale. Aceasta nu este calea cea mai simplă sau uşoară, dar, ignorând-o, riscăm să intrăm în sala banchetului fără “haina” de nuntă, adică fără iubirea sinceră. Totuşi, numai dacă respectăm în mod radical Scriptura, devenim din simpli invitaţi, oaspeţi distinşi ai Domnului.

Pedeapsa veşnică

Pedeapsa, pentru cei care nu răspund afirmativ invitaţiei, este dură: “Legaţi-l şi aruncaţi-l în întuneric. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor“. Este vorba de “moartea definitivă” (Apoc. 20, 14). Inclusiv Sf. Pavel este explicit în acest sens: “Nu ştiţi că păcătoşii nu vor moşteni Împărăţia cerurilor? Nu vă amăgiţi: nici idolatri, nici adulterii, nici hoţii, nici zgârciţii, nici beţivii, nici calomniatorii nu vor intra în Împărăţia cerurilor“.

Este necesar – cu siguranţă – să fim mai atenţi la Cuvântul Domnului. Să nu uităm că stă scris: “Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile şi pe cei ce fac fărădelegea şi-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 13, 41-42).

Într-un alt pasaj din Scriptură se precizează: “Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi“. Această expresie, nu trebuie să o înţelegem ca pe o descriere în prealabil a judecăţii finale, pentru că este un “proverb apocaliptic”, care – evidenţiind seriozitatea propunerii lui Dumnezeu – are ca scop să ne stimuleze să trăim în respectarea poruncilor Domnului, permiţându-I să ne ierte păcatele. Din nefericire, mulţi vin la Biserică şi ascultă învăţătura, dar nu se străduiesc să o împlinească. Acestora, Isus le spune: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea” (Mt. 7, 23).

Nunta veşnică

Încă de la botezul nostru am primit invitaţia, pe care nu ar trebui să o neglijăm, de a participa la ospăţul Împărăţiei lui Dumnezeu. Omul trebuie să îndeplinească două condiţii: să accepte invitaţia şi să intre la ospăţ – chiar dacă este un păcătos – dar să poarte haina potrivită.

Evanghelia afirmă că este o singură “nuntă adevărată” pe pământ: întâlnirea dintre Dumnezeu şi om, realizată prin mijlocirea Mântuitorului. Prin Isus, Domnul a încheiat o Alianţă de iubire cu toţi oamenii. Este Dumnezeu care a dorit să se căsătorească cu umanitatea. Invitaţii la ospăţ nu pot fi trişti, în timp ce Mirele este cu ei (cfr. Mt. 9, 15).

Ospăţul continuu, nunta veşnică, este Raiul. În Paradis se vor împlini toate aspiraţiile noastre, toate visele frumoase, vom experimenta bucuria plină şi fără sfârşit, vom trăi în iubirea lui Dumnezeu.

Distraţi, preocupaţi de multe lucruri, loviţi de necazuri, nici nu mai cugetăm la fericirea Raiului. Uităm că ne trebuie un singur lucru: să acceptăm invitaţia Tatălui de a participa la Nunta Fiului Său, îmbrăcaţi în haina iubirii.

Pericopa ne cere să sărbătorim încă din viaţa aceasta şi nu doar să muncim în via Domnului! Este vorba de banchetul la care Domnul cheamă toate popoarele. Isus ştia să postească, dar îi plăcea şi să sărbătorească: înfăptuieşte prima minune la nunta din Cana Galileii, onorează invitaţiile la prânz ale lui Matei, Zaheu, Simon şi Lazăr, înmulţeşte pâinile, sărbătoreşte la Cina cea de Taină, mănâncă dis de dimineaţă pe lac…

Cei care au refuzat, evreii, adică aceia care pretindeau că ştiu bine Scripturile, au rămas pe dinafară. Acest fapt ne spune că pentru a participa la banchet, omul trebuie să dorească să-L întâlnească pe Domnul şi să sărbătorească împreună cu Dumnezeu, adică să-şi schimbe viaţa, să se convertească. Amin.

 

* * *

 

Haina de nuntă cerească – lumina sufletului curat

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Evanghelia Duminicii a XIV-a după Rusalii conţine mai multe învăţături referitoare la taina mântuirii lumii în Domnul Isus Hristos, la taina Bisericii şi a vieţii creştine. Împăratul care face nuntă pentru fiul său este Însuşi Dumnezeu Tatăl. Fiul de împărat este Isus Hristos Domnul. Nunta este Împărăţia lui Dumnezeu. Mireasa este Biserica, adică mulţimea oamenilor chemaţi la mântuire, care răspund prompt chemării şi se îmbracă în haina de nuntă a credinţei şi a vieţii creştine.

Mai întâi însă, Evanghelia ne prezintă chemarea evreilor la mântuire către care Dumnezeu a trimis pe slujitorii Săi, prooroci şi binevestitori ai venirii lui Hristos (Mesia) în lume. Mulţi din cei chemaţi nu au răspuns chemării. Unii au motivat că nu pot veni pentru că erau ocupaţi cu ţarina, alţii cu neguţătoria. Erau, deci, prea legaţi de câştigul celor trecătoare şi nu mai găseau timp pentru câştigarea celor netrecătoare şi veşnice.

Iar alţii au răspuns chiar cu ostilitate, batjocorind şi omorând pe slujitorii împăratului. Aceşti slujitori sunt proorocii care au fost martirizaţi, ucişi cu pietre, tăiaţi cu fierăstrăul, alungaţi în locuri pustii, departe de lume.

Auzind toate acestea, împăratul s-a mâniat şi a trimis oştile sale şi a nimicit pe ucigaşi, iar oraşului lor i-a dat foc. Acestea s-au împlinit prin invaziile popoarelor străine, când Ierusalimul şi templul din el au fost incendiate. Şi pentru că nunta era pregătită, împăratul a trimis din nou slujitorii zicând: “Mergeţi la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi chemaţi-i la nuntă. Şi astfel “s-a umplut casa nunţii de oaspeţi“. Această a doua chemare este chemarea neamurilor la mântuire, buni şi răi, oameni de la răspântii de drumuri, care nu au avut niciodată pretenţia că sunt popor ales, oameni către care Evanghelia Mântuitorului Isus Hristos s-a îndreptat pe când erau păgâni, politeişti, rătăcind la răspântii de istorie fără lumina Revelaţiei Creatorului cerului şi pământului, în “întuneric şi în umbra morţii“, după cum ne spune Evanghelia despre Galileea neamurilor (cf. Mt. 4, 15). Aceştia au fost chemaţi la mântuire pentru că iubirea Împăratului Ceresc este una universală, pentru întreaga umanitate; chiar dacă preferă pe unii, nu exclude pe ceilalţi oameni. Iar pe când era casa plină de invitaţi, a venit împăratul şi a văzut că unul dintre ei nu avea haina de nuntă. Acestuia i-a zis: “Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Mt. 22, 12). Faptul că l-a numit prieten înseamnă că era un cunoscut, era prieten al casei, dar nu s-a pregătit potrivit prieteniei şi invitaţiei de onoare ce i s-a făcut. Când l-a întrebat împăratul: “Cum ai intrat aici fără haină de nuntă?“, el a tăcut. Tăcerea aceasta înseamnă lipsa oricărei scuze posibile, tăcerea unui om vinovat pentru că nu s-a pregătit. Atunci împăratul a poruncit ca cel fără haină de nuntă să fie legat de mâini şi de picioare şi să fie aruncat în întunericul cel mai din afară, adică lipsit de libertatea şi de lumina comuniunii omului cu Dumnezeu. Probabil prietenul fără haina de nuntă prezent la Cina împăratului preînchipuia pe Iuda Iscarioteanul, care L-a trădat pe Isus în timpul nopţii, dar şi pe toţi cei ce au devenit creştini, iar apoi s-au lepădat de Hristos.

Evanghelia se încheie cu această expresie devenită celebră: “Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.”

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai ales Sfântul Grigorie de Nyssa, trăitor în secolul al IV-lea, a interpretat această expresie: “Mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi” astfel: Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, dar sunt aleşi cei care răspund chemării, cei care se pregătesc să împlinească voia lui Dumnezeu Care-i cheamă la viaţa veşnică. Toţi oamenii sunt chemaţi în Isus Hristos la nunta Sa din ceruri, la mântuire, adică la fericirea comuniunii de iubire veşnică, dar devin aleşi numai cei care au răspuns chemării Lui. Toţi sunt chemaţi, dar devin aleşi cei care răspund chemării lui Dumnezeu prin credinţă, rugăciune şi fapte bune. Aceştia ascultă Sfânta Evanghelie, participă la Sfintele Slujbe, se împărtăşesc cu Sfintele Taine, care sunt arvuna nunţii fiului de împărat, şi ajută pe cei în nevoi. Aleşi devin cei care prin nevoinţe multe, prin lacrimi de pocăinţă îşi curăţă haina de la Botez pătată de păcate şi se luminează prin Sfânta Spovedanie şi prin Sfânta Împărtăşanie. Evanghelia ne arată că fiecare om este chemat de Dumnezeu la viaţa veşnică, dar depinde de libertatea noastră de a fi ales sau nu, de a fi pregătit sau nepregătit pentru comuniunea cu Dumnezeu. Evanghelia chemării la mântuire pe care Dumnezeu ne-o adresează pentru nunta vieţii veşnice se leagă deci de taina libertăţii noastre:răspundem chemării sau o refuzăm? Ne îmbrăcăm sufletul nostru în haina nouă a harului sau purtăm haina învechită de păcate?

Când în Evanghelie se vorbeşte despre haina de nuntă, aceasta nu se referă la hainele exterioare care acoperă trupul nostru trecător, ci se referă la haina sufletului nostru, care se prezintă în faţa Dreptului Judecător înveşmântat în lumină sau în întuneric, în lumina credinţei şi a faptelor bune, sau în întunericul necredinţei şi al păcatelor.

Sfinţii Părinţi ne spun că haina aceasta este harul lui Hristos primit la Botez, după cum ne spune mai întâi Sfântul Apostol Pavel zicând: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Ne-am îmbrăcat în Hristos în sensul că prin Botez ne îmbrăcăm cu haina harului Său, a prezenţei Sale luminoase şi sfinţitoare, în noi şi în jurul nostru. De aceea, la Botez se cere: “Haină luminoasă, dă-mi mie, Dătătorule de lumină“. Haina luminoasă este harul iubirii lui Hristos, Care Se bucură de cel ce devine creştin şi Îi poartă numele. Haina luminoasă este “harul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (cf. II Cor. 13, 13). Când cerem şi primim harul Domnului nostru Isus Hristos, dragostea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, sufletul nostru este îmbrăcat cu haină de nuntă. Când însă uităm de Preasfânta Treime, când nu ne mai rugăm, când nu mai ascultăm cuvântul Evangheliei lui Hristos, când păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta, atunci haina luminoasă primită la Botez se întunecă şi se urâţeşte.Ca să redobândim această haină luminoasă de nuntă dăruită nouă la Botez, pentru a participa la ospăţul euharistic, trebuie să ne pocăim de păcate şi să alungăm întunericul din gândurile noastre, din cuvintele noastre şi din faptele noastre, înlocuindu-le cu gânduri bune, cuvinte şi fapte ale credinţei pline de harul Mântuitorului Isus Hristos, de dragostea milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, de lumina Duhului Sfânt. Iar toate acestea se realizează mai ales prin rugăciune şi spovedanie, considerată a fi un Botez al lacrimilor. De aceea, feţele oamenilor care se roagă mult se luminează, iar unii dintre marii rugători s-au învrednicit încă din lumea aceasta să vadă sau chiar să fie văzuţi îmbrăcaţi în lumina necreată a harului, în slava care s-a arătat pe muntele Tabor când Hristos Domnul S-a schimbat la Faţă “arătând ucenicilor slava Sa pe cât li se putea“.

Aşa, de pildă, a fost văzută Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla rugându-se noaptea în pădure, îmbrăcată în lumină. Asemănătoare a fost experienţa Sfântului Simeon Noul Teolog şi a multor sfinţi rugători isihaşti. Încă din lumea aceasta ei au primit haina luminii neînserate, neapuse, pe care o dăruieşte Duhul Sfânt sufletelor care se unesc cu Dumnezeu prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin fapte bune primind harul luminos al Preasfintei Treimi. Deci, haina luminoasă a sufletului credincios şi curat este însăşi prezenţa harică a lui Dumnezeu în oameni. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că în timp ce omul din afară trece (îmbătrâneşte), omul cel dinăuntru se înnoieşte (cf. II Cor. 4, 16). De asemenea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: “Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” (Col. 3, 12). Acestea sunt roade ale lucrării Sfântului Duh în om (cf. Gal. 5, 22-23).

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne pregătim haina noastră de nuntă cerească, pregustată acum în Sfânta Euharistie, să o curăţim de răutatea păcatelor prin pocăinţă, prin spovedanie, să o luminăm prin rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin bunătatea milosteniei, a ajutorării săracilor, bolnavilor, orfanilor, bătrânilor, a tuturor celor pe care Dumnezeu îi cheamă la mântuire, chiar dacă ei nu se consideră niciodată vrednici de o cinste atât de mare. O mulţime de oameni simpli se mântuiesc mai ales prin smerenie, considerându-se nevrednici de a fi lăudaţi sau aleşi de Dumnezeu. Şi totuşi, pentru că au îmbrăcat sufletul lor cu haina luminoasă a credinţei, a smereniei, a răbdării, a bunătăţii sufletului, Dumnezeu Preamilostivul îi cheamă la nunta cerească a Fiului Său spre slava iubirii Preasfintei Treimi şi spre bucuria Sfinţilor. Amin!