Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIV-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Isaia 66,10-14
Galateni 6,14-18
Luca 10,1-12.17-20

Luca 10,1-12.17-20

După acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi le-a spus: “Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui. Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. În casa în care intraţi spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi dacă se află acolo cineva vrednic de pace, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa. Nu vă mutaţi din casă în casă. Când intraţi într-o cetate şi vă primesc, mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi». Dar, dacă intraţi într-o cetate şi nu vă primesc, ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: «Chiar şi praful care s-a prins de picioarele noastre din cetatea voastră îl scuturăm împotriva voastră. Dar să ştiţi aceasta: împărăţia lui Dumnezeu este aproape». Vă spun că în ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea. Întorcându-se cei şaptezeci şi doi, i-au spus cu bucurie: “Doamne, chiar şi diavolii ni se supun în numele tău”. El le-a spus: “L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger. Iată, v-am dat puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpioni şi peste toată puterea duşmanului şi nimic nu vă va vătăma. Totuşi, nu vă bucuraţi pentru aceasta, pentru că vi se supun duhurile, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Felician Tiba
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard Patraşcu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ştefan Ciubotaru
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Pacea lui Cristos

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Analizând convorbirile zilnice ale oamenilor, constatăm că cele mai multe se axează pe lipsuri. Săracul vorbeşte despre avere, flămândul despre mâncare, bolnavul despre sănătate, beţivul despre băutură, orfanul despre părinţi etc. Dar întotdeauna s-a vorbit cel mai mult despre pace, fiindcă de obicei lipseşte celor mai mulţi şi nimeni nu este fericit fără ea.

Deşi Isus a afirmat că nu a venit să aducă pace, ci sabie (Mt 10,34), fiindcă pacea lumii este sabie şi sabia lui Cristos este pacea sufletelor, tocmai lecturile de azi ne dau o lumină favorabilă asupra sabiei lui Cristos, a cuvântului său care nu este altceva decât ceea ce spune autorul Scrisorii către Evrei: sabia cu două tăişuri (4,12).

Cuvântul lui Dumnezeu nu poate rodi unde nu este pace.

Isus, după ce i-a trimis mai întâi pe cei doisprezece apostoli să vestească evanghelia (cf. Lc 9,1-6), a mai trimis înaintea sa încă alţi şaptezeci şi doi de ucenici, doi câte doi, să vestească pacea (Lc 10,1-7). Detaliile acestei trimiteri ne arată cât preţ a pus Isus pe această pace sufletească şi anume: numărul celor trimişi este mare, la prima vedere; totuşi i se pare prea mic, fiindcă secerişul este mult şi secerătorii sunt puţini; este nevoie de multă rugăciune ca Tatăl să trimită şi mai mulţi secerători. Alegerea şi trimiterea celor şaptezeci şi doi corespunde cu chemarea la apostolat a laicilor, dar mai ales cu chemarea persoanelor consacrate: călugări şi călugăriţe. Cei şaptezeci şi doi pregăteau calea lui Cristos şi a celor doisprezece apostoli care îl însoţeau în mod obişnuit. Călugării şi călugăriţele sunt persoanele care, prin trăirea sfaturilor evanghelice, întăresc predica episcopilor şi a preoţilor, sunt secerătorii acelora care au semănat cuvântul Domnului.

Faptul că îi trimite ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, pe linia întâi a frontului, este o dovadă grăitoare că pacea preţuieşte mai mult decât viaţa vremelnică de pe acest pământ. Ca pacea să nu fie compromisă, îi trimite fără bani, fără merinde, fără încălţăminte şi să nu stea să salute pe cineva pe cale, fiindcă împărăţia păcii este urgentă. Oare nu aşa s-au comportat soldaţii români la Mărăşeşti? Fiind goi-goluţi la baie în Siret, fiind atacaţi, n-au mai avut timp decât să pună mâna pe baionetă, dar fiind mai sprinteni, au învins.

Isus ştie care este boala societăţii, lipsa de pace chiar în celula ei, în familie; de aceea îi trimite să ducă pacea sa în case – pace acestei case -, iar cei care vor primi pacea, se vor bucura de sănătate – vindecaţi bolnavii din ea – şi de pregustarea fericirii adevărate – s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu – fericirea veşnică.

Dar pe cât de mare va fi fericirea acelora care primesc pacea lui Isus, pe atât de mare va fi nefericirea acelora care o vor refuza, fiindcă mai uşor va fi Sodomei în ziua judecăţii.

Pacea, pe care ucenicii au primit misiunea să o ducă în lume, este aceea pe care Satana a furat-o strămoşilor noştri Adam şi Eva în Eden şi pe care Isus, prin întrupare, a venit să o redea lumii – pace oamenilor de bunăvoinţă (Lc 2,14) – prin cuvântul său; de aceea spune: Am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger, fiindcă i s-a luat prada, pacea, şi ea se va odihni peste oamenii de bunăvoinţă.

Adevărata bucurie a păcii lui Isus trebuie să izvorască nu din înfrângerea, din căderea şi nimicirea Celui Rău, ci din biruinţa binelui, din triumful iubirii. Din acest motiv le spune Isus ucenicilor săi: Nu vă bucuraţi că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri, că acolo sus este cineva care vă iubeşte, că vă va da tronul de pe care a căzut Satana.

Pacea lui Cristos aduce vindecarea, nu numai a bolilor sufleteşti, ci şi trupeşti. Cei mai mulţi bolnavi ajung în această stare jalnică datorită faptului că n-au primit pacea lui Cristos. Lipsa păcii duce la mânie, la nervi şi de aici la toate bolile, fiindcă, spune profetul Isaia: Non est pax impiis – Nu este pace pentru cei nelegiuiţi (57,21).

Există şi o falsă pace. Ea este opera Satanei, este o iluzie. Din acest motiv Isus ţine să sublinieze distincţia dintre pacea sa şi pacea lumii (In 14,27). El a venit în lume să aducă pacea cerească tocmai când pe pământ domnea o pace falsă, pax romana, pacea lumii păgâne, pacea idolilor şi a tiranilor. După ce romanii au cucerit multe ţări, după ce au despuiat popoarele învinse de toate bogăţiile lor materiale şi spirituale, ducându-le în sclavie, le-au impus pax romana cu sabia, răpindu-le libertatea şi independenţa. Tot cel care ar fi îndrăznit să-şi revendice cele mai elementare drepturi umane era redus la pacea mormântului. Pacea romană constituia cel mai crunt război al nervilor, era paravanul revoltelor şi al războaielor celor mai sângeroase, era capcana păcii adevărate. Câţi au murit pentru libertate în timpul păcii romane? Câţi au murit pentru libertate în timpul păcii comuniste? Titus, care conducea asediul Ierusalimului (în anii 66-70 d.C.), răstignea zilnic câte cinci sute de prizonieri în jurul oraşului, până n-a mai fost loc pentru cruci şi nici cruci pentru trupuri (Iosif Flaviu), aşa încât erau legaţi câte doi sau chiar trei de aceeaşi cruce. Păcii romane, precum şi păcii tiranilor din toate timpurile, i se pot aplica înseşi cuvintele Sfintei Scripturi: N-a fost destul că au rătăcit de la cunoaşterea lui Dumnezeu, dar trăind în întunericul minţilor, în război necurmat, ei numesc pace atâtea rele (Înţ 14,12).

Cuvintele sfântului Paul din Scrisoarea a doua către Corinteni (13,11) s-ar potrivi ca o concluzie: Fraţilor, bucuraţi-vă, fiţi desăvârşiţi, mângâiaţi-vă, una să gândiţi, pace să aveţi şi Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi, dar nu voi încheia cu acest citat, ci voi adăuga cuvintele poetului Ovidiu (43 a.C. – 17 d.C.): Pacea este prielnică; înlăuntrul păcii s-a născut iubirea (Amores 3,2-50).

Printre primele cuvinte rostite de Isus, după mamă şi tată, desigur a fost cuvântul pace, fiindcă evreii se respectau şi se salutau cu Şalom – Pace; printre primele învăţături aducătoare de fericire, a fost şi aceasta: Fericiţi făcătorii de pace, că fiii lui Dumnezeu se vor chema (Mt 5,9). Pentru pace a făcut cele mai mari minuni, precum schimbarea apei în vin la nunta din Cana (In 2,1-11); a schimbat trupul morţii în trupul învierii: Cristos s-a făcut pacea noastră, făcând din cele două (iudei şi păgâni) una, surpând peretele din mijloc al despărţirii şi desfiinţând vrăjmăşia în trupul său – legea poruncilor şi învăţătura ei – ca întru sine pe cei doi să-i zidească într-un om nou şi să întemeieze pacea. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia (Ef 2,14-16; Col 1,20; Ap 1,4); a răsplătit credinţa cu vindecări trupeşti şi cu pace sufletească (cf. Lc 7,50).

Aşadar, crucea şi învierea lui Isus au făcut din noi o făptură nouă, om nou şi câţi vor umbla în această stare cu toată convingerea vor avea pace şi milă de la Dumnezeu. Sfântul Paul spune despre sine că poartă în trupul său semnele răstignirii. Care sunt? Pacea lui Cristos care sălăşluieşte în făptura cea nouă, deoarece nici sabia, nici puterile de acum, nici cele viitoare, nu mă vor putea despărţi de iubirea lui Isus Cristos, de pacea veşnică.

Frumoasă este remarca filozofului german I. Kant (1724-1804), citez: Chiar dacă pacea eternă ar fi rămas de-a pururi o simplă dorinţă pioasă, nu ne înşelăm adoptând ca maximă, că este de datoria noastră să luptăm neîncetat pentru această pace.

Rugăciunile Bisericii, mai ales cele de la sfânta Liturghie, sunt pline de invocaţii pentru pace, astfel: Binevoieşte a-i dărui pacea şi unirea, după voinţa ta; pacea Domnului să fie pururea cu voi; dăruiţi-vă pacea; mielul lui Dumnezeu… dă-ne nouă pacea; la terminarea ei, celebrantul îi trimite pe toţi, aşa cum Isus i-a trimis pe cei şaptezeci şi doi să ducă darul ceresc, cu îndemnul: Mergeţi în pace.

Domnul să-i odihnească în pace şi pe acei care se încred mai mult în arme decât în cuvântul său, iar vouă tuturor, vă urez: o mie de ani, pace! Amin.

 

* * *

 

Toţi creştinii în misiune

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Evangheliile din aceste ultime trei duminici formează un fel de triologie, pentru că sunt legate între ele şi dezvoltă o idee unitară. Mai întâi ne-a fost prezentată Persoana lui Isus, adică a Aceluia de la care pleacă chemarea (duminica a XII-a), apoi însăşi chemarea lui Isus: “Urmează-Mă!”, care ne-a învăţat să vedem viaţa creştină ca o vocaţie (duminica a XIII-a), şi în cele din urmă, astăzi, ni se descoperă încoronarea şi scopul vocaţiei, adică misiunea. Isus ne cheamă pentru a ne trimite, iar Luca a înţeles să ne redea această învăţătură, reunind, în ordinea amintită, cuvintele ajunse până la el.

Pericopa de astăzi conţine precizări importante cu privire la misiune, şi spune că de data aceasta Isus nu a trimis numai pe cei “Doisprezece” (cfr. Marcu 3,14), ci şaptezeci şi doi de ucenici, adică pe toţi aceia pe care îi avea în momentul acela la dispoziţie, sau cel puţin pe aceia care îl urmau cu o oarecare disponibilitate şi statornicie. Aici este vorba despre o misiune în oraşele şi satele apropiate, adică despre o misiune internă. Nu trebuie să ne obosim prea mult mintea pentru a recunoaşte în această Evanghelie o chemare adresată tuturor acelora care sunt botezaţi: nu o chemare a lucrătorilor, care se află deja în ogorul Domnului, ci a celorlalţi, pentru că secerişul este vast iar secerătorii sunt puţini. Prin urmare, aceasta este o predică misionară, destinată întregului popor creştin. Să o ascultăm bine şi cu atenţie, pentru că ascultând-o, poate ne vom schimba ideea cu privire la această dublă întrebare: Ce este misiunea şi ce sunt misionarii?

În luna octombrie sărbătorim an de an Ziua Misionară, şi cu acea ocazie se prezintă poporului creştin necesităţile misiunilor, cu scopul colectării de oferte. Atenţia ne este îndreptată departe, spre misionari, cei mai mulţi preoţi şi persoane consacrate, care i-au părăsit pe cei scumpi ai lor şi au mers în ţări îndepărtate spre a vesti Evanghelia lui Cristos. Iată a sosit momentul să ne dăm seama că în misiunea Bisericii a intervenit un fel de revoluţie coperniciană, o răsturnare de perspectivă. Astăzi situaţia nu mai este aceeaşi ca pe vremea iniţierii misiunilor. De pildă, pe vremea Sfântului Francisc de Assisi, care se numără printre primii pionieri ai misiunilor, exista o Europă creştină, şi atâta tot; în restul lumii nu existau decât musulmani şi păgâni. Obligaţia era clară: trebuia vestită Evanghelia păgânilor, care pentru Francisc nu erau alţii decât saracenii şi turcii. Însă astăzi cine sunt păgânii şi unde se mai află ţări de misiuni? Este greşit să identificăm atât de riguros ţările de misiuni cu ţările din lumea a treia, ca şi cum credinţa ar putea fi identificată cu bunăstarea sau cu civilizaţia occidentală! Astăzi, acele ţări nu mai admit a fi numite “ţări de misiuni”. Încercaţi să spuneţi aceasta unui brazilian sau unui african! Unele dintre acele ţări sunt sărace în resurse economice, însă sunt mult mai bogate în credinţă decât noi.

Noi nu am observat la timp, şi puţini sunt cei ce au observat că situaţia s-a schimbat, şi că din punctul de vedere al credinţei, părţile se inversează: credinţa s-a dezvoltat printre popoarele unde merseseră misionarii, şi a bătut în retragere printre popoarele de unde plecaseră ei. Un Episcop francez, pe vremuri, a făcut o propunere: să fie declarată Franţa drept ţară de misiuni! De ce nu şi Italia? Misionarii, care după ani şi ani petrecuţi în Africa, India, Japonia etc., se reîntorc printre noi, se simt dezorientaţi şi vor să se întoarcă cât mai repede la comunităţile lor îndepărtate. Ceva asemănător s-a mai întâmplat şi în trecut: credinţa plecată din Palestina a trebuit să se reîntoarcă prin misionari. (Ţara Sfântă este şi astăzi prima dintre misiunile catolice). Mai mult, credinţa plecată de pe continentul european, pentru a converti Irlanda după invaziile barbarilor, s-a reîntors în Europa adusă de călugării irlandezi. Şi poate că nu este departe ziua când vom fi evanghelizaţi de preoţi misionari veniţi din Africa sau din India!

Ţara de misiune este aşadar aici, în mijlocul nostru. Să mai scurtăm puţin zona vizibilităţii şi să privim bine în jurul nostru. Ce fel de oameni sunt în acest sat, cartier sau mahala? Cum practică ei credinţa creştină? … Preoţii continuă a explica şi pe mai departe parabola cu oaia cea pierdută, şi nu observă cât de mult s-a schimbat situaţia faţă de cea preconizată de Isus: astăzi nu mai avem nouăzeci şi nouă de oi în staul şi numai una rătăcită, ci nouăzeci şi nouă de oi pierdute şi numai una rămasă în staul. Şi ceea ce e şi mai rău, este că însuşi păstorul, în loc să meargă în căutarea celor nouăzeci şi nouă de oi pierdute, stă nepăsător şi păzeşte singura oiţă rămasă acasă! Dacă privim lucrurile mai îndeaproape, vom vedea că pastorala actuală a Bisericii se ocupă în exclusivitate cu alimentarea şi chiar cu supraalimentarea – prin liturghii, prin sacramente, prin predici şi parapredici – celor puţini care se află întâmplător în biserică! … Cine se mai gândeşte astăzi să ducă Liturghia şi cuvântul Domnului şi în afara bisericii, în case, la locul de muncă, printr-o viaţă creştinească trăită intens?

Desigur, aceşti nouăzeci şi nouă nu sunt păgâni; îndeobşte sunt creştini botezaţi. Dar se mai întâmplă şi aşa: se poate ca cineva să fie botezat, fără a fi creştin! Poate fi înregistrat într-un registru al botezaţilor, însă între el şi un păgân nu este nici o deosebire. Adică o deosebire tot există: primejdia în care se pune unul ca acesta este mai mare decât pentru un păgân care nu a auzit niciodată vorbindu-se despre Evanghelie. Dacă la începutul misiunilor era vorba despre amplasarea comunităţii creştine într-o lume păgână, acum trebuie creată comunitatea creştinilor printre cei botezaţi, adică de a reînsufleţi credinţa şi botezurile uitate.

Acum, o întrebare: Dacă ţara de misiuni se află aici, printre noi, cine sunt, sau cine ar trebui să fie misionarii? Numai cei care primesc în mod solemn crucifixul spre a merge peste mări şi ţări? Observăm însă că numărul acestora scade pe zi ce trece; ţările din lumea a treia îşi au clerul lor propriu; adesea guvernele refuză vizele de intrare; fiecare Biserică locală va trebui să fie responsabilă de propria ei credinţă. Cu sfârşitul colonizării s-a sfârşit şi un anumit timp de misiune. Insist totuşi: Cine sunt, în cazul acesta, misionarii? Noi toţi câţi ne aflăm aici de faţă. Toată comunitatea creştină, toţi cei botezaţi, care printr-un dar inexplicabil al lui Dumnezeu au învins lumea şi se află aici spre a asculta cuvântul Domnului şi a se hrăni cu trupul lui Cristos. Aceasta nu este urmarea unei situaţii întâmplătoare prin care trecem, ci este chiar natura intrinsecă a lucrurilor. Aşa a vrut Învăţătorul nostru să fie: fiecare creştin, după ce şi-a experimentat mântuirea sa proprie, să meargă spre a vesti şi altora Evanghelia, începând cu cei din casa lui: “… tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”.

Comunitatea primitivă a înţeles că acestea, ca şi celelalte cuvinte ale lui Cristos, erau adresate tuturor ucenicilor; de aceea apostolul Petru aminteşte tuturor creştinilor că ei au fost chemaţi din întuneric la lumină, “spre a vesti faptele minunate ale Lui”. Ce înseamnă a vesti faptele cele minunate ale lui Dumnezeu, dar nu a mărturisi toate minunăţiile săvârşite de Dumnezeu? Sfântul Paul îi laudă pe creştinii din Tesalonic, pentru că prin ei s-a răspândit Cuvântul Domnului în toată Macedonia şi Ahaia. Ei nu au fost muţi, adică nu au ascultat pasivi Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia, ci s-au făcut transmiţătorii acesteia, devenind ecouri vii ale mesajului evanghelic. Un text al Conciliului Vatican II spune: “Prin natura ei, vocaţia creştină este şi o vocaţie la apostolat”, ceea ce înseamnă că orice vocaţie este şi o misiune (Apostolicam Actuositatem, nr. 2).

Cu toţii trebuie să ne descoperim ca nişte trimişi; vor apărea forme adecvate pentru evanghelizare, însă noi, chiar din clipa de faţă, trebuie să facem tot ceea ce este posibil, lăsând la o parte dezinteresul şi inerţia, fiindcă toţi credincioşii sunt responsabilii credinţei, nu numai preoţii. Să presupunem că într-o zi ar ajunge la urechile noastre o ştire senzaţională, pe care nimeni nu ar avea de unde să o ştie. Vom reuşi oare să o păstrăm numai pentru noi? Nu vom simţi nevoia de a o comunica şi altora, mai ales dacă este vorba despre ceva frumos şi bun? Şi în cazul de faţă, ştirea aceasta că Dumnezeu ne iubeşte, că Isus a murit şi a înviat, că împărăţia lui Dumnezeu este aproape, nu este ceva îmbucurător pentru noi? De ce să n-o transmitem şi altora? O asemenea ştire ar trebui să iasă chiar şi prin crăpăturile uşii unei familii creştine, spre a nu mai aminti că aceasta ar trebui să apară în cuvinte şi gesturi, şi să transpire din toată fiinţa unui credincios creştin.

În primul rând se pune problema a şti cum anume trebuie să fim misionari; cum poate un laic creştin, angajat complet în realitatea acestei lumi (familie, loc de muncă, raporturi sociale), să mai fie martorul şi ecoul viu al Evangheliei? Iată un alt cuvânt al Conciliului Vatican II: “Fiecare mădular al Bisericii trebuie să-l mărturisească pe Isus în duhul profeţiei” (Presbiterium Ordinis, nr. 2). Ce înseamnă a fi creştini profetici? Desigur, nu înseamnă că toţi creştinii trebuie să profeţească, adică să prevadă evenimentele viitoare, ci înseamnă a trăi în aşa fel încât să poată vesti viitorul cu faţa senină şi cu ochii deschişi, nu numai viitorul cronologic, ci chiar şi cel escatologic, adică viitorul definitiv.

Cu alte cuvinte, creştinul laic trebuie să fie misionarul nădejdii, însă nu al unei nădejdi veleitare, ci al unei nădejdi adevărate care nu dezamăgeşte. În felul acesta creştinii formează o rază luminoasă ce se află în fiecare oraş, ori sat, însă ei nu fac nici un zgomot în jurul lor; jurnalele de ştiri nu vorbesc despre activitatea lor, tot aşa cum nu vorbeau despre primii creştini istoricii vremii. Cu toate acestea însă, ei se află în centrul celui mai important şi mai extraordinar eveniment petrecut pe faţa pământului în cursul celor două mii de ani: dezvoltarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei sunt misionarii cu speranţa, dar şi cu mărturia: această misiune este accesibilă tuturor, pentru că nu cere nici măcar să ştim să vorbim. Este suficient să îl facem pe cel de care ne apropiem, în cursul săptămânii, să înţeleagă că Isus ne-a schimbat viaţa; că cel care este cu Isus, chiar şi în adversităţi şi în dureri, este mulţumit şi vesel. Dacă prin această purtare a noastră vom putea turna cât de cât balsam pe rănile deschise ale vreunuia dintre fraţii noştri, şi am fi întrebaţi despre motivul calmului şi al seninătăţii noastre, noi vom putea, şi chiar va trebui să le descoperim adevăratul motiv al seninătăţii noastre.

Într-o zi, profetul Isaia a auzit glasul Domnului care spunea: “Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru noi?” Acea chemare continuă şi în zilele noastre, însă Isus este acum cel ce ne spune: “Cine vrea să meargă în locul Meu, ca să vestească mântuirea poporului?” Fericiţi vor fi cei ce au curajul şi generozitatea de a răspunde: “Iată-mă, trimite-mă!” Fericiţi vor fi pentru că îi aşteaptă o bucurie nouă, pe care nu au cunoscut-o până acum; bucuria celor şaptezeci şi doi de ucenici despre care se spune: “că s-au reîntors plini de bucurie spunând: Doamne, şi diavolii ni se supun în Numele Tău!” În Numele lui Isus putem întâmpina dispreţ, ură, nedreptate, calomnie cu faţa senină, şi prin aceasta putem da cea mai frumoasă pildă de abnegaţie şi de trăire sufletească! Şi apoi, Isus îi încurajează pe ucenicii Săi atunci când se reîntorc din misiune; îi strânge în jurul Său, aşa cum face şi cu noi în acest moment; le iartă greşelile şi clipele de groază, iar pentru a-i întări şi mai mult, li se dă pe Sine însuşi. Acum, în Euharistie, Isus este marele Misionar care vine la noi pentru a ne evangheliza.

 

* * *

 

Misiunea laicilor

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un predicator vorbea la o întâlnire religioasă în aer liber, în Halifax. Cunoscutul evanghelist Billy Graham urma să vorbească în noaptea următoare, dar sosise cu o zi mai devreme. A venit neanunţat şi s-a pus pe iarbă cu mulţimea. În faţa lui se afla un domn în vârstă care părea să asculte atent ce se predica. Atunci când oamenii au fost chemaţi să se apropie de scenă şi să se dedice Domnului, bărbatul nu s-a mişcat. Graham l-a bătut pe umăr şi l-a întrebat: “Doreşti să îl accepţi pe Cristos? Aş fi bucuros să te însoţesc pe acest drum.” Fără să ştie cine e, bătrânul i-a spus: “Nu, cred că mai bine îl aştept pe expertul de mâine seară.” În gândirea acestui om, ca şi a multor altora, câştigarea sufletelor pentru Cristos este ceva ce trebuie rezervat experţilor. Evanghelia de astăzi ne arată însă că misiunea este pentru toţi, experţi şi mai puţin experţi, clerici şi laici deopotrivă.

Evanghelia lui Luca are două relatări cu Isus trimiţându-şi discipolii să răspândească Vestea Bună. În capitolul 9 Isus trimite doisprezece apostoli, iar în capitolul 10 şaptezeci. Evanghelia lui Matei oferă doar o relatare: trimiterea celor doisprezece. Specialiştii în biblic cred că pasajul lui Luca cu trimiterea celor şaptezeci reprezintă un mod de a sublinia scopul universal al mesajului lui Cristos. Misiunea celor doisprezece, după Matei, este limitată la “oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10,6). Misiunea celor şaptezeci nu are o astfel de limită. Conform tradiţiei iudaice existau doisprezece triburi ale lui Israel şi şaptezeci de naţiuni pe pământ. Trimiterea celor şaptezeci de discipoli simbolizează deci predicarea mesajului lui Cristos lumii întregi.

Astăzi vă invit să privim însă la această pericopă dintr-o perspectivă diferită: nu din perspectiva celor care primesc mesajul ci a celor care duc mesajul, din perspectiva misionarilor deci. Tradiţia creştină îi identifică pe cei doisprezece apostoli cu preoţimea hirotonită din Biserică. Atunci când la Ultima Cină Isus le-a cerut discipolilor “faceţi aceasta întru amintirea Mea”, El s-a adresat celor doisprezece, clerului. Atunci trimiterea celor şaptezeci trebuie că îi reprezintă pe laici. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte deci despre misiunea laicilor. Evanghelia lui Luca, vorbind despre misiunea celor doisprezece şi a celor şaptezeci, ne vorbeşte de fapt despre misiunea clerului şi despre misiunea laicilor. Incluzând ambele relatări, Luca, spre deosebire de Matei, spune deci că misiunea nu este ceva doar pentru clerici, că misiunea nu este doar a experţilor, misiunea este o sarcină comună tuturor, hirotoniţi şi nehirotoniţi, discipoli însă ai lui Cristos.

Care este motivul implicării laicilor în răspândirea mesajului evanghelic? Simplu: “Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini” (Luca 10,2). Lucru adevărat şi astăzi, după cum adevărat era şi pe vremea lui Isus. Care este rolul pe care trebuie să îl îndeplinească laicii? Există două faţete ale misiunii: “Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul Lui”, adică rugăciunea, şi “Mergeţi! Iată, vă trimit”, adică acţiunea. Nu este vorba de a alege una dintre cele două. Fiecare creştin este chemat să participe la răspândirea mesajului lui Cristos prin rugăciune şi acţiune. Rugăciune ca şi cum totul ar depinde de Dumnezeu, şi acţiune ca şi cum totul ar depinde de noi. Isus detaliază starea de spirit pe care trebuie să o avem în opera de evanghelizare: un duh al blândeţii şi vulnerabilităţii, un duh al politeţii şi adaptabilităţii la situaţiile locale schimbătoare şi provocatoare în care ne găsim de-a lungul activităţii misionare.

Isus pune un accent special pe vindecarea bolnavilor. Nu este o sarcină opţională în activitatea de răspândire a mesajului evanghelic. Unii s-ar putea întreba: este nevoie de vindecarea trupului pentru a fi mântuit? Nu este sfinţenia sufletului suficientă? Uităm că sfinţenia este doar un alt cuvânt pentru plenitudine. Sfinţenia se referă la persoană ca întreg: trup şi suflet. Vestea Bună nu este bună doar pentru suflet, ci şi pentru trup. Cei şaptezeci de discipoli au pornit la drum căutând să ducă la îndeplinire sarcina dată lor de Isus. Au fost surprinşi să vadă că, acţionând în numele lui Isus, nu doar bolile fizice dar “chiar şi diavolii” li se supun (v. 17). O surpriză similară îi aşteaptă pe toţi discipolii lui Cristos, hirotoniţi sau nehirotoniţi, dar care au curajul să îmbrăţişeze misiunea de răspândire a Veştii celei Bune a Domnului nostru Isus Cristos, aşa după cum ne-a cerut El.

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste an

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Duminica trecută, în dieceza de Iaşi au fost în jur de treizeci de primiţii. O adevărată binecuvântare dacă ţinem cont că Preoţia este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl poate face oamenilor. La toate aceste primiţii s-au citit lecturi care vorbesc despre vocaţie, despre trimitere, despre misiunea preotului, iar în cadrul predicilor s-a arătat valoarea sacramentului Preoţiei, s-a explicat în ce constă concret această mare demnitate.

În duminica de astăzi se pare că Biserica ne invită din nou la Primiţie, nu la una a cuiva din mijlocul comunităţii noastre, ci a celor şaptezeci şi doi de ucenici pe care el i-a ales şi i-a trimis doi câte doi, înaintea sa, în toate cetăţile şi locurile pe unde el avea să treacă (cf. Lc 10,1).

Asemenea preoţilor nou sfinţiţi, care sunt încercaţi de o emoţie deosebit de mare, şi cei şaptezeci şi doi de ucenici, se întorc din misiunea lor şi, cuprinşi de emoţie, povestesc cele pe care Dumnezeu le-a realizat prin ei.

De fapt, nici măcar cei treizeci de preoţi hirotoniţi în sărbătoarea Naşterii sfântului Ioan Botezătorul la Iaşi, nici toţi preoţii din dieceza noastră şi din Biserica întreagă, nu sunt şi nu vor fi niciodată suficienţi ca să poată să ducă evanghelia până la marginile pământului. Din totdeauna şi în totdeauna Biserica a avut şi va avea nevoie de noi lucrători în secerişul Domnului. Până când Iubirea nu va triumfa asupra întregii omeniri, până când Isus nu va ajunge în toate inimile oamenilor de pe pământ, Dumnezeu va continua să cheme bărbaţi şi femei, preoţi, călugări, surori şi oameni care prin viaţa de familie să continuie misiunea “ucenicului credincios”.

Imensitatea secerişului despre care vorbeşte evanghelistul Luca şi numărul mic al secerătorilor nu ne pot lăsa indiferenţi. Nici măcar condiţiile pe care le cere Isus nu ne pot lăsa indiferenţi: “Nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum…” (Lc 10,4).

Condiţiile, în cazul chemării, nu le punem noi, oamenii, ci Dumnezeu care cheamă şi care ne dă şi harul. Ceea ce este important e că trebuie să mergem în numele lui, iar motivul este să-i deschidem calea. Ucenicul nu merge în numele său propriu şi nu-şi deschide propria cale. El pregăteşte terenul pentru venirea lui Cristos. Acesta este şi motivul pentru care Biserica insistă asupra pregătirii pentru primirea sfintelor sacramente.

Astfel sunt pregătiţi părinţii şi naşii pentru botezul copiilor lor, sunt pregătiţi copiii pentru prima sfântă Împărtăşanie şi pentru Mir. Sunt pregătiţi tinerii pentru sacramentul Căsătoriei şi mai ales, sunt pregătiţi tinerii care, fie că devin preoţi, fie că devin fraţi călugări, fie surori, sunt pregătiţi prin diferitele etape anterioare primirii preoţiei sau voturilor solemne. Orice pregătire presupune urmarea unui eveniment deosebit sau venirea unui oaspete deosebit. În Biserică orice pregătire se face în vederea întâlnirii cu Isus Cristos, iar evenimentele sunt sacramentele.

Într-o parohie s-a prezentat pentru primirea sacramentului Mirului un adult. Din diferite motive nu-l primise la vârsta pe care o presupune Biserica, iar acum era momentul oportun. A vorbit cu părintele paroh, iar acesta i-a făcut cunoscut că trebuie să urmeze un timp de pregătire, după care, la data anunţată, va veni episcopul şi va primi sacramentul Mirului. Candidatul vârstnic nu a fost impresionat de faptul că trebuia să se pregătească. Chiar a întărit cu argumentele proprii necesitatea pregătirii. A fost fixată o ulterioară întâlnire, i s-a spus ceea ce are de pregătit şi a plecat. Revenind, părintele paroh i-a făcut cunoscut candidatului adult că e posibil ca episcopul, în cadrul predicii să întrebe ce este sacramentul Mirului şi care sunt darurile Duhului Sfânt. Candidatul nu a aşteptat să termine că a şi intervenit, spunând: “O, sigur, mi se pare normal! Mirul se primeşte o singură dată, iar Duhul Sfânt cu darurile lui, cu onestitatea, cu încrederea, cu abnegaţia şi cu ingeniozitatea, trebuie primit cu multă credinţă şi seriozitate. Auzindu-l, părintele paroh şi-a dat seama că făcuse pregătirea cu mare indiferenţă sau chiar deloc. L-a încurajat, i-a vorbit despre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt şi despre sacramentul Mirului în general şi l-a aşteptat în ziua stabilită pentru primirea Mirului.

Isus Cristos i-a trimis pe cei şaptezeci şi doi de ucenici pe unde avea să treacă el. Cu alte cuvinte, i-a trimis să-i pregătească pe oameni pentru întâlnirea cu el şi nu cu altcineva. Ca tare, pregătirea întâlnirii cu Isus Cristos trebuie să fie una serioasă, conştientă şi, de ce nu, să producă bucurie.

În prima lectură de astăzi, luată din cartea profetului Isaia, poporul israelit este invitat la bucurie. Când îl întâlneşte pe Domnul, omul nu are voie să fie trist. Bucuria trebuie să fie răspunsul omului. Nu putem trata întâlnirea cu Dumnezeu cu indiferenţă, asemenea persoanei care a venit să ceară sacramentul Mirului.

Dorinţa profetului din prima lectură în ceea ce priveşte Ierusalimul este într-o oarecare măsură anticiparea modalităţii de a merge, dorită de Isus. Isus spune: “Mergeţi!” (Lc 10,3), iar profetul, arată cum trebuie mers: “Bucură-te!”.

Când cineva merge pentru Isus Cristos nu are voie să fie împins de la spate. El trebuie să meargă cu bucurie, plin de entuziasm, indiferent de ceea ce urmează să i se întâmple.

Apostolul Paul, în cea de-a doua lectură recunoaşte că nu totdeauna misiunea pe care o încredinţează Cristos este una uşoară. De multe ori apar dificultăţi, atât din partea persoanei proprii a celui chemat, cât şi din partea altora, care sunt duşmanii misiunii lui, sintetizând această suferinţă simplu de tot: “Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnul nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Gal 6,14).

Pentru ucenicul care crede cu adevărat în vocaţia lui, în alegerea şi răspunsul pe care l-a dat chemării lui Dumnezeu, misiunea lui se identifică cu viaţa lui.

Va experimenta la un nivel superior, asemenea celor şaptezeci şi doi de ucenici, necesitatea abandonării celor materiale. Va înţelege că în cazul vestirii evangheliei nu este timp de pierdut.

Don Bosco, întrebat fiind de un preot mai tânăr de ce nu se retrage la pensie, a răspuns: “Atât timp cât diavolul lucrează voi lucra şi eu”. Diavolul este cel care de multe ori pune piedici misiunii ucenicilor, preoţilor. Însă efectele misiunii împlinite din toată inima, din credinţă, cu speranţă şi iubire, dau satisfacţie preotului. Împlinirea misiunii înseamnă pentru preot realizare în viaţă. Preotul nu are nevoie de alte realizări, ci de una singură: să-şi împlinească misiunea încredinţată de Dumnezeu, iar rezultatele nu vor înceta să apară. Şi el va avea posibilitatea să-i vadă pe diavoli supunându-i-se. Şi el va călca peste şerpii veninoşi ai păcatului, iar la sfârşitul vieţii, numele lui va fi scris în ceruri (cf. Lc 10,20).

Mare este misiunea preotului, şi este astfel pentru că îşi are izvorul în Isus Cristos.

Ce treizeci de preoţi consacraţi în sărbătoarea naşterii sfântului Ioan Botezătorul sunt un semn al dorinţei Mântuitoruluii de a-i continua misiunea de răspândire a evangheliei, sunt un dar pentru dieceza noastră, un dar pentru fiecare dintre noi.

Prin ei şi prin preoţii şi episcopii săi, şi astăzi Isus continuă să trimită lucrători în secerişul său. Cu toate acestea, aşa cum ne-o spune chiar el, secerătorii încă sunt puţini.

Este de datoria noastră să continuăm să ne rugam pentru noi vocaţii, să-i educăm pe copiii noştri în aşa fel încât ei, dacă va fi nevoie, să simtă chemarea tainică a lui Dumnezeu, la preoţie sau la viaţa consacrată, dar s-o facem cu bucurie şi entuziasm, având conştiinţa că fiecare îşi face parte sa cu seriozitate, nu asemenea candidatului adult care a venit să ceră sacramentul Mirului, dat nu a dat nici cea mai mică împortanţă definiţiei sacramentului şi celor şapte daruri ale Duhului Sfânt.

Celor şaptezeci şi doi de ucenici, spre deosebire de cei doisprezece, nu li se spune numele niciodată în evanghelii. Este întâmplător sau nu, dar în grupul lor se poate regăsi oricare dintre noi, fie preot, fie simplu credincios.

“Aşadar, mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor!” (Lc 10,3). Nu vă temeţi, eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor (Mt 28,20). Mergeţi, dar nu uitaţi să reveniţi pentru a-mi împărtăşi din greutăţile misiunii. Vă voi asculta, vă voi da noi puteri, voi cu voi. Amin.

 

* * *

 

Prosperitate şi succes asigurat?

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu “mângâie” cu bogăţia?

Prosperitate. Iată o temă interesantă. Un discurs care ne priveşte. În sfârşit în biserică răsună un cuvânt magic, capabil de a face să fie ciulite urechile celor mai distraţi, de a accelera bătăile inimii celor mai dezamăgiţi, de a suspecta o posibilă umflare a portofelului. În realitate, Al Treilea Isaia (prima lectură) promite locuitorilor Ierusalimului, după proba îngrijorătoare a exilului, mângâierile Domnului. Chiar şi pe un plan material. Este o grandioasă invitaţie la bucurie, pentru că este asigurată bogăţia, îndestularea. “Voi face să curgă spre ea, ca un fluviu, prosperitatea; ca un torent plin cu bogăţia popoarelor…”

După o anumită mentalitate persistentă în tradiţia Israelului, bunăstarea economică este semnul sigur al binecuvântării lui Jahweh. Dacă recolta este bună, afacerile merg bine, asta înseamnă că sunt binecuvântaţi de Domnul. În sfârşit, magazinele umplute cu haine constituie răsplata unei vieţi pioase, exemplare, fidele. Dacă conştiinţa ta nu are nimic de reproşat, chiar şi registrul contabilităţii financiare se închide în mod necesar în activ. Şi invers. Dumnezeu “mângâie” cu bogăţia.

Astăzi perspectiva, în multe cazuri, s-ar răsturna. Bunăstarea economică, prosperitatea, confortul, provoacă fenomene de saţietate, satisfacţie, indiferenţă. Pentru cine se înşeală că poate face mai puţin pentru Dumnezeu. El nu ne poate da mai mult, din moment ce avem deja totul: prezenţa sa, exigenţele sale. Vocea insistentă a acelui aliat (sau spion) care este conştiinţa, pot constitui o ameninţare a… sustragerii. Nu se caută decât o digestie plăcută, fără remuşcări şi nelinişti. Problema, astăzi, nu este desigur aceea de a avertiza – cum fac israeliţii – prezenţa lui Dumnezeu în prosperitate, sau prin prosperitate, ci în ciuda prosperităţii. Este vorba de a săpa, în saţietate, o galerie de insatisfacţie. A avertiza, în îmbelşugare, privarea de ceea ce este indispensabil pentru a trăi, şi care nu este legat de ban, de plăcere, de comoditate, de îmbrăcăminte. De a intui că atunci când ai totul, rişti să nu ai…nimic altceva. Devii sărăcit de esenţial.

Avem nevoie ca Dumnezeu să ne mângâie, nu din motivul a ceea ce ne lipseşte, ci din cauza a ceea ce avem din belşug, şi ceea ce ne ocupă, ne apasă, sufocă, usucă rădăcinile vieţii, astupă izvoarele bucuriei. Avem nevoie ca “mâna Domnului să se manifeste”, nu pentru a ne da ceva în plus, ci pentru a ne face să descoperim altceva. Dincolo de lucruri. Dincolo de “bunuri”… Avem nevoie ca Cuvântul său să provoace o tresărire în inimă, să-i accelereze bătăile, dar după ce ai tăiat legătura cu portofelul. “Copiii săi vor fi purtaţi în braţe, pe genunchi vor fi mângâiaţi”. Poate mângâierea Domnului, astăzi, deşi nu o refuzăm, ar trebui să ne facă conştienţi că stăm rău pentru că ne mulţumim să stăm bine…

Dumnezeu asigură succesul?

Şi succesul face plăcere. Cei 72 de ucenici, expresia Bisericii în stare de misiune, au avut succes, şi îl relatează “plini de bucurie” şi nereuşind să stăpânească entuziasmul: “Doamne, chiar şi demonii se supuneau nouă în numele tău!” Totuşi succesul nu constituie scopul misiunii lor, şi nu reprezintă criteriul, măsura autenticităţii sale sau eficacitatea sa. Isus invită la bucurie, nu din motivul rezultatelor dobândite, ci pentru că “numele voastre sunt scrise în ceruri”. În cer nu sunt înregistrate numere, ci nume. Nu există o mapă a faptelor. Ci documentarea a ceea ce s-a investit cu inima, pasiunea, sacrificiul. Ceea ce este mângâietor nu sunt cifrele, ci persoanele, oboseala lor, munca lor obscură, dăruirea asiduă, răbdarea semănătorului.

Pagina evangheliei, totuşi, schiţează un cadru al misiunii care nu imită desigur modurile de tip eficient, propagandistic, managerial, care predomină astăzi. Misiunea se naşte din rugăciune. “rugaţi-vă, deci, Stăpânului holdei…” Dacă izvorul misiunii este rugăciunea, ea nu se mai poate confunda nici cu o meserie, nici cu o întreprindere. Este posibilă datorită sărăciei. Lipsa mijloacelor umane – sau, totuşi, dispune de mijloace umane modeste – nu constituie un impediment, ci o posibilitate. “Să nu luaţi pungă, nici sac de merinde…” Într-o lume unde cine nu are nu contează, ucenicul nu se bazează pe avere. Şi vrea să conteze, să aibă autoritate, să fie credibil, tocmai pentru că nu are.

Ucenicii nu sunt înţelepţi, nu se socotesc importanţi. Cei 72 nu au ieşit din academii. Nu dispuneau de un limbaj de intelectuali. Nu manevrau idei şi argumentaţii docte, nu manevrau cu dezinvoltură cuvintele. Vestirea lor era bazată pe un cuvânt esenţial: “Pace”. Şi mesajul suna cam aşa: “Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi”. Nu erau primiţi nici de deţinătorii puterii, nici de deţinătorii înţelepciunii, cu acompaniament de fanfară şi discursuri solemne. Ei preferau să se îndrepte spre bolnavi (pentru a-i vindeca, nu pentru a ţine predici!), spre marginalizaţi, către oamenii obişnuiţi, pentru că nici ei nu aparţineau la categoria persoanelor cu vază ci la oamenii obişnuiţi. Misiunea nu constă în a purta o înţelepciune, o doctrină. Aceşti “pelerini” intră în casă şi nu spun: “Acum vă învăţăm aceste adevăruri”, ci vestesc: “Pace acestei case” (fără a exclude, natural, că în acea vestire este şi un conţinut de adevăr la care trebuie aderat).

Misionarii, adică întreaga comunitate a credincioşilor, în afară de faptul că nu sunt deţinătorii unei înţelepciuni, nu dispun de nici o putere. În afara celei de a vindeca, elibera de a reda pe om condiţiei sale de om şi plinătăţii de a fi, “exorcizându-l” (Isus, de fapt, confirmă căderea Satanei, apusul puterii sale, sfârşitul ocupării sale abuzive asupra omului). Misiunea nu este cucerire, ci invitaţie, propunere, apel. Un alt aspect caracteristic al misiunii este slăbiciunea. “Vă trimit ca miei în mijlocul lupilor”. Isus nu spune să rivalizeze cu lupii arătând dinţii, bătând pumnii, urlând mai tare, nici cu atât mai puţin punându-se pe acelaşi plan de rapacitate sau agresivitate. Ci prezentându-se dezarmaţi, ca mieii. Nu ajunge nici să stea de partea mieilor, a victimelor. Trebuie să fiei miei, victime. Ca Isus însuşi.

Este mereu o oarecare nostalgie după circumciziune

Paul (a doua lectură) nu apare desigur ca un îndrăgostit de succes. Dacă prezintă semne, acestea sunt stigmatele lui Cristos pe care le poartă în trupul său. Dacă se laudă cu ceva, nu sunt triumfurile apostolice dobândite, ci cu Crucea lui Cristos. Crucea garantează rodnicia misiunii. Crucea provoacă naşterea de “creaturi noi”. Paul duce înainte cuvântul crucii ca unic discurs serios. Şi nu vrea să audă discuţii inutile şi neghioabe asupra altor puncte, absolut marginale, ca tăierea împrejur, care nu au nimic de a face cu crucea lui Cristos.

Şi crucea s-a imprimat în trupul său. Pentru care poate tăia scurt toate discursurile nefolositoare şi pretenţioase: “De acum înainte nimeni să nu mă supere”. Necazul este că, pentru un oarecare, crucea lui Cristos pare să nu fie suficientă. Şi găseşte mereu echivalentul circumciziunii să-l prezinte ca punct central, sau totuşi esenţial, al mesajului. Paul urează “pace şi milostivire” asupra aceluia care devine creatură nouă, fără a da la o parte crucea lui Cristos, nu asupra acelora care mai sunt prinşi în nodul circumciziunii şi al practicilor înrudite. Când cineva este ţintuit pe cruce, apare dezlegat, liber de toate celelalte legături.

 

* * *

 

Duminica a XIV-a de peste An (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

Lectura I (Is 66,10-14)

Luat din ultimul capitol al cărţii profetului Isaia, acest text se situează în orizontul unei mari promisiuni: “bucuri” şi “speranţa” care vor precede efectiva prezenţă a lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale care se vor manifesta, în sfârşit, în splendoarea Ierusalimului (v. 14). Este promisiunea care traversează întreaga carte a lui Isaia, firul roşu care îi dă unitate în ciuda diferenţelor de ordin teologic, literar sau istoric, lucru care i-a constrâns pe mulţi exegeţi să afirme existenţa unui Isaia 1 (1-39), a unui Isaia 2 (40-55) şi a unui Isaia 3 (56-66). Textul nostru aparţine celui de-al treilea Isaia, adică acelei părţi ale lui Isaia compuse după întoarcerea din exilul babilonez (587-539 a.C.), când poporul lui Israel abia întors în patrie se confruntă cu dificultăţile reconstruirii templului şi al propriilor structuri sociale şi religioase.

Promisiunile relative la “al doilea exod” conţinute în capitolele 40-55 – ieşirea din Babilonia ca o solemnă liturgie, drumul în pustiul transformat într-o gradină, intrarea triumfală în Ierusalimul reconstruit – par trădate în faţa ruinelor trecutului care se mai vad încă. Deziluzia şi descurajarea se cuibăresc cu uşurinţă în inimile evreilor. Câteva versete mai înainte de textul nostru, autorul sacru adnotează provocarea care putea avea mare priză într-un astfel de context: “Au spus fraţii voştri că vă urăsc, că vă resping din cauza numelui meu: Să-şi arate Domnul slava iar voi arătaţi-ne bucuria voastră” (Is 66,5b). În faţa întârzierii împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, poporul este ispitit – de către duşmani din afară dar şi de duşmanul lui Dumnezeu din noi; iar ispita se concretizează tocmai asupra slavei lui Dumnezeu (“Dumnezeu este sau nu în mijlocul nostru?”: Ex 17,7) şi asupra mărturiei bucuriei (“Ne cereau cântări de bucurie cei care ne asupreau”, Ps 137). Acestei provocări, Cuvântul lui Dumnezeu răspunde întărind promisiunea şi mărindu-i semnificaţia: “Voi îl veţi vedea şi se va bucura inima voastră … prisos … prosperitate … bogăţie”.

Lectura a II-a (Gal 6,14-18)

Se întâmplă deseori ca la sfârşitul unui discurs sau al unei scrisori să se reafirme – în sinteză şi cu o mai mare forţă – ceea ce s-a vrut să se comunice. Este ceea ce se întâmplă în acest text – concluzie a scrisorii către Galateni: constituie reamintirea temelor importante ale întregii scrisori. Apostolul Paul “intră personal în joc” şi traduce la nivel de mărturisire de credinţă ceea ce a afirmat pe parcursul scrisorii. Ceea ce stă la inimă lui Paul este de a putea să facă pe înţelesul galatenilor faptul că Isus Cristos este Unicul Mijlocitor al mântuirii, este calea ei concretă: este factorul decisiv. Adeziunea faţă de el, cel răstignit din iubire, l-a eliberat pe Paul de orice formă de autosuficienţă umană: “Cât pentru mine, nu există nici o altă mândrie …”. Cât îl priveşte pe om, deci, credinţa în Isus Cristos este calea care îl (poate) duce la mântuire: “Nu tăierea împrejur este ceea ce contează şi nici netăierea împrejur”. Credinţa este acceptarea deplină a “evenimentului Cristos” şi a vieţii care izvorăşte din moartea şi învierea sa, ceea ce permite să se devină “Făptură nouă“.

De aceea, legea, ca şi tentativă umană de a face din propriul mod de a fi un instrument de auto-îndreptăţire, face parte din acea “lume” care pentru Paul a fost răstignită. Acum legea, regula de urmărit este alta: “A fi făptură nouă”. Acest lucru înseamnă a intra în moartea şi învierea lui Isus pentru a putea trăi din iubirea care se descătuşează din viaţa sa dăruită altora şi pentru a asuma forma celui Răstignit ca şi lege de viaţă.

În concluzie, ceea ce-l acreditează pe Paul în faţa celor care i se opun este asemănarea sa cu Cristos-cel-Răstignit, participarea sa la pătimirile Lui care se pot citi în viaţa, în trupul lui Paul.

Evanghelia (Lc 10,1-12.17-20)

Evanghelistul Luca situează misiunea celor 72 de ucenici pe fundalul drumului lui Isus spre Ierusalim, ceea ce prefigurează clar drumul bisericii şi al vieţii oricărui creştin în lume. Isus îi trimite pe aceşti ucenici după ce a clarificat – puţin mai înainte – exigenţele urmării Sale, adică faptul că fiecare ucenic, când este trimis şi-şi dă disponibilitatea, trebuie să ţină cont de “suişul” Ierusalimului. Luca descrisese deja, în capitolul precedent (9,1-6), în termeni asemănători, misiunea celor 12; iar textul nostru reia şi amplifică această unică misiune.

Cei trimişi acum sunt în număr de 72, iar acest număr aminteşte de cei 72 de bătrâni ai lui Israel – cei admişi la prezenţa lui Dumnezeu pe Sinai (Ex 24), cei asupra cărora este revărsată o parte din Duhul dat lui Moise (Num 11,16 şi urm.) – şi, îndeosebi, “Masa Popoarelor” prezentată în Gen 10. Pentru a semnifica unitatea neamului omenesc, în acel context se menţionau cele 70 de popoare ale pământului cunoscute în acel timp (pentru traducere Septuagintei acest număr va deveni 72): folosind acelaşi număr, Luca vrea să indice că vestirea Împărăţiei este destinată/stă în puterea tuturor oamenilor şi că evanghelia Împărăţiei este fermentul acelei unităţi între popoare pe care Dumnezeu o vrea şi o doreşte.

Misiunea este exprimată de Isus printr-un dublu imperativ: “Rugaţi-vă … Mergeţi“. În faţa secerişului bun de treierat, în faţa omenirii create pentru Dumnezeu, misiunea se realizează în primul rând în a-l ruga pe Stăpânul secerişului ca să (ad litteram) “scoată, facă să iasă afară din interior” , din propriile temeri şi falsele siguranţe lucrători care să se ataşeze de seceriş împărtăşind interesele Stăpânului. Toate acestea spre “a merge”, ţinând mereu în faţa ochilor exemplul Său, al mielului cel blând, care merge să ducă pace lumii, să se îngrijească de cei bolnavi: toate acestea înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu se aproprie de Om: odată cu Isus nu mai funcţionează ideea că Omul este cel care îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe Om: de aceea Isus “s-a apropiat”, a venit între oameni.

Ucenicii se întorc – plini de bucurie – din misiune la Isus, principiul şi scopul misiunii; iar El le revelează scopul misiunii din punctul său de vedere: acela de a ne elibera de Cel Rău, de a ne introduce în viaţa lui Dumnezeu … în Cer.

 

* * *

 

Duminica a XIV-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el toţi cei care îl iubiţi. Împărţiţi bucuria cu el toţi cei care aţi plâns împreună cu el… Căci iată ce spune Domnul: “Eu voi îndrepta spre el pacea ca un şuvoi… Ca nişte prunci veţi fi purtaţi pe braţele lui… În Ierusalim veţi afla mângâierea”. Veţi vedea şi inima voastră se va bucura… Domnul îşi va arăta puterea faţă de slujitorii săi. (Is 66,10-14)

Când Dumnezeu se adresează poporului pentru a-l încuraja şi pentru a-l asigura că va gusta în curând pacea, el trecea de fapt printr-o depresie profundă. De mai mult timp, în exil fiind, poporul tânjeşte după puţină bucurie (Is 66,5). De nicăieri nu se întrezăreşte vreo rază de speranţă. Şi când totul pare fără ieşire Dumnezeu îşi dezvăluie adâncul fiinţei sale. Grija şi ajutorul pe care i le arată poporului sunt exprimate în termeni de o tandreţe maternă adesea emoţionantă. Mai mult, pentru a arăta generozitatea dărniciei sale şi a lucrării sale aducătoare de pace, textul face apel la imaginea şuvoiului abundent.

Numai cine a trăit o experienţa unei nevoi fundamentale căreia Dumnezeu să-i fi răspuns poate înţelege şi savura aceste imagine atât de vii şi reconfortante.

Domnul a ales încă şaptezecişidoi de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în fiecare cetate sau loc pe unde avea să treacă el… Când veţi intra într-o localitate şi veţi fi primiţi, mâncaţi ce vi se va pune înainte, vindecaţi bolnavii care se află acolo şi spuneţi oamenilor: “Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi!”… (Lc 10,1-20)

În evanghelia acestei duminici imaginea şuvoiului revine sub o altă formă. O putem întrezări în “puhoiul” de ucenici pe care Isus îi trimite înaintea sa în fiecare cetate sau loc pe unde avea să treacă el. De remarcat, în acest discurs misionar adresat trimişilor săi, e faptul că, dincolo de toate peripeţiile şi opoziţiile care îi aşteaptă, ei sunt mesageri ai păcii. Apoi, în centrul anunţului lor stă vestea că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru. Or Împărăţia pe care ei o vestesc nu constă într-o structură politică sau administrativă. Ea trebuie recunoscută în persoana şi în lucrarea lui Isus Cristos.

Prezenţa lui Isus în mijlocul nostru este o veste bună (evanghelie) deoarece ea echivalează cu actualizare efectivă a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XIV (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Domnul a ales încă şaptezeci şi doi de ucenici şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa, în fiecare cetate sau loc pe unde avea să treacă el. Şi le-a zis: “De secerat este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul său. Mergeţi! Iată, eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale şi nu salutaţi pe nimeni pe drum. În orice casă veţi intra, spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi de se află acolo un fiu al păcii, pacea pe care i-o doriţi va coborî asupra lui; altfel se va întoarce la voi. Rămâneţi în acea casă, mâncaţi şi beţi ceea ce vi se dă, căci cine munceşte are dreptul la plată. Nu vă mutaţi din casă în casă. Când veţi intra într-o localitate şi veţi fi primiţi, mâncaţi ce vi se va pune înainte, vindecaţi bolnavii care se află acolo şi spuneţi oamenilor: «Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi!» Când însă veţi intra într-o cetate şi nu veţi fi primiţi, ieşiţi în pieţe şi spuneţi: «Chiar şi praful din cetatea voastră care s-a prins de picioarele noastre îl scuturăm ca semn împotriva voastră. Dar aceasta să o ştiţi: Împărăţia lui Dumnezeu este aproape». Eu vă spun: În ziua judecăţii soarta Sodomei va fi mai uşoară decât a acelei cetăţi”. Cei şaptezeci şi doi de ucenici s-au întors cu inima plină de bucurie şi i-au spus: “Doamne, până şi duhurile rele ni se supun în numele tău!” Isus le-a zis: “L-am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger. Vouă v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată forţa duşmanului, şi nimic nu vă va putea dăuna. Cu toate acestea nu vă bucuraţi că duhurile vi se supun, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri. Luca 10,1-12.17-20

Trimiterea în misiune a celor 72 de ucenici, relatată în această a paisprezecea duminică de peste an, ne este sugerată ca fiind o multiplicare de 72 de ori a acţiunii lui Isus. Într-adevăr, cei 72 de ucenici nu sunt simpli mesageri asemenea celor de duminica trecută, trimişi mai înainte ca să pregătească terenul pentru sosirea lui Isus. Cei 72 sunt adevăraţi apostoli care au, ca şi cei 12, putere asupra duhurilor necurate (9,17) şi care vestesc sosirea Împărăţiei.

Pentru sfântul Luca este foarte important să pună în evidenţă faptul că cei 12 apostoli nu au monopolul asupra misiunii. Mai mult, trimiterea celor 72 de ucenici sugerează faptul că, prin ei, mesajul este destinat să se facă auzit în lumea întreagă şi aceasta întrucât, conform cărţii Genezei (10), lumea este alcătuită din 72 de popoare născute din cei trei fii ai lui Noe şi anume Ham, Set şi Iafet. (Ne-am putea întreba chiar dacă nu cumva Isus nu are în minte acea tradiţie rabinică din timpul său care analizează cu multă atenţie aceste popoare în funcţie de răspândirea limbilor şi care vede în Ham originea limbilor locale – a cananeenilor -, în Sem originea vorbitorilor de limbă ebraică, iar în Iafet originea vorbitorilor elenofoni.) Prin urmare, alegerea a 72 de ucenici ar însemna asigurarea garanţiei, cel puţin simbolice, că mesajul Evangheliei va ajunge la toate popoarele pământului.

Trebuie să mai remarcăm şi faptul că textul nostru cuprinde şi o “teologie” a misiunii de vreme ce plecarea ucenicilor nu depinde de o opţiune personală, ci de trimiterea lor de către Mântuitorul. Ori, ca o caracteristică a unei astfel de trimiteri, sfântul Luca ţine să scoată în evidenţă faptul că prima poruncă adresată celor 72 este aceea de a se ruga ca Stăpânul secerişului să-i trimită în secerişul său doar pe aceia de care El are nevoie şi nicidecum ca ei să-şi recruteze colaboratori. O astfel de caracteristică marchează o diferenţă radicală faţă de oricare iniţiativă umană. Să ne gândim aici şi la ceea ce sfântul Pavel spune în Rm 10,15: … cum să predice, dacă nu sunt trimişi?

În sfârşit, merită să întârziem asupra cuvântului seceriş care a devenit atât de uzual în limbajul creştin pentru a desemna aducerea în faţa judecăţii divine a tuturor oamenilor. Ascultătorii lui Isus cunoşteau bine metafora Judecăţii divine din cartea profetului Isaia (27,12). În acest text Dumnezeu este prezentat ca Cel care se ocupă singur de tăiatul şi de culesul, aidoma spicelor, a fiecărui fiu al lui Israel. În schimb, în textul nostru secerătorii sunt ucenicii şi, mai apoi, primii creştini uimiţi de amploare sarcinii de îndeplinit. O astfel de preocupare va rămână, însă, actuală până în ziua secerişului final (Apoc 12,14).

 

* * *

 

Urgenţa purtării cuvântului la lume

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

După relatarea trimiterii în misiune a celor doisprezece apostoli, Luca ne prezintă şi trimiterea în misiune a celor şaptezecişidoi de discipoli.

Probabil, intenţia sa este de a ne transmite că misiunea nu este încredinţată numai unui grup restrâns al apostolilor, dar pur şi simplu este cuprinsă în vocaţia creştină.

Evanghelistul precizează că “i-a trimis doi câte doi înaintea sa, în fiecare cetate sau loc pe unde avea să treacă el”. Misiunea presupune o trimitere, şi pentru aceasta misionarul trebuie să fie foarte conştient de ceea ce are de făcut. El a primit o îndatorire şi trebuie să o ducă la îndeplinire cu fidelitate, în termenii stabiliţi. Nu trebuie să se prezinte pe el însuşi, nici ideile proprii, dar evanghelia lui Cristos. În conceptul trimiterii este şi ideea călătoriei şi a plecării: “mergeţi!” Nu popoarele sunt cele care trebuie să se pună pe drum către discipoli, dar discipolii sunt cei care trebuie să alerge spre popoare. Creştinul nu trebuie să se mulţumească a vorbi despre evanghelie numai dacă este căutat sau întrebat: trebuie să ia iniţiativa şi să vorbească primul. El trebuie să se preocupe de a face să apară întrebarea, nu se mulţumeşte doar cu a da răspunsul.

Apoi, misionarul trebuie să aibă atitudini clare. Prima este aceea a urgenţei şi a complexităţii misiunii sale: “de secerat este mult, dar lucrătorii sunt puţini”. De aici necesitatea rugăciunii. Urgenţa şi complexitatea îndatoririi sunt subliniate şi de un alt avertisment: “nu salutaţi pe nimeni pe drum”. Nu este timp pentru conversaţii lungi şi inutile. Discipolul nu are timp de pierdut. O a doua atitudine: “nu luaţi cu voi nici bani, nici desagă, nici sandale”. Discipolul este invitat să nu se lase îngreunat de prea multe bagaje şi de prea multe pretenţii. Un discipol îngreunat de prea multe bagaje devine sedentar, conservator, foarte bun la a găsi o mie de motive de comoditate pentru a considera că nu este necesar a renunţa la casa în care s-a acomodat. Sărăcia este şi un semn de credibilitate: demonstrează că misionarul se încrede în Dumnezeu şi nu în el însuşi. Arată că misiunea sa este cu totul gratuită.

A treia atitudine este conştientizarea unei situaţii de discrepanţă, de nepotrivire: “eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Ciocnirea cu lumea nu este cu arme egale. Discipolul trebuie să creadă în cuvântul pe care îl vesteşte, chiar dacă acesta pare a fi nepotrivit pentru îndatorirea sa. El trebuie să evite ispita de a se folosi de puterea lumească pentru a face mai eficient cuvântul pe care îl vesteşte. A merge în căutarea mijloacelor care aparţin logicei lumeşti trădează o profundă lipsă de credinţă. Tocmai această lipsă de credinţă impiedică, de multe ori, cuvântul de a manifesta puterea pe care acesta o ascunde.

traducere şi prelucrare după Bruno Maggioni

 

* * *

 

Duminica a XIV-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Scrisoarea episcopilor către copii:

Şi voi, copii, sunteţi capabili să-l faceţi cunoscut pe Isus. Nu trebuie să aşteptaţi să deveniţi adulţi pentru a fi mărturisitorii săi. Doriţi o lume nouă, în care oamenii să fie mai buni, mai drepţi şi mai oneşti. Acest lucru îi place lui Dumnezeu, ba, mai mult, este dorinţa lui. “Ce vei face când vei fi mare?” vă întreabă mulţi adulţi. Unii au deja planuri, alţii încă nu. Un lucru este sigur: Isus va continua să vă cheme în fiecare zi. Va face să vi se nască în inimi dorinţe mari şi proiecte minunate. Vă va deschide ochii spre nevoile fraţilor şi vă va cere să vă angajaţi pentru ei. Printre voi sunt viitori părinţi, viitori muncitori şi ţărani, învăţători şi medici, viitori preoţi, călugări, călugăriţe…

2. Tema

Noi, toţi creştinii – deci şi tu! – suntem mesageri ai iubirii lui Isus.

3. Mesajul zilei

Ce face Isus în fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat?

- În afară de cei 12 apostoli, alege alţi 72 de ucenici, câte unul pentru fiecare naţiune a lumii – aşa se considera pe atunci – şi îi trimite înainte să pregătească inimile pentru venirea şi inaugurarea împărăţiei iubirii lui Dumnezeu.

Isus organizează o echipă specială pentru o misiune specială: să ducă tuturor vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu. Ce le spune Isus, ce recomandări le face?

- Eu vă aleg, eu vă trimit: eu sunt conducătorul acestei misiuni. De aceea, trebuie să-mi urmaţi îndemnurile.

- Să nu vă sperie faptul că misiunea este mare şi grea: vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor, ca pescari în mijlocul furtunii… dar voi fi cu voi. Vă aşteaptă viaţa veşnică!

- Misiunea este urgentă: nu trebuie să pierdeţi timpul nici cu facerea bagajelor, nici cu discuţii pe stradă etc. Să aveţi o ţinută “sportivă”: este o ştafetă a iubirii! Fiţi atleţi ai evangheliei.

- Nu vă îngrijoraţi pentru mâncare, pentru bani: are grijă providenţa!

- Mergeţi la toţi, şi la păgâni! Nu obligaţi pe nimeni să se convertească: faceţi o propunere de iubire liberă. Preferaţi-i pe cei din urmă, mai ales pe cei suferinzi şi nevoiaşi. Misiunea voastră este de mântuire; duceţi iubirea gratuită, imensă, universală a lui Dumnezeu!

- Nu daţi mare importanţă dificultăţilor şi nici triumfului: singurul lucru important este că sunteţi scrişi în inima lui Dumnezeu Tatăl!

Dumnezeu are o mare dorinţă: ca iubirea sa, iertarea sa, mântuirea sa, pe scurt, împărăţia sa, să ajungă la toţi oamenii.

- Acesta este motivul pentru care îi trimite Isus pe ucenicii săi, şi nu numai pe apostoli, să ducă vestea cea bună.

- Primim invitaţia lui Isus şi vom putea avea numele scris în inima lui Dumnezeu!

Mărturii biblice.

- Mărturiile misionare ale profeţilor şi ale apostolilor în Biblie sunt infinite. S-ar putea alege misiunea diaconului Filip (cf. Fap 8), sau a lui Paul şi Barnaba (cf. Fap 13-14).

4. Exemple

a) Idei practice.

Cu cât ne apropiem mai mult de Isus şi de iubirea sa, cu atât mai mult simţim exigenţa de a deveni mesagerii evangheliei sale.

Ce putem face încă de pe acum?

- Să-l rugăm pe stăpânul secerişului să-i cheme pe toţi să muncească pentru împărăţia sa şi, mai ales, cei aleşi pentru preoţie şi viaţa călugărească.

- Să contribuim la opera misionarilor, fie cu bani, fie cu alte mijloace arătate de operele misionare.

- Să ne organizăm în grupuri parohiale pentru apostolatul cu colegii de şcoală şi de cartier.

b) În timpul unei zile misionare, vorbind despre chemare unui grup de copii şi invitându-i să fie atenţi la glasul lui Dumnezeu, un misionar a încheiat: “În această cutie mică pe care v-o încredinţez, puteţi să contribuiţi la misiuni”.

Deschizând-o, printre multe plicuri care conţineau bani, a fost găsit un răspuns special: “Părinte, nu am mulţi bani pe care să-i dăruiesc pentru misiuni, mă dăruiesc pe mine însumi. Vreau să devin misionar!”

c) Un general de aviaţie hirotonit preot în Africa. Cred că pentru prima dată în istoria armatei italiene, un general a devenit preot misionar. Hirotonirea a avut loc în Franceville, în Gabon, iar protagonistul a fost generalul în rezervă din aviaţie Corrado Ricci. Născut în 1912, la Borgo San Lorenzo (Florenţa), Corrado Ricci a fost pilot de vânătoare şi comandantul escadrilei acrobatice. A participat la Al Doilea Război Mondial şi apoi la Războiul de Eliberare. A primit misiuni importante în aeronautica italiană şi a preluat comanda NATO. A fost decorat cu trei medalii de argint şi a primit mai multe onoruri străine. A terminat cariera militară cu grad de general al trupelor de aviaţie… iar acum a ales să se înscrie sub drapelul misionar al lui Isus.

d) Frază concluzivă: “Şi tu, dacă eşti creştin adevărat, eşti mesagerul iubirii lui Isus!”

 

* * *

 

Trimişi anume, în mod special

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Aşa zice Domnul: “Cum mângâie pe cineva mamă-sa aşa vă voi mângâia eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim.” Is. 66, 10-14

“În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât în crucea Domnului Nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume.” Gal. 6, 14-18

“După aceea Domnul a mai rânduit alţi 72 de ucenici şi i-a trimis doi câte doi în toate cetăţile şi în toate locurile unde avea să treacă.” Lc. 10, 1-12; 17-28

Chemaţi pentru a fi trimişi

Duminica trecută am vorbit despre chemarea creştină. Astăzi vom vorbi, spre a ne da seama de această misiune. Două realităţi inseparabile între ele. Nu există nici o chemare, fără misiune. Fiecare vocaţie sau chemare este în vederea unei misiuni. Din care cauză cel chemat, este totodată şi un trimis, adică un apostol. Dumnezeu îi cheamă pe unii oameni spre ale încredinţa nişte obligaţii. Cred că este suficient să amintesc că misiunea îi interesează pe toţi şi nu poate fi dată în antepriză unor cadre specializate în acel sector specific.

Întreaga biserică este misionară, atât în globalitatea sa, cât şi fiecare dintre membrii ei. Toţi credincioşii, prin puterea vocaţiei baptismale îşi asumă o responsabilitate precis pentru răspândirea mesajului lui Cristos. Dacă un creştin nu este apostol, acela nu este creştin. Cele trei lecturi din duminica aceasta ne ajută în primul rând de a descoperi cei doi poli de referinţă a apostolului: Pe de o parte, există un cuvânt de bucurie şi de pace (prima lectură şi evanghelia). De cealaltă parte este crucea lui Cristos (lectura a II-a, care este şi ultima pagină din scrisoarea către Galateni).

Într-o lume sfâşiată de ură, misionarul trebuie să aducă un cuvânt de pace. Prorocul Isaia se adresează unui popor care a trecut prin tunelul întunecat al robiei, care a suferit o crudă încercare, şi care acum se face crainicul nu al ameninţărilor, ci al mângâierilor materne ale lui Dumnezeu. De acum trebuie alungate teama şi tristeţea din inimă pentru a face loc bucuriei.

Celălalt punct de referinţă este dat de crucea lui Cristos. Sfântul Paul aminteşte că tabloul sau chipul adevăratului apostol este întipărit pe acel lemn (şi pe care este răstignit). Participarea la misterul pascal îl face pe apostol să nu cedeze în faţa unei interpretări triumfaliste a propriei misiuni, şi nici în faţa supărării din cauza nereuşitei. Fecunditatea cuvintelor şi ca atare autenticitatea misiunii nu este verificată nici de succes şi nici de insucces după criteriile aprecierilor omeneşti, ci numai de încolţirea şi dezvoltarea în terenul aspru şi uscat al Calvarului.

Trăsăturile pentru a schiţa un tablou al misionarului

Isus în evanghelia de astăzi îşi ia angajamentul de a schiţa figura sau schipul misionarului şi de a preciza dinamismul misiunii sale. Izvorul misiunii stă în rugăciune şi nu în planuri omeneşti. “Rugaţi pe Domnul secerişului ca să trimită secerători la secerişul lui”. Secerătorii nu sunt adunaţi prin sunete de clopote publicitare, prin patetice chemări la generozitate, ci sunt trimişi de Dumnezeu, care doreşte să fie rugat, adică să fie solicitat prin rugăciune. Ogorul este al lui şi ca atare misiunea este har, nu planificarea oamenilor.

Secerătorii sunt dăruiţi, nu produşi. Prin urmare, dacă apostolul este rodul rugăciunii şi el nu ia fiinţă printr-o hotărâre autonomă în laboratoarele terestre specializate, el trebuie să aibă încurajarea, puterea şi orientarea pentru acţiunea lui în rugăciune. Misiunea încetează în una şi aceeaşi clipă când se întrerupe legătura ei cu izvorul cu sursa. Fără rugăciune, apostolatul nu e altceva decât un simplu meşteşug, o meserie care toate celelalte meserii pentru câştigarea pâinii de toate zilele.

Cel care este trimis în misiune trebuie să fie blând, şi să se jertfească fără pretenţii şi fără rezervă. “Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor. Singura forţă a apostolului este un cuvânt dezarmat, care poate să fie sau să nu fie primit, sau chiar luat în batjocură. Chiar şi în faţa ostilităţilor, a persecuţiei, misionarul face apel la libertate şi nu la constrângere, la mărturia neînfricată şi veselă nu la agresivitate. Dacă nu este pătruns de dragostea lui Cristos, apostolul devine un tiran, un cuceritor. Când sunt cucerite vaste teritorii, zone de influenţă cât mai numeroase, prin obiectivul puterii, călcând în picioare remuşcările conştiinţei şi fluturând steagul libertăţii oamenilor, atunci se restrâng hotarele împărăţiei.

Sărăcia este stilul misiunii. Isus îşi trimite ucenicii fără pungă, fără traistă şi fără încălţări… Eficacitatea nu este legată de mijloacele materiale folosite, lucrărilor de proporţii, colosale, structurilor impunătoare, sau tehnicilor celor mai avansate puse în joc. Puterea cuvântului nu poate să se bazeze pe ban sau pe prestigiul instituţiei. Răspândirea evangheliei nu este asigurată de număr sau de resurse. Un aspect particular al stilului sărac, simplu, care trebuie să caracterizeze, misiunea este esenţialitatea. “Nu vă opriţi şi nu salutaţi pe nimeni pe cale…” Apostolul adevărat nu este omul care apare pe scena acestei lumi pentru a fi onorat şi colecţionar de posturi importante şi privilegiate.

Chiar dacă îi este rezervat un fotoliu în primele rânduri, acela rămâne gol, pentru că destinatarul este angajatul străzii pentru a predica vestea cea bună. El, misionarul adevărat, nu vrea să apară la tribună, ci preferă să viziteze cartierele şi casele săracilor, a oamenilor de rând, a acelora părăsiţi şi suferinzi. Adevăratul apostol, ştie că evanghelia nu trece prin plocoanele şi surâsurile formale ori în predicile de circumstanţă. Trebuie scuturat praful aplauzelor, al consensurilor organizate, a aprobărilor superficiale, al entuziasmelor emotive, al adeziunilor convenţionale, pentru ca să poată apăra substanţa evangheliei şi fiecare să fie pus în faţa propriei lui responsabilităţi.

Dacă misiunea nu adoptă acest stil de sărăcie şi de esenţialitate, se coboară la nivelul unei simple întreprinderi de propagandă şi spectacol… Sfântul Paul “făptură nouă” şi apostolul liber spune: “De acum încolo, nimeni să nu mă mai necăjească pentru că eu port în trupul meu rănile Domnului Nostru Isus Cristos”.

 

* * *

 

Eu vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Omul se simte nerealizat: vrea pacea, dar se trezeşte făcând război; vrea să fie iubit şi să iubească, dar se trezeşte urât şi urând; vrea dreptatea şi egalitatea, dar se trezeşte asupritor şi dictator; îl vrea pe Dumnezeul Cel Viu, dar se trezeşte închinându-se la idoli: plăcerilor trupeşti, banului, onorurilor; vrea viaţa la toate nivelurile, dar se trezeşte luptând aprig împotriva zămislirii ei în sine şi în mediul înconjurător (cf. MAC pag. 1097). Care dintre oameni n-a constatat cu apostolul Paul că există în fiinţa lui o lege care se împotriveşte legii minţii sănătoase? Că ar vrea să facă binele pe care îl aprobă şi totuşi face răul pe care îl dezaprobă? (cf. Rom 7,14-23).

Prima lectură (Is 66,10-14c) prevesteşte o împărăţie în care omul va fi introdus şi în care se va desăvârşi. Fiecare va fi fericit ca un copil alintat pe genunchii mamei şi strâns la inima ei. Dumnezeu însuşi în persoană (care aici se identifică cu Ierusalimul, cu prezenţa sa şi cu duhul său, cu slava şi puterea lui), îi va copleşi pe toţi de bucurie prin prosperitate şi prin umilirea duşmanilor care i-au ţinut sub legea păcatului.

În evanghelia zilei (Lc 10,1-12.17-20) Isus anunţă şi îi trimite pe alţi şaptezeci şi doi de ucenici să vestească acelaşi lucru, că împărăţia lui Dumnezeu este aproape.

Important de ştiut despre această împărăţie sunt următoarele lucruri:

a) Împărăţia vine. Nu trimiterea ucenicilor dă naştere împărăţiei, ci ea este aceea care trezeşte necesitatea apariţiei misionarului care s-o vestească şi să-i dispună pe oameni pentru a o primi. Această venire a împărăţiei dă siguranţă omului că Dumnezeu s-a angajat să-l salveze şi desăvârşirea sa este aproape.

b) Văzută în sine, împărăţia vine ca pace. Din acest motiv misionarii trebuie să ceară pacea lui Dumnezeu asupra caselor şi a localităţilor în care ajung. Vor întâmpina rezistenţă, dar bunurile mesianice: deschiderea faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptatea dintre oameni îşi vor face apariţia cu toată siguranţa.

c) Cuvântul lui Isus dă garanţie celor trimişi că mesajul lor va fi ascultat.

d) Împărăţia va fi înţeleasă din însăşi calitatea lor de miei, fiindcă Dumnezeu realizează minunile împărăţiei sale prin cele mici ale lumii (cf. CBL pag. 1202).

Primul miel al împărăţiei lui Dumnezeu prezente deja pe pământ este Isus însuşi. Aşa îl arată Ioan Botezătorul: “Iată mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii” (In 1,29). Semnificaţia dată de sfântul Ioan Botezătorul nu trebuie ruptă din contextul timpului său în care mielul prim apare în albeaţa lui imaculată şi plină de slavă ca o cratofanie, ca o manifestare a puterii primăverii care este aproape: el întrupează triumful înnoirii, victoria ciclică a vieţii asupra morţii. Primul miel era sacrificat tocmai spre a garanta descendenţa. Până şi mentalitatea păgână admitea că numai prin jertfa mielului alb, nevinovat, iubit pentru că este primul, se pot obţine marile favoruri ale divinităţilor. Adepţii zeului Dionysos jertfeau mielul spre a prefigura vremea marilor revelaţii: astfel, spre a înlesni apariţia zeului pe malurile lacului Larna prin care coborâse în infern să-şi caute mama (originea şi sensul vieţii), ei aruncau în hău un miel, pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul porţilor infernale.

Isus apare ca miel cratofanic (învăluit de putere) încă din Vechiul Testament în mod paradoxal: slab, dus la înjunghiere (cf. Fap 8,32), un Mesia chinuit, după cum îl descrie profetul Isaia (53,7), dar mare şi puternic prin iubirea cu care se dăruieşte de bunăvoie morţii spre a salva viaţa celor care cred în el. Accentul pascal apare în prim planul celei dintâi epistole a lui Petru (1,18-19): creştinul este eliberat precum odinioară a fost eliberat Israelul din Egipt, prin sângele unui miel, Isus Cristos. Evanghelistul Ioan (19,36) şi apostolul Paul (1Cor 5,7) afirmă faptul că moartea lui Cristos desăvârşeşte jertfa mielului pascal (cf. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Vol. II, Ed. Artemis, Bucureşti 1995, pag. 299-300).

Cartea Apocalipsul sfântului Ioan pomeneşte de 28 de ori cuvântul miel spre a-l desemna pe Cristos. Mielul apare biruitor al morţii (5,5-6), învingător al porţilor iadului (17,14) fiind atotputernic, dumnezeiesc (5,7-9) şi judecător (6,16), el fiind lumina suprafirească a Ierusalimului ceresc, având menirea să lumineze, venind în lume, pe tot omul (In 1,9) care îl caută pe Dumnezeul Cel Viu.

După Isus, primii care sunt aleşi pentru împărăţia lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul i-a făcut după chipul şi asemănarea sa, sunt apostolii, cei doisprezece şi apoi cei şaptezeci şi doi de ucenici trimişi ca miei în mijlocul lupilor. Ei sunt uniţi cu jertfa lui Cristos fiindcă sunt trimişi în mijlocul lupilor, trimişi să se jertfească, pentru a realiza profeţia lui Isaia despre marea turmă păstorită de Iahve însuşi care îi va purta pe miei la sânul său (Is 40,11).

Iată prezentul profetizat: mieii cratofanici supun demonii în numele lui Isus, fac să cadă Satana din cer (din sufletele oamenilor) ca un fulger, fiindcă el le-a dat puterea şi bucuria de a şti că numele lor sunt scrise în ceruri.

Isus a apărut pe pământ ca mielul care ia asupra sa păcatele lumii. A instituit Biserica pentru a-i continua misiunea. Această acţiune comportă din partea lui Isus acţiunea de a face ucenici asemenea lui, adică miei, care să fie capabili să ia asupra lor păcatele lumii: “V-am dat putere să păşiţi peste şerpi şi scorpioni şi peste orice putere a duşmanului”. Aceşti ucenici, eliberaţi ei înşişi de păcat, au primit această putere, s-au bucurat, i-au făcut şi pe alţii să se bucure, înscriindu-şi numele în ceruri, lăsându-ne dictonul: Animam salvasti, tuam praedestinasti, adică Ai salvat un suflet, ţi-ai predestinat propriul suflet pentru fericirea veşnică.

Fericirea de a se şti eliberat de păcat, fericirea de a elibera pe alţii şi de a-şi scrie numele în ceruri, i-a determinat pe ucenici ca într-o lume în care omul este banul pe care îl are (Ai bani, eşti om) şi hainele pe care le poartă, să umble îmbrăcaţi ca cei săraci, fără portofolii şi bagaje, mulţumiţi cu ospitalitatea ce li se oferă. Apropierea împărăţiei îi eliberează de grijile viitoare de pe acest pământ. Sărăcia lor are o semnificaţie profetică, ca şi grija faţă de cei bolnavi (cf. MAC pag. 1098).

Mulţi exegeţi văd în această trimitere a celor şaptezeci şi doi de ucenici instituirea consacrării pentru împărăţie. De aici îşi au originea ordinele călugăreşti şi congregaţiile religioase care îmbrăţişează sfaturile evanghelice, crucea ascultării, sărăciei şi castităţii.

Celor chemaţi, apostoli şi persoane consacrate, apostolul Paul le oferă ca exemplu propria viaţă în mijlocul lupilor (Lec. a II-a: Gal 6,14-18). Elementul lor specific este acela de a reproduce în ei înşişi dimensiunea specifică lui Cristos: durerea răscumpărătoare, de a suferi pentru cauza lui Cristos. În apostolul neamurilor muşcăturile lupilor sunt vizibile. Iubirea cu care el le-a acceptat le-a făcut semne, stigmatele lui Isus.

Ce sunt aceste stigmate şi de ce le pune apostolul în evidenţă?

Cuvântul stigmată apare numai în Noul Testament şi arată semnele (cicatrice, tatuaje, răni rozii, semn aplicat pe piele cu fierul roşu) care aminteau de apartenenţa unui sclav de stăpânul său, a unui iniţiat de cultul sau de zeul său. La această idee de apartenenţă se adăuga cea a ameninţării: a lovi un sclav sau un iniţiat însemna ca cineva să se expună răzbunării stăpânului sau zeului proprietar.

Paul, copleşit de o lungă istorie de peripeţii apostolice (cf. 2Cor 11,23-29), este un sclav al lui Cristos care poartă în trupul său tatuajul, pecetea Domnului său. Nimeni, deci, să nu îndrăznească să-l atingă, ca să nu se expună răzbunării Stăpânului său. Paul vrea să spună că el şi-a dovedit suficient autenticitatea apostolatului prin semnele pe care le poartă în trupul său. Ce le poate oferi mai mult? Ele sunt semnele iubirii care îl dispun să-şi dea chiar viaţa pentru Cristos, pentru mântuirea lor (cf. CBL pag. 1658).

A fi creştin înseamnă a purta semnele iubirii lui Isus. Chiar dacă aceste semne nu se întipăresc vizibil în trup, ele devin cu atât mai glorioase cu cât sunt mai bine păstrare în suflet. A iubi pe cei ce te muşcă, a iubi pe duşmani, a ierta pe cei care îţi greşesc, a face bine celor care îţi fac rău, înseamnă a aparţine lui Cristos, înseamnă a avea semnele răstignirii lui Cristos în propriul trup şi suflet, înseamnă a vesti că împărăţia lui Dumnezeu este aproape. La aceasta suntem chemaţi toţi.

Întreaga Biserică îşi înalţă ruga spre cer, şi cu dânsa să o înălţăm şi noi, zicând: Dumnezeule, prin înjosirea Fiului tău tu ai ridicat omenirea căzută; te rugăm, dăruieşte credincioşilor tăi bucuria sfântă că au fost eliberaţi din robia păcatului şi călăuzeşte-i la fericirea veşnică (LR). Amin.

 

* * *

 

Mergeţi, sunteţi trimişi ca misionari în mijlocul lumii

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

De câţiva ani încoace, noi celebrăm în fiecare an, în luna octombrie, Ziua Misiunilor, zi în care se fac rugăciuni speciale şi se strâng ajutoare pentru misiuni şi pentru misionari. De asemenea, în fiecare an, în Duminica Bunului Păstor, celebrăm ziua chemării la preoţie şi la apostolat. În Evanghelia Liturghiei de azi, găsim un apel adresat tuturor creştinilor: toţi sunt trimişi de Cristos în lume ca misionari şi apostoli.

Isus i-a trimis în misiune nu numai pe cei 12 Apostoli, dar şi pe cei 72 de ucenici, adică întreaga comunitate de adepţi pe care îi câştigase Isus şi care erau în momentul acela în jurul lui. Aceşti ucenici nu au primit hirotonirea preoţească împreună cu cei 12 Apostoli în Cenacol, la Cina cea de Taină; ei erau simpli laici. Iată o învăţătură a Evangheliei pe care creştinii au cam uitat-o şi pe care ultimul conciliu ecumenic a reafirmat-o cu putere: Biserica lui Cristos nu este un lan în care secerătorii, preoţii, seceră, iar laicii stau pe marginea ogorului şi privesc. Biserica creştină este în întregime misionară: poporul creştin este un popor de misionari; un creştin care nu e misionar nici măcar nu este creştin.

Misiunea lui Isus în lume o cunoaştem: “Isus Cristos a venit”, scrie evanghelistul Ioan, “ca să distrugă lucrările Diavolului”. La această misiune, Isus i-a asociat pe apostolii săi, cărora le-a dat putere să izgonească duhurile necurate. Dar i-a asociat şi pe ceilalţi ucenici cărora le-a dat aceeaşi putere. Seara, cei 72 de ucenici se întorc şi raportează bucuroşi: “Doamne, până şi duhurile rele ni s-au supus când am invocat numele tău”. Iată, Cristos a făcut din noi, toţi cei botezaţi, un popor de exorcişti, pe toţi ne-a chemat să distrugem împreună cu el lucrările Satanei şi să răspândim Împărăţia lui Dumnezeu în lume. Dacă ne întrebăm cum se face că la început creştinismul s-a răspândit atât de rapid în întreaga lume, răspunsul este simplu: primii creştini s-au considerat cu toţii misionari şi au luat în serios responsabilitatea răspândirii credinţei în lume. Sfântul apostol Pavel îi lăuda pe creştinii din Tesalonic, fiindcă, prin ei, cuvântul lui Cristos s-a răspândit în toată Macedonia şi Ahaia.

Chemaţi cu toţii să fim misionari, nu înseamnă că trebuie să plecăm spre ţările din Africa, la popoarele păgâne care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Cristos. Să nu ne facem iluzii: un popor botezat nu înseamnă neapărat un popor creştin. Aici acasă la noi este ţara noastră de misiuni, aici este câmpul nostru de apostolat. Isus vorbea despre 100 de oi în staul şi una rătăcită. Astăzi, termenii s-au inversat: o oiţă în staul, 99 rătăcite.

Cum vom fi misionari? Cum vom face apostolat? Răspunsul îl avem în textele Liturghiei de azi; ele ne pun în mână toate armele apostolatului. Prima formă de apostolat şi cea mai bună predică este bucuria ce apare pe faţa şi în viaţa creştinului. Prima lectură a început cu îndemnul: “Bucuraţi-vă împreună cu Ierusalimul şi veseliţi-vă cu el”. Profetul descrie bucuriile şi mângâierile pe care le va aduce Mesia. La psalmul responsorial, l-am preamărit pe Dumnezeu pentru bucuriile revărsate prin Cristos: “Preamăriţi-l pe Dumnezeu, toţi locuitorii pământului!”

În a doua lectură, sfântul Pavel le urează galatenilor ca pacea să coboare peste ei. Porunca dată de Isus în Evanghelie celor 72 de ucenici este ca, atunci când intră într-o casă, să spună mai întâi: “Pace acestei case”; Shalom, cuvântul cu care se salută evreii, nu înseamnă doar pace, ci plinătatea bucuriilor şi satisfacţiilor, mai ales sufleteşti.

Am avut cu toţii ocazia să întâlnim în viaţă creştini care nu ne-au spus nimic, nu ne-au făcut predici, dar, prin chipul lor senin, calm, fericit, mulţumit în orice împrejurare, ne-au apropiat de Dumnezeu, izvorul fericirii lor. Un paroh de ţară l-a întrebat într-o zi pe un enoriaş al său, care îşi muncea pământul, un bătrân care, deşi avusese multe lovituri şi suferinţe în viaţă, a rămas întotdeauna senin şi mulţumit, care este secretul fericirii sale? “Simplu”, răspunde bătrânul. “Îmi folosesc bine ochii”. “Cum adică?” “În orice situaţie m-aş afla, privesc mai întâi în sus şi mă gândesc la paradisul pe care trebuie să-l cuceresc cu orice preţ. Apoi, privesc în jos şi văd palma de pământ din cimitir unde voi fi înmormântat Apoi privesc în jurul meu şi văd că sunt atâţia care suferă mai mult decât mine şi, în plus, nu au nici speranţa Paradisului”.

În al doilea rând, suntem apostoli, misionari prin mărturia, prin predica unei vieţi sfinte. Sfântul Pavel, în a doua lectură, le aminteşte galatenilor că trebuie să fie o făptură nouă. Tuturor, Cristos, în Evanghelie, ne porunceşte să fim lumină aşezată în candelabru, cetate aşezată pe vârf de munte, care să atragă privirile tuturor. Anul acesta, de Paşti, am fost în Israel, ca să-i îngrijesc de sărbători pe creştinii care trăiesc şi muncesc acolo, printre evrei şi arabi. Înainte de a pleca, le-am spus aşa la predică: “Voi sunteţi misionari, apostoli, trebuie să-l predicaţi pe Cristos prin viaţa voastră acestor oameni care nu-l cunosc pe Cristos; sunt de trei săptămâni aici, dar nu am auzit un evreu sau un arab să-l înjure pe Cristos, să înjure crucea pe care a murit Cristos, Biserica, Paştele pe care îl sărbătorim împreună, altarul şi celelalte lucruri sfinte ale creştinilor, nu am văzut un evreu sau un arab beat pe stradă, în schimb, am auzit pe stradă creştini înjurând tot ce au mai sfânt creştinismul, am văzut, pe străzile necreştinilor, creştini abia ţinându-se pe picioare de băutură”.

În sfârşit, este apostolatul suferinţei, al crucii, fără de care nu sunt posibile urmarea lui Cristos şi trăirea credinţei creştine. Am auzit cuvintele sfântului Pavel: “În ceea ce mă priveşte, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”. Eficienţa apostolatului nu urmează legile publicităţii, ale reclamei comerciale. Convertirea lumii la Cristos depinde de capacitatea noastră de a suferi şi de a purta crucea împreună cu Cristos.

Secerişul este mare, dar lucrătorii sunt puţini. Îl rugăm pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători la secerişul său, să-i facă pe toţi creştinii conştienţi că toţi sunt lucrători în secerişul său.

Mulţi dintre noi ne amintim ultimele cuvinte pe care preotul le spunea în latineşte: Ite, missa est sau Ite, missio est, care s-au tradus cu: “Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace”. Traducerea exactă este: “Mergeţi, sunteţi trimişi în misiune, sunteţi trimişi ca misionari”. Să reţinem pentru săptămâna ce urmează cuvintele de la sfârşitul Liturghiei de duminică: mergeţi, sunteţi trimişi ca misionari în mijlocul lumii.